Jean-Louis Chancerel definește lucrarea sa, „Une topique éducative”, (Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2018), ca find un eseu ce cuprinde un ansamblu de texte care propun o reîntemeiere a pedagogiei pornind de la acumulările de cunoștințe și structurările de competențe și nu de la sistemele educative și sistemele de formare. Învățămîntul văzut ca transmitere a cunoștințelor nu este central în demersul autorului, Jean-Louis Chancerel luând parcursul personal al fiecărei elev (apprenant = persoană care se educă/instruiește), inserțiile lui în sistemele de formare și în viață ca punct de plecare. Această schimbare a priorităților se înscrie în emergența a noi forme de transmitere, în globalizarea societății și a difuzării cunoșțințelor prin noile tehnologii de comunicație și de informare. Tot așa cum a contribuit difuzarea scrisă în perioada Renașterii și în mod deosebit construirea progresivă a sistemelor educative așa cum le vedem acum, aceste noi tehnologii vor transforma treptat dinamicile pedagogice. Lucrarea explorează aceste spații și interrelațiile lor.

Această explorare se sprijină pe cercetări științifice, intervenții în domeniul construirii sistemelor de formație, cu predilecție prin unități capitalizabile, cursuri de psihologia muncii, psihologia copilului și adolescentului, pe cursuri de pedagogie în cadrul formării profesorilor și psihologilor muncii, pe cursuri de didactică generală în cadrul unui DESS de învățămînt la distanță (open distance learning) și pe cursuri în cadrul unui Master comun (Facultatea de Ștințe Sociale și Politice a Universității din Lausanne și Institutul de Pedagogie a cantonului Vaud). Autorul propune o analiză a relațiilor între acțiune și problematica spațiului în pedagogie. Lectura specialiștilor din domeniul științelor educației și al cunoașterii sunt în atenția autorului ca punct de plecare. Demersul este cu predilecție unul filozofic, apelează la rezultatele obținute în cadrul științelor umane (psihologie, sociologie, economie politică, cu predilecție) sprijinindu-se de asemenea pe lucrările realizate în contextul organismelor internaționale, Consiliul Europei, OCDE, OMS, UNESCO, contexte în care autorul a participat la numeroase ședințe de lucru și a realizat expertize privind construcția sistemelor de formare prin unități capitalizabile. Lucrarea integrează numeroase teorii, metodologii și modele existente, deschide posibilitatea unei pedagogii reînnoite în care persoana ce se educă pe sine însăși este în centru problematicilor provocând astfel dinamici noi.

Lucrarea este alcătuită din 2 părți precedate de o parte introductivă. În partea preliminară autorul abordează în mod succesiv utilizarea noțiunii de topică în filozofie și în psihanaliză deschizînd astfel perspectiva unei metapedagogii; autorul pune topica educativă în relație cu noțiunea de câmp așa cum apare în opera lui K. LEWIN și P. BOURDIEU. Urmează apoi expunerea noțiunilor de individuație (G. SIMONDON), de act (L. LAVELLE), de comunitate și de societate (F. TÖNNIES et G. ESPOSITO). În fine, autorul abordează problematica acumulării de cunoștințe și de structurare a competențelor într-un proces de capitalizare.

Prima parte a cărții comportă 2 capitole: primul capitol explicitează fundamentele pedagogice ale noțiunii de topică educativă urmărind etapele de elaborare a noțiunii; cel de-al doilea capitol propune o organizare a acestei topici printr-o schematizare a spațiilor și a dinamicilor.

În partea a II  – a a lucrării autorul pleacă de la dinamicile de achiziție și de selecție pentru a propune o topică educativă ce are aceste două procese (achiziție și selecție) ca punct de plecare cu o perspectivă de refundamentare a pedagogiei. Anexele, Glosarul și Bibliografia vin să completeze lucrarea. Cele 6 anexe aduc o explicitare a noțiunilor de schemă, de schematizare și de logică naturală (J. B. GRIZE); anexa 2 propune o nouă teorie a achiziției; anexa 3 prezintă o analiză a cererii sociale și a identificarii nevoilor individuale. Ultimele 2 anexe tratează noțiunea de competență și revine asupra explicitării figurilor istorice de dascăl și de pedagog. Glosarul conține termenii evocați de-a lungul textului propunînd o interpretare personală printr-o confruntare cu felul în care acești termeni apar în literatura de specialitate. Bibliografia completează întreaga lucrare.

