Foarte mulți prieteni are Valentin Rozsnyai. Am constatat acest lucru la vernisajul expoziției lui de la Sighet, din 29 iunie 2017, ora 17:30, Sala de Expoziții temporare a Muzeului Maramureșean. Ne-am întâlnit într-o atmosferă plăcută, destinsă și distinsă, ne-am bucurat de lucrările lui Vali și ne-am apropiat de artele plastice trecând labirintic prin mitologie și filozofie. Nu-i o complicație extremă să aloci câteva zeci de minute pentru a te bucura de jocuri de culoare și idei. Este chiar o plăcere – în penuaria actuală de apetit cultural – să asiști, de bună voie și nesilit de… context, la o întâlnire artistică naturală, ce combină artele vizuale cu muzica.

Am spus celor prezenți la vernisaj, făcând trimitere la direcția în care se îndreaptă arta zilelor noastre, că noi, public și artiști, ne aflăm într-o „arenă”. O „arenă” în care se confruntă gusturile subiective cu mesajul artistic transmis de maeștrii creatori sau, economic și mercantil vorbind, cererea cu oferta. Lumea secolului XXI (ne) direcționează, de fapt „forțează” artistul și iubitorul de artă să se întâlnească într-o „arenă” în care luptele sunt dure. Artiștii trebuie să ne convingă de marea lor iscusință, iar noi să vedem dincolo de pânză și să ne imginăm că-(i) înțelegem și admirăm. „Arena” ne împinge și la o negociere ad-hoc, pentru a putea achiziționa și dispune de artă după bunul plac. Din păcate, artiștii sunt mai mult decât oricând la mâna cumpărătorului – arbitru nu întotdeauna avizat.

Timpul ne presează pe toți: unii din cauza indiscutabilă a unor prea mari/multe tensiuni în viața personală, alții dintr-o greșită abordare a priorităților. Și toți avem de pierdut – în sens strict fizic – rulându-ne secundele într-o spirală cronofagă, perpetuă.

Valentin Rozsnyai se joacă cu liniile simple, drepte, se joacă bidimensional, pentru a ne trimite calculat, „rece”, pe un drum imposibil de evitat, arta cu… dressing temporal. Deși a expus multe lucrări figurative, „pașnice”, din lumea florală (seriile: Begoniilor, Florile Timpului, Iriși, Condurași), cumințenia lor disimulează mesaje la fel de profunde. Și florile sunt asamblate în aceleași turbulențe existențialiste ce invocă subtil timpul. Acomodarea cu lucrările „ușoare”, ne permit trecerea și abordarea celor sofisticate, încărcate de mituri și simboluri arhaice (Helios și Aurora, Lun Heliopolis, Din Catacombe, Laocoon și Caii, etc.), care nu sunt simplu de înțeles, dar, disecându-le atent putem găsi sensuri… contemporane. Valentin Rozsnyai are o direcție bine definită de Spirala Propriului Timp, presantă dar creativă.

Nu este foarte ușor să vorbești despre lucrările unui artist, mai ales ajuns la o maturitate plastică indiscutabilă, dar, păstrând un dialog rezonabil, nelimitativ, deschis, putem găsi calea spre… frumosul comun. Asta se întâmplă doar la/cu cei care sunt cel puțin prietenii artelor, ai culturii.

Impresia de finețe și nivel cultural ridicat, a fost garantată de momentul muzical ce a încheiat partea „vorbită” a vernisajului. Dacă profesorul Ioan Szekely este un virtuoz al clarinetului, fără alte comentarii, tânărul sighetean Kristian Maliczki, elev în clasa a XI-a a Liceului Sigismund Toduța din Cluj, a fost surpriza plăcută de acompaniament pianistic perfect, pentru o după amiază reușită.

Totul a fost dozat cu bun gust și calitate, fără efuziuni exagerate, într-o notă de confort cultural firesc, semn că și Sighetul poate oferi „divertismentul” sufletesc adecvat și pentru categoriile un pic mai… pretențioase.

