[VIDEO] Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni – Sighet, 2018

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet au organizat cea de-a XXV-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care s-a desfășurat la Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 20.01.2018. După parada alaiurilor prin centrul orașului, cu începere de la ora 13:30, la Sala „George Enescu” s-a desfășurat concertul prezentat de grupurile de colindători din țară și din străinătate.

Video, Timur Chiș




De pe sate (2) – consemnări, Marin Slujeru

SENTINŢĂ
Duminică după slujbă.  Prin centrul comunei trece  ea, cu ochii ei verzi. Babele de pe lăiţi o grăiesc. Moşii numa’ şed şi dohănesc. Unul conchide: „Îhî, îhî… Aiasta nu-i femeie de-un bărbat!”
*
INEXPLICAŢIE
La mânăriile şefului direct şi ale superiorilor acestuia, un diac de pe sate conchide: “Aşe li-s şcolile.”
*
PANĂ
Un zilier de pe un şantier al IREM îşi pune ochii pe un tânăr electrician şi îl însoară cu fata lui. După vreo două săptămâni, fata îi comunică printre lacrimi că tânărul este impotent. „ …Cum im-pon-tent? Ce im-pon-tent?” – se apără omul nostru. „Io am ştiut că-i corentâş!”
*
DUMINICĂ
„Cum zic italienii: mi dispiace…” – ridică din umeri frumoasa nevastă, râzând. (În centrul Săpânţei, o negustoreasă locală nu se înţelege la preţ cu nişte… germanici.)
*
FIREA LOCULUI
„… El însuşi este o dovadă viuă…” – m-aud. Ptiu, drace! – cred că erorile astea sunt în firea locului, sunt naturale. O fi vreun genius loci, ceva, al limbii, un genius loci-poci…
*
PE HĂLEŞTEU
„Ieri am fost în sat la noi. Am văruit pomii. Am vorbit cu cucu. Numa’ odată ce l-am auzit pe Hăleşteu (sunt acolo nişte stejărei în soare, îi place i-i bine): „Cu-cu!, cu-cu!” – şi eu „Ban, cucule, bani! Mn’ie bani tătă vara/ Ţâie frunza şi iarbá”!  –, iară cucu: „Bine zâci,  bine!”… Că la noi pe Hăleşteu, /Cântă cucu’ când vre’u eu!”
*
IPOSTASIS ÎN MAI
Bătrânica iese cu sapa de-acasă şi o ia spre câmp: „Cum să nu mă duc? Nu vedeţi cât îs de albă? Acuma-i de făcut plajă… Azi îi mai cald. Nu ştiu cum ‘oi rezista. Ieri am săpat cinci rânduri de mălai. Da’ mi-oi pune o frunză de captalan sub pânzătură ş-apoi  nu  mai  văd  nimic  –  numa’ nainte!….”

Consemnări, Marin Slujeru

foto: Peter Lengyel




Maidanul aparențelor (autor, Ioana Trifoi)

La început nu ne dorim absolut nimic mai cu ardoare decât să atingem punctul superm, și anume, perfecțiunea.

Ne întrecem pe noi înșine, ne epuizăm la maxim, iar când, muribunzi, cădem frânți în vechiul culcuș scufundat în lumina vagă dăruită de veșnicul felinar prezent în orice zi fie ea și geroasă, sufletele ni se zbat ca un biet peștișor pe uscat.  Admit sus și tare că nu acesta-i scopul, și cred că fiecare dintre noi se ghidează după un principiu, dar, majoritatea îl adoptă pe cel mai uzual și acesta sună cam așa: „Dacă vrei să fii cu adevărat ceva în viață, trebuie să muncești.” Sunt perfect de acord, trebuie să muncim, să ne dăm tot interesul, dar nicidecum să ne înrolăm în propriul chin. De ce să consimțim asupra unor lucruri nesemnificative și trecătoare? Oare câți dintre noi se gândesc la micile plăceri zilnice, fără a rosti cu durere: „Nu am timp!” .  Ba află că acum este timpul, timpul să trăiești fără a contempla asupra urmelor lăsate undeva departe sau fără a încerca să desluşeşti cărările pe care abia acum ghioceii încep să prindă rădăcini. Timp există, trebuie doar a modela și a aduna voința.

