Cu ocazia aniversării a 30 de ani de activitate, Corul „Nostalgia” din Haifa – Israel îi invită pe toți sighetenii la spectacolul de marți, 25 iulie 2017, de la ora 17.00, la Sinagoga Evreiască (str. Basarabiei, nr. 10).

Corul „Nostalgia”, înființat în anul 1987, a prezentat spectacole în Spania, Germania și în alte țări de pe Continentul European.
Dirijor: Uzi Essner.

Corul „Vocile Hebronului” este alcătuit din membri din localitățile Zichron Yakov (Amintirea lui Yakov -localitate înființată din donația baronului Yakov de Rothchild în anii 1882-1888) și Ghivat Ada (Dealul lui Ada). Prezintă spectacole în localitățile din Israel.
Dirijor: Haim Essner.

Sâmbătă, 15 iulie 2017, Ion Bledea și-a invitat și întâlnit prietenii – artiști, iubitori de artă, cunoscuți – pentru a-i delecta cu lucrările sale într-o ambianță familială oferită de galeria personală de… acasă. Evenimentul „Dialogul artistului cu prietenii”, demarat împreună cu Editura „Valea Verde”, a ajuns la ediția a III-a.

Douăzeci de lucrări recent create au fost amplasate pe simezele imaginare ale curții tapetate cu un covor verde, în ton cu natura, acolo unde se naște materia primă a artistului: lemnul.

Întâlnirea a fost „moderată” de prietenii lui Ion Bledea care au subliniat valoarea artistului și au prezentat publicului din grădină repere din biografia sculptorului. Ioan Dorel Todea, Ion Mariș, Mihai Dăncuș, Gheorghe Iancu, Valentin Rozsnyai, Ioan Tivadar și Adela Ștefania Pop au punctat, în mod personalizat, traiectoria artistului și rezultatele remarcabile pe care le-a obținut Ion Bleadea de-a lungul parcursului artistic.

Un moment aparte, sincer și sensibil a fost intervenția nepoatei artistului, Antonia  Ilaria Ștețiu, care și-a „elogiat” artistul-bunic-sculptor, menționând, printre altele, că din mâinile bunicului ei s-au născut peste 1.200 de lucrări.

Partea „oficială” a fost încheiată cu un frumos cântec de dragoste interpretat de cunoscuta culegătoare de folclor autentic și de păstrătoare a tradițiilor, Măriuca Verdeș.

Publicul a admirat lucrările expuse, cu o tematică diversificată și incitantă, s-au depănat amintiri, grădina devenind și un studio foto-video ad-hoc, participanții simțindu-se favorizați că intră în grupul de prieteni ai sculptorului Ion Bledea, artist care face cinste Sighetului și României.

La întâlnirea din grădina-galerie – de artă a lui Ion Bledea au participat aproape 70 de persoane.

Ne dorim să participăm la cât mai multe întâlniri în grădina-galerie – de artă a sculptorului sighetean Ion Bledea!

Urmăriți un film documentar (realizat în  2 ianuarie 2017, marca Green Valley Films) dedicat sculptorul Ion Bledea:

Autor, Brîndușa Oanță

Desenul evidenţiază sacristia gotică ataşată părţii de nord a absidei. În secolul al XVII-lea cele două nave laterale sunt dotate cu câte o intrare, astfel că biserica are trei căi de acces. Elementul specific al clădirii este reprezentat de acoperişul turnului relizat în stilul baroc târziu.

În 1524, la Sighet a activat Ramaschi Mátyás din Sibiu, un pastor adept al reformei, care a convins populaţia să treacă la religia protestantă, la început la cea luterană, iar ulterior la cea calvină. Schimbarea religiei majoritare din localitate a dus la modificarea interiorului bisericii: pereţii au fost zugrăviţi în alb. Cu această ocazie, frescele au fost acoperite, ele fiind scoase la lumina zilei de cutremurul din anul 1844.

În 1633 tavanul este casetat pe cheltuiala contelui Bethlen István. În anul 1668 este terminată renovarea turnului cu clopotniţă, sferă şi steaua din vârf fiind montate la 23 iunie.