Ne-am bucurat de bucuria lui Valentin Rozsnyai, ne-am bucurat că i-am fost aproape, că-l înțelegem și-i oferim cel puțin respectul pe care-l merită după aproape 50 de ani dedicați picturii.

Vă invit să vizitați cu încredere expoziția „Cheile timpului”, ce va fi deschisă în intervalul 29 iunie – 25 iulie 2017, zilnic între orele 11:00 – 13:30.

Ion Mariș

Între anii 1803-1804 locul unei mici bisericuţe de lemn a fost ocupat de o biserică în stil baroc, înălţată în cinstea Naşterii Maicii Domnului din donaţiile enoriaşilor greco-catolici români şi ruteni. Datorită divergenţelor dintre credincioşii celor două etnii, biserica a rămas în folosinţa rutenilor, devenind astfel cunoscută drept „biserica greco-catolică ruteană”.

În jurul anului 1900, este splendid pictat interiorul bisericii de către pictorul băimărean de origine sigheteană Kádár Géza. Pe cupola bisericii, susţinută de console aurii, a fost reprezentat un cerc de sfinţi. Iconostasul a fost realizat în stil baroc, fiind bogat decorat cu ornamente florale aurite.

Anul 1894 aduce cu sine schimbarea hramului bisericii. Episcopul Firczák Gyula din Ungvár sfinţeşte biserica şi îi dăruieşte hramul Înălţării Sfintei Cruci. Construcţia mică alipită faţadei a fost realizată ulterior, având trei uşi de acces, tavanul fiind pictat în stil rococo, înfăţişând doi îngeri purtând un coş cu trandafiri.

În faţa bisericii a fost înălţată o cruce de piatră sculptată, pe piedestalul căreia a fost inscripţionat în limba maghiară următoarea frază: „A fost înălţată cu prilejul jubileului anului sfânt la 1900 septembrie 21, în timpul preotului Balogh Mihály şi îngrijitorului Hostsuk János”.

Biserica deţine singurul vitraliu original din Sighet, de o frumuseţe compoziţională şi calitate aparte.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

A LEVES
Vară, amiază toridă, o casă pe o stradă izolată. Pe fereastra deschisă se revarsă un val de căldură, duduie teracota.
– Marikaa! Gyeere! Forro a leves! – se aude glasul unei bătrâne, de după perdelele grele.

VARA LUI MIHÁLYI
Cafenea, sâmbătă, înainte de-amiază. Verdele se sforţează în soarele noiembrin.
– Bune-ziua! …Ha-ha, lányok! V-am salutat pe româneşte! Nu mai ştiu de capul meu! – zice o tânără pensionară, intrând.
– Akár hogy –, nici un bai! – o liniştesc fostele colege de şcoală, făcându-i loc la masă.

CONVERSAŢIE
– Csupa tiszta! – exclamă alcoolistul, contemplând paharul umplut-ochi cu vodcă 33 de chelneriţă.
– …Dacă şi viaţa asta ar fi aşa… – îl acompaniază ea.

BINEȚE
– Ce mai faceți?
– Hát, ősze visza…

ÎNCÂNTARE
– Vigyáz, ne szái le! – îi zice bunica nepoţelului, care o zbughise spre mijlocul autobuzului (de Hossúmező, desigur).
– Neem!… – o linişteşte acesta, cuibărindu-se în scaunul rabatabil de lângă uşă: „S-a eliberat locul meu secret”!
Rămaşi pe locurile lor, bunicii nu mai pot de încântaţi.

CRIZA
În preajma Sf. Paşte catolic, pe autobuzul de Câmpulung, două gospodine se conversează.
– … Egy kis saláta…, egy kis húsvéti sonka levében főzve…, tojás…,torma…, töltött bárány…, töltött káposzta…, mákos és diós és almás és turós kalács…, kifli… és… cam atât!
– Hát, e criză…, a cholesterol…, mai încet cu mâncatul!…

SÉTALNI…
Mica telefonistă poftește o prăjitură: „Halló! Gyere, mért it vagyok az „Illona” előtt!”

