În viață, pe de-a întregul ei, ți se pot întâmpla multe lucruri, cu totul diferite de felul cum te-ai gândit să fie ele, în firescul lor, venite cu totul peste neașteptări. Oricine își gândește viața oarecum așezată, în zbuciumul și liniștea ei, firești. Și câte nu se aștern peste ea, cu totul și cu totul surprinzător, dorit sau nedorit, așteptat sau neașteptat, care uneori te pot descumpăni.

Am trecut peste copilăria frumoasă și, lipsită de mediul jucăriilor și jocurilor, mă distram cu diferite activități casnice, apoi din ce în ce mai grele. Le făceam de bună voie, de cele mai multe ori din proprie inițiativă. Acestea erau jocurile și jucăriile mele. Mă bucuram când în zilele călduroase puteam da fuga la o scaldă, în râul Iza. Mai mergeam uneorit și pe la deal, cu mici comisioane, apoi încet, încet, de la împrăștiat brazdele și strâns pologul, jocul cu coasa, tot mai accentuat, prin care îmi plăcea apropierea de cei mari. La 13 ani, împreună cu Ion, fratele de 17 ani, am cosit singuri peste 20 ha de suprafață de fânaț, brazdă la brazdă, cu Florica, sora noastră mai mare, ajutor la polog și pregătirea meselor, tata fiind concentrat în armată. Cositul e greu precum înotul, cu toate componentele corpului în acțiune. La această vârstă, de copil, erau mult prea devreme decât vremea lor.

Încă de mic, Postul Mare îl respectam cu toată familia, în sistem bizantin și încă de la vârstă fragedă am deprins și ajunul de vinerea, cu o masă, apoi ziua întreagă. Mai apoi, în trei ani consecutivi, am făcut ajunul mare: din seara de Joia Mare, până în Dumineca Învierii, când venea tata, dimineața, cu „Pasca” de la biserică. La făcutul fânului, în multe zile ne trezeam la orele 4, luam o cană de lapte nesmântânit și intram în brazdă, la coasă. Se întâmpla uneori ca vremea, instabilă, să ne zorească cu pologul, cu căpițele și clăile, iar următoarea masă să fie seara, înainte de culcare. Nu știam atunci că aceste renunțări la jocuri, la trăirea copilăriei în normele ei, era ca o premoniție. Educarea severă a foamei, formarea unui fizic sănătos, cu mușchii numai fibră, cu dezvoltarea capacității de a răbda și gândi bine, cu starea moral religioasă trăită, m-a ajutat atât de mult în detenția ce a urmat, unde înfometarea, munca de exterminare și confiscarea atâtor condiții firești de viață erau meniul zilnic. Fără această pregătire, alături de credință, rezistența de acolo era aproape sigur pierdută. Iată cum am fost un învingător peste „înfrângerea copilăriei”, cu ale ei trăiri, învingător în cerințele lui, fiind un elev conștiincios, cu dragoste de carte, de învățătură, mereu premiant. Gimnaziul l-am petrecut cu mari greutatăți, cu întreruperi, cu fugitul la școală și lipirea mea de bancă, la fără frecvență, în gazdă la un săliștean, cu alimentele de acasă, puțin pe la internat, cu unele drumuri făcute pe jos, în toate anotimpurile. În anul școlar 1948/1949 am ajuns elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care l-am părăsit pe 01.04.1949, definitiv, urmărit de Securitate. În întregul gimnaziu am fost învingător, peste atâtea „înfrângeri”, cu insistență.

Intervenția securității s-a făcut pentru faptul că a venit în „vizita” la noi un inginer, Pop Mihai, pentru 2-3 zile, trimis de unchiul, învățător, prin vicleșug, acesta fiind urmărit de Securitate, pentru manifestări împotriva desființării cultului greco-catolic. El a venit la noi în data de 08.09.1948, dar și-a făcut un adăpost în casă și a rămas 3 ani o lună și o săptămână. A luat legătura cu preotul gr.catolic, V. Trif , aproape de noi, făcându-i 2-3 vizite/ săptămâna, pentru cele spirituale, inginerul având o trăire spiritual-religioasă deosebită. Știau mai multe familii de prezența lui la noi. În data de 01.04.1949, au descins la noi și la preotul V. Trif, a cărui casă era „supravegheată”!, securitatea și miliția. Mihai s-a ascuns și nu l-au găsit, iar la preot erau atunci trei studenți: doi au sărit pe geam doar cu arma în mână și milițienii lasati de pază afară au tras „strâmb” (?!). Pe unul l-au prins în bucătărie și multe a îndurat (dosar CNSAS). Au venit ei întâmplător, chiar în prezeța studenților acolo, la o casă supraveghiată?! Mira-m-aș. După această „vizită”, Mihai tot nu voia să plece, iar în familia noastră lipsea spiritul predării, al trădării. Eu cu tata am rămas ascunși, vara pe câmp, pe dealuri, iarna în casă, pe același adăpost. Îi tot spuneam să plece și el nu voia și am rămas în voia destinului. Dar destinul a sosit: fratele mai mic, Dănuț, făcea 9 ani și încă n-a mers la școală. Era periculos să mai rămână, îl vedea zilnic, puteau urma cercetări și alte consecințe grave. În 16.10.1961 a plecat, dus pe drumuri ocolite, de cel ce l-a și adus în Săliște. Noi am astupat adăpostul din casă și am lăsat pentru „omologare” adăpostul de rezervă, construit într-un șopron plin cu paie, în curte, bine căptușit și a fost „admis” de securiști. Ne-am prezentat apoi la Securitatea din Vișeu de Sus și după 2 zile l-au luat pe tata, apoi m-au dus pe mine dar tatăl meu nu mai era acolo. Îmi spune:
– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău.
M-am bucurat mult că tatăl meu e liber. Condiția era: să intre în CAP, un agricultor extrem de priceput și influent.
– Să ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe! îmi cere mie.
– Eu sunt aici și voi răspunde dacă o să mă găsiți vinovat, La fel și el va răspunde pentru faptele lui, când îl veți prinde. Dar nu vreau să fiu liber cu piciorele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării! îmi răspunde.

