Profesorul dr. Nuţu Roşca s-a născut în ziua de 17 martie 1932, în comuna Bârsana. Primele patru clase le-a făcut la şcoala din localitatea natală, după care a urmat gimnaziul în Sighetu Marmaţiei şi tot aici a studiat la Liceul „Dragoş Vodă”, unde a obţinut şi bacalaureatul. În anul 1968 a absolvit Facultatea de Filologie – Universitatea „Babeș Bolyai”, obţinând Diploma de licenţă în filologie. În 1972 a reuşit la concursul de admitere la doctorat la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 1978 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Filologie.

A fost cadru didactic la mai multe şcoli din localităţile: Bârsana, Strâmtura, Sarasău, Iapa. În Sighetu Marmaţiei a predat la Şcoala Nr. 2, la Liceul Pedagogic, la Liceul Industrial nr. 2, la Liceul „Dragoş Vodă”. S-a pensionat în 1994. Profesorul Nuţu Roşca a fost şi director de şcoală, îndrumător la lucrări de gradul I, lector la Universitatea Populară din Sighetu Marmaţiei. A fost timp de mai mulţi ani preşedinte al Cenaclului literar „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei, prim epitrop al Catedralei Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Sighetu Marmaţiei, preşedinte al Societăţii Filologice din Sighetu Marmaţiei, redactor la publicaţiile „Speranţa”, „Dor” şi „Ţara Maramureşului”, deputat eparhial în patru legislaturi. Profesorul Nuţu Roşca a făcut cercetări de specialitate, a publicat studii de lingvistică, literatură şi istorie laică şi bisericească, a susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane, conferinţe, congrese, organizate de biblioteci, muzee, inspectorate şcolare, universităţi şi alte instituţii laice şi bisericeşti.

A fost distins cu titlul de “Cetățean de onoare” al Sighetului în anul 2012!

Vă invităm să ascultați un interviu cu dl. profesor dr. Nuțu Roșca, realizat de „Salut, Sighet!” în anul 2017:

Profesorul Nuțu Roșca a publicat 25 de cărţi, a colaborat la publicarea altor cărţi împreună cu alți autori, a publicat numeroase studii şi articole, a susţinut comunicări ştiinţifice la multe simpozioane de interes local, dar şi național. Despre domnia sa au publicat referinţe importante personalităţi ale culturii românești.

Dintre cărțile publicate amintim: Închisoarea elitei româneşti. Compendiu, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, 164 p., ed. a II-a, Tipografia Aska Grafika Sighetu Marmaţiei, 2006, 192 p, Mănăstirea Bârsana. Album, Tipografia Marinex, Baia Mare, 2000, 56 p., Mănăstirea Săpânţa – Peri, Tipografia Marinex Print, Baia Mare, 2003, ed. a II-a, 2007, 130 p., Onomastica din Valea Izei, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş, Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2003, 350 p., Lirică populară din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2005, 258 p., Zbor de rândunică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, 108 p., Fluviul Timpului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 156 p., Mănăstirea Bârsana, Tipografia Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2008, 250 p., Urcuş spre minune, Tip. Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2010, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş, Tipografia Aska Grafika, 2015 etc.

La mulți ani, Domnule Profesor!

Salut, Sighet!

N.r. Mulțumim domnului prof. Ovidiu Roșca pentru o parte dintre fotografii!

Zilele trecute a fost scos din nou pe tapet străvechiul proiect al podului transfrontalier de mare trafic de peste râul Tisa din zona Tepliţa-Biserica Albă de lângă Sighetu-Marmaţiei.

Unii jurnalişti au muşcat rapid momeala („încep lucrările la pod!”), deşi în comunicatul C.N.A.I.R. nu se vorbeşte decât despre reactualizatea studiului de fezabilitate a podului respectiv.

Acest pod himeric are la bază un proiect de o absurditate ce frizează idioţenia: ce să faci cu un pod cu patru benzi de trafic, când toate drumurile de acces spre acesta, din ambele ţări, nu au decât o singură bandă pe sens, nu există nici un proiect, pe nici un mal al Tisei, pentru construirea în zonă a vreunei autostrăzi sau a unui drum expres, iar podul intră într-o ţară care nu este membru UE şi NATO, ceea ce face ca verificările în punctul de graniţă să dureze, uneori, cu orele (doar în statele Schengen s-a terminat cu controalele la graniţa prin care treci ca vântul, eventual chiar pe patru benzi)?! Cel mai grav, ruta cu podul nostru nu se află cuprinsă în nici un plan continental de transport, nici un fel de coridor pan-european sau şosea europeană nefiind proiectate să treacă vreodată prin nordul judeţului Maramureş (vezi harta)!

Anumiţi oficiali exaltaţi anunţă periodic că podul ar putea scurta cu nu ştiu câţi km drumul dintre România şi Rusia sau Scandinavia, dintre sudul şi nordul Europei, de parcă ar exista nişte camionagii atât de proşti încât să se caţere pe coastele Gutinului, Şetrefului, Prislopului sau Hutei pentru a ajunge să traverseze mândreţea de pod înainte de a se afunda din nou în îngustele trecători de la izvoarele Tisei, ori de a aborda sinuosul drum către Ujgorod (practic, paralel cu şoseaua Sighet-Satu Mare) pentru a putea ieşi într-un final la drum întins, atât timp cât  punctele de frontieră Halmeu şi Siret, aflate la şes şi pe şosele europene unde se poate rula cu o viteză decentă, sunt de o mie de ori mai potrivite pentru cei care străbat distanţe lungi! I-a întrebat careva pe camionagii ce părere au? Sigur că nu, pentru că atunci povestea s-ar fi dezumflat! Într-adevăr, un  pod de trafic greu ar fi foarte util firmelor de prelucrarea lemnului din Maramureşul istoric care importă din ce în ce mai des cherestea din Ucraina, dar de aici şi până la a pune în cârca podului de interes local eticheta de rezolvare a soluţiilor rutiere dintre Europa de Sud şi cea de Nord, este cale lungă!

Cât priveşte felul cum ar putea arăta podul propriu-zis, observaţi că memoriul tehnic pune în discuţie inclusiv construirea a două poduri gemene!

Pentru cei născuţi mai încoace, proiectul podului de trafic greu peste Tisa a demarat încă din 1992, când C.L. Sighet a pus în discuţie contruirea acestuia în zona Tepliţa, loc unde să se deschidă şi o Zonă Liberă. 

Apoi, în anii 1996-1997 a fost întocmit de la nivel guvernamental un proiect PHARE, care a picat din cauza părţii ucrainiene, după ce s-au cheltuit sume mari pe studiile de pre şi fezabilitate, pe proiectul tehnic etc.

Prin 2002-2003, în vremea guvernului Năstase şi cu prefectul Liviu Bechiş la butoane, proiectul a fost resuscitat pentru a fi abandonat apoi în favoarea centrului „Millenium” din Baia Mare, care a fost până la urmă dus la capăt.

În 2006, comisarul european Giorgio Ficcarelli, şeful departamentului de coordonare a asistenţei financiare de preaderare în România, aflat la Sighet (da, pe atunci comisarii europeni veneau în vizite de lucru!), a anunţat că mai vechiul proiect de construire a unui pod de trafic greu peste Tisa nu a fost uitat, ci numai amânat, datorită unor incertitudini privind orientarea guvernului ucrainean: „Voi sprijini proiectul de construcţie a celui de-al doilea pod, de trafic greu, proiect mai vechi, dar de mare actualitate, cu beneficii economice pentru ambele ţări. Vă confirm că proiectul este eligibil şi va fi suportat de fondurile structurale de post aderare”, a declarat atunci acesta. Desigur, vorbele nu costă…

Apoi s-a luat din nou o pauză, ca în 2013 oficialii să anunţe demararea lucrărilor pentru anul următor. Studiul de fezabilitate a fost reactualizat în 2014, cu o cheltuială de 830 mii euro.