ACCEPT
Admir Duminică de Duminică doamnele şi domnii oraşului, cu vestimentaţia lor istoric diversă, ţinuta ireproşabilă. Azi-dimineaţă, mergând spre centru, m-a depăşit o astfel de pereche. Înclin capul. Doamna se întoarce uşor, se-nclină la rândul ei şi-mi răspunde: „…kivánok !”. În sfârşit, după atâta amar de vreme, calc şi eu a sighetean!

ÎNȚELEPCIUNE
„A pénzt meg kell invesztjálni!”

***
Foste textiliste la pensie, despre anii de muncă în loan:
– Egy lei spor de noapt’e! Igy soktunk dolgozni…

NATALITATE
– Cât are? – întreabă o doamnă individa cu cărucior.
– Păi, o venit pe 1 Iunie – aproape o săptămână… Apoi, alintă bebelușul:
– …gura ta! Pântru tine să umblu io la ciordit?!

DIVERSITATE
” – /…/ că electromotăr ’cela, iară mi-o făcut figură!” * „Am primit csomágu de la nagy mama… Nici și eu… Fai o ˈburtițam!… Menyunk a-fàra!” * La Festivalul Sighetului, o mămică negustoreasă: „Ahmed! Treci la tarabă!” (&IJP)

PROSTITUATA
Mátyas bácsi, un grădinar septuagenar, trăiește de-o viață printre românii de la marginea orașului. Nu a reușit să învețe românește. „Când fost tânăr nu fost doare” – filosofează el pe marginea bolilor care-l năpădesc. Sau, către niște femei aflate în nevoie, la câmp: „Pișe liniștit, că ș-așa nu uit!…”
N.B. Nevastă-sa îl compătimește la toată strada: „Are bai cu prostituata, săracu’!”

MEMENTO
Septembrie, sâmbătă. Nişte amici ies încărcaţi, pe culoarul pieţei:
– Am cumpărat oare toată lista?
– El ne felejts a virágok!

Marin Slujeru (din culegerea în manuscris „CAPTURI DE MARAMUREŞ”)

Yeah, man! The Creator has a masterplan! Bucurați-vă, oameni buni! Nu stați crispați! Împărtășiți-vă bucuria și energia!… asta ne-au transmis cei doi muzicieni ai New York – ului.

Trei concerte au susținut cei doi mari muzicieni de jazz, până să poposească și la Sighet. Au cântat la București, Brașov și Bistrița în fața unor săli arhipline și au încheiat itinerarul jazzistic pe pământ românesc tocmai aici, în… centrul Europei.

I-am ascultat pe Lucian Ban și Alex Harding în liniște, o prea mare liniște, adecvată concertelor simfonice (așa cum remarca saxofonistul Alex Harding), dar neobișnuită pentru întâlnirile sub semnul jazzului. Noi am savurat, am fost surprinși de intensitatea maximă a muzicii pe care ne-au dăruit-o cei doi prieteni și am reacționat cu o reținere generată de… respect. Ne-am dorit să le sorbim muzica, am receptat-o picătură cu picătură, cu multă sfințenie, știind că nu-i timp de pierdut nici măcar pentru aplauze.

După concert, o doamnă mi-a spus că a fost pur și simplu înfiorată de muzica celor doi, muzică cu inflexiuni de blues, spirituals, free jazz și multă pasiune, intensă pasiune. Da, concertul a fost pur și simplu bucurie!

S-au oprit puțin și pe la Sighet cei doi jazzmani, yeah!… ne-au arătat cum se trăiește jazzul, cum se cântă, și-au plecat cu amintiri frumoase.

Man, omule – mi-a spus Alex Harding – sunteți un public fantastic, vreau să revin la Sighet și vreau să vă aud VOCEA!