Deci eram în fața unei alegeri: temnița sau libertatea, prin compromisul de a colabora cu securitatea! Am ales detenția, refuzând compromisului de colaborare cu chinuitorii și ucigasii de oamani. Un informator este un securist sub acoperire, deci un serviciu pe care nu erai obligat saă-l accepți. Am făcut 29 de luni de detenție diabolică, pentru acest refuz, fără a fi fost judecat sau condamnat. „Idealul” de detenție nu-l aveam în proiect, dar, fiindu-mi impus, l-am realizat într-o mare „bucurie”, în cinste și necompromis, în demnitate deplină. O învingere totală, peste aparențele acelei grele „înfrângeri”.

Prin toate acele suferințe și chinuri, cu dinții strânși, am tăcut și tăinuit totul. Un copil de 17 ani a învins acele brute peste tot, în anchete, în suferințe și n-au aflat nimic, le duceam toate cu mine, chiar dacă mă suprimau. Am salvat însă de chinurile acelor detenții mai multe persoane și la 3-4 viața, în mod sigur, ceea ce mi-a produs „o bucurie sufletească” enormă, de necomparat cu nimic, „o bogăție spirituală”, peste toată lumea. Ceea ce de fapt mi-a dat și forța morală și credința de neînvins, s-a fixat în toate fibrele ființei mele, în „mușchi”, în os și măduvă, în inimă și suflet, în gîânduri, în toate… și care nu se puteau destrăma, deși eram doar un schelet de numai 37 kg. Pot afirma că bucuria și bogăția morală enormă, câștigate, erau mult peste suferințele îndurate, erau deasupra și nu în josul lor.
Ar părea paradoxală afirmația: câtă „bucurie” mi-a produs închisoarea! Un sacrificiu salvator pentru atâția oameni, de atât de grele detenții și vieți umane. Libertatea o prețuiești mai mult când ești lipsit de ea, în toată intensitatea ei profundă. Am avut un proiect de anchetă și a reușit: să nu manifest frica deloc; nu eram încadrat politic și mă afirmam practicant religios, condamnâdu-i pe ei, pentru discriminare, pentru ceea au făcut, ceea ce-i bucura, pentru că în acest fel mă învinuiam și îmi dădeau crezare în ceea ce voiam să tăinueasc de fapt și a fost o reușită deplină.

M-au eliberat în 04.03.1954. Dar, chiar în vara eliberării, în lunile iunie, iulie și august, am realizat o reușită de excepție: am promovat cele două clase de liceu rămase, cu maturitatea, prin sesiuni integrale la fără frecvență și am reușit să promovez și examenul de admitere la Facultate, armata fiind atunci efecutată în cadrul facultății. Cu memoria și moralul puternic ce le aveam, cu somn f. puțin, cu plimbări în piciorele goale prin roua dimineții și, uneori, cu picioarele în apă rece, le-am trecut cu bine, în termen și deosebit de onorabil, pe toate, în acele trei luni. A fost un mare succes.
Deci Liceul a fost o învingere peste așteptări, peste toate „înfrângerile” ce le-am purtat. La 01 octombrie eram student, în sălile de curs și amfiteatre, la cursuri și seminarii, cu examene, într-un mediu diferit de acela trăit, precum iadul de rai. Am urmat cursurile anilor I-III, fiind unul din cei mai buni studenți din ani, cu marea majoritate a notelor de 10, câteva note de 8 si nici una sub 8. În anul IV, ultimul de studiu, am fost dus la securitate și ținut 24 de ore, în toate insultele cunoscute și necunoscute, cu cerința:
– Ești un student bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să colaborezi cu noi.
– Sunt student bun pentru că am muncit; dar ceea ce faceți este un santaj. Însă rolul de cățeluș folosit de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț”.