Ambiția cărții este de a propune o abordare nouă a pedagogiei care ține seama în același timp de evoluția practicilor și a organizațiilor dar și de constrângerile actuale: individualizarea, globalizarea, mondializarea, noile tehnologii, etc. Problematica este abordată prin prisma spațiilor de viață: societate, comunitate, grup, spațiul de producție, spațiul de consum, spațiul de achiziție și sfera persoanei concepute prin prisma diverselor inserții (individuația după G. SIMONDON). Lipsește în această lucrare raportarea la timp și o punere în relație cu experiențele de teren adesea evocate dar nu și descrise.

Jean-Louis Chancerel, s-a născut în anul 1944 în localitatea Laval (Franța); are la bază studii de psihologie, dar s-a focalizat cu predilecție în psihologia muncii, psihologia socială, psihopatologie, cât și în statistică. Jean – Louis Chancerel a predat la mai multe universități: Haute Bretagne II, Neuchâtel, Paris XIII, Lausanne și Paris II Panthéon-Sorbonne cu statulul de „chargé d’enseignement” iar apoi ca profesor. A predat și la Școala Națională a Sănătății Publice din Rennes și la Școala Superioară de Pedagogie a cantonului Vaud din Lausanne. Autorul a activat în calitate de expert în cadrul organizațiilor internaționale (OMS, Consiliul European și mai ales în cadrul OCDE). Jean-Louis Chancerel a condus cercetări în domeniile construirii, a punerii în acțiune, a gestiunii și a evaluarii sistemelor educative și a sistemelor de formație,  cercetări în  domeniul identificării nevoilor la adulți angajați în procese de învățare a unei limbi străine, cercetări în  domeniul tranziției dintre formare și locul de muncă, cercetări în  domeniul pedagogiei persoanelor în situație de handicap sau cu dificultăți de învățare, cercetări în  domeniul evaluării și observației. Autorul a condus de asemenea la Fondul Național de Cercetare Științifică din Elveția, o echipă de cercetători  pe o perioadă de 5 ani pe tematica relației dintre educație, formație și neoliberalism. Volumul „Une topique éducative” apărut la Editura Valea Verde din Sighet este – în parte – o elaborare realizată în cadrul acestei cercetări dar, tematica aceasta, a acompaniat lucrările autorului încă din anul 1972.

G. C. Chigny
Corespondență din Lausanne – Elveția

Era prin mai-iunie 1951, aproape de sfârșitul anului școlar. Eram eleva Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, redenumit “Filimon Sârbu “de către comuniști, schimbare abuzivă și dezonorantă pentru noi, maramureșenii (s-a invocat motivul că vechiul nume era o “rămășiță burgheză”, revenirea la denumirea originală se va face mult mai târziu).

Așteptam cu înfrigurare încheierea mediilor la limba română, bănuiam că voi mai răspunde o dată și m-am pregătit cât am putut de bine din lecția predată ora precedentă.

Aveam emoții… profesorul nostru de limba română era domnul Ioan Bilțiu Dăncuș, intelectual maramureșean de mare valoare, unul dintre luptătorii pentru Marea Unire din 1918 și apoi a rezistenței românești în timpul ocupației maghiare între 1940-1944. Nu știam eu atunci multe din impresionanta sa biografie, dar îi admiram ținuta și competența profesională. Fiul său, Simion, era coleg de clasă cu noi.
A venit și ora de limba română… Am răspuns foarte bine și am primit nota 10, ceea ce mi-a îmbunătățit media. Eram fericită și ușurată în același timp.

