Oricît de puține „afinități” aș avea eu cu societatea de consum americană, totuși, nu pot să neg că, pe undeva, am avut și multe de învățat, de comparat, de negat dar și multe de aprobat. Aș fi ipocrită să zic că am rămas chiar impasibilă la tot ce propune această societate în continuă schimbare și într-un ritm care pe mine mă ia cu amețeală.

Cam tot ce acasă auzeam la știri la tv. despre anumite ,,revoluții’’ în domenii de vîrf, odată ajunsă aici, constatam de multe ori, că acestea erau deja demult puse în practică. Aici se investește foarte mult în informatică, aceasta devenind (după oxigen), un al doilea mediu de existență. O banală pană de curent e mai periculoasă decît o rachetă nucleară. Totul se oprește și se așteaptă ,,scînteia magică’’ să se reaprindă, pentru a fi resuscitați. Din păcate, dependența de tehnică aici, parcă e mai acută ca în alte părți ale Pămîntului. Omul modern devine pe zi ce trece doar un apăsător de butoane și taste, care îi aduc la comandă cam tot ce își poate închipui.

Intri în (anumite) magazine, nu te întîmpină nimeni, nu-i țipenie de angajat, ai nevoie doar de un card potrivit, ești scanat la intrare, iei marfa de pe raft, nu stai la casa de marcat, nu plătești, doar că la ieșire cardul tău e mai ușor cu cîțiva dolari. Asta dacă ai chef să mergi la magazin. Dacă nu, este un serviciu care-ți livrează totul direct în frigider, iar tu, la întoarcera acasă, doar constați că tocmai ți-ai făcut cumpărăturile. N-ai chef să-ți tunzi gazonul, există echipe care îți fac toată treaba în lipsa ta, doar trebuie să le dai codul de la intrare. Tot ce trebuie să știi, e să operezi de pe telefon toate aceste servicii.

Eu și pînă acum mă plîngeam că nu văd OAMENI, dar după cum merge treaba, prezența omului va deveni din ce în ce mai rară. Nu înțelegeam atunci cînd Prințul Charles se minuna și lăuda satele noastre, pentru că sunt vii. Adevărat vă spun că doar OMUL și acțiunile lui pot anima viața satului, a orașului.

Avem aici în stînga și în dreapta două case, doi vecini. Niciodată în șase luni nu i-am văzut la față. Storurile sunt trase tot timpul, seara răzbate o lumină ca de cavou prin geamurile camuflate. Singura animație o mai oferă din cînd în cînd echipele de mexicani care vin și le tund gazonul. Stau pitiți pe după obloane, au parcă o frică de a ieși din case, dacă nu sunt protejați de habitaclul unei mașini. Oare ce-i sperie, ce-i face să se retragă la adăpost ?…

Mi-e drag cînd mă întorc acasă, să mă duc prin sat, unde mai am rude în viață, mai în vîrstă, dar cu un spirit critic viu și tăios. Le povestesc și lor experiențele mele din America. Despre tehnică, despre telefoane inteligente etc. Și ce credeți? Că-i dau pe spate? Ți-ai găsit! N-am avut argumente care să stea în picioare și să nu nu fiu pusă la punct (sau măcar pe gînduri).
Exact ca în povestea în care, cînd unu-i trimis să cumpere ouă și le sparge pe toate:
-Da’ le-ai spart pă tăte ?
-Oho, încă să mai si fost !

Ce tehnică, ce telefoane inteligente di pă care afli tăt.
– „Auzi, da’ pă acolo pîn America încă nu s-o eventat on tilifon care să-i comande găinii să-ți scape ou direct în poală? Ori să hrănească șî să adape vaca șî să curgă laptile derect în doniță?
– Da’, tilifon să margă la fîn ori la sapă sîngur, nu s-o eventat ?
Apoi dacă nici acolo nu-s de aieste, a si vai șî amar de noi. Că batăr cît om apăsa pă butone, nime nu ne-a fa lucru! Noroc cu noi, aieștia mai bătrîni că mai știm ,,tasta’’ sapa, grebla, coasa, furca, că cei ce zin după noi or muri de fome, cu tăt cu tilifonile lor deștepte! Că deageaba or mere în cămară să cate de mîncare, că dacă tătă vara o stat pă tilifon, iarna or mînca ce-o băgat în iel!”… (VORBE)

Adevărate judecăți de valoare venite din partea unor oameni simpli, de la țară, pentru care singura „tehnică” adevărată este munca, care implică efort, sudoare, drag de tot ce faci și te înconjoară și despre care Petre Țuțea spunea: „Țăranul este Omul Absolut!”

În final, sunt nevoită să le dau dreptate și să apelez la un citat al altui înțelept autohton din Vad ,Văsîi Poștașu, pe care de multe ori îl acuz de țuțianisme pentru felul neaoș de a pune problema și a-i da și răspunsul pe măsură: „Dacă s-ar cîștiga din fapte cît să cîștigă din vorbe (celularele), amu, unde ar si țara aiasta?”

Ileana Pisuc
2 Feb. 2018

Proiectul “SALVEAZĂ O VIAȚĂ – demonstrații practice”, demarat în aceste zile în orașul nostru, include o campanie susținută de Rotary Club Sighet, pentru învățarea de către cât mai mulți cetățeni a manevrelor de bază de resuscitare cardio-respiratorie.

Scopul proiectului este așadar, învățarea și obișnuirea publicului cu unele proceduri/ manevre de bază pentru asigurarea funcțiilor vitale în cazul stopului cardio-respirator accidental, până la sosirea echipajului ambulanței.