În anul 1774, la porunca reginei Maria Tereza, acoperişul turnului este coborât pe scripeţi: ocazie cu care o parte din structură se frânge, turnul rămânând nefinalizat până în 1796, când va fi construit un acoperiş nou.

Pagubele suferite de biserică în timpul cutremurului din 1844 vor fi remediate abia în anul 1855.

Frescele descoperite în urma cutremurului din 1844 prezintă momente din viaţa Sfintei Ecaterina de Alexandria şi din legenda Sfântului Gheorghe. Ele acopereau peretele nordic/ sudic al bisericii. În urma cercetărilor, ele au fost datate ca aparţinând secolului al XIII-lea.

În absidă se aflau două portrete, realizate în secolul al XIV – lea, unul reprezentând o femeie şi celălalt un bărbat, probabil ale donatorilor.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Doamna Adina Storin ne povestește, în timpul excursiei domniei sale prin Maramureș, despre Maestrul Aurel Storin alături de care și-a petrecut mai bine de 40 ani din viață.

Avem plăcerea de a o asculta la începutul celei de a II-a părți a interviului și pe d-na profesor universitar, Florentina Ionescu:

N.R. Aurel Storin (12 ianuarie 1937 – 6 noiembrie 2015). Între 1955-1959 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. Aurel Storin a scris textele a peste 400 de melodii, marea majoritate devenite șlagăre, premiate la festivaluri și fredonate de-a lungul timpului și până astăzi de toată lumea.

A colaborat ca textier cu toți marii compozitori de muzică ușoară care, la rândul lor, au încredințat creațiile devenite imediat șlagăre unor nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare, precum Luigi Ionescu („Lalele, lalele” de Temistocle Popa), Angela Similea („Să mori din dragoste rănită” de Marcel Dragomir, „Mă gândesc la dumneata” de Edmond Deda), Aura Urziceanu („Mai rămâi și nu pleca” de Marcel Dragomir), Margareta Pâslaru („Cu tine” de V. Veselovski — Premiul Radioteleviziunii 1965, „Liniștea mea” de Gelu Solomonescu), Margareta Pâslaru și Marina Voica („Balada” de Radu Șerban), Dan Spătaru („Prietene” de Temistocle Popa), Aurelian Andreescu („Te-ai schimbat” de Petre Mihăescu), Mădălina Manole („Fără dragostea ta”, „Vino, dragoste”, „Marea, cât dragostea noastră” de Șerban Georgescu), Mirabela Dauer („Să știi că nu e adevărat” de Horia Moculescu, „Dacă nu erai tu” de Jolt Kerestely), Corina Chiriac („Vino, iubire înapoi” de Ion Cristinoiu, „Parfumul străzilor” de Radu Șerban, „Serenadă” de Mircea Chiriac, „Și ieri și azi și mâine” de Horia Moculescu, în duet), Carmen Rădulescu („Nu mai știu ce să cred” de George Grigoriu, „Acasă” de Dan Ardelean).

Din aprilie 1960 până în 2007 a fost secretar literar al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al UNITER, dar și redactor-șef al revistei „Realitatea evreiască”, publicație a Federației Comunităților Evreiești din România. A scris versuri, proză, piese de teatru, eseuri, în publicații precum „Viața românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Adevărul”, „Realitatea evreiască”, etc.

În 2007 a fost distins cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

 (sursa: https://www.agerpres.ro/cultura/2015/11/08/a-murit-textierul-poetul-si-scriitorul-aurel-storin-17-18-04)

Partea I a interviului, publicată pe site-ul „Salut, Sighet!” în data de 22 iunie 2017, o puteți viziona AICI

Autor, Sorin Markus

În organizarea Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj și a Asociației Culturale „Nichita Stănescu” – Desești, în data de 12 iulie 2017, a avut loc decernarea premiilor celei de-a VI – a ediții a Festivalului – concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș.

Au fost vizați și „monitorizați” de-a lungul unui an, autori mai puțin cunoscuți (unii cu volume publicate), având certe resurse literare, potențial de creștere și… „stofă”.