“Vocea” publicului care i-a aplaudat pe Lucian și Alex, a fost formată din aproximativ 110 – 120 persoane (au fost și câțiva prieteni băimăreni) dar, da, omule!… e nevoie de o scânteie magică, de muzică trăită și nu cântată ca să fim copleșiți.

Somethin’ Holy ne-a unit pe toți! God Bless you: Alex & Lucian!

Ion Mariș

P.S. Mulțumiri sponsorilor: Hotel „Grădina Morii” (manager Dan Ofrim) și Tipografia ASKA Grafika (manager Corina Kadar)!

sursă foto: Peter Lengyel

Centrul de Zi „Micul Prinț” vă invită să descoperiți cele mai fascinante culturi ale lumii la TABĂRA DE VARĂ 2017.

Începând cu 03.07.2017, copiii cu vârsta cuprinsă între 6-14 ani sunt așteptați zilnic – dimineața (de la 9:30 la 12:00) și după-amiază (de la 14:00 la 16:00) –  în cadrul Centrului de Zi „Micul Prinț” să participe la Tabăra de Vară 2017, care se va derula pe perioada a cinci săptămâni (3 iulie 2017 – 9 august 2017).

Deschiderea taberei va avea loc luni, 3 iulie de la ora 10.00 la sediul Centrului de zi „Micul Prinț”,  iar înscrierile se vor face la sediul centrului pe principiul primul sosit, primul servit, existând 60 de locuri disponibile.

Programul este gratuit iar activitățile sunt organizate de un personal specializat (cu studii licențiale și masterale în domeniul asistenței sociale, psihologiei și pedagogiei), respectiv voluntari cu experiență.

Și în acest an, Centrul de zi Micul Prinț vă invită să descoperiți cele mai fascinante culturi ale lumii, continuând călătoria noastră înspre explorarea unor culturi cu mare impact modial, astfel încât fiecare săptămână va fi dedicată cunoașterii unei culturi. Ediția Taberei de Vară Micul Prinț 2017, este dedicată dacilor, vikingilor, eschimoșilor, civilizației mayașe și civilizației nipone. 

Printre activitățile desfășurate menționăm: cineforum pentru descoperirea celor mai fascinante culturi; excursii, jocuri, quizuri, dansuri, olimpiade sportive, crafturi, tombolă și multă distracție. Petrece vara cu Micul Prinț și intră pe cel mai minunat tărâm al cunoașterii și al prieteniei!

Vă așteptăm cu drag!

Antonia Luiza Dubovici,
Centrul de Zi „Micul Prinț”

Timpul nostru, al muritorilor, zboară nemilos. Pentru tine, prieten drag, eternitatea a aprins o stea acum patru ani. Nouă ne-au rămas amintiri, regrete, bucurii și dureri; ție, un loc în cultura sigheteană. Noi mai avem rodul muncii tale, tablouri, mobilier religios, amenajări interioare… Tu ai liniștea regăsirii fiului pierdut mult prea devreme. Aș vrea să știu dacă îi pictezi și lui Dumnezeu flori la fel de vii ori păduri în care te poți pierde? Ori poate ai reușit să clădești acolo, în cer, o biserică maramureșeană, peste care se așterne ireal de albă, zăpada; sau poate, pentru că ai plecat în zi de mare sărbătoare, ai pus la porțile Raiului o poartă maramureșeană. Poate…

Mi-e dor de glumele tale, de poveștile și întâmplările de demult din Moldova natală pe care le mai spuneai la o cafea, de jovialitatea ta, de optimismul tău, de simțul tău estetic, de îndemânarea de a da viață liniilor așternute pe hârtie. De bunul simț al copilului din tine, învățat de mic cu greutățile. Îmi amintesc de încercarea de a-ți ascunde durerea și suferința în muncă. Picturile tale sunt lumina adunată de penel din banalul fiecărei zile, bisericile din tablourile tale te îndeamnă să le treci pragul, să spui o rugăciune pentru cei ce sunt aici, pe pământ, să se bucure și să prețuiască fiecare secundă alături de semenii lor, dar și pentru cei plecați, să le fie drumul senin. Dacă erai cu noi ce surprize ne mai pregăteai, nouă, colegelor tale de 8 Martie ? Dacă soarta era alta ce mi-ai mai fi povestit despre fiul tău? Dacă…

Poți să iei aceste rânduri ca pe o altfel de rugăciune, ca pe un alt fel de a-mi aminti de tine, în rest , după cum vezi „toate-s vechi și nouă toate”. Viață și moarte.

