Inițiat de Institutul Francez din România (IFR) împreună cu compozitorul Keo, Festivalul FrenchMania a propus, în decursul anilor, concerte în care renumiţi artişti români au cântat din repertoriul contemporan, francez și francofon. Institutul Francez din România susține promovarea muzicii franceze, contribuind și la succesul Festivalului „Chants, sons sur scène” din Baia Mare. Sub conducerea Asociației Române a Profesorilor Francofoni (ARPF), acest festival oferă multor tineri români (peste 600) posibilitatea de a cânta în franceză în fiecare an.

„FrenchMania sur mon smartphone” a fost un concurs online de interpretare muzicală, în limba franceză, dotat cu importante premii! Concursul s-a adresat tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 24 de ani, care trebuiau să abordeze un repertoriu francez și francofon din ultimii 10 ani. S-au acordat trei premii (Locul I, Locul II și Locul III)  plus câteva albume de benzi desenate și tricouri IFR pentru următorii clasați.

„FrenchMania sur mon smartphone” i-a avut alături pe Keo, Alexandra Ungureanu, celebrul artist francez Cali și Asociația «Chants, sons sur scène »! 

Juriul concursului a fost format din reprezentanţii Institutului Francez din România, Keo, Alexandra Ungureanu și Cornel Ion – directorul RFI România. De altfel RFI România a fost partenerul princiapl al concursului.

*

Ilinca PLEȘ, elevă în clasa a XI-a E la C. N. „Dragoș-Vodă”, Sighet a câștigat Pemiul I la acest important concurs.

Ilinca, deși foarte tânără, are o bogată activitate muzicală: a cântat la primele 5 ediții ale festivalului „Floare de Colț” din Sighet, a fost invitată  la Festivalul folk „Poarta Sărutului” organizat la Tg. Jiu,  a luat locul I la Concursul „Chants, sons sur scene”, 2018, categoria de vârstă 13-15 ani și a cântat în pub-urile locale din Sighet.

Am dorit să aflăm cum s-a derulat povestea acestui important premiu muzical online și am abordat-o pe Ilinca prin câteva întrebări… rapide!

Brîndușa Oanța: De unde ai aflat despre acest concurs?
Ilinca Pleș: Participasem anterior la festivalul „Chants, sons sur scene” organizat la Baia Mare, însă, deoarece 2020 a venit cu anumite restricții, activitatea s-a mutat în mediul online. Directorul festivalului a înștiințat-o pe profesoara mea de franceză de colaborarea pe care o are cu Institutul Francez, iar când știrea a ajuns și la urechile mele, am spus că pare ceva interesant, mi-ar plăcea să încerc! 🙂

Brîndușa Oanța: Care au fost probele impuse?
Ilinca Pleș: Au fost două probe. În prima, numărul de like-uri și de vizualizări ale clipului decidea cine merge mai departe, iar după cea de-a doua probă, cei 10 finaliști au fost notați de juriu și s-au anunțat câșigătorii. Cerința era ca cele două piese alese să fie din 2010 încoace.

Brîndușa Oanța: Cum ți-ai selectat repertoriul?
Ilinca Pleș: Cânt mereu piese cu care simt că rezonez și interpretez prin prisma experiențelor mele. În prima etapă, am ales ceva pozitiv, care consider că aduce o stare de bine și încredere: „J’ai pas la sagesse de Gandhi, l’assurance de Mohamed Ali mais juste moi, je n’ai rien d’autre à offrir”. A doua piesă a fost ceva mai nostalgică, însă tot cu un aer jucăuș.

Brîndușa Oanța: Care sunt „beneficiile” ce decurg din premiul I pe care l-ai obținut?
Ilinca Pleș: Premiul constă într-o anumită sumă de bani, tricouri IFR, un videoclip filmat împreună cu KEO, Alexandra Ungureanu și artistul francez Cali, și ocazia de a cânta cu ei pe scena Institutului Francez. 🙂

Brîndușa Oanța: Ce știi despre concurență, câți competitori au fost și, eventual, din ce orașe?
Ilinca Pleș: Am fost 76 de concurenți din toate colțișoarele României, tineri cu vârste cuprinse între 14 și 24 de ani.