Juriul Festivalului – concurs  prezidat de scriitorul și jurnalistul Gheorghe Pârja, din care au făcut parte și poeții sigheteni Echim Vancea și Gheorghe Mihai Bârlea, alături de alți membri ai Uniunii Scriitorilor din România, a chibzuit foarte serios și a decernat premiile ce poartă numele unor mari personalități literare maramureșene, talentaților „norocoși”: Ion Mariș, Sighetu Marmației – Premiul „Gheorghe Chivu” (poezie), Gelu Dragoș, Lucăcești – Premiul „Ion Burnar” (poezie), George M. Nicoară, Baia Mare –  Premiul „Mihai Olos” (poezie), Adela Naghiu, Baia Mare – Premiul „Ion Iuga” (poezie),  Ileana Pop – Nemeș, Sighetu Marmației – Premiul „Ileana Mihai” (poezie), Delia Varga, Baia Mare – Premiul „Alexandru Ivasiuc” (traducere), Adriana Țura, Bontăieni – Premiul „Augustin Cozmuța” (poezie), Maria Diana Cornea, Baia Mare – Premiul „V.R. Ghenceanu” (poezie).

Președintele juriului, Gheorghe Pârja, a reușit și de data aceasta să adune în jurul său, „din reflex”, pe cei care iubesc, îndrăznesc și cred în cuvântul scris.

Decernarea premiilor a fost precedată de evocarea celor două mari voci ale literaturii române, maramureșenii Alexandru Ivasiuc (născut la 12 iulie 1933 la Sighetu Marmației, decedat la cutremurul din 04 martie 1977) și Augustin Buzura (născut la 22 septembrie 1938 la Berința, decedat în urmă cu cîteva zile, în 10 iulie 2017). Au vorbit despre cele două personalități Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Săluc Horvat, Gheorghe Mihai Bârlea, Terezia Filip, Alexa Gavril Bâle.

Finalul întâlnirii – desfășurată într-o plăcută, distinsă și caldă atmosferă – a aparținut premiaților care au recitat din creațiile lor.

Despre premiul care i-a fost acordat, colegul nostru din redacția „Salut, Sighet!”, Ion Mariș, a „comentat”:  Acest premiu a fost o plăcută  și neașteptată surpriză. Se pare că… prietenii știu de ce! E o confirmare în plus că prin poezie suntem mereu tineri! 

Felicitări organizatorilor, felicitări premianților și… non multa, sed multum!

Brîndușa OANȚĂ

Ca în fiecare an, parada desfăşurată cu ocazia zilei de 14 iulie, sărbătoarea naţională a francezilor comemorând căderea Bastiliei din 1789, va avea loc pe Champs-Elysées. Soldaţii americani vor fi onoraţi după 100 de ani de la implicarea Statelor Unite în Primul Război Mondial de partea Antantei. De altfel, Donald Trump a fost invitat de către proaspătul preşedinte Emmanuel Macron să asiste la paradă, invitaţie contestată de unii şi lăudată de alţii. Ultima dată când un preşedinte american a asistat la festivităţile din 14 iulie a fost în 1989 când François Mitterand l-a invitat pe George Bush.

Evenimentul va începe cu o defilare a vehiculelor militare din ultimii 100 de ani urmată de parada aeriană care va reuni 63 de avioane dintre care cele mai aşteptate sunt: F16 Thunderbirds, avioane ale patrulei US Air Force, avioane de vânătoare americane F22 Raptor precum şi avioane Alphabet din patrula franţuzească. Mai mult de 3.700 de persoane (dintre care 114 militari francezi care au luptat la Mossoul, în Irak, împotriva grupării Statul Islamic) vor lua parte la paradă, iar cortegiul va fi încheiat de aproximativ 210 vehicule militare, 240 de cai ai Gărzii republicane şi 29 elicoptere ale armatei, jandarmeriei şi securităţii civile. Orchestra militară va interpreta bucăţi ale formaţiei pariziene Daft Punk iar în încheiere va avea loc un omagiu adus victimelor din atentatul de anul trecut de la Nice.

Nu va lipsi bineînţeles tradiţionalul foc de artificii care va avea loc în mai multe oraşe : Paris, Toulouse, Tours, Valenciennes, Marseille, Lyon, Nantes, etc. Cel mai celebru rămâne cel din Paris care va dura o jumătate de oră, începând cu ora 23.00 şi luminând Turnul Eiffel în culorile Jocurilor Olimpice pentru a promova candidatura Parisului pentru organizarea acestora în 2024.