Preţurile au tot crescut, astfel că în acest moment construirea propriu-zisă a podului ar costa 21 milioane euro, faţă de 10 milioane cât se estima în urmă cu câţiva ani!

După reactualizarea studiului, partea ucraineană, în stilul ei caracteristic, s-a răzgândit din nou, ba că n-are bani şi să construiască românii totul pe banii lor, ba că punctul de control să fie unic pentru ambele state, dar să fie construit exclusiv de către români, pentru ca apoi, deşi ai noştri au acceptat majoritatea cererilor, să zică că nu le mai convine amplasamentul şi că vor ca podul să fie construit niţel mai jos! Cea mai tare „contră” a fost cea legată de cota „zero”, care, conform românilor se raportează la nivelul Mării Negre, dar după ucrainieni, la cel al Mării Baltice (deşi ei nu au litoral acolo, ci tot la Marea Neagră!), diferenţa între cele două cote fiind de câteva zeci de cm!

În 2016 şi 2017 pe tema podului a fost mai multă agitaţie ca de obicei, oficialii C.J. Maramureş organizând mai multe întâlniri cu ucrainienii, iar Primăria Sighet a emis un P.U.Z. Pod Tisa.

În fine, zilele trecute, C.N.A.I.R. a anunţat că va plăti alţi 310 mii euro pentru o nouă reactualizare a studiului de fezabilitate, cea de-a treia la număr, nimeni nediscutând însă ceva despre vreo licitaţie de atribuire a lucrărilor, despre ceva concret…

Deci, după peste 20 de ani de studii şi proiecte şi peste 1 milion de euro cheltuiţi pe hârtii, s-a ajuns tot acolo de unde s-a plecat.

Dacă mă întreabă cineva ce cred acum, le voi spune că ştiu când va fi gata: podul cu patru benzi va fi construit şi finalizat deodată cu tunelul pe sub Gutin!

Teofil Ivanciuc, martie 2018

Mă numesc Bărcan Gheorghe, am vârsta de aproape 87 de ani și am fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, din septembrie 1944 și până la data de 01 aprilie 1949, unde am urmat cursurile gimnaziale și cele liceale, până în clasa a IX-a. La această dată, fatidică pentru mine, am fost obligat să părăsesc Liceul și Sighetul și nu am mai putut reveni prin aceste locuri decât după foarte mult timp.

Doar la vârsta de 17 ani, a trebuit să suport calea pribegiilor, a ilegalităților și persecuțiilor de neimaginat ale regimului ce se dezvolta și se consolida în acele vremi. Urmărirea, anchetele de mare cruzime ale securității m-au însoțit și apoi am fost trimis în lagărele muncilor de exterminare de la Canal, „Canalul Morții” (sub prevedere de „sancțiune administrativă”!?). În acest scop s-a și deschis acest uriaș „șantier”: „Măreață lucrare, va fi și mormântul reacționarilor” ( Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii). De pe acolo ducerile mele erau să fie fără întoarcere; la un moment dat, aveam greutatea de 37 de kg, în „uniformă”, la 21 de ani! Eu nu am aparținut nici unuia din cele două grupuri de elevi arestați din acest liceu, în anii 1948 și 1949, reținerea mea fiind între cele două serii de arestări; am avut o situație aparte, încadrată sub învinuirea de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”.

Atunci (poate și acuma), ziua de întâi aprilie se considera „ziua păcălelilor” și acestea se practicau în toata ingeniozitatea, nevinovăția și frumusețea lor. Pentru mine a fost o „păcăleală” grea, efectivă, în nevinovăție, total lipsită de frumusețe (doar într-un fel), pe o foarte lungă perioadă de timp. Toate la un loc: urmărirea, anchetele și lagărele de încarcerare, ca și sancțiunile „administrative” din „închisoarea de afară”, cum au fost domiciliile obligatorii, exmatricularea din facultate, urmată de o strămutare, le-am parcurs 11 ani și 7 luni, cu lipsire de libertate, schingiuiri de o deosebită cruzime și lipsire ilegală de atâtea drepturi civice cuvenite, doar sub „sancțiuni administrative”, fără nici o intervenție a vreunei Instanțe de Judecată! Doar Securitatea!

Toate acestea sunt relatate în volumul editat, sub titlul „Adolescență și Tinerețe Frânte”, publicat în 2008, din care am lăsat un volum la Biblioteca „Memorialului Sighet”, ca și în partea a doua a acestuia, încheiată, dar needitată încă. Am să redau doar câteva aspecte, constatări, din această suferință îndurată sub așa grea prigoană, în sfidarea brutală a legilor formal scrise, care arată toată bizareria, ilegalitatea și brutalitatea torționarilor, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale ființei umane, față de demnitatea acesteia, față de viața însăși, cu care „s-au jucat”, „s-au distrat” în mod sinistru, până la ucideri, manifestându-se în toată monstruozitatea lor.

Pe „Biletul de Liberare” al meu, la rubricile „Mandat de arestare nr…. ” și „Motivul arestării”… sunt trase linii; dar lipsindu-mi această „legitimație” (obligatorie!) și lipsind și motivul arestării, mă întreb: în prevederile cărei Legi am fost „favorizat”, cu atâtea „cazări” în așa „locații speciale”, așa multă vreme? Era situația când Legea se interpreta prin Fărădelege și invers, aceste substituiri aflându-se la discreția arbitrară a torționarilor, în „lupta lor de clasă” oarbă, aberantă și criminală, în care legitimitatea minimă era cu totul exclusă! Mai mult, în Constituția vremii (cea din 1948, sub prevederile căreia mă aflam (următoarea ediție fiind în septembrie 1952, dar care le prevede și ea), se spune, în Art. 28:

-„Libertatea individuală a cetățenilor este garantată „.

-„Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului, al organelor de instrucție, stabilite de lege sau cu autorizația instituțiilor judiciare” și, în Art. 30:

-„Nimeni nu poate fi ținut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în conformitate cu legea”.

Dar eu am fost numai în anchete 10 luni, apoi s-a decis de către DGSS- București (adresa nr. 856/52368/28.o6.52) trimiterea mea pentru 24 de luni la Canal, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc, renumit lagăr de exterminare prin muncă ș.a., administrat de renumitul criminal L. Borcea.

Eram grav bolnav, un TBC pulmonar determinat de frig, de foame și de alte multe mizerii celulare, diagnosticat de medicul agreat de MAI (Adeverința medicală nr. 4912 și raportul DGSS-Reg. Rodna, nr.81/3982, Dosar CNSAS) și am rămas pe acolo 29 de luni și nu 48 de ore, cât prevede legea! (17.10.1951-04.03.1954). Mai mult, eu nu am compărut în fața nici unei Instanțe de judecată, civile sau militare, iar în Cazierul Judiciar (nr.52392/25.09.2007) se menționează: „nu este înscris în cazierul judiciar”.

Nu a fost aceasta o deținere, o întemnițare crudă, în condiții de exterminare și nu era ea făcută în disprețul total al legilor, al Constituției, printr-un comportament abuziv și criminal ?

Sfruntând cu multă dezinvoltură realitatea, în Raportele Securității se menționează o reținere a mea la 24 de luni de detenție în U. M. (ilegală), o altă condamnare la 1 an închisoare (Adresa nr. 362/104112/27.12.1957) și încă una de 4 ani! (în Dosarul tatălui meu, fila 38). Prima am petrecut-o în anchetele și muncile de exterminare amintite, a doua, o minciună folosită ca presiune pentru exmatricularea mea din facultate, iar a treia, o prostie aruncată într-un dosar, fără nici o noimă. Toate trei fixează, însă, „emblema” de minciună pe care o purta abuziv și arbitrar această Instituție represivă a Statului, care a produs atât de multă suferință, la atâția oameni.