Brîndușa Oanța: Muzica constituie pentru tine un hobby sau îți dorești să devină o profesie?
Ilinca Pleș: Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar, cu siguranșă ar fi minunat să mă însoțească muzica în fiecare zi. Ce privilegiu să transmiți iubire, din iubire… 🙂

Brîndușa Oanța: Ai avut o echipă „tehnică” pentru a-ți înregistra piesa? A fost simplu?
Ilinca Pleș: Nu am avut o echipă sau aparatură specială. Am filmat ambele clipuri cu telefonul și un suport improvizat. Cele două au fost ajutoare de nădejde!

Brîndușa Oanța: Pe lângă muzică, ce alte pasiuni mai ai?
Ilinca Pleș: Gătesc și mă bucur de zâmbetele – review-uri ale celor care gustă! 🙂

Brîndușa Oanța: Observ că te-ai obișnuit cu competițiile muzicale online. Ce părere ai despre școala online? Cum te-ai descurcat?
Ilinca Pleș: Școala online cred că a fost cea mai potrivită alternativă pentru aceste luni tumultuoase și chiar am participat la ore dar, cu toate astea, sper să ne întoarcem cât mai curând în bănci…

Brîndușa Oanța: Te invităm să le oferi cititorilor „Salut, Sighet!” și o mostră (un scurt video) cu muzica ta. Mult succes în activitatea școlară și muzicală!

Brîndușa OANȚA

foto: captură video

„Micimi” în Sfere Înalte, „Înălțimi” și mai pe Jos

* Se întâmpla în anul II de studii. O colegă, printre cei mai buni studenți din an, până la acea dată, numai cu note de 10/10, la toate examanele, Ciocan Florica, are examen la științe sociale. Răspuns așteptat, corect și complet, de nota 10, pe care profesorul se și pregătea să o treacă în carnetul de note, când asistentul intervine și rostește: Tov. Profesor, vă rog să considerați pentru seminar nota „2″ și să faceți media. Profesorul s-a executat și a trecut în carnet nota „6”. Era o observație puternică, probabil încărcată și cu ceva funcții și responsabilități politice, pentru că abia sosise de la Moscova, inima ideologică comunistă a lumii. Ieșind din sala de examene, profesorul a spus studentei să faca cerere de reexaminare. Mulțumesc, domnule profesor, dar accept nota, care mă și scoate din monotonie; nu mă afectează, e puțină între cele multe; de altfel, e bună și ca amintire de viață. Ea a mai lipsit de la seminarii, pentru că făcea multe consultații, având ceva greutăți pe acasă. Puteam și singuri să apreciem ca utopice Tezele Comuniste, în cele două faze ale dezvoltării lui: „Pentru fiecare, după cantitatea și calitatea muncii” și „Pentru fiecare, după capacitatea și nevoile sale”, fără lămuririle asistentului; absurditatea lor era evidentă. Dar competența profesorului și a asistentului nu era aceeași, între curs și seminar era o diferență, nu era în medie de 50%/50% și nu trebuia să se execute astfel, încălcându-și demnitatea; putea să-i micșoreze doar puțin media. Un exemplu de demnitate și înălțime „mai pe jos” și „micime” mare în sfere înalte, universitare!

* Eram tot in anul II și aveam examen la limba rusă, cel mai greu obiect pentru mine; eu doar într-un an universitar am avut contact cu limba rusă, în timp ce colegii mei vorbeau rusește, cu studiul ei încă din ciclul II. Aveam 4 examene în sesiune, primele trei, la obiecte de specialitate, fiind promovate cu nota 10. Mă zbăteam să nu iau mai puțin de 8, pentru a-mi păstra bursa de merit; colegii mă susțineau și mă ajutau în pregătire, pentru acest examen, atât de greu pentru mine. Lecțiile din semestru le știam bine pe toate, citit, tradus, vocabular, gramatică, precum și din cele 10-15 pagini traduse din limba rusă. Oricare student care trata subiectul ca și mine, primea nota maximă, fără alte întrebări. Profesorul știa însă că eu nu am „spate”; a fost însă mirat de răspunsul meu și a decis: „harașo” tov. Bărcan, eu fiind foarte mulțumit; însemna nota 8. Luându-mi indexul de note și văzând acolo cele 3 examene toate notate cu 10, nu-i venea să creadă; mă considera coada grupei, precum la rusă. A răsfoit carnetul și mai în față cu rezultate similare și se tot uita, pe sub ochelari, când la mine, când la note. Îmi spune atunci, hotărât: la tablă, tov. Bărcan; mi s-au muiat picioarele, pentru că bănuiam întrebări suplimentare, pentru a-mi mări nota. Am încercat să protestez, să-mi manifest mulțumirea, dar degeaba: la tablă! Mi s-au pus două întrebări din gramatică (domeniul meu), cu răspunsuri corecte. A treia, decisiva: De ce se folosește aici genitivul? Pentru că este o negație, am răspuns. „Oceny harașo” și m-a „batjojorit” în carnet cu un 10 (la limba rusă!). O demnitate, peste aceasta; m-a notat peste merit (la totalul limbii ruse), probabil și ca o scuză, un bonus, pentru aprecierea generală nedreaptă ce o avea asupra mea. O demnitate universitară, umană, de înălțime, mult peste detaliul unei note (prof. Grigoriev).