De astăzi vreau să schimb ceva în viața mea și pentru aceasta nu mă voi ghida după legile fizicii, nici după reacțiile chimice, deoarece suntem certate încă din fragedă și regretată pruncie, ci, pur și simplu mă voi axa pe principiul invocat de Diderot care spune că: „Singura datorie a omului este aceea de a fi fericit”. Și, deoarece nu spune cum să-ți creezi fericirea, de unde să o culegi și cine o emană, fiecare dintre noi ne-o construim după bunul plac. Avem acest drept de a decide în mod liber, de a gândi cu voce tare și de a ne manifesta sentimentele fără nicio restricție, așa că, dragii mei, hai să ne bucurăm și să nu neglijăm faptul că avem și drepturi nu doar îndatoriri .

Nu vreau să-mi scape din vedere următorul aspect în ceea ce privește perfecțiunea: da, e frumoasă ca aparență, însă, să fii mereu perfect e plictisitor, e monoton atât fizic, cât și psihic. În schimb, imperfecțiunea se rezumă la banalele momente ale vieții, atunci când fără să vrei râzi din toată splendoarea inimii tale din simplul motiv că o anume persoană este prin preajmă, alteori faci lucruri prostești pentru a le arăta prietenilor că ții la ei, minți în situații stânjenitoare și te ia cu nervi atunci când ești supus unor restricții, dar asa-i firesc, să greșim, pentru că în spatele unor greșeli stupide, dorm pe vecie amintiri frumoase și fapte mute.

Vreau sa greșesc frumos, iar frumosul stă în dragul de a-mi aduce cu lacrimi de fericire aminte de trăirile vremii efemere, vreau nimicul într-o lume în care toți sunt în căutarea imposibilului, fiindcă adevărata fericire se naște din nimic, ea nu are nevoie de evlavie și ceremonii sacre, ci doar de o fărâmă de speranță și părerea mea este că, atâta timp cât suntem capabili să zărim în fiecare dimineață lumina difuză, cu toții suntem legănați pe brațele calde ale fericirii.

Unii uită acest aspect și caută fericirea în maşini de lux, haine de firmă sau case cu piscină, însă, pentru mine, o simplă fată, fericirea e clară, ea constă în sclipirea tainică a acelor ochi frați cu valurile răzlețe ale mării și prieteni pe viață cu seninul și blândul cer.

Spre deosebire de fericirile pământeşti, misterul ascuns al acelor picături plăpânde de ploaie nu va dispărea, el va trece în divinitate, el va renaște și, cel mai important, el va rămâne.

Ioana Trifoi,
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”




Zi de ianuarie (autor, Echim Vancea)

Zi de ianuarie. 15 ianuarie 1850! O zi din irealitatea timpului nostru de început în care s-a născut Mihai Eminescu. O adolescenţă furioasă, revoltată, entuziastă, infantilă şi matură a devenit izvorul drumului spiritual al Poeziei.

Ochiul său poetic oglindea lumea altfel. Eminescu este vatra etimologică a limbii române, a poeziei , clipa repede, clipa veşniciei în ciuda cohortei de „elitişti” care ne îndeamnă să îl abandonăm . Eminescu nu are a se teme de spiritul critic. Soarta sa, „un poet sigilat de destin”, cum spunea George Călinescu, este acum în mâinile noastre. Şi a celor care ne vor urma…

Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”!
Contestarea lui (reacţiile detractoare mergând, s-a văzut, până la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică  într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, detractorii de azi, alergici la energiile organice, practică acelaşi killerism cultural, promovând filtrul politizant în tratamentul valorilor. Altminteri, el poate fi venerat bombastic-găunos, fixat pe un piedestal intangibil ori contestat, eminescofilii acuzând povara mitului. Dar, mai ales, poate fi manipulat demagogic prin exploatare patriotardă şi anexat politic, după împrejurări. Altfel zis, falsificat. „Lupta” cu mitul eminescian are (este) deja o Istorie.

Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţate clişee didactice, întreţinând un „halou” admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (Noica), se oferă generos actualităţii permanente pentru a fi păstrat în actualitate.
Eminescu „va trăi cât versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor” (M. Sadoveanu). Adevăratul test rămâne lectura. Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, exponenţial, ne apără într-o epocă fluidă şi confuză, iscând, sub tăvălugul globalizării, zarva alertei identitare, contrapunând – prin figura marelui poet şi gazetar, ieşit „din adâncul firei româneşti” – o identitate proteică, veghetoare.

Ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naționale.
În perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918, închei aceste gânduri cu Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”

■ Echim VANCEA

N.B. În imagine bustul (deocamdată în ghips şi care urmează a fi transpus în marmură albă) lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului sighetean Mihai Borodi. Bustul se vrea a fi ridicat în această vară în Parcul Grădina Morii, viitorul Parc „Mihai Eminescu”.




De ce Eminescu? (autor, Roxana Pontoș)

Un alt ianuarie, un alt început, un alt prilej să ne amintim de Eminescu, chiar dacă în timpul de azi nu prea mai vrem, nu știm, sau pur și simplu nu putem să ne recunoaștem valorile, să le prețuim.

De ce Eminescu? Când au fost poeți și înaintea lui și după el. Poate pentru că scrierile lui sunt aproape de suflet, pentru că în ele se regăsesc trăirile, visele, bucuriile, tristețile, suferințele fiecăruia dintre noi, oamenii , acele ființe care ne naștem pentru a muri și murim pentru a ne naște. Poate pentru că în scrisul lui limba română capătă o altă dimensiune, o altă stare, o altă formă și o altă forță de a exprima dorul și nemărginirea, iubirea și dezamăgirea, speranța și deziluzia. Poate pentru că scrierile sale de la mijloc de veac XIX sunt legătura dintre poeții de început ai literaturii române și cei ce i-au urmat, sunt expresia limbii române depline, curate, sonore. Poate pentru că, așa cum spune Eliade „recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”. Poate pentru că nici înainte, nici după el imensitatea mării nu a fost atât de vizibilă, iar buciumul nu a mai răsunat la fel, iar pe bolta nopții Luceafărul nu a mai strălucit niciodată cu aceeași intensitate.

Cred că, într-un fel, fără Eminescu, „Pasărea Măiastră” a lui Brâncuși nu și-ar fi putut întinde aripile, iar „Rapsodia” lui Enescu nu ar mai fi avut același ecou. Cred că fără el, „Florile de mucegai” ale lui Arghezi nu iscau „frumuseți și prețuri noi”, iar „corola de minuni a lumii” era mai săracă, pierzând din „taina nepătrunsului ascuns”.

De ce Eminescu? Poate pentru că Marin Sorescu avea dreptate „pentru că toate acestea/Trebuiau să poarte un nume/ Un singur nume.”

Autor, Roxana Pontoș




Spune-mi ce Grădină ai… ca să îți spun câtă educație… N-AI! (autor, Levente Pesek)

La debutul anului 2018, omul de rând reușește tot mai des să își planifice călătorii interne sau externe. Din ceea ce observ, românului îi place orice duce spre vestul țării, peste granițe. Greu de înțeles, mai ales că de multe ori putem să afirmăm cu mândrie că avem multe locuri splendide în România. Dar, din păcate, este adevărată zicala: ”loc frumos, păcat că e locuit”.

După atâtea zile mai capricioase din punct de vedere meteo, a ieșit soarele și, fără costuri mari, am făcut o plimbare de reîmprospătare a minții și a forțelor prin parcul Grădina Morii, un loc cu un peisaj de tablou. Totul bine și frumos până am avut proasta inspirație de a mă plimba pe dig, și am observat urmările inundațiilor ce au fost acum câteva săptămâni. Să nu fiu înțeles greșit, nu crengile sau tufișurile rupte m-au deranjat, mai mult stegulețele aflate pe ele, care parcă erau semne dintr-un joc de strategie, cu diferența că steagurile erau pungi, sticle, peturi, haine, diferite gunoaie. Presupun că din cauza sărbătorilor nu s-a lucrat nicăieri nici la primărie sau la Herodot, așa că ar fi un motiv pentru care nu s-a curățat acolo. Un alt motiv ar fi, că de fapt cei din primărie sau de la instituțiile care au datoria să curețe zona, sunt prea bogați și sănătoși ca să se plimbe în zona destinată oamenilor de rând? Din câte știu eu parcul Grădina Morii este o atracție turistică!? Din păcate, zonele turistice din Sighet, nu sunt întreținute corect și potențialul lor nu este exploatat cum ar trebui. Dacă ar fi să facem o paralelă cu orașele din țările vestice, am remarca faptul că acolo se înțelege fructificarea potențialului unui oraș frumos. Probabil, în orașele respective angajații instituțiilor mai sus menționate sunt amatori de promenadă și astfel reușesc să ia măsurile necesare.