Amintesc că, după eliberarea din o4.03.1954, am promovat în 2-3 luni cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale la fără frecvență, că am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică din Cluj, după o perioadă de întrerupere de 5 ani, cu uitările și neuitările ei; în același an eram student la cursuri de zi ale acestei facultăți. Libertate, credeam eu! Am promovat primii trei ani și chiar prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, dar în data de o8.o2.1958 am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară, abuziv și ilegal, folosind acea minciună abjectă. Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o medie în jur de 9.50, majoritatera examenelor promovându-le cu nota 10, nici o notă sub 8, toate examanele de matematici fiind promovate numai cu zece.

În 27.12.1957 am fost dus pentru un „interviu” la Securitate, unde, între orele 9 ale zilei și orele 9 ale zilei următoare, am rămas la aceeași masă, cu insulte și jigniri în serie ale securiștilor, de zi și de noapte, care se tot schimbau, cu declarații și amenințări. Eu trebuia să fiu mereu atent pentru a nu intra în contradicții cu alte declarații, mult mai înainte scrise, știind că atunci am protejat „vinovății nevinovate”. La urmă apare un securist în civil și, „împăciuitor”, îmi spune: „ești un student foarte bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să „colaborezi” cu noi”.

Refuzul a fost ferm și agresiv, în recidivă, acuzându-i de șantaj, după care a urmat zbieratul : „banditule” și a urmat o bătaie brutală ce era să mă lase fără vedere; m-au depus în același loc de unde m-au ridicat și la coborâre m-au avertizat: „ai să zbori din facultate!”

Și am zburat după doar câteva zile, urmând 5 ani de alte „persecuții administrative”, domiciliu obligatoriu, strămutări. Mi-am încheiat această perioadă ca muncitor necalificat pe șantierul „Brazi-Ploiești”, reluându-mi studiile după 5 ani, oarecum tot prin Instanță și pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor (1954-1964)! Am renunțat la urmarea studiilor de la Institutul Politehnic București, unde eram student cu examen în anul I, din august 1962.

Aceasta s-a întâmplat pentru că în acele vremuri Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând multă suferință, multe victime, abuzurile și brutalitățile fiind peste orice înțelegere umană.

prof. Gheorghe Bărcan
24.02.2018
Minneapolis, S.U.A.

Garduri, ziduri înalte, în spatele cărora se bănuiesc ușoare forme de viață. Geamuri camuflate, lumini obscure, țipenie de OM. Imagini parcă ireale dintr-o lume reală. De după geamul mașinii, la pas lent, parcă am fi niște „zombi” ce bîntuie o lume încremenită. Meseria de „observator” prin parbrizul mașinii își are și ea riscurile ei.

Dacă ți-ai făcut totuși curaj să te aventurezi pe vreo alee din „rezervațiile” exclusiviste ale americanilor bogați, trebuie să știi că riști să fii „reperat” de agenții de pază ale proprietăților și s-ar putea să te trezești cu vreo cîteva gloanțe în cauciucuri. Dacă nu figurezi în baza lor de date, că ai fi rezident acolo, ești deja suspect. Mai ales dacă rulezi și cu o viteză redusă, ești bănuit că ai venit cu gînduri ascunse și poate pui la cale vreun jaf. Oricît aș încerca să înțeleg lumea în care am venit, există un „ceva”, care se interpune între lumea din care am venit și lumea aceasta „altfel”. Ori de cîte ori am fost întrebată cum e America, răspunsul meu invariabil a fost: „e o altă lume”.

Lumea mea nu o pot concepe în afara culorilor, a entuziasmului față de tot ce te înconjoară. Pînă și în Biblie scrie că omul nu trăiește doar cu mîncare. Dar, din păcate, aici totul se învîrte într-un cerc vicios legat doar de: job, food. Life și sleep mai puțin.

Casele, materialele folosite în construcții au aceleași tonuri de maro și bej, cîteodată și de gri. Cînd i-am întrebat pe unii dacă au auzit de mușcate roșii, s-au uitat unii la alții mirați și mi-au zis că așa ceva la ei nu există. Eu le-am văzut prin magazinele de profil, dar ei dacă nu le-au văzut și pe la alți vecini, n-au știut la ce sunt bune. Cum să pui flori roșii? Aici și florile trebuie să aibă acele culori pentru a nu ieși în evidență și a sparge monotonia (era să zic embargoul). Eu așa văd, ca un embargou pus pe orice te-ar face să te entuziasmezi și să-ți scoată un „uau!”. Ori, dacă entuziasm nu e, nimica nu e!

Am fost scoasă la o locație, unde am luat masa, în stil italian. Genul european prinde foarte bine aici. În jurul localului, s-au amenajat rîuri, cîmpii „verzi”, brazi la fel de „verzi”, pentru a atrage publicul mîncător. Coline întregi, învelite cu covoare de iarbă artificială, animăluțe artificiale care imitau căprioare, iepurași, ursuleți, cu care iubitorii de selfyuri se imortalizau. La ăștia nu le trebuie mult ca să intre în atmosferă. Într-o lume de înlocuitori de tot felul, mă și mir că mai există oameni adevărați și, că nu s-au transformat în niște roboți.

Hrăniți de mici cu falsuri și surogate, cu plasticuri care imită totul, e o minune că mai există ca „oameni omenești”!.

N-am fost așa de curioasă asupra meniului, cum am fost de curioasă să pun mîna pe o bîrnă (ce părea de lemn) și culmea, chiar era de lemn! E drept că în prețul meniului, cred că au băgat și un anumit procent din autenticitatea bîrnelor de lemn (măcar cît o sforgace, acolo). Luxul costă!

Eu zic că e un mare dar, ca într-o lume „a tuturor posibilităților” să ai tăria să nu „cazi pe spate”, să nu te ia valul. „Laptele ce-l supsesem de la muica, avea să mă hrănească toată viața, puteam trăi o mie de ani la oraș, între intelectuali autentici și între unii atestați de diplome, nimic nu avea să-mi anihileze prudența, rezerva mea și teama de necunoscut care erau ale țăranului. N-aveam defel capacitatea de a mă entuziasma. În orice măr, cît de frumos, mă temeam de-un vierme”. (Ileana Vulpescu, „Rămas bun casei părintești”)

„Toate îți sunt permise, dar nu toate îți sunt de folos”… Orgoliul omenesc, eu cred că nu are limite. Niciodată nu va fi prea mult și niciodată destul. Întîmplător, am citit pe undeva o constatare (autorul nu-l cunosc), dar mi-a rămas în minte: „Niciodată nu am avut destui pantofi. Asta pînă cînd am văzut un om fără picioare”…

Eu cred că, uneori, destinul îți pune creionul în mînă și tot destinul te poartă pe căi nebănuite și „de ai minte și ai cuget” trebuie să imortalizezi ceea ce vezi, ca prin ochii tăi să poată vedea și alții. Să-și facă și ei o părere asupra unei lumi îndepărtate.

Eu o văd „o lume fără lume”… Degeaba atîta tehnică, atîta „modă modernă”, dacă VIAȚĂ NU E, NIMICA NU E! Într-o societate de consum, timpul se consumă într-un ritm haotic, greu de controlat. Viața e pusă pe așteptare și se tot amînă cu fiecare zi…

Și asta pentru un confort occidental… Omul, dacă e om, își face locul frumos oriunde s-ar afla, la fel de frumos precum îi este sufletul. Ne putem face o „Americă” a noastră în orice parte a globului. Tihnă mai puțină și mai puțină comunicare între oameni, din păcate. Cu atîta tehnică, trăim într-o lume virtuală (iluzorie). Uităm să ne privim unii pe alții și să ne vorbim față-n față. Nici măcar distanța nu poate separa oamenii. Tăcerea, da!….