* Examen la „Mecanica Rațională”, foarte greu, de un an de zile, cu 4 ore/săptămână, cu excepționalul și exigentul Prof. Brădeanu, la care era o plăcere să audiezi cursurile. La lucrarea scrisă era foarte greu și se punea mare accent pe partea practică. Colegului meu, Radu Florin, i se anunță nota 6 (sau 7), după răspuns, la care el se pronunță răspicat: n-o primesc! Probabil i se întâmpla aceasta pentru prima dată, profesorului. Doi colegi au ieșit bucuroși de la examen și, la întrebarea noastră, ce ați făcut? Zece, au răspuns ei din mers, apoi, întorcându-se, au completat: amândoi! Te bucurai cu examenul luat, aici! Domnul profesor, deloc afectat, jignit, supărat, îl întreabă cu calm: de ce? I se răspunde tot cu o întrebare: ce am greșit? Răspunsul excelent, dar lucrarea scrisă nu e conformă. Îmi pare rău, am rezolvat-o bine și pe aceasta! Am s-o revăd și nota pe urmă, îi răspunde cu același calm firesc, fără a se simți jignit. După puțin timp îl anunță: nota 9; ai făcut ceva artificii, dar ai salvat-o bine. Ce să spui? Curaj și demnitate „în zona celor mai mici”, demnitate și la Înălțimea universitară. Felicitări amândurora și în sfera înălțimilor și mai pe jos!

* În 1964, eram prezent la Examenul de Stat, Facultatea Matematică-Mecanică, și mă aflam în confruntare la Analiza Matematică, obiect de bază, cuprinzător. Biletul conținea două subiecte de teorie și o probemă de integrală definită, pe o funcție trigonometrică, unde apărea numărul „pi”. Am pregătit examenul după un curs mai nou, modern, de prof. Miron Niculescu. Profesorul examinator era și dânsul coautor, într-un curs în două volume, cu mai multe părți, litografiat, cu mulți ani în urmă, tot la Analiza Matematică. Am tratat toate subiectele, fără nicio ezitare și așteptam nota, care întârzia. Se vedea o ezitare, o răceală pe fața profesorului, eu fiind nedumerit. Deodată îmi spune: să-i spun poezia în limba franceză, care permite stabilirea pentru numarul „pi” mulțime de zecimale. Am rămas surprins: o poezie în limba franceză la examenul de stat la matematică, care nu se găsea nici în cursuri, nici în bibliografie și era o veselie, o distracție cu ea în clasele mici de liceu. Dacă greșeai un singur cuvânt din poezie, se făcea praf numărul „pi”. Dar atunci erau dezvoltate calaculatoarele și nu mai aveai nevoie de poezie și oare dânsul o mai reținea, o mai putea corecta. „Nod în papură”. Pronunță sec, în românește, nota 8! Total nemulțumit, am ieșit, cu un salut formal, de conveniență, ducând însă cu mine o bănuială și „Înălțimea, demnitatea universitară”, văzându-o aruncată pe jos!

A urmat la răspuns, mai târziu, colegul meu, același Radu Florin, care a tot fost întrerupt în expunerea subiectelor, de același profesor și, enervându-se, a întrebat: oare sunt obligat să mă pregătesc după un anume curs? arătați-mi unde greșesc! Ieși afară! i s-a strigat și examenul de stat era ratat. Aici nu mai era Domnul prof. Brădeanu și nici calitățile, caracterul dânsului. Auzind președintele comisiei de scandal, Domnul Prof. Academician Călugheranu, a chemat înăuntru candidatul, pentru a-și încheia expunerea. I s-a atribuit nota 6, nota minimă pentru a putea merge mai departe. Cu aceasta i s-a diminuat media generală la 8,50, cu care nu mai putea prinde Liceul lui din Târgoviște și a rămas asistent universitar la Institutul de 3 ani, Oradea. S-a frânt un destin. Am priceput atunci și eu problema cu poezia în franceză, așa cum bănuiam. Cred că protestul colegului a fost și el prea dur, putea fi altfel exprimat, dar, cu această ocazie, s-a văzut cât de ușor cade o Înălțime și demnitatea pe care cineva numai formal le are, luându-i locul calicia stabilizată. Se remarcă îndrăzneala prea mare a studentului și demnitatea sobră, de Înălțime, a Președintelui, care a reparat ce se mai putea repara din „Înălțimea” universitară.