Roxana Pontoș

Dragi cititori, astăzi m-am gândit să vă povestesc din lumea noastră, a elevilor. Probabil ați observat numărul mare de tineri care lucrează pe timpul verii, copii care își doresc să muncească din propria inițiativă.

Eu, la rândul meu, lucrez la o cafenea. Am fost întrebată de multe ori: „Cum de te-ai angajat?”. Păi, dacă ocolim motivele adevărate pentru care am ieșit cu fruntea înainte din bârlogul meu, răspunsul este simplu: „Să îmi strâng niște bănuți, pentru anul viitor, poate pentru o vacanță, să ies la un suc cu prietenii…”. Lucrurile nu stau chiar așa!

Din punctul meu de vedere, principalul motiv pentru care e „la modă” să fii elev și să lucrezi, e sentimentul de independență pe care ți-l oferă salarul câștigat de tine. Toți ne dorim să fim pe cont propriu, ce-i drept, puțin cam repede. Ne imaginăm cum e să nu mai stăm cu părinții, să facem ce ne taie capul… dar, noroc cu realitatea care ne ține în frâu… sau părinții, depinde care dintre variante te prind mai repede. Sunt banii munciți de tine, așa că poți să îi gestionezi, după cum știi mai bine. Îi împarți, păstrezi o parte pentru călătorii, iar restul de cheltuit la „un suc”.

Pentru noi, sau cel puțin pentru mine, sentimentul de independență a venit odată cu satisfacția pe care o primesc când văd că munca mea este apreciată și luată în serios. Am reușit să înțeleg mult mai bine adevărata valoare a banului, cât și să apreciez eforturile pe care le fac părinții mei ca să îmi ofere tot confortul posibil. Am înțeles și că fiecare muncă este grea, indiferent de cum pare la suprafață.

Așa că, răspunsul meu e mai simplu: lucrez pentru a mă provoca, pentru a demonstra că sunt destul de înțeleaptă să-mi strâng niște bani și bineînțeles, pentru a scăpa de partea cu „Mami/Tati, ce bine arăți astăzi!”.

Autor, Ștefania Miculescu
clasa a X-a C, Colegiul Național Dragoș Vodă

Joi, 29 iunie 2017, de la ora 17:30, în Sala de expoziții temporare a Muzeului Maramureșean,  are loc vernisajul expoziției personale „Cheile Timpului” a artistului plastic sighetean Valentin  Rozsnyai. Expoziția va fi deschisă în perioada 29 iunie – 17 iulie 2017. 

Vali Rozsnyai… maestrul Măiastrei!

Vali – Valentin Rozsnyai este un pictor de care te apropii azi, aparent, greu. Te „forțează” la conexiuni mitologice, filozofice, mistice și te rupe de naturalul simplu, originar. Te forțează să gândești. Pare dificil sau prea măiestrit în formă și fond, dar, înțelegându-l, te ridică încetul cu încetul la revelații cromatice subtile. Matematică și rațiune sunt reverberațiile ce transpar – la prima vedere – de pe pânzele lui.

Valentin Rozsnyai pare „exagerat” de organizat, rânduiește cu maximă perseverență subiectul – formă pe portativul plastic și pare că oferă răspunsuri fără echivoc la/ în curgerea timpului. Dacă am fi ultra-realiști, lipsiți de „sentimente”, am putea genera câte o formulă pentru fiecare lucrare. Lucrările lui se pretează la echivalări matematice dar, la fel de bine se supun unor evaluări metaforice în cheia sufletului, în cheia metamorfozării spiritului.