A urmat o bătaie brutală și avertismentul: „ai să zbori din facultate, banditule!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot din țară. Deci aceeași metodă brutală și ilegală, în încercarea de a te face un informator, securist sub acoperire. Practic, prin prima renunțare, le-am pus la dispoziție chiar viața, prin a doua o profesie, atât de conștiicos pregătite. Le-am pus la dispoziție toată această lume, dar am refuzat colaborarea, n-am admis compromisul! Au urmat și 5 ani grei, cu locuri de munca refuzate și m-am așezat pe șantierul Brazi-Ploiești, muncitor necalificat, de unde, în august 1962, am trecut cu medie mare admiterea la Institutul Politehnic București.

Dar am mai încercat o dată revenirea și am reușit prin Instanță să demolez minciuna Securității cu condamnarea, pentru exmatriculare, de către Minister, prin refuzul reabilitării de Tribunal, ca fiind fără obiect, eu fiind fără Cazier Judiciar. Mi s-a aprobat continuarea studiilor. Deci și studiile superioare le-am realizat prin mari și târzii învingeri de multe și mari greutăți, aparente „înfrângeri”. Le-am terminat la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. M-am fixat la Liceul din Vișeu de Sus, mai aproape de ai mei, unde am funcționat până în 01.09.1990, când m-am pensionat, la 59 de ani, cu afecțiuni cardiace foarte grave și permanente. Între timp, am fost numit dir. adjunct, cu impunere, fără a fi membru de partid. Am plecat dupa 5 ani, prin demisie. Dar „corbii” au apărut iar, solicitând o discuție „discretă”. I-am refuzat din nou, chiar înainte de a-și expune „vrerile” și i-am și deconspirat; eram și obosit de atâta hărțuială. Așteptam acuma urmările. M-a chemat la dânsul edilul administrativ și politic al orașului, Grigore Hontău, profesor de română, care-mi spune direct: te faci membru de partid, imediat. Nu se poate, i-am răspuns; am fost închis și am alte concepții. Te faci (!), e musai și n-o să-ți cerem decât prezența la ședințe și plata cotizației El ne era prieten și ne-a fost și naș de cununie.Toate erau deja pregătite și în 2-3 zile eram membru de partid, formal. Mi-a spus apoi: era singura modalitate să evităm scoaterea ta din învățământ, cerută de Securitate. Acuma ar trebui să te excludă întâi din partid și cine ar vota?! Deci o „mare și neplăcută învingere”, peste o „înfrângere” nerealizată.

M-am căsătorit cu o colegă de an, din a doua parte a facultății, Tăut Maria, un alt ideal propus a fi realizat, în condiții de respect, credință și fidelitate, totale. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor – Gheorghe. O altă latură a acestui ideal familial, pe lângaă cele amintite, era buna lor creștere și pregătirea cu o instrucție solidă, până vor fi pe picioarele lor. Cu mult efort, în lumea de atunci, am reușit, prin colaborarea deplină a noastră și o preocupare prioritară. A urmat activatea școlaraă cu o detașare didactică în Maoc, cu copiii, pe 6 ani, 1974-1978 si 1982-1984, admiși pe baza unui text de limba franceză, urmând să predăm la Liceu matematicile în limba franceză. Câștigul mare este că au învățat copiii să vorbească fluent limba franceză și englezaă, atât de folositoare. Am fost sfătuiți să nu intrăm în aglomerații, fiind mulți bolnavi de TBC, boli de ochi și să nu facem baie în râuri, anual fiind cazuri de holeră. Trebuia să ștergem bine clanța de la ușă, la intrare. Apa la robinet era potabilă.
Toate acestea mă tulburau și afectau mult. Trebuia să-i respectăm și să nu ne amestecăm în anumite intimități specifice lor și să ajungem sănatoși acasă. Și drumurile spre casă și înapoi, vara, aveau riscul lor, eu intrând pe trasee extrem de aglomerate și necunoscute din Europa, având doar 1000 km la bord, în primul drum. Toate acestea îmi creau stări de mare neliniște, „frumusețile, obiectivele turistice” fiind mult depărtate de mine. Au mai fost și alte murdării, obișnuite românilor, de toate felurile, redate cu alte ocazii, în nesiguranța și nestatornicia lor. Așa cum a fost si cu încercarea murdară a unui român de a supralicita și a-mi lua un apartament central caștigat, foarte bun.
Dar au trecut toate, cu bunele și relele, cu frumusețile și grețoșenia lor, fiind mulțumiți că ne-am întors sănătoși acasă și fără niciun compromis, deși am fost odată la o secundă de a ne pierde viața doi români, cu mașina.