Ținând cont că incidența cazurilor de stop cardio – respirator, dar și a accidentelor vasculare cerebrale este în continuă creștere, la propunerea și sub coordonarea medicului cardiolog Alexandru Chifor, Rotary Club Sighet și-a asumat rolul de promotor al unor campanii de învățare a ABC-ului acordării primului ajutor în aceste cazuri. A fost achiziționat materialul didactic adecvat, două manechine echipate complet (inclusiv senzorii ce monitorizeză corectitudinea masajului cardiac, consumabile, măști, plămâni artificiali etc.), un defibrilator – tester (pentru demonstrații) și… s-a pornit la drum.

Din echipa de voluntari ce vor asista persoanele care vor participa la demonstrațiile ce vor avea loc atât în marile societăți comerciale din Sighet cât și în licee, școli și alte instituții publice, fac parte medicii Anca Marina (UPU Sighet) și Sorin Dulugea (Serviciul de Ambulanță Sighet).

Prima serie de demonstrații practice a avut loc la PLIMOB SA, în prezența directorului general al societății, ec. Vasile Godja. Un grup format din 20 de angajați de la PLIMOB SA, s-a oferit voluntar și a participat joi, 15 februarie 2018, alături de specialiștii cunoscători ai procedurilor de salvare, la prima serie de pregătire.

În prima parte a întâlnirii au fost explicate și parcurse, fiind oferit și suport tipărit, etapele asistenței de bază cardio-respiratorie: 1. Recunoașterea stopului cardio-respirator, 2. Începerea masajului cardiac și 3. Completarea procedurii cu respirație gură la gură.

La finalul întâlnirii, fiecare participant a exersat și aplicat pe “viu”, pe cele două manechine, tehnica de resuscitare discutată.

Acest proiect asumat de Rotary Club Sighet se va desfășura pe termen lung, demonstrațiile practice vor avea loc, după un program bine stabilit, în diverse puncte din municipiul nostru, iar la încheierea acestuia se dorește să se tipărească o broșură, “Ghid practic pentru resuscitare”.

Clubul sighetean dorește să extindă acest proiect la nivelul județului și să implice în proiect și celelalte cinci cluburi Rotary existente în Maramureș.

Ion Mariș

Sclav dintr-o eroare comună

O, iubite, dar tu nu m-ai iubit pe mine, de fapt, niciodată.
Ai iubit iluzia unei himere, aceleia care credeai că mă reprezintă.
Mi-ai aurit colivia, dar nu mi-ai mângâiat aripile vreodată.
M-ai eliberat de sub sclavia unei iubiri toxice,
Dar doar pentru a mă antrena în alta.

Și ți-a păsat de mine, e drept.
Dar nu mai mult decât îi păsa unui pater familias de un sclav de-al său.
Dacă vreodată cineva ar fi îndrăznit să mă fure,
Ai fi luptat până în pânzele albe să mă ai înapoi.
Dar doar pentru că socoteai că îți aparțin pe deplin
Și nu pentru că îmi voiai libertatea.

Sau totuși hai să nu fiu așa crudă cu tine.
Poate între noi era mai mult decât exercitarea unei dominica potestas.
Poate, în zilele bune, când îmi dădeai o mică portiță de libertate,
Fie ea şi măcar în gândire,
Era rezultatul unei încercări de sine manu.
Părea să ai atâta affectio maritalis,
Dar ne lipsea cu desăvârşire honor matrimonii, deci eram lezați.
Dar chiar şi această lipsă a conviețuirii, propriu-zisă,
Nu te-a-mpiedicat să-ncerci să-mi controlezi fiecare tentativă de zbor individual.

Legătura noastră m-a ținut sclavă fără să ai vreun drept scris undeva, sau vreo cutumă acceptată.
Am fost o alieni iuris, care şi-a ales călăul de sine stătător,
Fără ca nimeni s-o oblige,
Ci mai degrabă, împotriva tuturor.

O, tu, acela ce m-ai robit cu ale tale cuvinte pline de neadevăr,
De ce nu mi-ai lăsat o portiță spre fericire?
De ce ai fost mai crud chiar decât vechii romani?
Până şi ei aveau puțină considerație față de zeitățile lor.
Contractul era stabilit, şi până la proba nerespectării acestuia,
Tot aveau încredere.

Tu de ce te-ai hotărât unic suveran al vieții mele?
Fără să crezi că deasupra ta stăpâneşte un zeu mai mare decât tine?
Fără să-mi dai miez de credit şi fără măcar o şansă de salvare?
Nici prin conduită, nici prin repararea unei greşeli, nici prin fapte extraordinare.
În fața ta nu eram absolvită de vina îndoielii permanente pe care o aveai asupra mea nicicum.
Pentru mine ca şi-un fel de egal omenesc al tău, nu exista nicio Lex Cornelia, cu-al său ius postliminii.
Şi cu-atât mai puțin ca simplu bun, nu mi-ai dat o şansă la a respira un aer diferit de-al tău…

Măcar în testament să-mi fii lăsat,
Dreptul de-a fi un dezrobit.
Măcar după a ta moartea fizică,
S-am dreptul de a fi iubit…
Căci mort în sufletul meu erai de mult.
Dar un mort la care nu vrei să renunți.
Mă legaseşi de tine şi de voința ta,
Şi zbaterea mea era una insuficientă.
Căci o parte din mine credea în schimbarea ta.
Dar tu nu mi-ai fi dat dreptul la emancipare, nici măcar ca şi pedeapsă.