Răceala dintre oameni e un flagel mai periculos decît amenințările apocaliptice (ale unor puteri), („războiul butoanelor” dintre America și Coreea). Războiul rece e cea mai mică problemă care ar amenința omenirea, pe lîngă această maladie care bîntuie între oameni pe Pămînt, culmea, în acest secol al comunicării!!!

S-a tot vorbit despre acest război rece. Eu cred că la început era vorba de anumite stări divergente între anumite state. Dar astăzi, acest „război” s-a cronicizat și s-a inoculat în fiecare dintre noi. Ce n-au reușit războaiele, a reușit tehnica de vîrf. „Bruiajul” comunicării dintre OM și OM!. Numai prin intermediul aparaturilor sofisticate de comunicare mai putem ști unii de alții, ne mai amintim că mai există, sau dacă mai există!

Eu, însă, vă comunic (prin viu grai), că vă doresc tot binele din lume, dumneavoastră și tuturor colaboratorilor „Salut, Sighet!”, precum și tuturor cititorilor fideli ai publicației.

Ileana Pisuc

Dallas, 8 Martie 2018

Azi, 09 martie 2018, profesorul Ion Șuteu ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, la începutul anului trecut, în 14 ianuarie, prof. Ion Șuteu a părăsit pentru totdeauna America (unde se stabilise la vârsta de 70 de ani), a părăsit Pământul!

Iubitorul de poezie, profesorul care ne delecta cu glume bune, dar și cu mostre de poezie profundă, omul vesel și binedispus care accepta la clasa noastră (Liceul „Dragoș – Vodă”) polemicile literare (și nu numai!) nu mai este, dar, despre amintirea lui, discutăm cu doamna Viorica Șuteu, soția profesorului Ion Șuteu.

Repartizată la Sighet în anul 1960, profesoara de limba română Viorica Șuteu se va dedica cu entuziasm și pricepere educației elevilor de la Școala Pedagogică din Sighet, aproape 40 de ani. A fost director adjunct (1965 – 1968) și director (1974 – 1982) al Liceului Pedagogic (azi Regele Ferdinand) și a contribuit din plin la educarea multor generații de dascăli.

Aflată la celălalt capăt al lumii, cetățean american din 2011, dar permanent cu gândul la țară, la Maramureș, doamna Viorica Șuteu a avut amabilitatea de-a accepta o discuție „online”, răspunzând dorinței mele de-a „transfera” din amintiri cititorilor „Salut, Sighet!”, în încercarea de a-i păstra în memoria noastră pe oamenii care ne-au educat și modelat, sighetenii care ne-au părăsit, dar ne-au lăsat moștenire frumusețea spiritului lor.

Ion Mariș: Doamna profesoară vă mulțumesc pentru acceptul dumneavoastră de-a dialoga… virtual! Azi, 09 ianuarie, prof. Ion Șuteu, soțul dvs. ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, anul trecut, pe 14 ianuarie, a plecat spre alte tărâmuri, mult mai… îndepărtate. Spuneți-mi când a plecat din România și cum s-a adaptat în SUA profesorul Ion Șuteu.
Viorica Șuteu: Înainte de a vă răspunde la întrebare, trebuie să vă lămuresc care au fost împrejurările ce m-au determinat să plec din țară. În 1996 fiica mea a obținut postul de viceconsul la New York. La un an de la plecarea ei și a nepotului nostru, pe care-l crescuserăm noi, bunicii lui, până la 12 ani, m-am pensionat, după o activitate didactică de 37 de ani, în aceeași unitate școlară. La 57 de ani nu mă simțeam bătrână, iar viața de pensionari în Sighetu Marmatiei, oraș foarte drag nouă tuturora, familiei mele, fără copiii mei, fără alte rude, mă înspăimânta. Am decis să plec în SUA după ce fiica mea mi-a promis că mă va ajuta să-mi găsesc de lucru, spre a putea fi de folos familiei (fapt care, din diverse motive, nu s-a împlinit.)

Viața mea aici, în America, cu soțul și fiul rămași în țară a fost dură, o continuă provocare, o luptă pentru supraviețuire. La aproape 60 de ani, mă străduiam să învăț limba țării, făceam eforturi să-mi găsesc de lucru, să obțin acte care să-mi permită să trăiesc legal în America. Așadar, traiul meu aici, în primii ani, mi-a solicitat din plin aptitudinile mele de luptătoare. Știam că nu pot fi fericită fără a avea copiii alături, familia, fără a putea munci spre a avea resurse materiale necesare unui trai decent. Vârsta și felul de a fi al soțului meu, obișnuit să facă numai ce i-a plăcut, m-au lamurit că tot eu trebuia să fiu „bărbata”, să găsesc soluții pentru noua noastră viață pe care ne-o doream cu toții. Toate acestea le discutasem cu soțul meu înainte de plecare. N-am bănuit că spre a obține vize de călătorie pentru soț și fiu vor trece doi ani de strădanii, efort, dezamăgiri și dor năpraznic. În 19 februarie 1999 când i-am întâmpinat la aeroportul Kennedy, am trăit cu toții una din cele mai fericite zile din viața noastră. La toate acestea trebuie să mai adaug nevoia de libertare ce ne fusese crunt îngrădită nouă, ca și tuturor romanilor. Înainte de revoluție n-am ieșit din țară. Pe lângă faptul că nu ni se permitea, nici nu aveam resurse materiale pentru excursii în străinătate. Când am avut prilejul să fac primul drum intercontinental cu avionul, mi s-a parut că m-am născut a doua oară. Sosirea soțului și a fiului în noua noastră patrie a desăvârșit miracolul. Consideram că pentru patria mumă ne făcuserăm datoria. Amândoi am prelungit, cu aprobări speciale, perioada de muncă. Urma să ni se asigure în țară o pensie îndestulătoare, o viață lipsită de griji. Dar contextul politic nu prevestea vremuri bune. Să nu fi plecat când am putut ar fi fost o greșeală.

În primul an de ședere la New York, am locuit în Consulatul României, la fiica noastră. La Consulatul României am locuit aproape doi ani. În incinta acestei instituții funcționează o bibliotecă și Centrul Cultural Român. Activ și sociabil, precum îl știți, soțul meu și-a făcut repede prieteni. L-a cunoscut pe Pr. prof. universitar Theodor Damian în cenaclul căruia a activat câțiva ani și pe dr. Napoleon Săvescu,„dacolog” fervent. Acesta i-a devenit medic personal și prieten care îi admira cunoștințele vaste. N-a reușit, oricât s-a străduit, să-l convertească pe Ion Șuteu la teoria lui care nu accepta că noi ne tragem și din romani.

Ion Mariș: Așadar, prof. Ion Șuteu a fost foarte activ și în SUA. Cum s-a „exprimat” acolo?
Viorica Șuteu: În cenaclurile pomenite, la Centrul Cultural sau la bibliotecă și-a găsit Ion Șuteu mediul prielnic spre a recita din Eminescu, Arghezi, N. Stănescu, M. Sorescu, Macedonski și alți poeți iubiți. Nu pierdea niciun eveniment cultural organizat de comunitatea românească, de cea armenească sau ucraineană. Avea mereu ceva de spus, de adăugat, de completat, de recitat, așa că se făcuse necesar și căutat pentru erudiția lui. Trăia intens, era fericit.

Ion Mariș: Ultima revenire acasă, în țară, a fost în anul 2012. Cum ați perceput reîntâlnirea cu… Sighetul?
Viorica Șuteu: În mai, 2012, am reușit să-mi împlinesc visul de a mă reîntoarce în România, după o absență de 12 ani. Călătoria în țara dorită, visată, nu s-a putut înfăptui până ce n-am obținut acte care să-mi permită să mă reîntorc în America, la New York, unde s-a stabilit familia mea. Ce s-a petrecut în sufletul meu când mi-am revăzut țara natală? Am simțit că am revenit acasă, în locul unde m-am născut și unde am trăit 57 de ani. Mă chemau mormintele părinților, ale strămoșilor mei, locurile dragi unde se vorbește românește, rudele, prietenii. Sufletul unui om, al unui român, cu două patrii, e împărțit, dramatic, în două: o parte, cea autentică, simte și gândește românește, oriunde ar trăi, o altă parte aparține noii patrii. Pentru mine faptul că am devenit cetățean american a însemnat înfăptuirea unui miracol. Nu mi-am abandonat și nu mi-am uitat țara natală, sunt mândră de neamul meu; ori de câte ori sunt în situația de a-mi declina naționalitatea, o spun cu mândrie „sunt româncă”!