A doua zi, Simion, fiul profesorului, îmi spune: „Tata a fost arestat”. Am rămas șocată… dar n-am cerut niciun fel de explicații. De ani de zile, Securitatea ridica oameni de pe stradă sau de acasă, ziua și noaptea. După anchete îngrozitoare, unii erau condamnați pe motive reale sau imaginare, alții închiși ani la rând fără nicio condamnare. După care, nu se mai știa nimic de ei, familiile nu primeau nicio informație de nicăieri. Nici măcar nu știau dacă mai sunt în viață… așa a fost și cu tatăl meu arestat în ’48-’49. Atât din Sighet cât și din Ieud și Dragomirești (satele de origine ale părinților mei) erau foarte mulți întemnițați – profesori, studenți și elevi, preoți, călugărițe și mulți țărani. Printre ei și doi frați ai mamei mele – Dumitru și Simion Iusco din Dragomirești.

Deci, ultima oră de limba română a anului școlar a fost și ultima oră predată de profesorul nostru Bilțiu Dăncuș! Nu se va mai întoarce niciodată… a murit în închisoarea din Satu Mare în 1952. Încă o crimă a regimului comunist, încă un martir al neamului românesc!

Mai târziu, aveam să citesc despre rolul său în rezistența românească contra anexării Maramureșului la URSS în ianuarie – martie 1945. Impresionant este răspunsul pe care l-a dat în urma ameninţărilor maiorului NKVD Davidenko: „Domnule maior, ameninţările dvs. nu mă sperie. Eu am fost închis de 4 ori de fasciştii unguri pentru că am luptat pentru neamul meu. Să mă arestaţi, să mă împuşcaţi, să mă tăiaţi în patru, eu nu iscălesc decât pentru România!”

Autor, prof. Aurelia Vișovan

N.r.: Fotografia principală face parte dintr-o colecție sigheteană

Da, știu, sunt o fată drăguță. Nu o spun la modul ironic, nici măcar narcisist – deși, nu știu cum aș putea să construiesc fraza asta ca să sune mai puțin caraghios…

Sunt o fată drăguță și, parcă a doua oară când o spun, sună și mai rău. Dacă nu înțelegi exact termenul, sau nu știi încă unde bat, mai “pe limba voastră”, poți spune că-s “bună” (din câte am auzit), sau, uneori, chiar “frumoasă” pentru unii, cunoscători rari ai acestei terminologii.

Nu văd rostul de a mima o oarecare ură de sine sau falsă modestie pentru aste atribute (nu-mi place să le numesc “calități”) fizice, doar pentru a atrage simpatia/ empatia (adevărată sau nu) celor din jur. Iar pentru că azi nu am chef să fiu superficială, o să las să se strecoare aici puțină sinceritate – din câte se pare, și eu am avut emoții odat’ ! :))

Bună! Sunt eu, (nu prea) încântată de cunoștință!

Nu spun că vreau să schimb ceva la mine, în afară de aproape tot, și nu mă recunosc drept posesoare a prea multor defecte, cu excepția tuturor. Da, știu, wow! Sunt genul de fată după care te întorci în club pentru că îți place cum arată. Pe lângă ochii negri și păru’ cam greu de neobservat, mai am și bucăți de fier în față și chestii desenate pe piele, toate astea fiind un amalgam de exotism – spunea cineva -, care îți dă senzația că m-ai putea cunoaște dintr-o privire.

Nu mă întreba de-ai mei, pentru că o duc bine, și nu, nu știu dacă zodiile noastre se potrivesc și, probabil că dacă e așa, aș dispărea destul de repede. Nu mă întreba nici care-i culoarea mea preferată, pentru că nu o știu, și ție, oricum, nu îți pasă. Nu da swipe right pe Tinder pentru că sunt fake. Nu-mi spune că ți-am dat lumea peste cap pentru că, la cât v-am tot învârtit, ar trebui să vomitați cu toții.

Ce îmi place? Îmi place viața, uneori, și alteori deloc, îmi plac apusurile când e cerul roz, și noptile în care confesiunle mele îți dezlipesc încet bandajul lăsând în urmă carnea vie ce sclipește gâdilată de soare odată cu primele ore ale dimineții.

Mă lupt cu fragmente de realitate scăpate din fanteziile voastre despre ce reprezint eu, ca „exponat” al sexului frumos. Poate, dacă nu ați fi atât de ocupați să va imaginați ce aș putea să fiu, ați putea chiar să aflați cine SUNT.