Sunt câteva exemple date și câte or mai fi, atât de „Micime” cât și de „Înălțime”, demnitate. Cele prezentate aici, redau însă doar câteva cazuri de „reverențe”, mai mărunte, făcute în cinstirea sau necinstirea acestei nobile profesii, de inimă și suflet, dar sunt destule cazuri cutremurătoare, cunoscute, relatate în media, care arată în ce mod degradant și-au murdărit chemarea unii de „mai sus”, dacă a fost o chemare și nu o trișare în alegerea ei și care, în desfășurare, te lasă „fără cuvinte”. Mai sunt și cazuri în care aceștia și-au dus drumurile în „două lumi”, unul în prinos de jertfire și respect profund nobilei chemări, iar altul în prizonieratul decadent al vremilor, cu tentațiile lor în trăiri indecente, în mari ticăloșii, de care s-au lăsat învinși, li s-au predat, un amestec în care vezi alternativ contrastele.

Am dat exemple din învățământ, pentru că aici intervine „educația”, o greutate enormă în comportamentul uman, precum este și „spiritualitatea” în cel religios, sau „legalitatea și dreptatea” în magistratură, „sănătatea” pentru cei care o administrează, pentru care au depus și jurământ și altele, care trebuie să fie, toate, bariere de netrecut de la „înălțime” la „micime”, trecere care le distruge conținutul, le desfigurează, le transformă în „hidoșenie”. Se manifestă și mai pe jos aceste neașteptări. Toate cuprind însă spiritualitatea, în sensul larg al cuvântului, moralitatea societății, fără de care aceasta se compromite sub multiple aspecte și creează în societate neajunsuri majore, așa cum e acuma la noi. Aici nu e permis să se treacă de la „Înălțimi” la „Micimile joase” , ci și mai mult, să apere și „Înălțimile” din zonele mai de jos, de „micimi”. Am folosit expresia „micime” pentru răul uman, de la cel mic, până la cel de mare „grandoare”.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

sursă foto: www.ubbcluj.ro

Ți s-a întâmplat vreodată să te pierzi printre gânduri despre viitor? Ai petrecut vreodată ore în șir imaginându-ți cum va fi viața ta peste zece sau chiar douăzeci de ani? Mulți dintre noi alegem să trăim în permanență în viitor, elaborând planuri cu scopul de a ajunge pe culmile succesului, sau, dimpotrivă, așteptând ca succesul să ne bată la poartă. Dar de ce nu trăim în prezentul atât de palpitant, și de ce nu ne întrebăm niciodată ce avem de făcut până la următorul răsărit?

Viitorul… când aud acest cuvânt mă gândesc la necunoscut, la alegeri dificile sau la cărări încrucișate. Dar prezentul… prezentul ne îndeamnă să trăim clipa, să apreciem tot ce este în jurul nostru, pentru că totul poate dispărea într-o secundă. Prezentul ne îndeamnă să fim recunoscători când ne ridicăm dimineața din pat și privim razele soarelui, să lucrăm și să ne distrăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, iar la apus să punem capul pe pernă spunând “ce zi frumoasă am avut, de-abia aștept următorul răsărit”.

Prezentul merită trăit, din plin. Prezentul merită trăit înainte să devină trecut. “Dar viitorul nu merită trăit?” vor întreba unii. Cel mai bun răspuns la această întrebare ne-o poate da chiar ziua de azi. Ieri făcea parte din viitor, mâine va face parte din trecut. Atât trecutul, cât și viitorul nu se află decât la un răsărit depărtare. De ce să nu trăim în prezent, când încă putem schimba ceva? De ce să ne gândim la ce am avut sau la ce am putea avea, în loc să ne gândim la ce avem?