Ion Mariș: „Visul american” aduce fericire?
Viorica Șuteu: Depinde de ce își visează fiecare și de șansa de a-și împlini năzuințele. Visul meu nu e specific american, e omenesc. Îmi doresc sănătate pentru mine și ai mei, putere să ne trăim viața frumos, să ne iubim și să ne fim mereu alături. Eu îmi mai doresc să nu devin o povară pentru ai mei.

Ion Mariș: În lumea noastră tumultuoasă, în dramatică și continuă transformare, are sens noțiunea de… patrie?
Viorica Șuteu: Mă întrebați dacă în timpurile acestea învolburate mai are sens noțiunea de patrie. Deși n-am competența să răspund, (întrebați-i pe istorici, pe distinsul Acad. prof. doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universității clujene Babeș – Bolyai) sunt sigură că mai ales în aceste timpuri frământate noțiunea de patrie dobândește sens profund, încărcat cu multiple semnificații. La aproape 80 de ani ai mei nu mai pot contribui la bunul mers al treburilor din țară. Știu că dacă m-aș întoarce în România, aș spori numărul pensionarilor batjocoriți de guvernanți, de politicienii veroși, milionari cu banii furați de la nevoiași. Un asemenea gest ar fi de-a dreptul irațional, necum patriotic. Și apoi în care loc din lume un om de vârsta mea mai are șansa de a fi activ, de a câștiga, muncind, pe măsura puterilor, spre a putea trăi independent?

Ion Mariș: Comunitate românească este organizată, vizibilă, în SUA?
Viorica Șuteu: Eu vă pot spune cum este organizată comunitatea românească în locul unde trăiesc. În Sunnyside, (un borougt=orășel), parte componentă a New Yorkului, trăiește o mare comunitate de români. Sunt, în zonă, magazine, restaurante românești, găsești produse specifice importate din țară, funcționează cenaclurile literare de care am vorbit, apar ziare românești: „New York Magazin” (director, Culian), „Romanian Jurnal”, director Vasile Badaluță, pe stradă sau în mijloacele de transport rar îți este dat să nu auzi vorbindu-se românește iar cu sprijinul bisericii române se organizează o sumedenie de acțiuni cu caracter religios sau laic. 

Ion Mariș: Tinerii, copiii dumneavoastră mai au nostalgia meleagurilor natale?
Viorica Șuteu: Nostalgia, dorul de meleagurile natale fac parte din sufletul tuturor românilor trăitori în alte țări. Copiii mei sunt și vor rămâne români, visează să revadă România și o vor face, vorbim adeseori despre întâmplări din țară, din trecutul lor, privim la TV programe românești, suntem la curent cu tot ce se petrece în țară, cu viermuiala politică care oprește evoluția firească a țării, suferim și sperăm în mai bine alături de românii noștri.

Ion Mariș: Ce are America și nu are… Europa, România?
Viorica Șuteu: America e măreață, New Yorkul este considerat drept unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase orașe ale lumii, neoficial, este perceput drept „capitala lumii”. Europa este, precum știți, un continent ce include țări și civilizații renumite pe întreg mapamondul. Nu am suficiente cunoștințe care să-mi permită să fac comparații avizate, să emit judecăți de valoare. Știu doar că americanii vorbesc cu admirație și oarecare invidie despre civilizația europeană.

Nouă, familiei mele, America ne-a oferit șansa de a face parte din aceasta minunată națiune. Aici am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii liber, să trăiești în demnitate, să nu duci lipsă de cele necesare traiului zilnic, să-ți fii de folos ție și alor tăi. Personal nu m-am simțit discriminată din cauza vârstei. Soțului meu America i-a dăruit cel puțin 10 ani de viață. După două operații severe, la carotidă și operație pe cord deschis, fără priceperea, măiestria unor medici celebri în întreaga lume, nu ar fi supraviețuit. Fără avantajele oferite de sistemul medical american după un șir de atacuri cerebrale, nu s-ar fi putut recupera și n-ar fi putut avea o viață aproape normală până la plecarea definitivă. În România n-ar fi supraviețuit. Nu pun nici un moment la îndoială priceperea doctorilor din România, știu însă că, pentru a ajunge la Cluj, de exemplu, unde sunt specialiști de mare clasă, trebuie să călătorești ore în șir cu un tren care nu te mai duce viu la spital, că nu ai bani destui pentru medicamentul salvator, etc., etc.

Ion Mariș: Să dezvăluim în premieră cititorilor „Salut, Sighet!” că se află la tipar (Editura Valea Verde) un volum de amintiri, scris de dumneavoastră, un cadou pentru sigheteni, carte ce se numește… „Fețele timpului”. Spuneți-ne despre ce ne… amintiți!
Viorica Șuteu: În cartea intitulată „Fețele timpului” îmi rememorez viața cu momentele ei esențiale, evoc oameni apropiați care mi-au marcat existența; se detașează chipul lui Ion Șuteu (Nelu), soțul meu și acela al lui Ion Bălin, fostul meu elev și prieten. Pe Ion Șuteu l-am prezentat așa cum a fost, fără intervenții romantice. În descrierea lui Ion Bălin am folosit informațiile din volumul „Omagiu”, editat sub coordonarea prof. dr. Nicolae Iuga, dar am valorificat mai ales, amintirile mele.

Ion Mariș: Așa cum ați precizat, amintirile dumneavoastră ne trimit spre regretatul filozof Ion (Jean) Bălin. Prin ce a strălucit Jean Bălin?
Viorica Șuteu: Din toate sursele folosite se conturează figura luminoasă a profesorului și filozofului Ion Bălin, omul dăruit de creator cu însușiri intelectuale ce frizează genialitatea. Cititorii, admiratorii lui Ion Bălin vor înțelege că, într-un moment de mare generozitate, pământul Maramureșului l-a întrupat pe copilul neliniștit și curios, devenit tânărul studios și apoi unul dintre cei mai instruiți intelectuali ai timpului său, cea mai completă și strălucitoare personalitate a Maramureșului. Faptul că i-am fost profesoară de limba română timp de 6 ani, că i-am devenit prietenă tot restul vieții sale, constituie pentru mine un privilegiu, un simbol al bucuriei cu care este binecuvântat dascălul.

Ion Mariș: Am planificat lansarea volumului dumneavoastră pe 02 aprilie 2018. De ce ar trebui citită cartea dumneavoastră?
Viorica Șuteu: De ce ar trebui citită cartea mea? Da, de ce? Proiectul meu inițial a fost să-mi scriu amintirile pentru mine, spre a-mi umple golul și alina disperarea provocată de plecarea soțului meu, Foștii noștri elevi, d-na Odarca Bout, fosta mea elevă și Ion Mariș, fostul elev al prof. Ion Șuteu au dat dimensiunile actuale ale „rememorării” mele, prezentul interviu și „ritualurile” consacrate, generate de publicarea cărții.

