Centrul Sighetului dotat cu chioșc pentru reprezentații cultaral-artistice (fanfară), în urmă cu aproape un secol. Cetățenii orașului se bucurau în acele vremuri de divertisment foarte „popular”.

Ce frumos ar suna o demonstrație de muzică de fanfară, într-un centru vechi al Sighetului exclusiv pietonal!

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

„Ce apreciezi la mine?”
„Ești foarte frumoasă, ai niște ochi superbi, arăți bine…”

Cu toții suntem obișnuiți să facem astfel de complimente, să le primim sau, cel puțin, să le auzim în jur. Dar, oare, se rezumă totul la atât?

Adevărul e că ne place să primim complimente de acest gen, ne place să ne simțim frumoși, și asta, mai ales dacă avem îndoieli în această privință. N-aș numi-o ca fiind drept problemă contemporană. Lumea dintotdeauna a avut idealuri, idei despre cum „ar trebui” să arătăm și tehnici prin care să ne apropiem de acest „model standard”. Însă, aici se strecoară greșala și naivitatea omenească. Suntem diferiți, am fost creat diferiți, iar diversitatea ne face atât de frumoși!

Trăim într-o lume cufundată în superficialitate, cu toate acestea, există și multe persoane care consideră că modul în care arăți nu contează, însă, deși îndrăgesc acest tip de persoane, țin totuși să le contrazic, pentru ca DA, înfățișarea contează, prima impresie contează, pe scurt, lucrurile care te atrag prima dată la cineva. Am fi ipocriți dacă am nega asta, pentru că ne place frumosul, e normal să ne placă, să ne atragă, să ne facă să dorim să aflăm mai multe despre acel cineva. Dar, nu uita, deși ASPECTUL ATRAGE, CARACTERUL PĂSTREAZĂ! Dacă am pune accentul numai pe frumusețea exterioară, am fi asemenea unui măr mare, roșu și sclipitor, care te determină să-l cumperi, însă, odată ajunși acasă, în momentul când îl curățăm de coajă ne dăm seama că în interior e putred, iar atunci frumusețea lui nu il mai ajută cu nimic, sfârșind la gunoi.

Consider, mă repet, că aspectul contează, dar, în comparație cu caracterul, acesta este de zeci de ori mai neînsemnat, motiv pentru care ar trebui să ne pese măcar la fel de mult de CINE suntem, cum ne pasă de cum arătăm, să ne gândim măcar la fel de des la personalitatea noastră, pe cât de des ne uităm în oglindă, și când observăm că avem de făcut îmbunătățiri, să nu ezităm să le facem.

În concluzie, aranjați-vă dacă asta va face să vă simțiți bine, căutați o versiune cât mai bună a înfățișării voastre dacă asta vă face să fiți fericiți, simțiți-vă frumoși și frumoase, însă nu puneți niciodată, dar niciodată, mai presus frumusețea exterioară decât cea interioară, pentru ca veți fi dezamăgiți de rezultat…

Autor, Mădălina Rednic,
clasa a IX-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”, Sighet

Foto: Adrian Almași, clasa a XI-a G, C. N. „Dragoș Vodă”

Toată viaţa am aşteptat
să-mi crească aripi
şi când mi-au crescut
n-am mai ştiut ce să fac cu ele.

***

Vezi,
îmi sângerează drumul ce-mi crestează palma:
dezgoleşte-mi aripile
am uitat cum se zboară
le-am folosit doar în vis
cu toate ușile zăvorâte.

Buzele tac.
Mă pândesc spaimele după ce mi-au hăituit singurătatea
cu dureri de piatră
și-aștept
să mă dezleg de umbra ta.

***

Parcă aștept să se zărească capătul unei învieri din nimic
în timp ce exersez
mersul invers acelor de ceasornic.

***

Stau în fața ta cu sufletul dezgolit:
în pumni îmi strâng aripile.
Îmbrățișează-mă!

***

noi doi construind îngeri de zăpadă

***

Spune-mi tu, pe ce drum s-o apuc să uit de mine?
Spune-mi dacă are capăt chemarea?
Spune-mi, cum să mă rog zilei de mâine
să-mi aducă înapoi ce mi-a răpit ziua de ieri?
Spune-mi, dacă închid ochii întâlnesc uitarea
sau chiar trebuie să mor?
De unde să știu ce se întâmplă
dacă nu iubești!?

***

Vorbește lumea. Țipă.
Cuvinte arse-n adn-ul zilei.
Nu mai pot face nimic:
viața atârnă nehotărâtă.