Dar inima mea, supusă atâtor presiuni și situații rău făcătoare, s-a îmbolnăvit și, la un control medical, aveam tensiunea de 220/120, urmând tratamente intensive. Cu toate acestea, la 6 ani după sosirea din Maroc a trebuit să mă pensionez, în 1990, la 59 de ani, afecțiunile evoluând în fibrilații periculoase, cu multe flatare și internări. Am fost internat la terapie intensivă 10 zile și repectiv 6 zile. Odată, cu pulsul de 300 bătăi /minut, mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, inima fiind în mare pericol (nu știu cum a rezistat!). Eram pe punctul să-mi „părăsesc familia definitiv”, de mai multe ori, în situații din acestea rele, ce apăreau în serie. Durerile și disconfortul cardiac, se uneau cu durerile extreme sufletești de a nu mai putea „rezista” să nu-i „părăsesc definitiv ”pe toți și mă puneau deseori în această situație cumplită, cu copiii încă în formare, cu pregătirea neîncheiată. Abia făceam față cu o pensie, indemnizația mea și un salariu, așa cum erau și cum s-ar fi descurcat Măriuca singură. Îmi era atât de milă de copii și așa cu cheltuieli minime. Pot spune că durerile de inimă și suflet, de acuma, comparate cu chinurile fizice ale închisorii de atunci, compensate cu bucuriile și bogăția morală enormă a inimii, cu fibrele ei, m-au salvat și au făcut să reziste pe cea mai grea de acuma, așa lungă perioadă de timp; dar nu se pot compara, pentru că au obiective diferite. Inima nu mai era cu mine, mă durea și nu mă bucura, ca în cele 29 de luni de închisoare de atunci, cu situația de peste 10 ani, atât de grea și cu atâtea suferințe de acuma. Acestea de acum nu aveau nimic compensator, pentru că și viața trăită în exterior era deosebit de grea, Le-am „învins” pe amândouă și din partea II-a. Copiii au fost și ei un sprijin în rezistență. În țară au refuzat să mă opereze, din cauza vârstei și m-am operat în Franța, unde lucra deja Victor, ca specialist. Copiii, pregătiți la nivel universitar, cu o remunerație de batjocură, au plecat din țară.
Acuma Victor fiind în Londra, informatician-programator, bucurându-ne cu două nepoțele neîntrecut de drăgălașe, Rodica prin căsătorie în America și ne-a bucurat cu un băiețel foarte capabil, în clasa a VIII-a, foarte bun la învațătură și cu o voce excelentă. Noi ne aflăm cu Rezidență la Rodica în SUA și ne îngrijește foarte mult. Nerezistând răului mai din urmă și „părăsindu-i” forțat de durerile de inimă și moral-sufletești, copiii nu erau în mod sigur ceea ce sunt azi. Au servicii bune, bine remunerate, familii și gospodării foarte bune. De-a lungul vieții mele, de multe ori, păream peste tot și cu toate „înfrânt”, dar toată viața am ieșit în fapt peste tot învingător, vertical, demn și fără compromisuri și mi-am finalizat toate idealurile de bază propuse, ultimul fiind cu copiii, solid pregătiți, cu pregătire pentru viață, cu toate încercările de „înfrângeri”. Eu, la peste 90 de ani, privesc senin în urmă la tot ce am realizat, în lupte grele, demn și fără compromisuri și, la fel, la tot ce a mai rămas din viitor, bucuros că răului nu i-am permis nici să se lipească de mine și să nu mă „înfrângă”, ieșind din toate situațiile grele, învingător, din proiectatele „înfrângeri”. Cu soția, la peste 80 de ani, privim cu bucurie și mândrie spre copiii noștri, o componentă importantă din idealul familial realizat, în disprețul urât al părții de viață, care era opozantă prin chinuri, înfometări, munci de exterminare și alte ticăloșii, „înfrânte”. Mulțumim și îngenunchem în fața Domnului, pentru sprijin și ajutor.

Gheorghe Bărcan

În numai doi ani de la eliberarea celor 800 de comuniști ilegaliști, aceștia au și devenit forța conducătoare în România, cu sprijin masiv al sovieticilor, trecându-și în cont cele mai masive fraude electorale cunoscute până atunci; s-a furat cu urna, nu cu votul, sau alte mărunțișuri. Consilierii sovietici și armata roșie fiind pe baricade, spatele le-a fost asigurat.

Sub acoperirea sintagmei «lupta de clasă» s-au produs transformări forțate, rapide, de mare cruzime, cu sacrificii de libertăți, întemnițări, cu multe vieți stinse și altele pe rol; lupta de clasă a avut un caracter profund ucigaș și de durată: s-au naționalizat pământurile, micile ateliere și întreprinderile industriale prin Decret de Stat, iar țărănimea s-a aflat în scurt timp la porțile colectivizării. Pentru colectivizare s-a enunțat principiul «liberului consimțământ», dar s-a folosit pentru lămurire și «kalajnicovul» și, mai ales, metoda inumană aplicată asupra elevilor de școală: aceștia erau trimiși acasă și nu mai erau primiți la cursuri, până nu aduceau adeverință din localitate, care preciza că părinții lor s-au înscris în CAP, suprimându-se astfel dreptul lor la învățătură, prevăzut de lege.