Mă lupt singură în spațiul dintre crăpăturile create de neînțelegeri generate de așteptări: Sigur n-am cum să fiu deșteptă. Nu știu cum se formează cutremurele și n-am auzit în viața mea de Immanuel Kant și, cu siguranță, nu am pus mâna pe vreo carte de prin clasa a 5-a. Opiniile mele nu contează și, sigur nu știu să fac de mâncare. N-am talente și nici hobyuri, și îmi place să mă duc în oraș cu prietenii doar ca să îi oblig să îmi facă poze să le postez pe Instagram. N-am cultură generală, și, de obicei, ce scriu, fur de la alții etc, etc…

M-am prins cum stă treaba. Am devenit atât de superficiali unii cu alții, încât, atunci când ne întâlnim față în față, căutăm unde-i opțiunea de pe ecran să dăm skip. Ne-am construit ziduri atât de înalte, încât nici nu ne mai pasă să le doborâm. Am devenit atât de atenți la ce credem unul despre altul, încât ne știrbim personalitatea doar ca să ne încadrăm în niște tipare false. Nu mai căutăm adevărul, ci ne deschidem ochii doar la ce vrem noi să vedem.

Însă, lecție grea și, implicit, ponoase grele ale vieții avem de învățat – filtrele stochează esența. Și nu vorbesc de filtrele de pe Instagram și nici de cele ale țigărilor, ci de mecanismele pe care le folosim ca să analizăm orice persoană. Ele nu permit să treacă decât ceea ce rezonează cu propriile idei, respectiv dorințe, ale noastre.

Nu o să încerc să explic cine sunt, pentru că asta ar însemna risipirea esenței, distorsionarea perversă a informației care mă face să fiu eu. Nu o să încerc să conving pe nimeni prin afirmații pompoase că sunt o hartă ce merită explorată. E un drum lung și plin de noroi, și iubirea nu e întotdeauna suficientă. Cât despre “dânsa”, pare-se că dedesubturile atingerii sale, renasc din cele mai dezolante situații. Din haos ar fi vrut să-ți fie tot. Poate că îți este deja.

Consider, cu o dulce ipocrizie, că mereu am fost îndrăgostită. Poate nu de tine, poate nu de el, poate nu de ea, ci de cineva, de ceva, de următorul.

Cheers! Drink it up, you might just get another shot.

Apropo – Bună, sunt EU!… și mi-e de ajuns.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

Continuăm „plimbarea” prin Sighetul secolului XX. Azi poposim tot în actualul sens giratoriu de lângă… Pompieri. După cum puteți observa, străzile erau marcate cu indicatoare stradale „adoptate” și în ziua de azi.

Completările cititorilor la această imagine, sunt binevenite.

N.r.: Fotografia face parte dintr-o colecție sigheteană.

Bine v-am găsit! Eu sunt Antonia Ștețiu… și sunt considerată o membră a “generației Z”. Deși am doar 13 ani, adevărul este că aș putea sta 24 de ore pe telefon, dar uneori mă plictisesc, iar acum, am descoperit pasiuni noi, pe care nu m-am așteptat sa le aflu vreodată.

Cred că ar fi bine să vă dau mai multe detalii despre mine. În general unii oameni mă cunosc drept “nepoata sculptorului Bledea”, iar lucrul acesta mă bucură enorm de mult, dar mi-ar plăcea să fiu cunoscută și pentru ceva ce am realizat eu, așa că, m-am apucat să… scriu.

Prima mea pasiune, a fost muzica. Țin minte că încă de când eram copilaș foarte mic mi-a plăcut să cânt, chiar dacă știam că nu am voce, dar sunt copil, așa că… prefer să visez! Aveam microfon și tot ceea ce trebuie ca să pot susține un “concert”, iar după aceea am învățat să cânt la pian. Cântam… chiar dacă nu știam cuvintele și mă distram enorm de mult. Cu timpul am crescut și am înțeles un lucru… nu am talent la muzică, darș să fiu sinceră, și acum mai fac uneori câte un mic show.