Şi usus să fii încercat,
Nu m-ai fi văzut seară de seară
Chiar dacă-aş fi fost în cealaltă parte de pat.
Mintea ta îmbibată-n îndoială,
M-ar fi văzut undeva la celălalt capăt de țară.
Dar chiar şi-aşa, nu m-ai fi repudiat,
M-ai fi ținut acolo, să ştii că măcar afirm că sunt în pat.
Chiar dacă nu ai fi considerat asta deloc adevărat.

Ce pot să mai zic, eu cu-al meu suflet robit?
În final, când ne-am despărțit,
N-ai avut pic de milă,
Măcar s-avem un divortium bona gratia.
Măcar la despărțirea pe care într-un fel mi-o doream, să fi avut drept de decizie.

Dar de unde când eram orice altceva, dar nu o sui iuris, în fața ta.
Pedeapsa de a avea un tutore ți se părea prea uşoară, când puteai să mă stăpâneşti tu.
Astfel, că la final, tot eu am fost vinovată.
M-ai acuzat de abandon, pentru că am abandonat calea deciziilor pe care le luai în numele meu.
M-ai acuzat de adulter, pentru că sufletul meu făcea dragoste cu gânduri despre independență.
Şi, cel mai grav, m-ai acuzat de tentativă de omor asupra iubirii noastre.
Când noi, iubite, n-aveam aşa ceva…

Căci, iubite, tu nu m-ai iubit pe mine, de fapt, niciodată.
Ai iubit iluzia unei himere, aceleia care credeai că mă reprezintă.
Mi-ai aurit colivia, dar nu mi-ai mângâiat aripile vreodată.
M-ai eliberat de sub sclavia unei iubiri toxice,
Dar doar pentru a mă antrena în alta…

Ioana Sidău

E simplu să fii indiferent într-o lume în care nimeni nu are timp să te cunoască așa cum ești, să-ți știe fricile și să te asculte fără a se plânge de propriile probleme.

Dragostea de superioritate și obsesia de a fi mereu cu un pas înaintea vecinului, a devenit jocul cel mai incitant al secolului. Naivi, ne tentează și pe noi sa încercăm tot ceea ce este cool și ne aruncăm bineînțeles în valurile acestui joc murdar, ajungând să distribuim noroi în stânga și-n dreapta, uitând cu desăvârșire de ceilalți jucători. Dăm tot ce avem mai bun și nici că ne pasă, căci acei jucători, cândva, ne-au fost aproape. Cum toate au un final, și acest joc ajunge la căsuța pe care scrie SFÂRŞIT și atunci cădem din nou în rutina zilnică unde ne dăm seama că viața fără rivalii jocului e ambiguă şi abia atunci regretăm diferitele trucuri prin care i-am zdrobit pe adversari.

Și, ca înviat, îți dai seama că indiferența e valabilă în public pentru a-ți ridica prestigiul social, ajungând astfel să-ți renegi prestigiul moral însă, atunci când te așezi pe marginea patului în agonia tumultoasă a nopții reci de iarnă, măștile încep să cadă una câte una și odată măștile date jos, îți redescoperi frumusețea chipului blajin, dar ce folos, căci nimeni nu e în stare să ți-l admire, care-i mulțumirea că oglinda te reflectă în splendoarea ta, dacă imitația s-a imprimat deja în exterior și, ce rost mai are sa-ți dai masca jos dacă mâine o vei îmbrăca din nou sau și, mai grav, mâine poate vei asorta o altă mască cu blugii tăi cei noi.

Conștiința are datoria de a ne mustra în speranța că ceva se va schimba dar, cum bine zicea un biet bătrân – „Cu mine mă pot lupta, însă cu o lume-ntreagă nu mi-e cu putință” – tind să cred cu tărie acest lucru, căci spusele lui se adeveresc.

Acestea fiind spuse, tu, dragă cititorule, cugetă spre a-ți construi caracterul mult visat și nu mai încerca prin false căi sa-ți cumperi măști made in China, deoarece ele nu te avantajează, iar când vor cădea, tu nu vei avea habar cum sa-ți expui frumosul ce zace în tine, frumos pe care din pură prostie l-ai ascuns.

Perfecțiunea nu se cumpără, ea se zidește în timp și, oricât de buni zidari am fi, mereu vom mai avea ceva de adăugat templului nostru.

Ioana Trifoi
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”

Nu știu de unde vin, dar știu sigur că am avut timp nouă luni să mă decid dacă vreau sau nu să ajung pe pământ. Am ales viața, pentru că am considerat că voi avea liniște și că va fi ceva frumos și, bineînțeles, nu voiam să îmi necăjesc viitorii părinți.

Iată-mă acum, aici. Tânără, plină de viață, zâmbitoare, gingașă, cu un suflet mare care ar face orice pentru a atinge apogeul “perfect”. În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar frumos pe care mi l-a oferit și pentru faptul că am o familie atât de frumoasă. Sunt fericită și mă mulțumesc cu tot ce am, dar de fiecare dată mă bântuie un gând. Nu înțeleg și, uneori, nici nu vreau să o fac… de ce unii nu aleg viața sau chiar dacă o aleg nu încearcă măcar să o facă să fie frumoasă? Se spune că viața este o excursie gratuită pe care Dumnezeu ți-o oferă la naștere. Și atunci de ce să nu o facem frumoasă? Privesc în jurul meu și văd o mulțime de oameni triști. De ce? Niciodată nu vei ști când excursia ta va lua sfârșit. Poate mai ai doar o zi… poate doar un minut sau poate nu mai ai nimic. Viața nu este făcută să fim supărați, necăjiți și mai mereu negativiști. Viața e ceea ce suntem noi, pentru că noi suntem viața. Fără oameni viața nu ar mai avea sens. Până la urmă, cam tot ce ne înconjoară este viață. Sunt sigură că fiecare dintre noi deține o clepsidră a vieții pe care nu o vede, dar sigur există. Ei bine, acea clepsidră are în ea “aurul” vieții care se scurge încet zi de zi. Când nisipul se scurge, și viața noastră se scurge și constați,, spre final că nu mai ai timp să faci ceea ce ți-ai dorit o viață întreagă.