Crina VOINAGHI

Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere. (■ Echim VANCEA)

La 12 iulie se împlinesc 84 ani de când, în 1933, la Sighet se năştea Alexandru Ivasiuc, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani.

Refugiată la Bucureşti după Dictatul de la Viena, familia Ivasiuc se întoarce în Sighet în anul 1951, astfel că tânărul Saşa – cum îi spuneau prietenii – va absolvi Liceul „Filimon Sârbu” (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, dar este exmatriculat din motive ideologice. Înscris ulterior la Facultatea de Medicină din Bucreşti, participă la mişcările studenţeşti din anul 1956, motiv pentru care este arestat şi condamnat la 5 ani închisoare corecţională pe care le execută în puşcăriile din Jilava, Gherla şi în diferite lagăre de muncă. După eliberare i se fixează domiciliu forţat în localitatea Rubla din judeţul Brăila. În anul 1963, după o scurtă perioadă în care lucrează la o fabrică de medicamente, este transferat la Ambasada SUA unde va lucra până în anul 1968.

Între anii 1968-1969 beneficiază de o bursă de studii în Statele Unite, perioadă în care ţine o serie de conferinţe. Între anii 1970-1974 este redactor şef şi director adjunct al editurii „Cartea Românească”, secretar al Uniunii Scriitorilor apoi director la Casa de Filme nr. 1. Alexandru Ivasiuc a murit în cutremurul din Bucureşti la 4 martie 1977.

Ca scriitor a debutat în anul 1964 cu povestirea „Timbrul” publicată în „Gazeta Literară”, urmată de o serie de articole. În memoria literară, Alexandru Ivasiuc rămâne romancierul dezbaterilor etice şi social-politice. Opera lui cuprinde romanele „Vestibul” (1967), „Interval”, „Cunoaştere de noapte”, „Păsările” şi „Apa” (1973), „Iluminări” şi „Racul” (1976), volumul de nuvele „Cornul de vânătoare”, două volume de publicistică precum şi mai multe volume de esuri publicate sub titlul „Pro Domo”.

Romanul „Apa”, a cărui acţiune se petrece la Sighetu-Marmaţiei în anii tulburi de după cel de-Al Doilea Război Mondial, a stat la baza scenariului filmului „Trei zile şi trei nopţi” realizat în anul 1976 în regia lui Dinu Tănase.

Autor, Ioan J. Popescu

În fiecare an retrăiesc emoția absolvirii liceului. Consider că perioada anilor de liceu este cea mai frumoasă în viața unui tânăr/tinere. Cu bune, cu rele, cu suișuri și coborâșuri, prietenii legate poate pentru toată viața.

Și apoi vine examenul de maturitate. Emoții, contestații… rezultate finale. Lacrimi, zâmbete misterioase, îmbrățișări și apoi, mai departe, studenția.

Să ai 18-19 ani, să fi luat Bacul, ai lumea la picioare și în față, un palat cu sute de uși tainice… Cheia de intrare este la tine, trebuie doar să știi pe care să o alegi pentru a-ți realiza idealul.

Succes în viață tinerilor absolvenți, promoția 2016/2017!

Aurelia Dragoș

sursă foto: Peter Lengyel

Viața este un exercițiu al muririi. (Dorel Vișan)

Dacă tot am intrat în „era” simulărilor (în toate domeniile), dacă tot experimentăm și încercăm să găsim calea cea bună și nu reușim, eu, „persoană fizică”, mi-aș permite să vin cu o idee de simulare. Doar într-un singur domeniu, și anume în CIRCULAȚIE. Se tot schimbă codurile rutiere, se tot încearcă să se aducă noi amendamente, dar se pare că nu prea ne ies până acum. Se moare pe șosele mai rău ca în cazul unor conflagrații mondiale.