Dacă nu mă înșel, a doua mea pasiune a fost actoria. Ador să recit, să mimez, să imit și mai ales… să povestesc. Pot tărăgăna la infinit. La un moment dat, am vrut sa fac o profesie din chestia asta, dar am renunțat.

Cu toate astea, cred ca pasiunea mea cea mai mare a fost și este… scrisul. Unii oameni nu mă prea înțeleg de ce îmi place să scriu sau cum am răbdare. Ei bine, răspunsul este ușor: când faci ceva ce îți place, ai răbdare și inspirație, sau cel puțin asta este părerea mea. Am scris multe texte care au rămas neștiute și nu prea cred că le va afla cineva vreodată, să fiu sinceră, pentru că… mai tot timpul găsesc câteva lucruri care nu îmi convin și vreau sa le schimb. (Știu că sunt o persoană complicată, dar așa sunt eu!)

Știu că pasiunile mele sunt cam… ciudate și că alți copii de vârsta mea gândesc diferit față de mine dar, așa sunt eu… și mă bucur că măcar prin ele îmi pot exprima sentimentele, gândurile dar și ideile.

Așadar, “keep in touch”, voi reveni!

Antonia Ștețiu
clasa a VII-a,
Colegiul Național “Dragoș Vodă”

Ne întoarcem mereu acolo unde am lăsat o parte din noi…

Și au trecut zilele, săptămînile, anotimpurile… A trecut timpul ca vîntul, s-a scurs ca apa… Vrînd, nevrînd, am ajuns iar în punctul de unde am plecat. Să fie oare „Blestemul pămîntului” sau „Blestemul iubirii”? Sau amîndouă la un loc? Există un ciclu în viață, care își urmează oricum nestingherit drumul lui. Nu ține cont de promisiuni, de jurăminte… E ca un fel de supapă, care atunci cînd se acumulează prea mult, sau prea multe, în viața oricui, se închide pur și simplu, nu mai permite nici să refuleze, nici să mai acumuleze nimic în plus. Adică menține un echilibru .

De multe ori nici nu ne dăm seama de cît de necesară este această supapă, pe care noi niciodată n-am ști s-o acționăm la timp. Liberul arbitru „lucrează” și menține totul sub control. Dacă urmărim ceea ce se întîmplă și în societatea din imediata apropiere a noastră, nu putem să nu observăm, sau să bagatelizăm anumite „mutații” conceptuale și comportamentale.

Cînd o societate (sau o anumită parte a ei) ajunge la o culme a tot ce înseamnă stare materială (acumulare de bunuri), stare socială de invidiat (succese peste succese), liniștea intervine așa, ca un declic și apare nevoia de restartare.

Altfel e inexplicabil ce se întîmplă într-o societate avansată, cu persoane ajunse, totuși, la un nivel de pregătire superioară, cu niște conturi în bănci ce au la coadă multe zerouri, să lase așa pur și simplu totul baltă și să se retragă în locuri izolate din imensitatea Siberiei.

Aceștia renunță pînă și la cele mai elementare condiții de civilizație (curent, apă curentă, mijloace de informare), adică tot ce înseamnă tehnică, vile cu zeci de camere și băi, mașini de lux etc., într-un cuvînt, viață socială de secol XXI !

Se mulțumesc doar să fie o familie, într-o iurtă primitivă, să mănînce și să se îmbrace doar cu acele produse pe care le au la îndemînă, pe care le oferă mediul auster din ținuturile înghețate ale Siberiei. Și fac asta fără nici un regret. Singura spaimă care-i bîntuie este, că această pace ancestrală le-ar putea fi tulburată de alții care ar gîndi ca ei, înmulțindu-se peste măsură și atunci solitudiunea lor ar putea fi pusă în pericol.

Oricum, societatea aceasta de consum începe să dea rateuri. Viața socială, prea mult expusă pe tarabă (internet), dă semne că a obosit. Apar deja „vîrfuri” în ale tehnicii care declară că își închid conturile de socializare, deoarece se simt vulnerabili în fașa acestui „flagel” scăpat de sub control.