Din ”fericire” va veni din nou perioada electorală, moment în care aspiranții la funcții își vor dori câteva voturi în plus și vor veni cu câteva minunății de idei, promisiuni, cu câte un cârnăcior, un mititel prin cartiere. Sincer, nu asta e perioada pe care o aștept cel mai mult, mai degreabă primăvara, când niște oameni sau asociații civice se vor aduna și vor merge ei cu mânuțele lor să strângă gunoaiele, să adune toată mizeria de pe malul Izei. Evident, sper să apară și aleșii la momentul respectiv și să se pozeze ca fiind implicați sau ca inițiatori de proiect, că de’, omul fără carte și interes e mai influențabil ca o pisică. Și pisica își are mofturile sale și știe să aleagă printre cârnați și mititei.

Lăsând la o parte sarcasmul, plin de încredere, sper că vor fi din nou oameni care vor pune mână la mână și vor dori să vadă un oraș mai curat pentru copiii lor și pentru ziua de mâine, în care, în 2018, poți să te simți Om, în care, Omul încetează să viseze la alte țări! Până atunci, totuși, doresc să le ”mulțumesc” vecinilor din satele de pe malul Izei că se „asigură” și aruncă zilnic mizeriile și gunoaiele menajere în apă ca să putem să beneficiem de un peisaj de ”poveste”! Până la urmă, de undeva vin gunoaiele acestea, nu?

Cu sufletul împăcat că acest mesaj oricum nu ajunge la cei care sunt total dezinteresați (dar au aere de om al vestului) mă gândesc că poate mai vine o viitură mare și spală și aceste gunoaie, cine știe, poate că, ajungând în vest, acolo vor strânge tot ce le trimitem noi!

P.S.: 1- să nu ne mirăm că avem o reputație neagră în vest, după tot ce se întâmplă în Grădina noastră!
P.S.: 2- poate avem noroc și ajunge acest mesaj și la câțiva oameni care sunt „implicați” în această mizerie, cine știe, azi un om, mâine doi, se va schimba ceva!

Levente Pesek




Suflete la colț de stradă (autor, Ionela Teleptean)

Oprește-te puțin și privește în jurul tău! Ce vezi? Suflete triste la colț de stradă care încearcă să își cumpere fericirea. Încearcă să își cumpere fericirea prin mașini scumpe, case de lux sau poate chiar și să se drogheze, cu speranța că totul o să fie mai bine. Lumea judecă acel suflet, în ce s-a transformat acuma, dar nimeni nu se gândește ce l-a adus în această situație. Se aruncă în brațele unui necunoscut deoarece consideră că îl poate ajuta, prietenii l-au lăsat baltă. Acel suflet care acuma tânjește după afecțiune, a ajuns să se arunce în brațele necunoscutului, vrând să își uite trecutul, să se facă bine. Să uite cine sau ce l-a adus în starea în care se află. Când tânjește după fericire. Apropiații au distrus acel suflet, l-au transformat în mii de bucăți și acum se prefac că nu îl cunosc. De fapt, nu l-au cunoscut niciodată, nu i-au știut adevărata poveste de viață. Au început să spună că s-a schimbat, e diferit, dar nu observă că poate acel suflet a ajuns așa chiar din cauza lor. Credem povești despre suflete pe care nu le știm cu adevărat, dar ascultăm tot ce se spune despre ele și după aceea, ce facem? Judecăm!

Ne aruncăm în brațele necunoscutului, crezând că o să ne fie mai bine, dar oare ne va fi? Sau e doar în mintea noastră ideea că o să se schimbe totul peste noapte, că vom uita trecutul și persoanele care ne-au rănit? Acel suflet de la colțul străzii, are o poveste pe care doar el o știe cu adevărat. Așadar, înainte de a-l judeca, încearcă să îi afli povestea, dar să nu îl rănești și tu. Are nevoie de afecțiune ca să își revină nu de mai multă ură ca să se transforme în mai multe bucăți decât este acuma. Ajută-l să revină la vechiul „el”, la acel suflet dintr-o singură bucată, acel suflet care nu se vindea, care era fericit și zâmbea! Sufletul care știa să iubească cu adevărat și care nu profita! Încearcă să nu judeci acel suflet: trist, care nu socializează, emo, care se droghează, care vrea doar să își reachiziționeze fericirea, pentru că acele suflete au o poveste în urmă, poveste care l-a adus în situația asta.