Altfel percep eu zbaterile cubisto-suprarealiste ale pictorului nostru sighetean. Încerc să mă abțin de la teorii criptice și încerc să-l descopăr pe Vali nu prin mesajul formal, tehnicizat, ci prin incertitudinile pe care le ascund tablourile. Vali are o „preocupare” existențială pe care ne-o traduce cromatic în speranța că ne vom dumiri în ce astre se plimbă/ zbate.

În lumea lui nu vom putea pătrunde fără o cheie pe care ne-o va oferi după… preferințe. Ne va ademeni cu arta lui dar, va fi mereu înaintea noastră cu cel puțin un mesaj, cu cel puțin o întrebare pentru privitori.

Vă invit să răspundeți, să vă raspundeți, în taină: ce (ne) ascunde pictorul?…

Valentin Rozsnyai, pictor sighetean, născut la Carei la data de 22.02.1952, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Maramureș, este unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți artiști din țară, fiind la nivelul la care a depășit granițele proprii, fizice și artistice și, cucerește dezinvolt piața internațională de artă. Pe lângă numeroasele expoziții personale (prima personală vernisată în anul 1972) a participat la alte câteva zeci de expoziții colective și de grup (în România, Croația și Republica Moldova), fiind laureat al Expoziției Internaționale “Homage to Picasso”, Zagreb, Croația (a obținut Marele Premiu pentru pictură) și al Bienalei Internaționale de Pictură, Chișinău (a fost distins cu Diploma de Execelență a Ministerului Culturii din Moldova). Are lucrări în colecții particulare din România, Elveția, Ungaria, S.U.A., Canada, Olanda, Germania, Austria, Suedia și Spania.

Ion Mariș

O altă zi, un nou început, o nouă speranță, o nouă dimineață cu aceeași durere de spate din cauza patului din fier doar cu un sac de paie ca așternut. Mă numesc Maria Goh, o femeie în vârstă de 38 de ani care locuiește într-o celulă de închisoare, singură de 24 de luni. Cât de albi sunt pereții, parcă s-au mai înverzit; sau am devenit daltonistă?

Mă tot gândesc cât de repede au trecut anii aceștia… sigur, sau nu, suntem în anul 1954, iar eu caut cu disperare vești despre soțul meu, Iosif și cei doi fii ai mei gemeni, Petru și Samuel. Ultima informație pe care am primit-o -săptămâna trecută – sau să fi trecut deja două săptămâni de atunci? – spunea că au fost trimiși să lucreze în mină pentru a acoperi cheltuielile. Înainte de comuniști nu era așa, câștigam bani foarte ușor și nu foarte puțini.

În 1945 am absolvit Conservatorul de la Cluj pe specialitatea dirijat-coral și vocal. În același an, într-o scurtă vacanță, am reușit sa mă întorc acasă și să particip la un marș în 5 martie, un marș de solidaritate pentru a cere revenirea Maramureșului la Statul Român. A fost locul și data în care l-am văzut prima dată pe Iosif, am reușit să vorbim abia în București când am avut de susținut un concert în centrul orașului iar tenorul din rândul 2 nu a reușit să ajungă fiind înlocuit de Iosif la insistența unui corist. Parcă și azi aud linia melodică și vocile coriștilor foarte talentați! Îmi aduc aminte cu plăcere de repetițiile de dinaintea concertului „Cele patru anotimpuri” de Antonio Vivaldi și coristul din rândul 2! Imediat după concert am povestit și ne-am îndrăgostit unul de altul doar vorbind. Am aflat că și el era dirijor orchestrant, este puțin diferit față de tehnica coristă, știam să dirijez și orchestra dar dădeam impresia că nu știam, urma un alt concert în care trebuia să dirijez orchestra și corul, iar repetițiile cu Iosif m-au făcut parcă să dirijez mai bine ca înainte și să-l iubesc mai mult.