Mi-au rămas în minte cîteva constatări dintr-o emisiune a d-nei Eugenia Vodă, „Profesioniștii”, al cărei invitat era patrologul Cristian Bădiliță, care trăiește în Franța (a tradus Vechiul Testament, Proiectul Septuaginta). Pe el l-a marcat mulțimea oamenilor singuri. Exemplul cel mai viu a fost chiar bunica lui, care, timp de 40 de ani (după colectivizarea forțată), n-a mai ieșit din curtea ei. A devenit un fel de pustnică. Așa de mult a supărat-o orînduirea de atunci, că a refuzat orice contact cu lumea…

Întrebat, care ar fi pentru el libertățile fundamentale, a răspuns: Sunt trei. De a iubi. De a scrie. De a fi solemn. Despre religie, el s-a mulțumit doar să nuanțeze: Credința este deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu-i din lumea asta.

Cîți nu am vrea să fim sfinți, dar cîți avem curajul de a trăi zi de zi, minut cu minut, viața lor? Pe ei nu-i interesa viața politică, socială, decît viața veșnică. Cel mai mare canon care ar putea să i se întîmple ar fi acela să fie obligat să trăiască în România și să poată face ce face în Franța. Ei, se pare că societatea a avansat și unii își doresc să trăiască chiar și în Siberia…

Liniștea și izolarea de tot ce presupune tumultul aberant al vieții cotidiene mie nu mi se pare o fiță de ultimă oră, eu o văd ca pe o gură de oxigen al unui înecat, care îl salvează.

Această ultimă „epistolă” o scriu de pe un balcon al unui apartament din apropierea Dallas-ului și numai concentrarea la ceea ce vreau să vă împărtășesc, m-a determinat să fac abstracție de „mediul ambiant” ce mă înconjoară (era să zic, mă împresoară). Parcă aș avea pe urechi niște căști în care zumzăie non-stop un vacarm de fundal, pe care, dacă-l conștientizezi, simți brusc nevoia să te ridici și să fugi. Pe cer avioane, elicoptere cît e ziua de lungă, pe autostrăzile suspendate rîuri de mașini, pe lîngă blocuri, unitățile care fac aerul condiționat. Dacă întri în casă, tot așa, aerul vine condiționat numai cu larmă. Parcă ai fi tot timpul într-un experiment, încercîndu-ți-se timpanele cu fel și fel de zgomote, cu decibeli scăpați de sub control. Încă nu s-au inventat (sau n-am văzut eu) cabine speciale, unde în loc să respiri aer curat (ca în Japonia), să-ți odihnești urechile de mediul „prietenos”!

Mi-e dor de o liniște ca la mama acasă!

Sper să nu greșesc avioanele și să ajung cu bine, dacă nu, pînă și Siberia ar fi o variantă…

Ileana Pisuc,
11 aprilie 2018, Dallas (încă!)

Foto: Sebastiana Joicaliuc

Țipete de eliberare în adâncu-mi strigă:
Idealul și sentința tocmai le-am expus.
Într-o falsă libertate de societate-acidă
Mă minți că mă lași să zic ce-am de spus.

Libertatea-i o esență ce-ar pătrunde fierul –
E-o tărie ce te-mbată doar cu-al ei miros,
Cum norii par aproape când privești cerul
La fel de-aproape pare libertatea dar, de prisos.

Conștiința-i uneori stârnită de frică și invidie,
Din orizonturile vocației rămâne doar un șablon,
Doar dansatorii slabi joacă pe-o singură melodie,
Dacă simți, libertatea-i prea mult spus un zvon.

Ne dorim s-atingem cerul făr-a știi ce-ascunde
La fel cum libertatea am înghiți-o-n câteva secunde.
Dar, spune-mi, nesăbuite, spre ce direcție te-ai îndrepta
Știind că începând de-acuma lumea e a ta?…

Mihai Petrețchi
elev, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Foto: Peter Lengyel

Paști în Maramureș, 10.04.2018 – ediția a V-a

Atmosferă primăvăratecă după mult frig și ploi. A treia zi de sărbătoare pascală a prilejuit sighetenilor și turiștilor o după-amiază de relaxare la Muzeul Satului Maramureșean. Costume tradiționale, oameni odihniți, cântec, joc și multă voie bună. Celor care nu au reușit să ajungă la acest eveniment, le oferim puțină… esență de Maramureș.