Pe acest pământ sunt 3 tipuri de oameni: oamenii care își trăiesc viața și fac tot ce le stă în putință ca să fie fericiți, cei care sunt reținuți în a face ceea ce le place din cauza lipsei banilor și cei care nu au nicio posibilitate de a fi fericiți. Cred că în acest timp, cât suntem pe pământ, ar trebui să încercăm măcar să fim ca primul tip de oameni. În viață, trebuie să faci ce îți place, chiar dacă încerci o mulțime de lucruri.

Pe parcursul vieții am făcut foarte multe lucruri până am ajuns să fac ceea ce îmi place. Din punctul de vedere al părinților, cred că aceștia nu trebuie să îi oprească pe copii deloc, ci să îi lase să își deschidă aripile și să zboare în ce lume visează ei, pentru că doar așa vor fi cu adevărat fericiți. Urăsc când văd această diferență între oameni și aud lucruri de genul “Eu sunt mai bun decât cel de lângă mine” sau “Vai de capul lui că habar nu are pe ce planetă e”. Poate că nu știe pe ce planetă e, dar poate așa e fericit. De când sunt mică am fost obișnuită să simt că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu. Nimeni nu e mai presus, pentru că la sfârșitul vieții toți mergem în același loc, indiferent dacă am fost oameni de bani gata sau cerșetori. Lucrul esențial în viață, din punctul meu de vedere, este să încerci să fii fericit și, dacă nu te simți fericit, atunci să cauți modalități onorabile prin care să devii așa. Orice problemă are rezolvare, nimic nu este întâmplător pentru că orice greșeală vine cu o învățătură.

Așadar, să privim mereu pozitiv și să nu lăsăm ca această excursie frumoasă să treacă fără a ne simți bine, pentru că “vieții nu îi poți adăuga zile, dar fiecărei zile îi poți adăuga viață”.

Anca Corneștean
Clasa a IX -a A,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Luni, 5 februarie 2018, de la orele 16, în cadrul evenimentului „Despre Johnny” organizat de Muzeul Maramureşean Sighetu Marmaţiei la Casa muzeu „Elie Wiesel”, în semn de omagiu pentru tot ce a însemnat şi a făcut Johnny Popescu pentru oraşul nostru, se va deschide filiala sigheteană a Bibliotecii româno-maghiare „Corbii Albi”.

Johnny Popescu a fost un excelent vorbitor de limbă română, de limbă maghiară, de limbă engleză. A fost un erudit, un excelent cunoscător al istoriei locale. Cărţile scrise de el stau mărturie că a fost o personalitate de prim rang a oraşului, care merită aprecierea noastră prin toate mijloacele.

Tocmai de aceea Mihail Manole a propus ca filiala din Sighet a Bibliotecii româno-maghiare să poarte numele celui pe care nu avem cum să-l uităm vreodată.

Biblioteca „Ioan J. Popescu” este o filială a Bibliotecii „Corbii albi” înfiinţată la Cluj-Napoca, în cadrul Asociației Clubul Media Corbul Alb. Statutul Asociaţiei prevede organizarea următoarelor evenimente:
-Mese rotunde, itinerarii, cu tematici legate de jurnalism, probleme minoritare, prezentare de cărți și alte activități culturale
-Sprijină educarea tinerilor în spiritul toleranței față de minoritățile de toate genurile, prin concursuri, diverse evenimente, tabere și alte căi
-Editează volume publicistice în diferite limbi
-Realizează portalul de contact român-maghiar care are misiunea de a înlesni contactele dintre comunitățile maghiare și românești
-Colaborează cu alte instituții pe tematici sociale, culturale, sportive
-Creează legături umane între diferite comunități etnice, regionale, sociale, culturale prin atragerea reprezentanților acestora în diferite activități tematice comune
-Reprezintă interesele membrilor săi la diferite evenimente, simpozioane.

În momentul de faţă sunt trei localităţi unde există Biblioteca româno-maghiară „Corbii albi”: Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi Cristuru Secuiesc. Începând cu 5 februarie 2018, se va deschide şi filiala „Ioan J. Popescu” a aceleiaşi biblioteci.

Despre modul cum va funcţiona biblioteca vom discuta luni, după ce (sau în timp ce) ne vom aminti „Despre Johnny”. O precizare trebuie făcută de pe acum: Biblioteca primeşte şi dă împrumut doar cărţi scrise de autori români şi maghiari.

Convinşi că autorii de cărţi români şi maghiari pot contribui mult pentru a ne cunoaşte mai bine unii cu alţii, vă aşteptăm luni / hétfő la prima noastră întâlnire!