Poate de vină e lumea în care trăim. Poate de vină e stresul sau lipsa timpului. Poate de vină e proverbul “s-ar putea ca ziua de mâine să fie a altuia”. Sau poate de vină suntem noi, care căutam tot timpul vinovatul pentru greșelile noastre, în loc să îndreptăm situația acum. Nu mâine, nu luna următoare, nu în viitorul îndepărtat la care visăm. Acum e momentul potrivit să începem schimbarea pe care vrem să o vedem în viitor si să începem să clădim drumul spre succesul pe care ni-l dorim.

Acum e momentul să încetăm să mai trăim în viitor, pentru că viitorul va fi așa cum ni-l facem noi. Acum e momentul să ne uităm în jur și să realizăm câte motive avem să zâmbim. Iar acum, închei aceste rânduri gandindu-mă la următorul răsărit…

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: commons.wikimedia.org

Începând cu luna iulie 2020, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș are în derulare un nou proiect menit să evidențieze patrimoniul cultural material al județului: Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi Virtuale, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul urmărește cercetarea și promovarea a 32 de biserici cu statut de monument istoric din Ţara Maramureșului, „piesa de rezistență” din lista de activități fiind realizarea de tururi virtuale, care, începând cu luna noiembrie a acestui an vor putea fi vizualizate pe portalul web www.culturamm.ro.

De ce un proiect dedicat bisericilor de lemn din Țara Maramureșului?

Cu 32 biserici de lemn aflate în lista monumentelor istorice, dintre care 31 din grupa A (monumente istorice de valoare națională sau universală) și cinci incluse în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO (Bârsana, Budești Josani, Desești, Ieud Deal și Poienile Izei), zestrea patrimoniului cultural din Țara Maramureșului merită toată atenția. Bisericile vechi de lemn sunt reperele arhitecturale ale acestei regiuni, reprezentând cele mai importante construcții ale satelor, atât pentru localnici, cât și pentru vizitatorii veniți de departe. Dincolo de valoarea lor artistică indiscutabilă, aceste clădiri sunt grăitoare în privința trecutului locurilor, având încrustate în lemn secole de istorie. Despre bisericile de lemn din Maramureș s-a scris mult, acestea bucurându-se de tot mai mare popularitate mai ales după momentul 1999, anul în care opt biserici din județ (cinci din Țara Maramureșului) au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Și totuși, până în prezent, instituţiile de cultură județene au cercetat doar fragmentar acest patrimoniu (vizând doar latura specifică fiecărei instituţii), iar rezultatele documentării au fost valorificate doar în lucrări de specialitate, de multe ori neaccesibile publicului larg. Cu toate că prin cercetările dendrocronologice, s-a risipit controversa privind datarea unor biserici maramureșene vechi de lemn, circulă încă, în numeroase medii, informații eronate. Proiectul Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi Virtuale își propune, în acest context, să pună la dispoziția publicului informații actualizate, obținute pe baza celor mai recente cercetări aparținând instituțiilor abilitate.

Parteneriatul solid: suprema tărie a proiectului

Noul proiect urmărește să valorifice informațiile din arhive, precum și expertiza unor instituții și organizații cu activitate în domeniul conservării patrimoniului cultural, al arhitecturii, al educației, al dezvoltării durabile și promovării turistice. Prin urmare, alături de CJCPCT Liviu Borlan Maramureș, în proiect vor fi implicați nu mai puțin de opt parteneri: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației, Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Facultatea de Litere Baia Mare, Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Asociația Valea Verde, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș, și Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

Iniţierea unui demers de cercetare inter-disciplinară şi de valorificare a bisericilor-monument din Țara Maramureșului reprezintă un pas mic, dar important în vederea redescoperirii valorii patrimoniului local și a creșterii conștientizării importanței acestuia, atât în rândul membrilor comunităţilor și ai administrației locale, cât şi în rândul celor ce doresc să cerceteze sau să viziteze aceste biserici.

Tururi virtuale, în vremurile actuale

Pentru fiecare monument istoric inclus în proiect, se vor realiza tururi virtuale (cu diferite „puncte de staţie” – puncte de rotire 360 grade), având menirea de a promova aceste obiective culturale într-un mod atractiv și actual. Turul virtual este, de asemenea, un foarte important instrument educațional, noile generații, puternic tehnologizate, fiind mult mai atrase de realitatea virtuală decât de modalitățile clasice de predare.