Cititorii vor găsi în paginile amintirilor elogiul adus „fețelor timpului”, cele trei ipostaze știute: prezentul, trecutul și viitorul, dar și alte nuanțe ale timpului, cel al inocenței, al idealurilor avântate, când ne cresc aripi, timpul consolării, generat de plecarea celor dragi, timpul iertării, al revoltei, dar și pe cel al împăcării cu sine. Timpul elogiat de mine este, precum se știe, cea mai importantă resursă de care dispunem cu toții. Ne iubim unicul timp al vieții noastre, dar, din păcate, uitând că este ireversibil, îl irosim cu nesăbuință, părându-ne rău, apoi, gândind ce ar fi putut fi timpul pierdut. Același regret, pare, să resimtă Nichita Stănescu când se lamentează: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Cartea poate fi citită fiindcă prezintă destine, asa cum au fost; încerc să fac elogiul profesiei de dascăl, pe care și eu o socot drept una dintre cele mai nobile preocupări. O mulțime de întâmplări adevărate vor completa imaginea pe care admiratorii „spiritului bălinian” i-au păstrat-o idolului lor. Mulți vor regăsi în amintirile mele evocat și o parte din timpul propriilor vieți.

Ion Mariș: „Fețele timpului” implică… speranță sau dezamăgire?
Viorica Șuteu: Se desprinde din „Fețele timpului” sentimentul speranței sau al dezamăgirii? Dacă într-un timp al doliului am găsit resurse să evoc timpul tinereții, al bucuriilor firești oferite nouă de natura „vindecătoare de nevroze”, de fondul profund uman al acelora care mi-au stat în preajmă și mi-au influențat existența, dacă în preajma vârstei de 80 de ani un om, o femeie, mai vorbește de bucuriile pe care ți le oferă „cetitul” cărților, contactul cu oamenii dragi, călătoriile visate sau proiectate, înseamnă că speranța e aceea care ne dă putere să ne simțim victorioși în lupta cu timpul. Dacă vorbim cu dor, zilnic, despre patria noastră, România, o simțim aproape, în sufletul nostru, înseamnă că n-am părăsit-o. Dacă îi pomenim mereu pe cei plecați, nu-i lăsăm să moară. Moartea înseamnă uitare, iar noi știm că cei dragi, amintirile noastre, nu vor muri „de tot” nici o dată cu noi. Lăsăm moștenire urmașilor noștri datoria de a ține minte, de a nu uita.

Ion Mariș: Vă mulțumesc pentru acest dialog peste… continente. Veți fi acasă, cu noi, când vom lansa volumul dumneavoastră, în 02 aprilie, o zi care ni-l reamintește pe omul de cultură Jean Bălin.
Viorica Șuteu: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog peste… timp!

Ion Mariș

Sâmbătă, 03.03.2018, la Sighetu-Marmației, în sala Transist a Primăriei, a avut loc primul seminar de informare cu privire la proiectul „SUS-Start Up Smart”, proiect finanțat prin Fondul Social European, prin Programul Operațional Capital Uman.

Proiectul înseamnă cursuri gratuite de inițiere în afaceri pentru orice cetățean al județului care își dorește să își deschidă o afacere, iar apoi, finanțări de până la 40 000 de euro pentru aceste afaceri. Condiția de participare la cursuri este de a avea reședința sau domiciliul în județul Maramureș, indiferent dacă vorbim de persoane din mediul rural sau cel urban.

Primul pas în proiect reprezintă urmarea acestui curs gratuit, după care, persoanele care au o idee de afaceri pe care vor să o implementeze într-unul din cele 12 orașe ale județului, vor primi consiliere antreprenorială pentru a-și scrie planul de afaceri.

O a doua etapă importantă în cadrul proiectului constă în concursul de Planuri de Afaceri, la care pot câștiga cel puțin 12 persoane din județ, o sumă de până la 40 000 de euro.

”Dorim să oferim șansa tuturor celor care au visat de mult timp să își deschidă o afacere, dar au avut temerea că nu știu suficiente sau nu au suficienți bani”, declară reprezentanții Asociației pentru Integrare și Dezvoltare Comunitară INDECO, partener în cadrul proiectului.

”SUS- Start Up Smart” se derulează în 6 județe din regiunea de Nord-Vest, iar scopul constă în creșterea gradului de ocupare și dezvoltare a mediului antreprenorial cu profil non-agricol din zona urbană a regiunii Nord-Vest stimulând inițiativa antreprenoriala.

Cei doritori să se înscrie la curs și să fie beneficiari ai proiectului, indiferent dacă au sau nu un loc de muncă, pot cere mai multe informații de la reprezentantul Asociației INDECO, la sediul de pe strada Dragoș Vodă, nr. 1 din Sighetu-Marmației.

Comunicat de presă

Gheorghe Codrea s-a născut la Sighet (02 martie 1928), în urmă cu 90 de ani. Are un fiu, Dan, arhitect, stabilit în Anglia.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.

Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris etc.

S-a remarcat și în pictură, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate (Iugoslavia, Germania, Anglia).

La mulți ani, Maestre!

Salut, Sighet!

Noi îl considerăm sighetean, deși s-a născut la Bârsana și a copilărit în Glod, cunoscut ca satul fraților Petreuș. A urmat clasele primare la Sighet, la Școala generală nr. 3 (clasele I-III), a continuat la Școala Generală nr. 4 (clasele III-VII) și Școala Generală nr. 2 (clasa a VIII-a), dar a ales să continue studiile liceale la Cluj, la Liceul Energetic. Era un elev cu o inteligență nativă, ambițios, dornic de cunoaștere și focalizat pe latura realistă a vieții. A dat examen și a fost admis la Facultatea de Fizică din cadrul Universității București pe care a absolvit-o cu notă maximă. La sfârșitul facultății a fost repartizat la Sighet ca profesor, astfel… drumul vieții l-a readus acasă. A profesat timp de opt ani ca profesor de fizică la Liceul „Dragoș Vodă”, contribuind la educarea mai multor generații de elevi, mulți dintre discipolii săi au urmat studii universitare și chiar doctorat în Fizică.

În anii ’80 România era izolată, nu erau permise studiile în afara țării dar, după revoluție, s-au deschis porțile. Și el, Ioan Opriș , și-a deschis aripile spre noi orizonturi ale cunoașterii. Deblocându-se cursurile doctorale de la Facultatea de Fizică București, profesorul universitar Gheorghe Ciobanu i-a propus să se înscrie la doctorat. Dorind foarte mult să progreseze profesional, s-a reîntors la Facultatea de Fizică din București ca asistent și lector universitar, doctorand. Și-a ales o temă de doctorat revoluționară în domeniu, iar practica și colectarea de date necesare tezei de doctorat le-a realizat în Japonia, la Institute of Technology din Tokyo. În anul 1994 și-a luat doctoratul dar, era hotărât să nu se oprească la atât, își dorea să continue la marile universități ale lumii din SUA, a luptat, a muncit și a ajuns acolo.

În anul 1995 și-a asumat „visul american” care nu a fost deloc ușor dar, a reușit! A urmat cursuri postdoctorale universitare la două dintre universitățile de top din SUA, universitățile Yale și Columbia, apoi a făcut cercetare tot în SUA la universitățile din Wake Forest și Duke. În prezent este profesor asociat la Universitatea Miami și face parte din echipa „Miami Project to Cure Paralysis”, un proiect revoluționar în care colaborează cu oameni de știință din SUA și din lumea largă într-un domeniu fascinant: neuroștiința și fizica minții. De fapt, ultima carte apărută la sfârșitul anului 2017 la celebra editură Springer Nature (USA), scrisă împreună cu un alt om de știință de nivel mondial, profesorul Manuel F. Casanova de la University of South Carolina-SUA, chiar așa se numește: „The Physics of the Mind and Brain Disorders” („Fizica Minții și Tulburările Creierului”). Recenzii despre acest volum au apărut în numeroase publicații internaționale, provocarea pe care și-o asumă prof. univ. dr. Ioan Opriș poate revoluționa cercetarea minții umane și poate depăși bariere aparent impenetrabile. Pe coperta cărții apar aprecierile a doi dintre cei mai celebri oameni de știință din lume, profesorii Joaquín M. Fuster, M.D., Ph.D., Distinguished Professor of Cognitive Neuroscience, UCLA Medical School și Apostolos P. Georgopoulos, MD, PhD, Regents Professor of Neuroscience, University of Minnesota.

