Solovanul își schimbă mantia, verdele crud al primăverii și verdele copt al verii se șterge de la o zi la alta sub cerul odată albastru, azi cenușiu și trist fără cântecul păsărilor. Au plecat rândunelele pentru că au cale lungă de făcut până în țările Africii, au plecat berzele după ce și-au învățat puii să zboare, au plecat cocorii în detașamentele lor organizate întotdeauna în V având în fruntea acelui V întotdeauna perfect un șef de stol pe care toți îl urmează având încredere oarbă în el. Nu au nici o teamă că îi va duce în altă parte decât la adăpost. Nu ezită să își lase viața și destinul pe aripile unui singur conducător care știe unde să îi ducă.

Oare de ce, noi, oamenii, nu învățăm de la păsări cum să zburăm, cum să ascultăm de cei mai înțelepti, nu știm sau nu vrem să știm să respectăm legile făcute de noi, așa cum fac acele ființe despre care se spune că nu au judecată? Păsările pleacă toamna pentru că știu că aici vor muri dacă ramân, dar în fiecare primăvară revin și își reiau obiceiurile întrerupte de frigul toamnei. Noi, oamenii, odată plecați, nu ne mai întoarcem. Nu ne mai întoarcem nu pentru că nu iubim aleile de la Grădina Morii sau apele care înconjoară orașul parcă pentru a-l proteja de restul lumii, sau străzile care mai păstrează aerul patriarhal de odinioară. Toți cei care pleacă păstrează în minte casa părintească, școala în care au învățat, emoțiile primei iubiri, zâmbetul mamei, iubirea bunicilor, muștruluiala tatălui. Ar vrea să mai poată să se plimbe pe digul de pe malul Izei și să stea la o poveste în scara blocului cu prietenii! Și Doamne, cât le este de dor de tot ceea ce a fost viața lor de dinainte de a fi nevoiți să plece! Precum păsările, nimeni nu își părăsește cuibul dacă îi este bine, dacă îi este cald și dacă are ce să mănânce. Nimeni nu își lasă casa goală, cei dragi ducând dorul mistuitor dupa copilul plecat la muncă, aiurea.

Nu poți fi fericit decât la tine acasă. Nu poți avea rădăcini decât în țara ta. Și, cu toate acestea, lumea pleacă și pleacă pentru a nu se mai întoarce din nou acasă, ca și păsările. Se întorc din când în când ca să își vadă familiile și atunci orașul prinde viață: peste tot mașini străine, aproape în toate zilele săptămânii nunți, lume multă pe străzi, în puținele parcuri și în toate localurile. Dar nu îi auzi spunând că se vor întoarce decât în vizită, pentru că, acum „acasă” pentru ei înseamnă locul unde își câștigă existența muncind de dimineața până seara și uitând, uneori, că ar trebui să aibă timp și să trăiască. Aici nu mai au nimic; doar ce a mai rămas din familie; și prietenii care se bucură de fiecare dată că îi revăd; și orașul care prinde viață pentru că i s-au întors copiii.

Pe vremurile de tristă amintire ne doream să mergem să vizităm țările Europei despre care eram foarte informați de la școală, dar foarte puțini erau aceia care puteau să le vadă aievea și nu voiau să ramână acolo; acum lumea pleacă; și e de înțeles. Nu se poate trăi într-un loc unde ești înconjurat de praf și mizerie, unde cârciumile sunt pline pentru că aproape nimeni nu lucrează, unde gunoaiele stau aruncate peste tot, chiar și pe centru, unde sunt străzi fără apă curentă și canalizare, și unde câinii vagabonzi sunt la fel de flămânzi ca și oamenii. Din păcate, nu ne mai putem numi europeni. Sau cel puțin, nu acel fel de europeni care muncesc, care respectă legea, care își respectă locul unde trăiesc; care, dacă văd pe jos o sticlă de plastic, o iau și o duc la primul coș de gunoi. Suntem europeni doar ca punct geografic, în rest, nimic. Din fericire, mai există încă vechea generație de visători care mai încearcă, de câteva ori pe an să anime viața culturală a orașului cu câte un festival timid ca să nu se uite totuși ca Sighetu-Marmației mai are ÎNCĂ valori!