În această «năvală» spre socialism, au avut de îndurat suferințe grele deținuții politici, sau foști deținuți politici, care au reușit să-și salveze viețile din cumplitele persecuții. Am putea spune că ei formau o clasă a societății aparte, fiind extrași din toate clasele și păturile sociale, cu milioanele, dintre care au fost sacrificați cu sutele de mii. Au fost cei mai prezenți în vederile și prevedrile lor criminale, asupra lor vărsându-și toată ura cu care erau înzestrați, în mare bogăție.

Au intrat cu brutalitate în multe intimități familiale, mai ales acolo unde partenerul de viață era închis. Soțiile erau date afară din serviciu, li se schimba locul de muncă, cu mari greutăți în ingrijirea copiilor. Pentru a lăsa copiii să-și urmeze școala, ori pentru a-și păstra serviciul, se cerea soțiilor să divorțeze de «bandit». Astfel, soția colegului meu, Mitrofan Traian, cu care am fost deodată exmatriculați din Facultate, profesoară de matematică, a fost obligată să divorțeze, pentru a-și păstra serviciul și a avea posibilitatea de întreținere și școlarizare a celor două fetițe ce le avea; soțiile altor doi colegi de liceu au îndurat aceleași cruzimi sălbatice, ca și în numeroase alte cazuri; o luptă de clasă diabolică, ticaloasă și abjectă.

Mulțimea de elevi arestați era scoasă din sânul familiilor, copii la o vârstă fragedă și s-au întors, care s-au întors, după mulți ani de temniță, maturi, cu moralul călit, dar cu o stare fizică fragilă, în cel mai bun caz, majoritatea cu traume fizice recuperate târziu, sau niciodată. După mulți ani s-a acordat o oarecare relaxare și ea controlată de torționari.

Deși eram cu totul izolați de cunoscuți sau prieteni, din «prudență», eram niște «paria», «proscriși», totuși, toți dintre cei eliberați din detenții și-au întemeiat familii, mai devreme sau mai târziu, cu foarte rare excepții, iar partenerele lor de viață au fost fără «delicte politice», iarăși cu foarte mici excepții. A fost pentru noi, această comuniune, o adevărată vindecare de răni, un optimism moral de mare profunzime, care, pe lângă faptul că eram situați în condiții firești de viață, ne dădea și sentimentul de împăcare și măreție, prin faptul că opțiunile pentru care am îndurat suferințe atât de grele erau împărtășite și de alții.

Aceste Doamne, Doamne adevărate, puteau avea parte de riscuri prin decizia luată, în multe situații acestea fiind și prezente în diferite perioade, deoarece torționarii făceau tot felul de șantaje pentru dezmembrarea acestor familii și nu pentru constituirea lor. «Bandiții» îi voiau distruși nu numai pentru prezent și viitor, ci și în devenirea, în viitorimea lor, să le distrugă «vița». Pentru dânsele, prezint un omagiu, o adâncă plecăciune, cu admirație și tot respectul, pentru gestul lor eroic, de libertate, de demnitate umană expresivă, de credință, de viață, cu bunele și greutățile ei, în această luptă fiind acuma două ființe, unite printr-un frumos ideal. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât gestul curajos a lor a fost nu atât pentru ce am fost sau eram noi, ci, mai ales, pentru dânsele, pentru simțirea și decizia proprie, de libertate, de dreptate, prin care, de fapt, au dat palme celor ce persecutau, opresorilor. Aceste uniri de destine nu au avut în vedere nici reabilitări de viață ale unora și nici asumarea de greutăți ale altora, pe care torționarii le puteau impune și le-au și impus în multe cazuri, în ticăloșia lor persistentă, ci au avut la bază sentimentele spirituale cerute de acest înălțător eveniment: iubirea, caracterul, onestitatea și demnitatea familială, o viață liberă, lăsând cu totul deoparte abjectul nărav socialist, care includea până și aici «principiul de clasă socială», sau mizeria de «nobleță politică»!