Încă un aspect care merită să fie menționat este acela că multe dintre bisericile din lemn au avut și au de suferit, starea lor de conservare riscând să se deterioreze dacă nu vor fi luate măsuri urgente. Realizarea fotografiilor de detaliu, dar şi realizarea tururilor virtuale reprezintă mărturii ale stării actuale de conservare, dar şi documente utile în vederea lucrărilor ulterioare de restaurare şi reabilitare ce se impun. Nu sunt deloc de neglijat nici avantajele pe care tururile virtuale le pot avea în contextul cu care ne confruntăm în această perioadă, cel al epidemiei de coronavirus, care îi constrânge pe oameni să își anuleze călătoriile. Un tur virtual este accesibil fără să îți părăsești locuința, oferindu-ți posibilitatea de a te bucura de obiective culturale fără să te deplasezi, fiind astfel o alternativă în vremuri de criză.

Bune practici și tradiție păstrată

Deși Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi Virtuale este un proiect de-abia demarat, aflat la început de drum, CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș nu se află la primul demers de a promova patrimoniul cultural material în mediul on-line. În 2018, respectiv în 2019, tot prin co-finanțare din partea Administrației Fondului Cultural Național, au fost derulate alte două proiecte asemănătoare, care s-au concentrat pe bisericile vechi din zonele Lăpuș și Chioar, rezultatele celor două proiecte fiind publicate pe același portal web (www.culturamm.ro). Prin urmare, era firesc și necesar ca anul acesta să fie cercetat și patrimoniul cultural material din Țara Maramureșului, regiunea județului cea mai bogată în biserici de lemn cu statut de monumente istorice. Urmează, așadar, o „vară documentară” în satele Maramureșului istoric și rezultate vizibile în toamna ce vine.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Coordonator proiect – Rada Pavel
Baia Mare, Str. Culturii Nr. 7 A, județul Maramureș
Email: [email protected]
www.cultura-traditionala.ro
www.culturamm.ro
www.facebook.com/culturatraditionala

„Piața de alimente” din Sighet, la început de secol XX, se afla în plin… centrul orașului nostru (actuala Piața Libertății).

În apropierea Bisericii Romano – Catolice, producătorii locali (atât din Sighet cât și din satele din apropiere) își expuneau oferta, fără niciun fel de reguli „restrictive”, direct pe… pământ. „Aglomerația” din zona centrală reprezenta de fapt un pitoresc amestec urbano – rural.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Magic. Beyond

Nu te teme de această lume. Când închizi ochii
doar dragostea mai rămâne să se ascundă ca o molie orbind în lumină. Tot așa, inimile noastre
tremură-n singurătate, la capăt de linie.
Dar tu, șterge-mi sudoarea cu ochii tăi negri, ca o liniște din care ceva viu s-ar întinde peste infinit, peste sufletul meu
s-ar coace cerul iar din loc în loc păsările ar șchiopăta pe sub mantia unor stele fierbinți.
N-ar fi nici urmă de ploaie, până și lacrimile s-ar rispi înlăuntrul lor.
Unde vii tu, nimeni nu te poate privi, nici măcar eu, cea care îți cunoaște glasul.
Doar îmi întind mâna sus de tot, unde stelele se desfac de rouă.
Acolo unde dimineața este întreagă, iar pe sub tălpi zăpada curge fierbinte.
Dacă pășesc în acest vis, sufletul meu se dezlipește de mine și simt că pot începe numărătoarea norilor din abis.
Limpede ca-n oglindă, trupul meu își învață pe de rost fiecare cicatrice. Mă văd clar și-mi îmbrățișez viața, mai ales către sfârșit.

De câte ori închid ochii
o pasăre adoarme departe de cuibul ei.