Sebastiana Joicaliuc
studentă Jurnalism, UBB Cluj

SALUT, tuturor! Astăzi am ales să vorbesc despre ceva mai sensibil, să vorbesc despre un “lucru” pe care îl obții destul de greu de la un om în ziua de azi. Am ales să vă vorbesc despre zâmbete. Dar nu despre orice fel de zâmbete, ci acele zâmbete sincere de care eu am parte mai mereu. Acum câțiva ani, am ales să devin voluntară în grupul “ Speranța” la Oratoriul „Sfântul Francisc de Assisi”, ordinul Fraților Minori Capucini. Sunt foarte mândră de alegerea mea, pentru că de atunci mi-am dat seama că, de fapt, există o mulțime de diferențe între zâmbete. De multe ori credem că oamenii ne oferă zâmbete sincere, care exprimă fericirea adevărată. Este complet normal să credem acest lucru, neștiind, de fapt, ce înseamnă cu adevărat un zâmbet venit din adâncul sufletului și care poate îți stârnește și o lacrimă.

Grupul „Speranța” se ocupă de… fericire. Acesta este obiectivul nostru. Noi vrem fericire. Oferim fericire și primim fericire. Noi iubim toți oamenii și vrem binele tuturor. De cele mai multe ori ne focusăm asupra copiilor care nu au tot ce își doresc, copii care merită să fie fericiți, dar nu au posibilitatea. Noi suntem cei care vrem să le dăm o șansă la fericire.

Grupul „Speranța” este o mare familie compusă din mulți membri, fiecare dedicându-se în felul lui, încercând ca totul să decurgă cum trebuie. În fiecare sâmbătă, dar și duminică, strângem copii de la casele de tip familiar și încercăm să le oferim câteva ore de vis pe care și le doreau demult. A fi voluntar înseamnă a fi dedicat și implicat în tot ceea ce se întâmplă. Scopul este unul singur: de a aduce fericire.

Ei bine, revenind la zâmbete, acestea sunt cele mai sincere, iar în momentul când vei atinge acest scop și vei aduce fericire unui copil, vei observa că zâmbetul este unul cu adevărat revelator. Pe mine, acest grup m-a făcut să devin un om mai bun, mai sufletist, dar, mai ales, m-a făcut să realizez cât de importantă este viața și cât de important este să prețuiești ceea ce ai, pentru că poate unii nu au nici ceea ce ai tu în prezent.

Vorbind mai pe larg, grupul „Speranța” organizează și un frumos campus de vară, în fiecare an, unde de asemenea așteptăm pe oricine pentru a petrece timp împreună și a genera amintiri.

Sunt de părere că fiecare copil are o poveste, fiecare om are soarta lui, dar ceea ce este cel mai important este să fii fericit și să te bucuri de viață. Consider că un voluntar adevărat nu aduce bucurie din milă pentru acești copii, ci aduce bucurie pentru că o merită, iar atunci când faci un copil fericit, din punctul meu de vedere, tu devii de 100 de ori mai fericit. Astfel va fi fericire peste tot! Cel mai important este să putem oferi un zâmbet curat și onest, un zâmbet care să creeze în jurul nostru un ocean de fericire.

Așadar, grupul nostru este o mare familie care caută pace, bucurie și frumusețe. Împreună aducem zâmbete. “Să ne întălnim mereu cu un zâmbet, căci zâmbetul este începutul dragostei, iar dragostea înseamnă viață”. (Maica Tereza)

Mai jos, vă supun atenției un clip cu ceea ce însemnăm noi:

Anca Maria Corneștean
clasa a IX-a A,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

O intersecție „pietonală” sigheteană la început de secol XX (mesaj din anul 1903). Azi, după peste 110 ani, noutatea o reprezintă doar… sensul giratoriu!

N.r.: Vederea (fotografia) face parte dintr-o colecție sigheteană.