Viața este formată dintr-un număr de momente, care în derularea lor formează etapele precum: copilăria, adolescența, tinerețea, etapa profesională, familia și pensionarea, atât cât se pot acestea împlini. Dar fiecare moment este a lui și nu al altui moment din viață și nu poți spune că faci ceva în loc de altceva. Dacă unele din aceste aspirații îți sunt suprimate, frânte, ești lipsit de ele din diverse motive, uneori nici nu le mai poți recupera, ești ieșit din termen cu ele, din cerințele vieții. Sunt totuși momente, activități care se petrec cândva și ele trebuiau făcute, petrecute anterior. Aceste trăiri ce le petreci mai apoi, în locul altora din trecut, atunci când ele puteau avea o altă destinație, reprezintă recuperări, recuperări în serie, ceva în loc de altceva și viața apare astfel peticită, pentru că o recuperare este un petic peste un gol; timpul în trecerea și petrecerea lui este ireversibil. Nu poți aduce, de exemplu, adolescența și tinerețea, pierdute, peste timpul când ești adult; nu se potrivește, nu au loc aici și acolo unde trebuiau să fie a rămas un gol definitiv! Au fost suprimate din viață și înlocuite cu un pustiu! Acestea sunt, probabil, și gândurile poetului G. Coșbuc, când se exprima:

«Viața este un bun pierdut./Când n-o trăiești cum ai fi vrut!».

În toamna anului 1965, îmi începeam activitatea la Liceul din Vișeu de Sus, la 34 de ani, după mulți ani de peregrinări și alergări pentru această activitate. Un orășel de munte, în partea de N-E a țării, situat între cele două râuri, Wasser și Vișeu, sub poalele de foioase și conifere. O zonă mirifică în acest spațiu mărginaș, cu ape cristaline, cu o faună și floră bogate, într-o atmosferă de prospețime și frumusețe. Pe aici doream să mă stabilesc, printre prieteni, printre oameni cunoscuți și statornici, în apropiere de mediul familial în care am crescut și m-am format, cu sprijin, ajutor și afecțiuni reciproce, cu trăirile și bucuriile copilăriei de pe acolo, care tonificau.

Sosit în aceste locuri, am început să-mi pun probleme de perspectivă, de organizare a vieții și în afara activităților profesionale. Înaintam în vârstă cu fiecare an, stabilitatea atât de mult căutată, calificarea profesională, venind la peste 33 de ani. Întemeierea unei familii se urmărește prioritar, atunci când profesional ești împlinit, sau chiar mai devreme, de către oricine, în mod firesc, în condiții normale; eu am avut însă tot felul de blocaje până la această împlinire și nici acuma situația nu-mi părea prea sigură, intervenția din nou a securității crea iarăși incertitudini, ticăloșia acesteia manifestând o permanență. Familia implica o stabilitate, iar aceasta îmi era amenințată ca dascăl, de ilegalitățile vremii.

Ca și ceilalți, aveam și eu niște idealuri de viață în acest sens, încă din tinerețe, care nu au suferit modificări majore, legate de cinste și dăruire, de sinceritate, onestitate și demnitate familială. Aveam o ezitare când mă gândeam la acest pas important din viață, cu desfășurarea ei în evoluția și moralitatea acelor vremi și mă gândeam că o înșelare a acestor așteptări în trăire ar fi enorm de greu de îndurat, o altă «pedepsire» ar duce la o deprimare totală și definitivă. Toate la un loc mă avertizau că mă aflu într-un moment critic de viață, că mă aflu pe punctul de a considera că era deja prea târziu, că situațiile nu se vor putea acomoda, realiza și atunci am să renunț, am să devin un robot social, un simplu consumator de viață. Aveam 37 de ani, care mă puneau într-un punct de răscruce, având pe lângă acestea și altele în spate de purtat.

Înainte cu 50 de ani!

Bacalaureat, iunie 1968. Puțin înainte de începerea scrisului, se prezintă o tânără la d-na prof. L. Boldor, prof. la Liceul din Vișeu, care-i spune:

– D-na profesoară, vă rog să-mi împrumutați manualele de matematică, pentru puțin timp;
– Vai, domnișoară, dar examenul începe și nu aveți timp să mai învățați!
– Îmi sunt necesare pentru întocmirea biletelor de examen;
– Scuză-mă, dragă, dar eu credeam că ești o absolventă, așa pari de tânără!
– Vă mulțumesc, sunt ceva mai mare.

Așa a fost prezentarea la acest liceu a d-rei Tăut Maria, fosta mea colegă de an din a doua studenție. Eu am picat chiar pe acest «conflict» și, spre surprinderea d-nei Boldor, ne salutăm:

– Servus, Măriuca, bine ai venit la noi;
– Servus, Ghiță, bine te-am găsit; nu știam că ești profesor aici!
– Am fost colegi de an la Cluj, îi precizez eu d-nei Boldor; îi aduc eu manualele de matematică solicitate.