Coordonatorii filialei din Sighetu Marmaţiei: Horia Picu şi Mihail Manole

Comunicat de presă

Când l-am cunoscut pe Alin, în urmă cu vreo 4 ani, nu părea un tip prea cool. Şi nici nu cred că era. Uneori mă scotea complet din sărite cu ideile lui de babalâc: să nu deschidem geamul peste zi, să ne descălţăm imediat ce intrăm în cameră, să ne spunem bună dimineaţa în dimineţi când eu aveam capul cât o baniţă, să ne schimbăm săptămânal aşternuturile. Plus că îşi atârna la uscat chiloţii deasupra duşului şi dacă te poziţionai greşit te picura în cap. Nu era prea înalt, purta cămăşi în pătrăţele din care avea toate combinaţiile de culori posibile şi avea ochelari. Nu era un tip după care fetele ar fi întors capul pe stradă dar era plăcut când avea chef de vorbă ceea ce, de altfel, se întâmpla destul de rar. Nu avea prieteni şi nici nu părea să-şi dorească, cât despre fete, ce să mai spun?! Era cu siguranţă un tip banal.

Dar să încep cu începutul. În urmă cu 4 ani am intrat la facultatea de medicină din Cluj, lucru pentru care am învăţat ca nebunu’ în ultimii doi ani de liceu privându-mă de multe ori de nişte distracţii ca lumea. Dar nu, să nu vă faceţi o impresie greşită. M-am distrat şi am învăţat atât de mult încât uneori adormeam cu capul pe cartea de biologie. Însă nu m-am distrat cât aş fi vrut eu. În momentul când am reuşit –era o concurenţă care îţi tăia din prima avântul, vreo 7 pe un loc – m-am trezit din beţie după 3 zile spre disperarea maică-mii care ea vorbea, ea auzea, la orice îi răspundeam că eu sunt viitor medic. Mi-am completat cererea pentru cămin şi am aşteptat. Am prins loc în nişte cămine nou construite, foarte faine, 2 în cameră, baie privată, nu-mi puteam dori ceva mai bun. Şi aşa l-am cunoscut pe Alin, student în anul întâi si el la politehnică. În următorul minut după ce mi-a strâns mâna mi-a spus trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.

– Groaznic! Ce reguli? Sper că nu primesc o amendă dacă nu le respect, am spus eu cu un rânjet pe care nu te puteai baza.

El mi-a spus la fel de serios că nu e nimic groaznic şi că nu e un tip absurd, doar că are convingerea că viaţa funcţionează mai bine dacă există nişte reguli.

– Bine, am spus eu, dă-i drumul!

Şi aşa am început să duc o viaţă mai ordonată ca acasă. Camera era oaza mea, locul în care ştiam cu siguranţă că e linişte şi mă pot odihni. Plus o curăţenie exemplară, cred că nu era cameră mai curată ca a noastră în tot căminul. Adică în toate căminele din Cluj. În fiecare săptămână Alin ştergea, scutura, spăla geamurile şi frigiderul, dezinfecta baia iar dacă îl ajutam bine, dacă nu făcea totul singur fără să protesteze ori să-mi reproşeze mai târziu.

Aveam o viaţă destul de calmă. Alin era genul de om care nu prea îşi face simţită prezenţa. De obicei, când nu era la cursuri, îl găseam stând în pat cu laptopul în braţe şi căştile pe urechi. Singurul lucru care mă deranja era că în fiecare dimineaţă îi suna alarma la 6.40 şi avea o melodie atât de ciudată pentru asemenea moment încât trebuia să fiu frânt de oboseală ca să mai adorm după aceea. Cine se trezeşte cu Primăvara lui Vivaldi? În fiecare dimineaţă? Şi iarna? Cică aşa îşi limpezea el creierul! Alerga în fiecare zi câte o jumătate de oră iar când venea făcea duş alte 15 minute. Eu moţăiam sau stăteam în pat pur şi simplu, în majoritatea dimineţilor nu mai puteam dormi cu tot zgomotul apei din baie şi cu melodia idioată pe care o cânta sub duş. Era un la la la fără sens şi fără rost, era cu siguranţă anti talent. L-am rugat să-şi pună alarma doar pe vibraţii ca să nu mă trezească şi pe mine sau măcar să nu mai cânte aceeaşi piesă de fiecare dată când face duş dar m-a demontat rapid.

– Nu pot, dacă nu se aude tare alarma risc să nu mă trezesc şi atunci toată ziua mea e ruinată. Iar cât priveşte ce cânt, asta e, nu pot controla, e ca senzaţia de foame sau de sete.
-Dar în felul ăsta ziua mea e cea distrusă pentru că mă trezesc la 6.40 chiar dacă am cursuri de la 10. Şi la 12 deja pic de somn
-Hai şi aleargă cu mine, a spus el serios după un moment de gândire, îţi va prinde bine .
-Nu prea vreau să alerg, vreau să dorm.

A ridicat din umeri şi ceasul a continuat să-i sune în fiecare dimineaţă la 6.40. Uneori mă ridicam şi eu după 10 minute, alteori mă mai chinuiam să adorm simţindu-mi capul greu. Cu timpul m-am obişnuit, mi se părea normal să mă trezesc devreme.

Colegii mei se amuzau şi de multe ori mă luau peste picior, cine a mai văzut ordine şi curăţenie într-o cameră de studenţi? Am încercat să-l iau cu mine la chefuri, mă gândeam că va fi şi el obosit şi mă va lăsa dimineaţa să dorm dar de fiecare dată îmi spunea:

– Astea nu-s de mine, e prea multă lume şi trebuie să te distrezi că vrei sau nu, e program impus.
-Bine, dar tu te distrezi vreodată? nu m-am putut eu abţine.
-Normal că mă distrez, orice om are nevoie de distracţie, doar că nu mă distrez bând bere şi agăţând fete.
-Dar cum? Parcă ai fi bunica.
-Cândva poate îţi voi spune. Dar acum plec, întârzii la cursuri.