Îmi permit această „aroganță” de a da sfaturi, deoarece una e să elaborezi o lege dintr-un fotoliu confortabil, și alta e să fie aplicată „la sânge”, pe persoane nevinovate (ca în cazul meu). De aceea, codul rutier existent mie mi se pare prea indulgent față de anumiți „teribiliști” ai volanului, care, dacă au sub ei un bolid puternic, se simt zeii șoselelor, iar cei pe lângă care trec, eventualele lor victime.

Tocmai pentru a preveni suferințe inutile (suportate, culmea!, de persoane nevinovate care respectă regulile de circulație), aș veni cu următoarea sugestie:

• să se înființeze pentru fiecare departament din cadrul Serviciului Circulație, câte un laborator de tipul celor NASA pentru zboruri spațiale, unde piloții sunt familiarizați cu noile condiții de zbor în care vor trăi, făcându-se, practic, o selecție: reziști ori renunți! Laboratorul de care vă vorbesc să fie destinat acelor „piloți” (șoferi) care nu înțeleg să respecte regulile de circulație cu tot ce implică ele. Adică, dacă s-a hotărât acea reducere a vitezei în localitate de 60 km/h, apoi aia să fie sfântă, sau, în cazul în care calcă în curbă accelerația până la podea, să știe de la început că este oricând un posibil criminal!

Să revin la laboratorul ce-mi stăruie în minte (și în carne), și să enumăr aparatele cu care trebuie să fie dotat:

• un simulator de izbire a „pilotului” într-un șanț, pe marginea lui având și un gard din sârmă ghimpată (cât mai ruginită), presarea lui sub gard până la limita pierderii cunoștinței, cu desfigurarea lui pe viață;
• un simulator de rupere a coastelor (cât mai multe) și cât mai aproape de coloana vertebrală;
• un simulator de spargere a splinei printr-o lovitură bine calculată, în așa fel încât aceasta să facă implozie, urmată de pierderea a cel puțin 2-3 l de sânge;
• un simulator de spargere a dinților (fără număr), fără anestezie (totuși, pentru un pic de amortizare să i se umple gura cu pământ steril de pe marginea drumului);

(După aceste „probe” simulate „pe viu”, bineînțeles „experimentatul” să fie transportat de urgență la spital cu ajutorul unei mașini speciale (în cazul meu a fost o dubiță) prima care a apărut pe șosea. Pentru șosea să se intervină cu anumite trucaje pentru a da senzația că mașina dă din groapă în groapă. În situația în care „pilotul” a ajuns aici cu experimentul, vă garantez că deja acest mic amănunt îl va umple la fiecare hârtoapă de un adevărat extaz. Agonia o lăsăm mai la urmă.)

• în sfârșit, ajung la ultimul accesoriu al laboratorului meu imaginar, care constă dintr-un pat special, pe care pilotul trebuie așezat în așa fel încât poziția obligatorie trebuie să fie numai culcat pe spate, pe o perioadă de cel puțin 1-2 luni, intubat în toate orificiile posibile, injectat în toate venele cu care-i dotat, cu anumite substanțe care să-l mențină în viață (asta dacă a trecut cu bine prin operație!) – numai așa el putându-se bucura de reușita experimentului;
• pentru ochi, trebuie neapărat ca laboratorul să aibă niște dispozitive speciale (trăgărici) cu care să-i mențină deschiși 24h din 24h, cu privirea fixă în tavan. Dacă totuși ar dori să-i închidă, atunci, pe un ecran, să i se deruleze niște scene de coșmar (cu un bolid scăpat de sub control, care să nu-ți dea nicio șansă de scăpare);
• în sala de operație trebuie neapărat un monitor care să simuleze oprirea inimii de cel puțin două ori, și care să țiuie că se termină sângele, iar niște telefoane să sune întruna cerând cu disperare sânge, și un robot să răspundă: NU AVEM! NU AVEM!

Și dacă totuși, și după aceste „experimente” sau simulări (că tot e la modă) pilotul se va încăpățâna să rămână în viață și va susține în continuare că nu poate respecta regulile de circulație, atunci, următoarea fază a experimentului să fie transferul la spitalul de nebuni cu diagnosticul INCURABIL!

Semnează,
un cobai pe care s-a făcut experimentul fără cererea lui, în 4 aprilie 1999.

Ileana Pisuc