***

Când aripa-i rănită la ce mai folosește cerul?

***

Ai să mă recunoști:
voi săruta în felul meu umbra
când tu vei rătăci la miezul nopții pe strada noastră
singur.
Vei dori să-ți abandonezi dorul
și vei face semne nopții să te cuprindă
iar și iar.

Autor, Maria Kastan

Foto: Peter Lengyel

În perioada 25.04.2018 – 29.04.2018, Sighetul Marmației găzduiește faza finală din cadrul Campionatului Național de Volei – divizia minivolei. La start se vor alinia 8 echipe: CSS Botoșani, CSS Alexandria, CSV Craiova, CNS Cetate Deva, CSM București, CSS Bega Timișoara, CSS Lugoj, și echipa sigheteană legitimată la Clubul Școlar Sportiv.

Echipele vor fi împărțite în două serii, echipa CSS Sighet, fiind inclusă în prima serie, alături de CSS Botoșani, CSS Alexandria și CSV Craiova.

Este un eveniment deosebit de important pentru clubul nostru, fiind pentru prima dată când fetele de la minivolei se califică la un turneu final și, totodată, este și o premieră pentru orașul și clubul sighetean găzduirea unei faze finale de campionat național.

Partidele se vor disputa în sala de sport a Liceului Tehnologic Forestier.

CSS Sighet

În comunitatea evreilor din Sighet, ziua de 22 aprilie 2018, a fost dedicată Mezuzei, acea cutie protectoare de la ușile evreilor ce conține un pergament sfânt. Urmărind această filmare, vă veți face o idee despre ce reprezintă pentru poporul evreu acest simbol.

Text & video, dr. Sorin Markus

Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.

În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul…

Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene.

În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei. Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii.

Apoi, în perioada comunistă, localitatea a devenit o „citadelă” industrială, practic o imensă fabrică-dormitor cu puţine facilităţi urbane, iar după evenimentele din 1989 a intrat într-o perioadă oscilantă, azi părând a fi mai degrabă un „sat” imens (ori, mai degrabă, o mahala).

De prin anul 2008 încoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se îmbracă ţărăneşte de câte ori are ocazia. Şi el, şi nevasta, şi copiii. Şi mai mestecă şi cu polonicul în gulaş sau mămăligă, în faţa camerelor de luat vederi. Deşi nu este ţăran autentic, care ştie să altoiască un pom, să bată coasa, să mulgă vaca sau să horească cu un simţ nativ, el se încăpăţânează să o facă pe ţăranul.

Iar după primar, se iau şi ceilalţi: unii consilieri şi funcţionari locali îmbracă „cămeşa” tradiţională la festivaluri ori în delegaţiile în străinătate (i-aţi putut vedea, nu demult, în Italia). Ca şi cum ar fi fost trimişi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalităţii.

Ce nu înţeleg eu, este de ce aleşii din această categorie se încăpăţânează să reprezinte Sighetul, în loc să-şi ia buletin de Călineşti sau de Ieud. Au văzut ei, oare, cum arată şi cum se comportă primarii şi consilierii din oraşe precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate că ar trebui să se inspire de acolo… Altfel zis, şi Sibiul are periferii rurale, este mărginit de sate tradiţionale săseşti sau româneşti (Mărginimea) şi are un Muzeu al Satului excepţional, dar n-am văzut ca primarul şi consilierii sibieni să se dea drept ţărani…

 „Cât îi Maramureşu’/ Nu-i sat ca Sighetu’ „

Casa de Cultură şi Şcoala de Artă din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am aştepta să se promoveze mai întâi cultura urbană şi apoi pe cea rurală, au dat-o aproape total pe „tradiţii”, cu excepţia dansului de societate, a claselor de pictură-grafică, pian-orgă şi chitară-tobe-canto. În rest, cultura subvenţionată din bugetul venerabilului municipiu înseamnă zgărdane, taragot-saxofon, ceteră, zongură, hore şi învârtite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet în care majoritatea locuitorilor se trag de la ţară, dar… Nimeni n-a mai pus în scenă de ceva vreme vreo piesă de teatru, iar despre fanfara oraşului şi orchestra semi-simfonică auzim doar poveşti vechi de ani de zile. Mai are rost să vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?!