Şi dus a fost. Eu mă gândeam ce distracţii poate avea un tip ca el, ce prieteni, ce familie. Nu vorbea prea mult, tot ce ştiam era că are o soră mai mică, îi place informatica şi ascultă post rock japonez. Şi Vivaldi, să nu uit. Într-o zi a apărut cu un tort de îngheţată pe jumătate topit în mână şi mi-a spus:

– Sunt foarte fericit azi. Am luat îngheţată să sărbătorim. Am luat un premiu de debut, unul foarte important pentru mine şi o mare editură îmi va publica poeziile.
-Tu scrii poezii? am întrebat eu cu toată stupoarea din lume.
-Scriu poezii, da, e o pasiune de-a mea mai veche.

Adică orice aş fi putut spune despre el dar nu că scrie poezii. Nu părea deloc genul.

-Felicitări, am mai reuşit să articulez.
-Merci, adu 2 linguri, hai s-o mâncăm până nu se topeşte de tot.

Asta a fost una. Apoi în altă zi a apărut cu o fată. I-a arătat nişte cărţi, i-a explicat ceva pe laptop în timp ce eu îi urmăream din patul meu, cuibărit ca un raton care aşteaptă venirea primăverii. S-a purtat ireproşabil iar la final a condus-o, parcă eram în plin secol XIX. Dar era ok cu toate ciudăţeniile lui.

Apoi într-o zi, prin anul III, a dispărut. Complet. Nimeni nu a auzit nimic de el. Cu greu am făcut rost de numărul lui de telefon de acasă, i-am sunat părinţii care au apărut la un moment dat la cămin. Mama lui era mică de înălţime şi necăjită, tot lăcrima şi îşi ştergea nasul, nu vorbea prea mult, tatăl lui a fost cel care mi-a pus câteva întrebări apoi au plecat lăsând toate lucrurile lui neatinse. Nici eu nu m-am atins de ele şi aşa a trecut tot anul. Nimeni nu a mai vorbit de el, nimeni nu a întrebat nimic de parcă nici n-ar fi existat. Eu eram destul de ocupat la facultate, i-am simţit la început lipsa după care am dus o viaţa mai mult decât destrăbălată. Toată camera era a mea, nu puteau pune pe altcineva pentru că el era tot acolo, din punctul de vedere al administraţiei nimic nu se schimbase. Am lăsat deoparte curăţenia, am dus diverse fete ba chiar am organizat câteva chefuri. Dar nu lăsam pe nimeni să atingă nimic din ce era a lui. Şi îmi lipsea dimineaţa când mă trezeam la 6.40 şi stăteam cu ochii în tavan nemaiputând să adorm.

A apărut în iunie când era sesiunea. Bronzat, cu hainele cam murdare şi cu barbă, putea foarte bine să fie confundat cu un vagabond, lucru ce mi s-a părut ciudat pentru că el era întotdeauna îngrijit şi curăţel. De îndată ce a deschis uşa a exclamat:

-Ce e cu haosul ăsta aici, au fost tătarii?

Eu îl priveam de parcă ar fi fost o fantomă. Nu avea bagaj, nu avea nimic, doar el şi barba lui.

– Unde ai fost?!
-La distracţie, zise el relaxat. Prin munţi, prin văi…
-Şi?
-Şi acum sunt mai bine. Îţi recomand şi ţie.
-Bine, dar mama ta…
-Dacă te îngrijeşti de toată lumea nu mai ajungi niciodată să ştii cine eşti. Tu, de exemplu, habar n-ai.

Am vrut să protestez că am o vagă idee dar mi-am dat seama că e în zadar.

-Hai să facem curăţenie! De fapt ştii ce, stai liniştit că fac eu, merci că ai avut grijă de lucrurile mele.
-Dar unde ai fost? am strigat eu mai tare decât aş fi intenţionat. Fără haine, fără bagaje? Ai lipsit 6 luni bune.
-Mda, poate aş mai fi avut nevoie de încă vreo două dar mă stresează realitatea. Am fost prin ţară.
-Cum? Cu ce?
-Ei, cum, cu ocazii, mi-am luat un cort pe care l-am cedat azi unui tip care într-adevăr părea să aibă nevoie de el, de fapt i-am cedat tot rucsacul.

Nu a mai vrut să-mi spună mare lucru, s-a închis în baie şi când a ieşit de acolo era cel mai aranjat tip din campus, după care totul şi-a reluat ritmul normal. Nu ştiu dacă l-au primit la examene dar nu prea cred, era mereu cu căştile pe urechi iar când îl întrebam ceva, nu-mi răspundea. Totuşi când ne-am despărţit mi-a spus „Ne vedem la anu!” şi am bănuit că trebuie să repete.

Apoi când am venit în anul IV nu l-am mai găsit. De data asta dispăruseră şi lucrurile lui iar colegul meu de cameră era un tip din anul II de la geografie şi turism care făcea nişte chefuri de mă durea capul. Asta aşa, vreo două săptămâni, după care i-am spus:

-Ascultă, trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.
Dar nu prea a ascultat şi îi plăceau foarte mult chefurile aşa că în mijlocul anului n-am mai avut ce face şi m-am mutat la o fată cu care aveam o legătură –zicea ea! – doar că nu eram prea serios şi mă enerva când îmi făcea program.