Pe data de 9 aprilie 1945 m-a cerut de soție, zi în care administrația românească a fost restabilită și în Maramureș. Următorul an, Dumnezeu ne-a dăruit doi fii, Petru și Samuel, două nume din Bilblie deoarece acești oameni au fost copiii Lui Dumnezeu.

Este ora 08:00, am ieșit din celulă, tocmai ce am aflat de moartea lui Stalin din 1953 și noi suntem în 1954; informații de acest tip nu se aduc și în închisoare, mai ales în cea de la Sighet, o închisoare foarte dură unde, dacă nu era respectat regulamentul una din pedepsele care mie nu mi-au plăcut niciodată și totuși pe care am primit-o și eu era să fii dus într-o cameră cu paznici înarmați cu diferite arme, unul avea o bâtă, alții aveau biciuri, erai înconjurat de ei fără cale de scăpare. În mijlocul încăperii era o motocicletă asamblată, drept pedeapsă trebuia să o dezasamblăm și să o asamblăm la loc într-un timp scurt suportând loviturile de bici, frânghii și altele care lăsau urme dureroase.

Nu mă pot gândi la altceva decât la familia mea, pe care nu am văzut-o de 2 ani, bieții mei copii, au doar 6 ani și lucrează cu tatăl lor în mină. Îmi este așa dor de ei… Nu mai pot suporta această teroare. Este ora 18:00, m-am întors în celulă, voi ieși abia mâine afară dacă voi mai apuca. Am încercat să uit o clipă de locul unde mă aflu (am ajuns în închisoare deoarece am fost acuzată pe nedrept din cauza unor acte importante care se aflau în casa mea; nu am aflat nici astăzi cine este făptașul, nu știu care era conținutul lor, dar am fost arestată și am primit 5 ani de închisoare). Au trecut abia 2 ani… Stând singură în celula mea încerc să fredonez sonatele lui Beethoven, sonata pentru pian Nr. 23 în fa minor „Appassionata”… Pe vremea când eram la Conservator am studiat pianul și vioara, fapt pentru care știam să fredonez aceste sonate pe care le-am cântat în tinerețe.

Nimic nu mai are sens, nu voi mai afla alte informații despre familia mea, probabil sunt morți, simt acest lucru. Îmi este dor de ei, vreau să îi văd.Am găsit o bucată de frânghie în camera mea, nu știu cum a ajuns aici, nu avem voie cu aceste lucruri ]n celulă, dar profit că o am. Sunt ultimele mele cuvinte, este imposibil pentru o femeie slabă ca mine să traiască într-o asemenea lume, plec la familia mea.

Autor, Bianca Mihai
clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

A fost odată un popor a cărui singură vină era aceea de a fi evreu. Seara, când priveau bolta albastră, numărau stelele și se întrebau: oare câte vor cădea în noaptea aceasta? Dar voi, aţi numărat vreodată stelele? … Sunt la fel de multe ca şi motivele mele de recunoştinţă pentru că trăiesc într-o vreme în care nu e război în ţara mea. E sentimentul cu care am rămas la sfârşitul cărţii „Numără stelele” de Lois Lowry, același sentiment pe care l-am avut când am urmărit piesa de teatru „Janka” a lui Oscar Speace sau când am citit „Jurnalul Annei Frank”.

În Copenhaga anului 1943, oamenii se confruntă cu lipsuri și foamete. În loc de cafea, doamnele beau apă încălzită cu ierburi aromate. În loc de brioșe, copiii se mulțumesc cu o felie de pâine fără unt deoarece acesta e confiscat și dat soldaților. Sunt recunoscătoare că în vremea noastră, magazinele sunt pline de bunătăți, iar ceaiul, untul sau brioșele nu mai sunt un lux.