Muzeul Maramureşului se bazează într-o proporţie covârşitoare pe „tradiţii” şi pe notorietatea Muzeului Satului, în afara unor activităţi specifice de la Casa Elie Wiesel, secţiile de Istorie şi de Ştiinţele Naturii şi a organizării câtorva expoziţii de artă pe an. Elementele de istoria artei şi de evoluţie a habitatului urban, aspectele de civilizaţie şi cultură maghiară sau germană ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie în spate, par să nu stârnească interesul acestei instituţii. Iar singurele cărţi de istorie şi civilizaţie a Sighetului de până acum au fost scrise de către cercetători independenţi, neafiliaţi la vreo instituţie publică municipală.

Cele mai importante festivaluri şi concerte susţinute financiar de administraţia locală fac parte tot din categoria „rural”: „Paşte tradiţional în Muzeul Satului”, Festivalul tradiţional pentru copii „Am fo’ ş-om fi”, Festivalul de Datini de Iarnă etc. Până şi de Ziua Oraşului ori la Festivalul de Poezie, sunt puşi să performeze pe scenă cântăreţi populari, ca la „Fiii Satului” de la ţară…

Sigur, anumite asociaţii culturale organizează concerte, spectacole, vernisaje şi lansări de carte, însă aceste binevenite iniţiative private nu pot substitui letargia instituţiilor publice.

Pe de altă parte, municipalitatea a luptat serios să închidă anul trecut cea mai importantă Şcoală gimnazială de Muzică şi Arte Plastice din nordul României (gratuită, nu cu taxe, precum Şcoala de Artă a Centrului Cultural şi specializată pe muzică cultă, nu populară!), motivând că Sighetului îi ajung şcolile pe care le are. Primarul a mai încercat să scape şi de Casa Elie Wiesel, apelând la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanţi oameni de cultură şi artă eminamente urbană, care nu au fost însă înlocuiţi de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor şi Caius Lugojan. Şi aşa, mahalaua a mai câştigat ceva teren…

Oamenii de litere şi practicanţii artelor culte din urbe duc o viaţă grea, numărul iubitorilor de cultură şi piaţa de artă restrângându-se pe an ce trece, chiar dacă, lăudabil, Primăria a acceptat să expună în sediul propriu lucrări realizate de majoritatea artiştilor locali. Grav este însă faptul că Sighetul nu are, precum alte oraşe, un program anual, transparent şi cinstit, de finanţare publică a proiectelor independente culturale şi artistice.

Ieşind din domeniul cultural, observăm că orăşenii veritabili, cei care au cel puţin două-trei generaţii de urbanitate în spate şi o educaţie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind înlocuiţi cu săteni cu bani reveniţi de la munca din străinătate, care vor să devină „domni” peste noapte, fără a mai pierde vremea cu şcolile adevărate şi cu bunele maniere.

„Ţăranii” cu buletin de oraş

Ei sunt cei care dau trendul de transformare a oraşului într-un mare „sat”/mahala, în care să se simtă „acasă”. Unii dintre aceştia, mutaţi pe selecta (cândva) stradă M. Eminescu au cerut să le fie tăiaţi copacii din faţa caselor, că îi deranjează! Ei au de fapt oroare de spaţiile verzi de care au fost înconjuraţi în copilărie, de iarba pe care era musai să o cosească, de copacii pe care erau obligaţi să-i cureţe primăvara, preferând acum, ajunşi liberi şi cu bani, betonul… Şi nimeni nu le spune că sunt penibili!

La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din faţa Memorialului – cel mai vizitat muzeu din nordul României (deşi nu vinde deloc „tradiţii”!), meşteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet…) vând, la tarabe de lemn pseudo-tradiţionale, costume, icoane, fuse, sculpturi în lemn şi alte elemente de artă şi artizanat rural, nicidecum piese de artă cultă…

Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a  arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat… Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute..

Trebuie subliniat că ruralizarea Sighetului nu a început de ieri, de azi, ci are rădăcini mai vechi. Începutul l-a făcut administraţia de după 1920, care a determinat plecarea multor maghiari în Ungaria şi care a dat liber mutării ţăranilor în oraş. După 1950-1960 a avut loc marele şoc, odată cu decimarea comunităţii evreieşti şi cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutaţii demografice cum n-au mai existat vreodată.

Doar în anii 1960-70, în nou construitele blocuri de locuinţe din Sighet s-au mutat cca 10 mii de foşti ţărani deveniţi, peste noapte, lucrători în industrie, oraşul devenind locuit în majoritate de către persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunităţii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, după 1990, numărul lor să scadă la aproape jumătate.