N-am rezistat mult nici la ea, m-am mutat după vreo 3 săptămâni cu un coleg de-al meu înapoi în cămin, nu era nici bine nici rău, nu se întâmpla niciodată nimic, totul se reducea la cursuri, practică, examene.

Am început să învăţ din greu, eram foarte ocupat şi nu mai aveam timp de chefuri şi fete. Apoi m-am apucat de alergat. În fiecare dimineaţă îmi puneam alarma la 6.40 şi nu am vrut să renunţ deşi colegul de cameră aproape că m-a implorat iar când a văzut că nu are şanse, şi-a făcut obiceiul de a dormi cu dopuri în urechi şi perna pe cap.

Asta e, uneori trebuie să faci ceea ce trebuie să faci. A fost singurul lucru la care am ţinut cu încăpăţânare până la sfârşitul facultăţii. Tot restul, nu mă interesa şi nu prea conta. Nu l-am mai văzut niciodată pe Alin dar şi acum, când mai alerg prin parc, uneori singur alteori cu soţia mea, mi se pare că îl văd, că îi recunosc adidaşii sau căştile. Nu îl strig niciodată pentru că, dacă ar fi el, nu aş ştii ce să-i spun. Şi atunci alerg mult mai repede şi mă gândesc cât e de ciudat cum unele lucruri lasă urme şi nici măcar nu ai putea spune că sunt cele mai importante.

Autor, Crina Voinaghi

Ignor adesea avertismentul psihologilor și psihiatrilor cu privire la formele patologice de dependență provocate de internet și mă las purtat într-o „derivă” fără „țărm” țintit prin „oceanul cibernetic”. Într-un astfel de moment am dat peste o „insulă” pe care l-am regăsit pe poetul Alexandru Dohi , cel plecat din Sighetu Marmației, după o „escală” la Cluj, tocmai în Suedia. În fapt, e vorba despre o evocare a unei întîlniri cu acesta, într-o vacanță, pe nisipurile Mării Negre, semnată de moldavul poet Nichita Danilov. (Era o vreme cînd, dacă vroiai să întîlnești suedezi și, mai ales suedeze, trebuia să mergi doar pînă la… Marea Neagră, în „sezon”!)

„Odată cu căderea întunerciului apărea și Alexandru Dohi. Se așeza la umbra stîncilor, nu departe de foc, scrutînd nevăzutul. De felul lui, poetul era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore în șir fără să schimbi o vorbă. Mă simțeam bine în această companie. Alexandru Dohi venea aici în fiecare vară, cu soția sa și cei doi copii ai lor. La ora prînzului îl întîlneam pe terasă. Stătea acolo moțăind, cu paharul de palincă alături. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Știam că, pe la sfîrșitul anilor ’80, reușise să plece în exil, stabilindu-se la Stokholm.” – notează Nichita Danilov. (v. Cu poetul Alexandru Dohi, pe tarmul marii – Ziarul de Iasi)

Mi-am amintit, odată cu cele cîteva întîlniri pe care le-am avut în Cluj pe la sfîrșitul anilor ’70 ai secolului trecut (ai! cum ni se împarte deja viața între două secole!) cu poetul născut sub același cer cu mine, la Sighetu Marmației, și de cîțiva dintre prietenii lui, colegi la Liceul de artă din urbea de pe Someșul Mic: regretatul grafician, „convertit” la pictor de icoane și biserici tocmai în Italia, Emilian Nicula , autorul de cărți scris-pictate Ivan Chelu, alias CALVUS Jehan  (cu al său „codex medieval” dar atît de… postmodern, Bumgartes al II-lea), pribegit prin Ausria sau Valentin Lustig  , autor al unui roman satiric la adresa regimului Ceaușescu (Piramida lui Mulgăreanu), care s-a impus ca un extraordinar pictor suprarealist-fantastic, după un periplu inițiatic care l-a purtat prin Israel și l-a format la Florența, satbilindu-se, finalmente, la Zürich…

Și am căutat în bibliotecă singura carte pe care am primit-o de la Alexandru Dohi, tocmai din Suedia, în urmă cu mulți ani: Cartea definițiilor  (Editura YOYO, Cluj-Napoca, 1993). Mi-a scris, la începutul „tratatului” său poetic următoarea dedicație:

„Lui Vasile Gogea,

dragul nostru Anselmus 

în amintirea popularei călătorii cu trenul

dinspre Cluj

cine știe spre unde?

Cu drag,
Alex Dohi
11.12.1993.
Stockholm” 

Iar cartea se deschide, aproape singură, la

DEFINIȚIA CUNOAȘTERII

în oglindă e mereu duminecă

Iată că, uneori, și duminicile pot fi… oglinzi!

Sursă articol: Gogea’s blog

Sursă foto: Mihail Gerald Manole

A mai murit un OM important, bătrîn cît un secol, de o prestanță și o eleganță rare. După Regele Mihai, pot să spun că e a doua personalitate pe care țara o pierde. Nu știu cîți vor subscrie, sau pe cîți i-a influențat această mare personalitate a culturii noastre, dar, în cazul meu a avut o implicare chiar personală, viața și experiența lui fiind un bun exemplu pentru fiica mea. A fascinat-o de mică Africa, unde Neagu Djuvara a plecat cu treburi de stat pentru o perioadă de trei luni și a stat mai bine de 20 de ani…

Achiziționam toate publicațiile care apăreau, legate de experiența sa în Africa. Pentru fiica mea, nu exista un cadou mai frumos decît ultimele apariții, unele de colecție, ale domnului Neagu Djuvara. Admira la el eleganța, atît în exprimare cît și în stilul vestimentar, pînă la cele mai mici detalii.