Dar, acum, mă gândesc cu teamă și cu tristețe că poate ca, într-o primăvară, nici păsările călătoare nu se vor mai întoarce!

Autor, Mariana Ona

Domnule Primar,

Văzând că urmăriți cu interes ceea ce se scrie în publicația “Salut, Sighet!” și că sunteți nemulțumit de ceea ce se scrie aici la adresa dumneavoastră și a instituției pe care o reprezentați, vreau sa vă scriu ceea ce mulți sigheteni gândesc și vorbesc, dar nu au curajul să o spună direct și deschis.

Articolele scrise de mine nu au rolul de a vă defăima și nici de a face acuzații nefondate. Dreptul la libera opinie și la libertatea cuvântului dă curajul oricărui cetățean onest de a semnala lucruri care nu plac și nu contribuie la evoluția orașului. Dumneavoastră, liber și nesilit de nimeni, în timpul campaniei electorale ați făcut niște promisiuni. Chiar dacă lumea nu a crezut în totalitate în ele a sperat că ceva se va mișca în sens pozitiv, că viața cetățenilor care v-au ales se va schimba în bine, că orașul se va trezi la viața pe care a avut-o odată. În nici un caz nu s-au gândit că le va fi mai rău, că indiferența și nepăsarea vor aduce după ele tot ceea ce poate fi mai “poluant” într-un oraș cândva curat, civilizat și muncitor.

Ne omoară gunoaiele din toate părțile. Este praf și mizerie peste tot nu numai în parcul dendrologic, lacul lui Năsui sau maidanul cu bălării și gunoaie de pe strada Plevnei, în plin centru al orașului. Gunoaie sunt peste tot in cartiere, în piață, în piața rușilor și ne sufocă gropile și șanțurile din trotuare.

Nu aveți nici o scuză! Chiar dacă nici parcul, nici lacul și nici maidanul printr-o întâmplare bizară spuneți că nu sunt ale Primăriei, Primăria este instituția care reprezintă orașul și are DATORIA să se ocupe de întreținerea și curățarea lui. Ați văzut cum fac pe străzi curat cei care sunt plătiți pentru asta? Cine îi verifică și cine îi trage la răspundere? Sau responsabilii pieței agro-alimentare unde se vând pantofi, lenjerie intimă și marfă rusească, deși există o altă piață anume făcută pentru astea? Unde sunt că să vadă cum se vinde pe sub mână carne de vițel neverificată și țigări de contrabandă? Ce fel de comerț se practica în piață de către intermediarii pe care nimeni nu îi verifică deși se știe că unii fură la cântar de rup? Până când trebuie sa ne lăsăm mințiți, jefuiți și înșelați? Nici aceste lucruri nu țin de Primărie? Nu avem firme de curățenie, nu avem poliție, nu avem poliție ecologică, nu există controale, nu există amenzi, fiecare face cum îl taie capul?

Și atunci rolul Primăriei care este? Să se tot facă ședințe peste ședințe? Să iasă din “templu” numai la depuneri de coroane și la inaugurări de cuie? Și dacă tot a venit vorba despre acel cui al discordiei nimeni nu v-a spus că nu acolo îi este locul? După cum bine știți, Sighetu – Marmației este considerat punctul zero al Europei pentru că este echidistant între Est și Vest. Faptul că este la extremitatea României putea să fie scos în evidență prin amplasarea lui la una din intrările în oraș sau la punctul vamal de la podul de peste Tisa. DAR ÎN NICI UN CAZ ACOLO. L-ați amplasat tocmai pe singura stradă îngrijită de pe centru, înaintea Memorialului Durerii, care ESTE cu adevărat un lucru serios, făcut cu cap și cu suflet.

Și, ca să nu uit un lucru la fel de important: când veți reabilita Primăria, care e gata să se dezintegreze și nu veți mai avea unde ține ședințe, când veți repara străzile, când veți replanta pomi pe străzile cele mai circulate din oraș, când va fi curat , când se vor repara clădirile de pe centru, când nu vom mai fi un oraș uitat de lume pe care și cuiul în care stă aninat l-a uitat?