Apoi, mai ales după 2007, au început să apară tinerii din mediul rural, trecuţi (fie ei înşişi, fie părinţii lor) prin frustrările din Occidentul unde au economisit suficient încât să-şi dorească condiţii de viaţă mai bune decât prin satele lor. Doar la Sighet există, de bine-de rău, un spital, cabinete medicale şi stomatologice, o extensie universitară, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, cluburi sportive, cluburi şi restaurante, servicii de fitness şi întreţinere corporală, asfalt, apă, canal, internet şi gaze naturale. Deci, faţă de condiţiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva! 

Ce avem, aşadar, azi? Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele.

Şi ce dacă? Păi contează enorm, căci nimeni nu va veni vreodată la Sighet ca într-un mare sat tradiţonal, căutând ferma cu vaci, porci şi găini în bătătură pe care o va găsi de altfel în satele învecinate, ci se va aştepta ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. Investitorii străini caută oraşele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT şi nu gatere ori uzine de prelucrare primară a lemnului, precum în comune…

Ori, adevărul arată puţin diferit, nu? Ia faceţi voi o plimbare de seară prin Piaţa Libertăţii şi curţile acesteia, ca să înţelegeţi la ce mă refer…

Sau, greşesc eu şi vă simţiţi cumva ca într-un oraş istoric din Uniunea Europeană a anului 2018?! Dacă e aşa, îmi cer scuze!

În încheiere, iată un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988:

„Între 1967-1982 populaţia urbană a crescut de la 6 la 12 milioane… smulşi din obiceiurile şi din tradiţiile satului, deveniţi dominanţi ca număr, ca lipsă de cultură şi civilizaţie, în toate oraşele României. Prezenţa lor de indivizi nepregătiţi să devină orăşeni peste noapte, needucaţi, bădărani, necizelaţi, a pocit faţa oraşelor României, a degradat şi a coborât nivelul de civilizaţie urbană românească la nivel de promiscuitate şi vulgaritate. O acţiune de „urbanizare” forţată ca la noi a dus la consecinţe catastrofale asupra nivelului de viaţă socială, coborând la nivel de mahala, de înlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu bădărănia, mitocănia, înjurăturile, scuipăturile pe unde apucă, fumatul în lifturi, statul cu pălăria sau cu căciula în cap în instituţii, nepoliteţea, murdăria, completa lipsă de simţ civic, lipsa de respect pentru spaţiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai bună condiţie din toate oraşele ţării, de cele mai felurite meserii şi vârste, au părăsit definitiv minunata şi altădată binecuvântata noastră Românie. De aceea aproape că te ruşinezi să te porţi civilizat când eşti copleşit şi sufocat de mitocănimea devenită predominantă în societatea românească… cei ce ne conduc nu schiţează nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevărată a gradului de civilizaţie al ţării, pentru că şi ei înşişi sunt complet lipsiţi de cultură, agramaţi, ascunzându-şi în maşinile lor negre ruptura totală faţă de popor. Cum să faci civilizaţie când tu însuţi eşti ultimul dintre inculţi… familia nu ţi-a transmis nimic… apoi ai trecut peste toate treptele civilizaţiei şi culturii şi dintr-o dată te-ai trezit sus de tot?”

(G. Leahu, „Arhitect în epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, p. 181-182)

© Teofil Ivanciuc, aprilie 2018

sursă articol: https://teofil-ivanciuc.weebly.com/

foto: Miya Kosei

O imagine cu centrul Sighetului la început de secol XX (conform domnului Robert Zolopcsuk, fotografia este din perioada interbelică, anul 1931), ne înfățișează piața centrală liniștită, pustie. Probabil, în acea perioadă, locuitorii orașului munceau mai mult și se plimbau mai puțin… În plan îndepărtat, se poate zări Biserica Reformată. Un oraș fără asfalt, dar cu un aer pseudo-bucolic.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Auto – Moto – Show a debutat vineri, 20 aprilie 2018, la Sighet. Cele zece zile de show auto – moto se încheie duminică, 06 mai 2018. Pe parcursul celor zece zile de activități vor avea loc prezentări tematice, demonstrații și exerciții, concurs de karturi, demonstrații de drifturi etc.

Azi, 21 aprilie 2018, de la ora 13:00 a avut loc deschiderea sezonului retro – parada modelelor auto mai… “vechi” dar, adevărate bijuterii de colecție. Centrul nou al Sighetului, P-ța 1 Decembrie, a fost o expoziție inedită cu modele de mașini deja “pensionate”, având zeci de ani la activ și rulaje de sute de mii de kilometri. Bătrâne, da’…. faine!