Fiica mea s-a îndrăgostit de Africa și datorită expresiilor folosite, a deferenței, a căldurii cu care vorbea despre această țară. A terminat o facultate de prestigiu la Timișoara, a profesat cîțiva ani buni, dar nu se simțea împlinită și mulțumită pe deplin. A făcut tot ce a fost posibil pentru a-și urma visul și a ajunge în Africa, sau, cum spune ea, „draga mea Africa”. Trăiește de mai bine de trei ani în Africa, vine atunci cînd poate în vacanțe, dar o simt ruptă între două lumi. Întotdeauna Africa iese învingătoare!

Nu o dată am întrebat-o:
– Ce te atrage atît de mult la această țară unde văd și eu că ți-e greu, e multă sărăcie, sunt multe neajunsuri, ești privată de cele mai elementare condiții?
– Știi cine mă atrag ? OAMENII! Sunt altfel, sunt calzi, nu sunt falși, te adoptă și te iubesc necondiționat. N-am văzut la ei ranchiună, ipocrizie, falsitate. Că mîncarea e mai austeră, poate e mai bine, deoarece cîteodată, dacă burta e prea plină spiritul fuge deoarece nu mai are loc.

Și mai e un lucru pe care l-am observat: sărăcia unește, iar bogăția dezbină. Dacă bogăția spirituală pe care domnul Neagu Djuvara a „risipit-o” cu dărnicie prin tot ce a scris și a trăit, a prins roade fie și doar la unul dintre discipolii săi, eu zic că n-a trăit degeaba.

Ca mamă (trebuie să recunosc) că am o umbră de tristețe că suntem atît de departe una de cealaltă, dar compensarea vine și din faptul că atunci cînd poate și se întoarce acasă, vine încărcată de energii bune și chipul ei radiază toată frumusețea sălbatică a „dragei” ei, Africa.

Vă mulțumesc domnule Neagu Djuvara că am fost contemporani cu dumneavoastră (atît cît ne-ați permis) și să aveți un zbor lin către „celelalte” ținuturi care vă așteaptă să le explorați!

Ileana Pisuc
25 ianuarie 2018

sursă foto: www.historia.ro

Maxime și cugetări despre politică 
(culese de la Văsîi Poștașu din Vadu Izei  și alți “înțelepți” ad-hoc)

Despre falsa izbîndă

Marii bocotani o împărțît lumea. Nu ni-o dat și nu ni-o luot nime pîn luptă.

Bocotanii  lumnii o bătut parii pă mejdă. Românii mereu unde ierau mînați la luptă ca proștii, cîntînd ,,Deșteaptă-te române’’.

Despre derutarea inamicului

Atîta am fost de ocupați cu tocurile șî cu poșetile Ilenii Udrea, că nici n-am băgat de samă pînă ne-o dispărut pădurile!

Din ciclul: ,,nici tu nici eu’’

Poporu român îi ca răstignitu din partea stîngă:  hulește, nu să mîntuiește, da batăr trăie greu!

Despre ipocrizie

Tăt să lua Ponta de Mercăloaie, că în sus, că în jos, uită că, cam tăt ce primnim ni să dă pă caiet. Cînd a închide Mercăloaie caietu, ni-om suge unghiile!

Tăți așteptăm di la guvern să ne dăie șî să ne facă. Da’ ieu n-am auzît șî nici n-am văzut ca trîntorii să facă mniere!

Tăți se roagă să le crească pensiile șî salariile. Eu, unu, zîc că nu-i musai să ne tăt dăie, mai bine ar si să nu ne tăt ieie!

Despre echitate

Așă-i guvernu aiesta ca șî on păcurar ,,deștept’’. El mînîncă tătă vara carne șî brînză șî nouă ne arată toamna ptelea ce-o rămas di la urs.

Așă o împărțît guvernu cu poporu, ca șî țîganu cînd o mîncat mazîre cu zamă cu puradelu. Iel ș-o luat găvanu, șî la prunc i-o dat coada lingurii.

Niciodată lupu nu să satură de oi șî hulpea de găini!

Despre alegeri

Amu cătăm oamini curați. Numa că la noi dacă să întină unu, în loc să să spele sîngur, să freacă de alțî să să corățască.

Di ce nu găsîm conducători buni?  La (rahat) trag numai muștile nu albinele ce fac mniere.

Despre mazilirea lui Ponta

Așă o plecat Ponta di la guvernare ca șî cela ce și-o înscenat moartea. După ce o promis cîte o promis, o trăbuit să dispară ca să poată zîce mai tîrziu.

-Ieu v-aș si dată ce v-am promis, da’ aieștia nu m-o lăsat!

Ca atunci cînd schimbi păcurarul la jumătatea anului șî la Răscol nu-ți iese brînza!

-Videți, dacă rămîneam pînă la capăt, amu unde ierați?

Despre strigătul în deșert

Așă ne trebe dacă strigăm în gloată, în neștiință de cauză: ,,Vrednic este’’, la cel ce nu-i vrednic.

Despre vînzători

Că sunt mulți Toma pîntre noi, aiasta n-ar si cel mai mare rău. De  Iuzi să ne temem !

Culese de  Ileana  Pisuc  
Foto: Peter Lengyel