Kirsti Johansen, o fetiță de cinci ani, are nevoie de o pereche de pantofi noi, dar e obligată să poarte pantofi verzi din piele de pește pe care îi detestă pentru că nu este altceva la magazin. Pentru a se juca, Annemarie și Ellen decupează păpuși de hârtie din reviste. Între timp, autoritățile germane fac liste cu evrei și adresele lor. Magazinele evreilor sunt închise. Întrebarea de pe buzele tuturor este: „Ce rău face un magazin de nasturi?” Răspunsul îl dă tatăl fetelor, domnul Johansen: „Se cheamă relocare. Nici măcar nu știm ce înseamnă asta. Știm doar că e greșit și periculos și că trebuie să ajutăm cum putem.” Așa gândesc și Peter și Lise, doi tineri care, dorind să-i ajute pe evrei, se alătură mișcării numite Rezistența. Dar așa cum spune autoarea: „Lumea toată părea să fie altfel. Numai basmele rămăseseră neschimbate.”

Lise moare în urma unui accident de mașină provocat de soldați, iar Peter e împușcat în timpul unei acțiuni eroice de salvare a evreilor. Azi, tinerii din țara mea își pot trăi povestea de iubire până la adânci bătrâneți ca în basmele lui Annemarie.

Pe vremea aceea, oamenii deveneau numere. Peter a devenit un număr. Victor Frankl, care trece prin aceeași experiență, observă în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții” că „Viața unui număr era cu totul lipsită de importanță. Iar ceea ce stătea în spatele acestui număr– soarta, povestea lui, numele acelui om – contau chiar mai puțin.” Sunt recunoscătoare că sunt Daria Nicola Colopelnic și nu un simplu număr pe o listă, printre alte numere, multe ca stelele.

Soldații sunt peste tot, la fiecare colț. Copiii, nu doar cei de evrei, au o mulțime de interdicții: nu au voie să alerge, nu au voie să iasă din case după ora 8. Ellen ar vrea să meargă la școală pentru că, spune ea, „Orice-ar fi trebuie să am o educație”, dar e prea periculos. Așadar, pentru a supraviețui, Ellen trebuie să renunțe la școală și, ajutată de inimoasa familie Johansen, ajunge la casa unchiului Henrik, la malul mării.

Pentru a alunga sentimentul de teamă în fața exploziilor provocate de bombe, doamna Johansen îi spune lui Kirsti că sunt artificiile cu ocazia zilei ei de naștere. Sunt recunoscătoare că azi, părinții nu sunt nevoiți să-și mintă copiii, să inventeze sau să le ascundă adevărul sub pretextul că „este mult mai ușor să fii curajos dacă nu știi totul”, iar copiii ca mine pot să-și trăiască anii copilăriei fără să se maturizeze peste noapte. După ce Annemarie află o parte din adevărul despre planul de salvare a evreilor, ea nu mai e la fel: „Dintr-odată, spune autoarea, se simțea aproape ca un om mare.”

Și planul de salvare a evreilor e unul îndrăzneț. Evreii sunt trecuți peste apă în interiorul unor bărci care îi duc spre Suedia, visând la vremea în care vor fi oameni din nou și nu doar evrei.

„Întotdeauna e bine să faci parte din mulțime, o sfătuiește doamna Rosen pe fiica ei, Ellen. Ai grijă să nu le dai niciodată un motiv să-ți țină minte figura.” Sunt recunoscătoare că părinții mei mă încurajează să ies din mulțime, să fiu originală și pe unde trec, să las o parte din sufletul meu.

Citiți „Numără stelele” de Lois Lowry. Veți deveni recunoscători pentru ce aveți și cine sunteți și, mai ales, Îl veți găsi prin paginile cărții pe Cel care a făcut posibilă salvarea atâtor evrei, Cel care stă în spatele acestui titlu, singurul care știe mulțimea stelelor, Dumnezeu.

Autor, Daria Nicola Colopelnic
clasa a VI-a, Colegiul Național Dragoș Vodă

N.R. Anul acesta Nicola Daria Colopelnic a câștigat concursul „Bătălia Cărților” la categoria copii, fiind desemnată „Cititorul Anului”.