Salut, Sighet!

Mă întrebam, cu cîteva luni în urmă, contrariat de pancartele cu gratii pe care le purtau participanții la „mișcarea #rezist”, proiectelor de modificare a legilor justiției, cum e posibil ca niște tineri să ceară, după aproape treizeci de ani de cînd, cu piepturile goale în fața gloanțelor și a tancurilor, alți tineri strigau libertate, te iubim! ori învingem, ori murim! și vom muri și vom fi liberi!

Ieșind ieri în oraș, în Clujul meu iubit – cum ar spune regretatul critic Petru Poantă – după aproape un an de retragere  în curtea mea, am primit un „răspuns” care mă determină să scriu aceste rînduri.

Am descoperit, în plin centrul orașului, în Piața Unirii, unde „rezistă” de obicei acești „tineri furioși” un „club” care își expune numele odios la vedere și în care se „odihnesc”, atunci cînd „obosesc” sau (cînd afară e frig) se „încălzesc” și se încarcă cu noi energii „revoluționare”: Che Guevara! 

Acum mă întreb cum e posibil ca nume ca Radu Gir, Mircea Vulcănescu, Arsenie Boca, Ioan Gavrilă-Ogoranu, Aurel Vișovan, Vintilă Horia și multe altele, sau al zecilor de elevi (și nu mă gîndesc doar la cei de la Colegiile Naționale „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației sau „Radu Negru” din Făgărș) care au înfruntat cu arma în mînă și au plătit cu viața sau cu ani grei de pușcărie comunistă, alături de părinții lor, regimul bolșevic care se instaura în România în anii 1948-1956 să fie prohibite în numele unei legi arbitrar și abuziv invocate, iar numele unuia dintre cei mai notorii criminali, „revoluționar de profesie”, fanatic susținător al tezei lui Troțki privitoare la „revoluția continuă” „și mondială”, precum „el comandante”, „doctorul” Che Guevara să fie afișat în văzul tuturor (clujeni dar, avînd în vedere locul, și al turiștilor străini) fără nici o restricție? Chiar lîngă monumentul dedicat eroilor martiri ai Clujului, căzuți la cîțiva pași distanță, în Revoluția din Decembrie 1989!

Libertate pînă la capăt? Mai degrabă, inconștiență și amnezie fără sfîrșit… Și nu știu cîtă inocență pot invoca „sponsorii” acestei „mișcări”…

Autor, Vasile Gogea

sursă articol: Gogea’s blog

DEMNITATE
La 89 ani, se ridică din pat: „Adă caieru’!…  Să mă duc în poartă,  să torc…  Că mie nu mn’i-i hia să ştie tăt satu’ că mor! …”
*
VINĂ
„…Nu, n-o prins-o… Baiu-i altu’… Umblă feştită tătă ca un ţângalău…Ptiu! Tătă-i găurită.”
*
MOTIVAŢIE
„…Aiasta, ni…, a lu’…, noa…, încătă are liceu’! Fără bacoloriat…, nu-i bai! …Şi tăte fetele de pă uliţă-l au … Numa’a a noast’ă să n-aivă? Atâta-i de proastă? Da’ d’ip ce?”
*
PERFIECŢIONĂRI…
„…Să nu mă mai învieţe aieştia atâtea! Învăţ eu sângură! Auzi: cursuri gratuite, da’ costă tri sute de lei! Din aieste n-am mai vazut!”
*
CORDIALITATE
Contributor al unui nou așezământ spitalicesc de pe sate, un moșulică, francez de  origine,  trece  în  vizită,  la  un  an  de  la  înființare.  Pleacă  foarte  mulțumit.
– Vă mai așteptăm pe la noi! – îi dorește doctoriţa.
Cum  nu  știe  nimeni  franțuzește,  sponsorul  o  rupe  pe  românește:
– Bine. Anul vihtor!  Dacă nu sunt mort!
*
WHAT’S UP?
– Ce mai faceţi, mătu’şă?
– Apooi, facem ce ne-ajută Dumnezeu…
*
OM ÎN FRIG
Maramureş,  şoseaua  dintr-un sat.  „Ai  multe  haine  pe  dumneata?”- o întreabă o reporteriţă pe băbuca în lecric, zadii, pânzătură neagră. „V’o cinci: sfeter, bluză, t’eptar… Am, de bună samă!…”

Consemnări, Marin Slujeru

Foto: Peter Lengyel