Sigheteanul Ioan Opriș nu a uitat de unde a pornit și, dorind să ajute învățământul românesc, a acceptat și postul de profesor universitar la Facultatea de Medicină Veterinară București. Tot pe planul realizărilor profesionale se remarcă prin numeroase lucrări și cărți de specialitate publicate, prin participarea la numeroase conferințe internaționale. Este editor la revista „Frontiers in Neuroscience” din Elveția unde, în iunie 2017, a luat premiul „Frontiers Spotlight Award 2017” și este vicepreședinte al Academiei Româno Americane (ARA).

Ne cunoaștem de mulți zeci de ani, din „epoca de aur”, perioadă pe care elevul Ioan Opriș de-atunci o blama cu toată… patima. Ioan Opriș este un om ce nu acceptă monotonia vieții, își caută și „inventează” consecvent provocări și, mai ales, luptă pentru depășirea limitelor cunoașterii. Cu multă amabilitate a acceptat să purtăm o discuție deschisă, pentru a ne aminti și a aminti nu doar celor care-l cunosc, că rămâne fiul Maramureșului.

Ion Mariș (IM): Stimate domnule profesor universitar dr. Ioan Opriș, ne cunoaștem din… secolul XX. Au trecut destul de mulți ani de când ai părăsit orașul unde „se agață harta în cui”. Spune-mi sincer, ce ți-a oferit Sighetul, ce a însemnat pentru tine?
Ioan Opriș (IO): Sighetul este un loc aparte, locul unde am copilărit și mi-am format abc-ul cunoașterii.

IM: Ce amintiri „extreme” te leagă de Sighet?
IO: Nu știu dacă amintirile mele sunt „extreme”, sunt amintiri legate de o lume care nu mai este, de oameni deosebiți și de profesorii mei.

IM: Știu că păstrezi o specială amintire unor profesori care te-au înțeles și te-au apreciat în mod deosebit. Ce nume îți vin instantaneu în minte?
IO: Tocmai am amintit de profesorii mei cărora le port o amintire deosebită. Domnul Petru Grigor, a fost profesorul meu de fizică care m-a „făcut” olimpic în clasa a VIII-a. Dirigintei mele, d-ra Irina Buftea, profesoara de istorie educată în pension francez, de la care am învățat despre Alexandru Macedon, istoria antică, modernă și contemporană, doamna Coca Iusco de la care am învățat biologia de liceu în școala generală și să navighez pe oceanele lumii (pe hartă) alături de căpitanul Cook, domnul Gheorghe Bilașcu, de la care am deprins viziunea în spațiu, le port mult respect. Nu pot să nu le amintesc și pe d-nele învățatoare Borca Stanca de la Școala Generală nr. 4 și pe Viorica Batin de la Școala Generală nr. 3, a căror lectură a basmelor m-a fascinat. Totuși, cu domnul profesor Petru Grigor am avut o relație apropiată și după ce am devenit la rândul meu profesor de fizică. Era un geniu în educarea tinerilor olimpici și nu numai, era un prieten adevărat … la modul absolut al cuvântului. Prin această carte „Physics of the mind and brain disorders” aș dori să-i arăt că germenii științei pe care i-a plantat Domnia sa în mine, își aduc rodul și să-mi exprim recunoștința pentru acea „cuantă” de enegie intelectuală pe care mi-a dăruit-o.

IM: Dintre foștii elevi de la Liceul „Dragoș Vodă”, ai vreun discipol care s-a circumscris pe traiectoria Fizicii?
IO: Da, chiar zilele trecute am fost contactat de fostul meu elev, Ioan Bălin din Budești, care a absolvit Facultatea de Fizică de la Universitatea din Iași, a obținut doctoratul în Fizica Atmosferei la Institutul Politehnic Federal din Lausanne, Elveția, iar acum este conferențiar la Școala de Ingineri din Yverdon și director la EnviroScopY SA – Elveția.

IM: Cum se explică ascensiunea ta spectaculoasă?
IO: Nu știu dacă există o rețetă, este mai degrabă aplicarea metodei pașilor mărunți și multă muncă pentru a fi la curent cu toate noutățile din domeniu. Totuși, am fost privilegiat cu un conducător de doctorat (profesor univ. dr. Gheorghe Ciobanu) care a studiat la rândul său în SUA și care a știut să mă îndrume atât ca student cât și ca doctorand pe direcția performanței.

IM: Ai fost, în “epoca ceaușistă”, studentul profesorului Alexandru Glodeanu, la Facultatea de Fizică din București. Cum a fost colaborarea cu profesorul cu rădăcini maramureșene?
IO: Domnul Director Glodeanu a fost mentorul meu nu numai în studenție ci și mai târziu când, la sugestia domniei sale, m-am înscris la doctorat la domnul profesor univ. dr. Gheorghe Ciobanu, „cel mai bun profesor din Facultatea de Fizică” din București. Domnul Profesor Ciobanu a fost cel care m-a îndemnat să mă pregătesc pentru admiterea la doctorat, în Decembrie 1989, când Bucureștiul era în plină revoluție, iar eu pierdusem speranța că voi mai deveni om de știință.

IM: Cum ai ajuns la… fizica minții?
IO: Academicianul Șerban Țițeica definea fizica ca fiind un „produs al fizicienilor”, iar ultima frontieră a cunoașterii este mintea umană și, singura știință care o poate aborda este fizica. Mintea este un fenomen fizic având la bază celula nervoasă cu microcircuitele neuronale și undele de natură electrică și magnetică ce se propagă pe straturile corticale și buclele subcorticale din creier.

IM: Pentru publicul larg te-aș ruga să sintetizezi conceptul – concert al volumului „The Physics of the Mind and Brain Disorders”.
IO: Sigur că da. „Fizica Minții” demonstrează că creierul este un sistem biofizic care constă din sute de miliarde de elemente (neuroni) care sunt interconectate pentru a forma microcircuite și bucle/circuite neuronale sau câmpuri neuronale organizate ierarhic în care distribuția de potențiale electrice formează un sistem dinamic pe mai multe frecvențe/unde. Sistemul este organizat anatomic pe baza unei arhitecturi ierarhice a modulelor corticale (straturi și minicolumns -> microcircuite), nuclee subcorticale (ganglioni bazali, talamus -> bucle cortico-subcorticale), trunchiul cerebral și măduva spinării.

Cartea este organizată în 34 de capitole și demonstrează că legile fundamentale ale fizicii (cum ar fi simetria și legile de conservare a energiei, sarcinii electrice etc) sunt implicate în emergența minții. Mintea este un sistem foarte complex, cu entropie minimă, care funcționează pe baza unei dinamici ierarhic organizată. Arhitecturile ierarhice discrete dar foarte complexe ale creierului și dinamica funcțiilor superioare ale minții sunt supuse unor vulnerabilități care pot duce la tulburări disfuncționale și debilitante. De asemenea, cartea susține că elucidarea completă a funcționalității creierului/ minții reprezintă cea mai mare provocare din știință.

Semințele acestei cărți au încolțit în mintea mea de student în timp ce creierul opera cu concepte de Fizică Cuantică pentru a înțelege mișcarea electronilor pe nivelurile energetice cuantificate ale atomului. Ce analogie izbitoare cu neuronii din cortexul prefrontal al creierului uman care trimit trenuri de potențiale de acțiune peste straturile corticale, sărind de la straturile supra-granulare până la straturile infra-granulare. Practic, mintea, creierul și materia se împletesc într-un joc elegant cu reguli de bază similare.