„Nu judeca o carte după copertă!”. Mai întâi citește-i conținutul, abia după aceea ai voie să o judeci!

Autor, Ionela Teleptean,
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș Vodă”




Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, Sighet, 2018

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet vă invită să luaţi parte la cea de-a XXV-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care se va desfășura la Sala „George Enescu” din Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 20.01.2018, după următorul program:

Sâmbătă, 20.01.2018
10:00 – 11:30 – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet
11:30 – 12:00 – formarea coloanei pentru paradă
12:00 – 12:30 – parada grupurilor de colindători de la Biserică la Sala „George Enescu”
13:00 – 13:30 – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi urări de Anul Nou
13:30 – 16:00 – concertul prezentat de grupurile de colindători din: Ucraina, Ungaria, Arad, Botoşani, Caraş-Severin, Cluj, Galați, Iași, Satu Mare, Suceava, Timiş, Tulcea, Maramureș




Breaking news! Primăria Sighet are… Casă boierească!

Nu-i Sighetul nici lung, nici lat,
Dar are oameni cu idei
Ce le aplică, nu-i păcat?!
Că-i un oraș plin de… căței.

În Primărie-i sărbătoare,
Munca-ncepu să se urnească,
Și toți, cu drag, cu mic și mare,
Pot merge-n… Casa boierească.

Că e nevoie de-o gustare,
De-un mic dejun sau un meniu
Și mai ales de relaxare,
În Primărie toți o știu!

Prea bine-o știe Master – șeful
Că un proiect, să se pornească,
Și ca la cap să urce… cheful
E bun-o… Casă boierească,

Restaurant cu niște stele,
Un fel de clauster gastronomic,
Unde se vindecă sechele
Și se muncește ergonomic.

Să fie anul bun și darnic,
Și roadele să ne uimească,
Să ne dea Domn-un Șef paharnic
La Primăria… boierească!

Ras Publica




Calendarul zilei – sigheteanul Brozik Károly (n. 09.01.1849)

La 9 ianuarie 1849 s-a născut la Sighetu-Marmaţiei Brozik Károly, profesor, cartograf, traducător şi editor. Numele lui este legat de apariţia primului Atlas Geografic din centrul Europei şi de traducerea operei scriitorului Jules Verne.

Brozik Károly s-a născut la Sighet la 9 ianuarie 1849. După absolvirea liceului în oraşul natal, îşi continuă studiile la Facultatea Tehnică din Budapesta. Din anul 1870 este angajat profesor la un liceu din capitala Ungariei unde va lucra până la pensionarea din anul 1905. Pe lângă activitatea didactică, Brozik Károly a desfăşurat o bogată activitate de cercetare materializată în numeroase volume de geografie şi studii. Între anii 1896 şi 1906, este iniţiatorul, coordonatorul şi redactorul primului Atlas Geografic ce cuprinde întreaga zonă central-europeană, atlas care stă la baza tuturor atlasurilor ulterioare. Dintre cele aproape o sută de lucrări din domeniul cartorafiei mai amintim „Harta Europei” (1893), „Atlas geografic pentru elevii de liceu” (1898), „Mic atlas istoric” (1899) precum şi un studiu amănunţit al bazinului Tisei superioare cuprinzând date importante privind Maramureşul, lucrare realizată împreună cu o echipă de cartografi celebri ai vremii, originari tot din Maramureş: sigheteanul Vozáry József, Vucskics Zoltán născut la Ocna Şugatag şi băimăreanul Sasku Károly. Alături de lucrările din domeniul geografiei şi cartografiei, Brozik Károly este şi unul dintre cei mai importanţi traducători ai operei scriitorului francez Jules Verne, tradusă integral între anii 1878 – 1892. Brozik Károly a încetat din viaţă la Budapesta la 12 iulie 1911.

Materialul ne-a fost oferit spre publicare de regretatul Ioan J. Popescu și a apărut pe site-ul www.salutsighet.ro în data de 9.01.2017.

sursă foto: Wikipedia