Vă adresez dumneavoastră aceste întrebări nu pentru ca să vă “stresez”, ci pentru că vă consider cel mai important om din oraș. O vorbă din bătrâni spune că omul sfințește locul, iar o alta, că ” Să sii mare nu-i mirare/Să sii OM îi lucru mare”.

Poate că scrisoarea mea deschisă va ajunge la „adrisant” și poate că nu v-a supărat atât de tare încât să nu luați măsuri.

NUMA’ BINE, DOMNULE PRIMAR!

Mariana Ona

sursă foto: https://www.facebook.com/djikum/posts/10211506173346306

Ultima zi de școală, prima zi de vacanță. Pentru unii, bucuria că dimineața nu mai sună nemilos ceasul și, cu pași târșâiți trebuie să se îndrepte spre baie, apoi cu ochii încă nehotărâți de a se deschide, să-și caute hainele, geanta, repede celularul, pachețelul cu mâncare,”ceao mami” și repede la liceu ca să nu intre după profesor. Apoi totul devine rutină: întrebări și răspunsuri, extemporale, mica „fugă” de la ora de economie sau mai știu eu care, întâlniri scurte și încărcate de sentimente pe care numai adolescenții le trăiesc cu atâta intensitate. Uneori e așa de bine să poți fura un pic de soare pe terenul din spatele bibliotecii! Sau să fumezi crezând că nu te vede nimeni! Și uite așa, zi după zi, uiți că mai ieri a fost prima ta zi de școală la liceu, că a fost prima zi de școală de toamnă trecută cu parfum de mere coapte și cu frunze ruginii în vie.

Alții încearcă să învețe că nu mai sunt elevi, că adolescența pleacă de la ei pentru a lăsa loc maturității și, primul și cel mai important examen – bacalaureatul, le va da posibilitatea să își urmeze visurile. Viața îi așteaptă așa cum bătrânul liceu îi așteaptă cuminte să se întoarcă peste zece, douăzeci, treizeci, n-zeci de ani cu aceeași dragoste și cu aceeași înțelegere.

Dacă ar fi să fac o comparație cu ceea ce înseamnă de sute de ani COLEGIUL NAȚIONAL „DRAGOȘ VODĂ” din Sighetu-Marmatiei, aș putea să spun că este un mare INSTITUT DE FORMARE DE OAMENI. Aici, nu numai că se învață, că se muncește serios și cu simț de răspundere, dar aici de formează oameni adevărați. Cu foarte multe piedici, cu foarte multe sacrificii și din partea elevilor dar și a profesorilor, cu mult mai puține recompense dar cu mult mai multe nemulțumiri. Într-un loc unde există copii nu ar trebui să existe ură, ambiții politice, răutate. În școală nu are ce căuta politicul, ci numai competitivitatea. Corpul de cadre didactice din această școală încearcă să mențină standardele înalte impuse de predecesori, abnegația și dăruirea cu care își sacrifică de multe ori viața personală în favoarea școlii, fac să nu existe complexe între absolvenții acestei școli și absolvenții unor alte școli din țară și din străinătate.

Profesorii

Suntem o categorie socială pe cât de blamată, pe atât de invidiată de restul categoriilor sociale. Sărăcia îi face pe oameni invidioși și răi. Nu de puține ori am auzit spunându-se : „Și ăstora (profesorilor) nu le trebuie decât salarii mari și nu muncesc decât cinci zile pe săptămână, au vacanțe, zile libere și le trebuie bani, mulți bani!”

Privită dinafară, situația așa pare. Dar, dacă am lua în considerare faptul că munca unui profesor nu se termină odată cu ieșirea din școală? El mai are de conceput teste, de corectat lucrări și teze, mai trebuie să citească pentru a se pregăti pentru a doua zi. Familia trebuie să aștepte la rând ca profesorul-tată, profesorul-mamă să-și termine treaba. Și atunci profesorul este prea obosit și prea sătul de cărți ca să mai aibă timp și chef sa urmărească temele și lecțiile propriilor săi copii. Un profesor are datoria sfântă de a învăța, dar și de a educa . Nu întotdeauna reușește, dar nu renunță niciodată să își facă datoria pentru că își iubește meseria, își iubește elevii și își iubește școala. El are un fel de muncă ale cărei rezultate nu se văd imediat dar, în mod cert, se vor vedea.