IM: Ești român și uneori, față de naționalitatea noastră se manifestă diverse restricții și adversități. Ai simțit acest fenomen în cercurile externe în care ai activat?
IO: Da, desigur, și nu este plăcut.

IM: Einstein spunea că omul nu trebuie să se supună Statului. Cât de mult te-a sprijinit sau te spijină statul pe drumul cercetării, al științei?
IO: Statul Român m-a sprijinit cu bursa de student. Nu aș dori să vorbesc despre actualii reprezentanți ai statului.

IM: Care sunt țintele tale pentru următorii ani?
IO: Să fiu sănătos și să pot face știință.

IM: Mobilitatea oamenilor de știință în acest secol este remarcabilă. Globalizarea are doar părți bune?
IO: Da, dacă ai susținere financiară poți să faci turism științific, dar prefer știința și mai puțin turismul. Este destul de incomod prin aeroporturi cu atâtea controale din cauza terorismului internațional. Nu, globalizarea nu este doar benefică, în realitate exista și „bisericuțe” cu interese peste tot în lume. Românii au un dezavantaj – nu sunt uniți, deoarece nu au înțeles conceptul de sinergie sau… ajutor reciproc.

IM: Cine va stăpâni lumea?
IO: Va mai rămâne ceva de stăpânit după atâtea acte de terorism?

IM: Ești în cele mai importante baze de date științifice ale lumii, te poți mândri cu un parcurs excepțional în viață. Ce atuuri ai avut?
IO: Munca și uneori un dram de șansă, alteori ghinioane care m-au făcut să mă regrupez. Atuul meu a fost exemplul ce l-am avut în oamenii care m-au format: Domnul prof. univ. Dr. Gheorghe Ciobanu de la Universitatea Bucuresti si Domnul prof. Petru Grigor care mi-a dat încredere în propriile forțe „de spartan”.

IM: Einstein spunea că „știința este un lucru minunat, dacă nu trebuie să-ți câștigi traiul de pe urma ei”. Cum tăiește azi un om de știință?
IO: Trăiește modest, asta este realitatea cam peste tot în lume. Oamenii de știință ar trebui să fie plătiți cu greutatea lor în aur. Un impresar de fotbaliști câștigă cât 100 de profesori universitari, este corect? Progresul societății nu vine din fotbal.

IM: Dacă nu ne „oferea” istoria o schimbare socială majoră în anul 1989, unde crezi că te-ai fi aflat la ora asta?
IO: Cred că eram tot în Sighet.

IM: Dacă n-ai fi fost fizician, ce-ai fi fost?
IO: Medic neurolog.

IM: În ce proiecte te vei implica pe viitor?
IO: Mai multe proiecte în care tratarea bolilor creierului să se facă prin stimularea electrică și magnetică neinvazivă.

IM: În lumea noastră ultra-tehnologizată Dumnezeu își mai are locul?
IO: Bineînțeles, nu-l putem alunga pe Dumnezeu din propria-i creație, deși asta se tot încearcă. De fapt știm atât de puțin!

IM: Există „ordine” în ființa umană?
IO: Există! Legea a II-a a termodinamicii ne spune că sistemele materiale tind spre starea de dezordine maximă. Viața și mintea umană se bazează pe un grad ridicat de organizare a materiei vii.

IM: Cum se va încheia secolul XXI, dând credit previziunilor unui fizician?
IO: Fenomenele neliniare nu pot fi prevăzute.

IM: Stimate domnule profesor, stimate prieten, mulțumesc pentru discuție și pentru sinceritatea răspunsurilor tale și-ți doresc în numele ziarului nostru on-line “Salut, Sighet!” să deschizi cât mai mult mintea… universului!
IO: Mulțumesc mult.

Autor, Ion Mariș

Notă: În fotografie, în centru, prof. univ. dr. Ioan Opriș prezent la decernarea premiului Frontiers Spotlight Award 2017 Lausanne, Elveția.

Sighetenii l-au avut oaspete în această seară (28 februarie 2018), la Purim, pe Dr. Steve Jackson, nepotul (fiul sorei) lui Elie Wiesel. El a citit Meghilat Esther (sulul Estherei) care reprezintă cea mai importantă unealtă spirituală a sărbătorii de Purim.

Deși pare o povestioară suavă, Meghilat Esther conține numeroase din cele 72 nume ale lui Dumnezeu și multe coduri. Meghilat vine de la cuvântul Ghilui (revelație) iar Esther este nume de cod pentru ceva ascuns, secret. Așadar, Meghilat Esther este revelația ascunsului.

Întrucât povestea se petrece în anul 3392, la 70 de ani după distrugerea primului Templu din Ierusalim (perioadă denumită în istoria evreilor exil), ni se dezvăluie lupta pentru ca perioada de exil să ia sfârșit prin înfrângerea lui Haman (un fel de Hitler al epocii respective).

Din punct de vedere astrologic, ziua de 13 Adar este ziua cea mai negativă a anului, zi aleasă de Haman pentru nimicirea poporului Israel (nume de cod pentru spiritualitate).

Noi sărbătorim Purim pe 14 Adar și nu pe 13 Adar, evităm așadar această zi negativă. Haman este nepotul lui Hagag care provine din tribul Amalek, cuvânt care are în numerologia ebraică aceeași valoare numerică ca și Safek (îndoiala), ceea ce reprezintă semnificația profundă a zilei de Purim: victoria noastră asupra propriilor indoieli.

Autor (foto&video&text), dr. Sorin Markus

Întâlnirea mea cu Lucian Blaga

Era prin noiembrie 1951, eram studentă la Cluj la matematică-fizică. Eram însă și foarte pasionată de literatură, de aceea de multe ori împrumutam cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Într-o zi, mi se spune că volumul pe care-l cerusem (“Din jale se întrupează Electra” de Eugene O ‘Neill) nu se împrumută decât cu aprobarea directorului. Îl cunoșteam pe director, era domnul Hrițan, coleg cu tatăl meu la Școala Normală din Sighet în anii ‘20.

Îl găsesc pe director într-o sală mare unde lucrau mai multe persoane. Îl văd că discută cu un domn înalt, elegant, cu un pardesiu negru destul de lung… Domnul Hrițan mă observă, îmi face semn să mă apropii și apoi spune domnului respectiv:

– Maestre, dați-mi voie să vă prezint o maramureșeancă de-a mea… Am întins mâna și am spus: Aurelia Chindriș.
– Chindriș ?… Nepoată de-a lui Andrei Mureșanu? reacționă acesta în mod surprinzător.
– Nuuuu… am răspuns eu, convinsă că nu e nicio legătură între familia mea și poetul pașoptist, autorul imnului care înflăcărează generații după generații de români, actualul imn național.
– Ba da, fetițo, familia lui Andrei Mureșanu era originară din Maramureș și s-a numit inițial Chindriș. Citește Istoria Maramureșului… Apoi, meditativ și cu o anumită tristețe în glas: “Frumoasă Țara Maramureșului…”

După vreo două ore mă întâlnesc din nou cu domnul Hrițan și îl întreb cine era domnul căruia mă prezentase.
– Cum, nu știi ? Este marele scriitor Lucian Blaga. A fost eliminat de la Universitate și a fost angajat aici la Bibliotecă.

Eram complet nedumerită. Spre rușinea mea, numele de Lucian Blaga nu-mi spunea nimic. De când comuniștii schimbaseră programa școlară, opera lui Blaga nu se mai studia (ca de altfel și a lui Goga, Rebreanu, Arghezi și cea mai mare parte a operei lui Eminescu). Mai târziu am găsit drumul spre poezia și filosofia lui Blaga și mereu mă emoționez la gândul ce mare personalitate am avut ocazia să cunosc…

Cartea lui Eugene O’Neill nu mi s-a permis s-o împrumut. Așa că n-am citit-o nici atunci și nici până în ziua de azi. Au trecut 67 de ani… Dar încă nu e târziu….

Prof. Aurelia Vișovan