Așa s-au întâlnit la 4 ani de la absolvire doi colegi de facultate, de an, care-și adresau același salut și în întâlnirile de la Cluj, fiind un simplu raport de colegialitate. Eu eram acolo un intrus printre acei colegi, fiind cu 10 ani mai mare decât majoritatea lor și aveam multă rezervă pentru altfel de relații, mă vedeam cumva la marginea grupului mare a celorlalți, relații mai comunicative având mai ales cu colegii și colegele de grupă. Ca gazdă și coleg, am căutat să-i fac o ședere cât mai plăcuta în acest orășel de munte, ea venind tot de sub «înălțimi», de la Liceul din Cavnic; ne întâlneam în pauzele dintre diferitele activități, rolul localnicilor fiind și în organizarea timpului dinafara programului, pentru profesori. Masa o serveau la cantina internatului, evident cu ceva mai multă atenție; mi-am însoțit colega la cantină și am fost și la restaurant de câteva ori, mai rar singuri, pentru a nu se interpreta altfel aceste prezențe.

Dar totuși, faptul că am fost colegi, că eram cunoștințe «vechi», a determinat discuții parcă de cunoaștere, de viață, în diferite interpretări, mai mult decât cele «protocolare». Am dedus oarecum, amândoi cred, că eram «liberi», că fiecare își aștepta partenerul, eu fiind aici mult dezavantajat, motiv pentru care trebuia să fiu mai reținut în acest demers (și am fost). Am început să ne spunem secvențe de viață, mai prietenos și sincer, mărturisiri, concepte, din ce în ce mai mult, într-o largă desfășurare, dar de fapt, toate adunându-se într-un contur firesc de prietenie, tacit solicitată și acceptată de amandoi. Printre altele, eu având multe experiențe diferite de cele firești, le-am făcut cunoscute cu discreția necesară, dar și cu plinătate și consecințele manifestate și care nu excludeau repetarea lor, o obsesie a mea foarte târzie (motivată). M-a impresionat sinceritatea ei și excluderea oricărei rezerve față de cele aflate, mai ales că întreaga ei prezență și situație nu o presau deloc să accepte situații incomode, având mare detașare sub acest aspect. În acest mod, am ajuns în câteva zile să ne cunoaștem în trăirile noastre și să ne declarăm o prietenie durabilă. Mi s-a subțiat sau poate a dispărut acea stare de psihoză negativistă, care mă ducea spre renunțarea la unul din cele mai importante comandamente ale vieții, a împlinirii ei.

Prietenia mărturisită și instalată a continuat și după un curs de perfecționare de la Cluj și am decis să ne unim destinele, celebrând la scurtă vreme după aceasta actul ce stă la baza întemeierii unei familii, căsătoria din 28 iulie 1968, cu o prezență mai restrânsă (în jur de 120 de persoane), cu nași din familie și prieteni. S-a aranjat și cu transferul și, începând cu 01 septembrie 1968, am funcționat amândoi ca titulari la Liceul din Vișeu, până la pensionare.

A fost ca o așezare în matca lui a unui râuleț învolburat, ce apărea și dispărea prin scorburile nisipoase ale vremii, urmându-și apoi cursul potolit, direcționat spre împlinirea unor idealuri de mult visate ale vieții, în răsplata unor lungi și grele pătimiri, pentru care aduc mulțumiri Domnului. Am fost binecuvântați cu doi copii, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, pe care i-am ținut tot timpul pe lângă noi și i-am crescut cu toată grija și dragostea. Amândoi au realizat o pregătire solidă universitară și postuniversitară, pregătire ce le folosește acuma la locurile de muncă, unde sunt foarte bine apreciați și ne aduc mari bucurii și nouă. Ei sunt plecați de mult timp din țară, încă înainte de intrarea României în UE. Au funcționat în jur de 10 ani la Paris; în prezent Rodica este stabilită în America, prin căsătorie, iar Victor a plecat în Anglia, tot prin căsătorie.

Ana ne-a bucurat cu un nepoțel, iar Victor cu două nepoțele, care ne umplu inima de bucurie; minunăție de copii! Ei au plecat din țară din motive cunoscute de toată lumea, pe care doar guvernanții nu vor să le cunoască. Suntem mai mult plecați pe la ei, care ne îngijesc foarte bine și ne bucura cu de toate; nu ne-au despărțit nici depărtările și nici apele întinse și multe.

După 50 de ani!

28.07.2018. La această dată am aniversat împlinirea a 50 de ani de la căsătorie; am trecut o altă «frontieră!». Este un eveniment deosebit, unic în felul lui și fără reeditări, care ne-a bucurat în mod deosebit. Pentru oricine, această aniversare îi dă dreptul să spună că are o vârstă venerabilă, chiar dacă mai realizează un lung parcurs de viață. Se poate spune că acest contur de vârstă, această stabilitate familială, reprezintă «harta» cea mai completă, cuprinzătoare, normală și firească, a unei familii lărgite: părinți,copii, nepoți, strănepoți… Stabilitatea familială, în prezența copiilor, nu este un moft, ci o responsabilitate majoră, o obligație. Altfel, vlăstarele devin nedefinite, dezamăgite și pierdute chiar de cei ce le-au adus pe lume.