Antonia Luiza DUBOVICI

Am ajuns în momentul în care viața pare un film de acțiune sau o dramă fictivă. Nu știm ce ne poate aduce următoarea zi, iar atunci când credem că nimic nu ne mai poate surprinde, viața nu ezită să ne demonstreze că ne înșelăm amarnic. Toate aceste provocări ar trebui să ne arate ce înseamnă cu adevărat puterea omului, dar în schimb interpretăm totul într-un mod greșit și ajungem să ne transformăm în niște „monștri ai prezentului”. Susținem că „totul va fi bine” dar așteptăm ca lucrurile să se schimbe de la sine, ceea ce este imposibil. În continuare se promovează prostia în masa, iar oamenii au ajuns să fie cumpărați cu ușurință. Cuvântul „țăran” a ajuns o insultă iar „munca de jos” este un exemplu de „așa nu”. Ni se implementează încă de la vârste prea fragede că trebuie să facem mereu ceea ce este moral din punctul de vedere al unor oameni și că nu este bine să „ieșim din rând”; ni se spune să nu ne străduim degeaba, deoarece noi nu putem schimba nimic, cuvintele noastre neavând suficientă putere. Învățăm că trebuie să nu spunem mereu adevărul, deoarece asta înseamnă politețea sau că opinia cuiva poate fi luată în considerare doar de la o anumită vârstă. Acest lucru nu ne oprește însă de la a judeca alte persoane pentru „ambalajul” pe care îl expun. Lumea devine tot mai falsă, iar nivelul de frustrare crește și ne străduim să găsim defectele altora pentru a încerca să compensăm nemulțumirile noastre. Încă din copilărie ți se spune să înveți ca să ajungi doctor, IT-ist sau orice îți poate asigura un salariu mare, deoarece vei avea o viață fericită. Poveștile părinților încep cu „pe vremea mea…” dar devin repede „erau alte vremuri” atunci când comparăm trecutul cu prezentul.

În prezent avem curajul de a spune lucrurilor pe nume, deoarece timpul ne-a dăruit dreptul de a ne exprima. Dărâmăm din ce în ce mai multe bariere impuse de societatea din trecut, reguli stricte pe care oamenii din generațiile anterioare au fost constrânși să le respecte. Totuși, în ziua de azi, persoanele se pot reduce foarte ușor la un nume, un număr, o mărime sau o culoare, valorile adevărate fiind înlocuite cu etichetele puse de către societate. Ajungem să tratăm cu neglijență cele mai importante aspecte ale vieții și preferăm să purtăm măști, care ne fac să fim „unul dintre ceilalți” și facem orice pentru a nu ne asuma faptele și cuvintele. Tindem să alegem mereu calea ușoară și sigură, deși în adâncul nostru ne dorim complet altceva.

Partea cea mai tristă este că trecerea de neoprit a timpului nu face decât să ne arate tot mai multe aspecte negative, făcându-ne tot mai conștienți că cel mai mare dușman al nostru suntem chiar noi. La finalul fiecărei zile ne întrebăm: CE MAI URMEAZĂ? Răspunsul este mereu diferit. Fiecare persoană privește scenele filmului vieții în mod propriu și alege cine vrea să fie și cum să își joace rolul de personaj principal în fiecare clipă.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca

Când totul părea că reintră în normal la Sighet, având în vedere că ultimii trei pacienți internați în spital (toți din Săpânța) fuseseră externați miercuri, au apărut surprizele… neplăcute!

Informațiile de ultimă oră, care vizează infecțiile de la Sighet cu virusul COVID 19 nu sunt deloc liniștitoare. Au fost confirmate 13 noi cazuri de pacienți infectați, toți fac parte din personalul medical al Spitalului Municipal Sighet, angajați la diferite secții. Dintre aceștia 4 sunt simptomatici și 9 asimptomatici, toți sunt internați în spital și izolați. Aceștia se pare că au fost infectați pe traseul Săpânța – Iapa, de la focarele familiale pornite de acolo. Este cel mai mare număr de persoane infectate, internate în Spitalul Sighet, de până acum!

Pentru a face o evaluare a sănătății personalului medical din Spitalul Sighet a început testarea angajaților din această instituție medicală, până la această oră fiind testate peste 500 de persoane.

Probabil că detașarea și relaxarea prematură, coroborată cu nerespectarea unor proceduri foarte clare și importante, au dus la această creștere nedorită a cazurilor de Coronavirus în orașul nostru.

Nu neglijați prevenția, este cea mai importantă „armă” anti-Covid!

Salut, Sighet!

Sighetul de la începutul secolului XX inspira liniște și tihnă. Pietonii erau cei mai vizibili, toate drumurile erau ale lor.
La aproximativ un secol distanță orașul nostru este sufocat de mașini și poluare. Despre pietoni, numai de bine! :))

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

În imagine, o „părticică” din Sighetul de la începutul secolului XX. În prim-plan, în partea stângă, fosta Bancă Austro-Ungară, azi încă sediul BCR, iar în partea dreaptă, fosta casă Koch-Gruber, actualmente, Casa Veche. Pe vremuri, și verdeața era mai abundentă în zona respectivă!

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată, cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.