Cred că nu știu

Crezi că nu știu
că în spatele toamnei căzute în arămiu se ascunde durerea dinaintea morții
timpul laș își maschează trecerea în cele mai pastelate culori
ne amăgește…
cu o altă mască
născută dintr-o altă iluzie
nealungată din frică
știu….
nu va rămâne neplătită.

***
După – amiază

După – amiază tristă ca o statuie fără cap
aștept noaptea
ca să te pot îmbrățișa
în vis
să nu rătăcim…
în furtuna ce poate veni
dar noi încă n-am murit
de mult…
moartea stă la masă
contabilizează prezentul și trecutul
îmbracă viitorul în cifre
până când va veni marea noapte și marea tăcere
cu vârful degetelor pline de mângâieri moarte și ele
mângâieri ce nu le-am oferit.

***
Nu cred

Nu cred în definiția fericirii tale
scrisă ca epilog într-o carte
nu m-ai lămurit cine închide ușa singurătății
și de ce totul se scaldă în lacrimi
de ce trăiești în mine
când ai o altă viață
aveam o toamnă a noastră cu spaime sub tălpi
în care nebunii ucideau fruzele galbene
crezând că suntem noi
în toate nopțile plâng visele neîmplinite
neadormite de atâta suspin
așa golită de anotimpuri
mai sper.

***

Chiar nu mă prefac

Chiar nu mă prefac toamnă
sunt toamnă
de tristețe, gândurile mele se sinucid
închid ochii
cobor pleoapele ca și cum aș închide fereastra dinspre lume
îmi acopăr umerii cu palmele încrucișându-mi brațele peste sâni
peste o nouă zi lungă plină cu umbre
departe de tine
strâng dorul în brațe
închid ferestre dinspre lume
e toamnă
de plâns.

Maria KASTAN

Toată viaţa am aşteptat
să-mi crească aripi
şi când mi-au crescut
n-am mai ştiut ce să fac cu ele.

***

Vezi,
îmi sângerează drumul ce-mi crestează palma:
dezgoleşte-mi aripile
am uitat cum se zboară
le-am folosit doar în vis
cu toate ușile zăvorâte.

Buzele tac.
Mă pândesc spaimele după ce mi-au hăituit singurătatea
cu dureri de piatră
și-aștept
să mă dezleg de umbra ta.

***

Parcă aștept să se zărească capătul unei învieri din nimic
în timp ce exersez
mersul invers acelor de ceasornic.

***

Stau în fața ta cu sufletul dezgolit:
în pumni îmi strâng aripile.
Îmbrățișează-mă!

***

noi doi construind îngeri de zăpadă

***

Spune-mi tu, pe ce drum s-o apuc să uit de mine?
Spune-mi dacă are capăt chemarea?
Spune-mi, cum să mă rog zilei de mâine
să-mi aducă înapoi ce mi-a răpit ziua de ieri?
Spune-mi, dacă închid ochii întâlnesc uitarea
sau chiar trebuie să mor?
De unde să știu ce se întâmplă
dacă nu iubești!?

***

Vorbește lumea. Țipă.
Cuvinte arse-n adn-ul zilei.
Nu mai pot face nimic:
viața atârnă nehotărâtă.

***

Când aripa-i rănită la ce mai folosește cerul?

***

Ai să mă recunoști:
voi săruta în felul meu umbra
când tu vei rătăci la miezul nopții pe strada noastră
singur.
Vei dori să-ți abandonezi dorul
și vei face semne nopții să te cuprindă
iar și iar.

Autor, Maria Kastan

Foto: Peter Lengyel