*

Mulțumesc Domnului pentru această împlinire, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o, în fața celor 50 de ani de familist stând tot o mulțime de ani, 37 împliniți! Cu mulțumiri și pentru bucuriile și satisfacțiile de viață familială, profesională, socială, care n-au putut fi oprite și s-au strecurat printre opresiuni, oricât ar fi fost de multe.

*

Mulțumesc soției mele Măriuca, din nou mireasa mea, pentru că m-a smuls din punctul critic în care mă aflam și mi-a dat posibilitatea împlinirii de viață, în firescul ei; mulțumesc apoi pentru cei doi copilași ce mi i-a dăruit, în voia Domnului, bucuria vieții noastre, pentru ei și pentru nepotții noștri; îi mulțumesc pentru că mi-a fost alături în viață, la bine și la greu, fiindu-mi sprijin în lunga perioadă de afecțiuni cardiace grave, acumulate în timpul persecuțiilor, suplinindu-mă și ducând ea singură toată responsabilitatea vieții familiale, atunci când mi-a protejat viața; a avut la fel de multă răbdare în a-mi suporta anumite rigidități, în anumite privințe, pe care cred că le-au avut toți care au îndurat suferințe grele, pentru «vinovății nevinovate».

*

Mulțumesc fiicei noastre, Ana- Rodica, pentru grija deosebită ce ne-o poartă, pentru modul deosebit în care ne-a organizat nunta «noastră de aur», în America, începând cu frumosul ceremonial religios, la orele 16, la care nepoțelul nostru, Samuel, a fost cavalerul de onoare, purtătorul verighetelor. A urmat recepția într-o sală împodobită, ca pentru «nuntă», tot de Samuel. S-a îngrjit de invitații, fiind în jur de 45 de persoane, printre care câteva familii americane, mai din vecini. Preparate de excepție, variate și suficiente, vin, bere, toate în organizare suedeză, la discreție. Lumea a fost foarte mulțumită, încântată și am plecat de acolo în jur de oreloe 20. Familia lui Victor din Anglia a fost cu inima și sufletul alături de noi; depărtările…

*

Mulțumiri calde nepoțelului Samuel, care a încântat pe cei prezenți cu trei cântece, unul românesc și două în engleză, în aplauzele tuturor; are o voce excepțional de frumoasă, plăcută și a fost în ținută festivă, de artist. Soția, cu un grup de doamne, au organizat și susținut și ele momente de cantece foarte frumoase de pe la noi, acompaniate și de bărbați, foarte bine primite.

*

Din cuvântul Miresei

Nu credeam să ajung ziua în care să sărbătorim «Nunta de Aur». Bunul Dumnezeu ne-a ajutat, pentru că nimic nu se poate fără voia Domnului. Nu e puțin lucru să sărbătorești această aniversare la 77 și respectiv 87 de ani, 50 de ani petrecuți alături de cel căruia i-ai jurat credință în fața lui Dumnezeu: «La bine și la greu, până când moartea ne va despărți».

Au fost multe nedreptăți și persecuții, pe vremea ce nu o putem uita, apoi greutăți, afecțiuni grave de sănătate și câte altele. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o familie minunată, care este bucuria și mândria noastră: doi copii, Ana- Rodica și Victor-Gheorghe, un nepoțel de la Ana și două nepoțele de la Victor; minunații de copii și nepoți, cara ne luminează bătrânețele și care fac mai mult ca toate îngrjirile, tratamentele și medicamentele prescrise de medici.

Mulțumim părintelui Poptelecan Ioan (rudă prin alianță), pentru rugăciunea de mulțumire și binecuvântare la cei 50 de ani de când formăm o familie fericită.

Vă mulțumim și D-voastră, tuturor care ne-ați onorat cu prezența de a fi cu noi la acest deosebit eveniment și dorim să vă simțiți cât mai bine.

Succes în toate și Doamne ajută!

Cuvântul Mirelui

Ne bucurăm și vă mulțumim mult tuturor, pentru ca ne-ați onorat cu prezența și dorim să vă simțiți foarte bine și să vă bucurați cu noi de acest fericit eveniment.

Mulțumesc partenerei mele de viață pentru lunga perioadă în care m-a sprijinit, protejat și ajutat, care a fost tot timpul alături de mine și la bine și la greu, pentru frumoșii copilași ce mi i-a dăruit, cu voia Domnului. Îi ofer pentru această frumoasă aniversare un modest cadou (un lănțisor de aur cu cruciuliță) și promit ca la următoarea ediție a acestei aniversări, cadoul va fi mai deosebit! Am să o iubesc, să o apăr și protejez, o să-i fiu alături la bine și la greu și, peste toate, am să-i fiu credincios! Semnez toate aceste promisiuni prin exprimarea: «Așa să-mi ajute Dumnezeu!»

Bărcan Maria și Bărcan Gheorghe, miri din «grupul celor 50!»