Într-o lume în care banul este la fel de puternic ca și politica, școala are de multe ori de suferit. Dar nu totul se măsoară în bani. Iubirea unui profesor pentru materia pe care o predă și elevii pe care îi formează este asemenea iubirii pe care o simțim pentru mamă. E unică și supremă. Și, oricât de mulți ar avea pretenția că ar ști să fie profesori mai buni decât cel care se află la catedră, trebuie să știe că a fi profesor este o artă, o calitate pe care nu oricine ar putea să o aibă.

Am vrut să scriu aceste rânduri la încheierea acestui an școlar și pentru a-mi exprima infinita iubire pentru școala pe care am servit-o mai bine de treizeci de ani, iubirea pentru liceul în care am fost elevă și sunt încă profesoară, iubirea pentru elevii mei și respectul pentru minunații mei colegi. Toamna ne va aduna din nou, mai odihniți și mai încrezători în ceea ce ar putea să ne ofere viitorul, dar mereu în suflet cu acea iubire pentru oameni care ne-a făcut PROFESORI.

Autor, Mariana Ona

Ecouri din copilărie… Tata, pe peronul gării, impecabil în costumul lui de impiegat de mișcare… Agitație pe peron… Megafonul din mijlocul peronului face să se audă o voce puțin plictisită: „Atențiune! Atențiune! Trenul accelerat numărul 345 din direcția București Nord va sosi în stație pe linia unu!”. Cu câteva minute înainte de anunț, un alt tren, de data aceasta un tren de marfă rusesc a trecut cu cele 35 de vagoane ale sale fără să se oprească, dar mecanicul a avut timp să-l salute pe tata scoțând mâna pe geamul locomotivei. Puțin mai departe, o altă garnitură aștepta permisiunea să intre în gară; era un personal ce făcea curse scurte până la Vișeu de Sus, pentru navetiști. Îmi era drag să merg la tata când era de serviciu pentru că la acea vreme gara Sighet fremăta de viață! Un tren pleca, un altul intra pe peron.

Pe tata îl vedeam ca pe un fel de zeu care făcea să circule corect și la timp trenuri de toate felurile: trenuri rapide, trenuri personale, trenuri de marfă. Momentele de liniște erau puține. Pentru toate departamentele era un singur șef, dar exista o armată de întreținători de linie, acari, magazioneri, personal auxiliar, etc… Comuniștii, oricât de blamați au fost, au făcut, totuși, lucruri pe care cei de azi nu sunt în stare nici măcar să le întrețină. Când spun asta, mă gândesc la calea ferată Salva-Vișeu, construită imediat după război, în 1957, construită cu sape, cazmale, roabe și mult, extraordinar de mult patriotism! Oamenii care au muncit la impresionantele viaducte care sunt presărate între Iza, Salva și Vișeu au fost construite fără mijloace moderne și totuși durează! Această linie ne-a unit cu țara și ne-a dat și nouă, sighetenilor, posibilitatea să ieșim din izolare așa cum drumul ce traversează Gutinul ne-a dat aceeași posibilitate, dar pe șosea, să ieșim din strânsoarea munților și dealurilor ce ne înconjoară.

Gara Sighet era locul de unde plecau spre țară și spre lume mobilele din Combinatul de Prelucrare a Lemnului, tricotajele de la „Unitatea”, confecțiile de la „Mara”, produse lactate de la Fabrica de lactate, periile de la „Părplast”, etc. Tot cu trenul veneau mărfuri de toate felurile pentru oraș. Oamenii se foloseau de tren pentru că transportul cu trenul era comod și ieftin. Nu era nevoie să mergi la vagonul de dormit ca să ajungi la București, era suficient să-ți iei bilet de clasa I unde stăteai pe bancheta tapițată cu catifea și, când îți era somn, trăgeai bancheta, o făceai pat și dormeai liniștit până la destinație. Drumul până acolo era de 12 ore și trenul, chiar și pe timp de iarnă, cu zăpadă multă, ajungea la timp. Rareori se întâmpla să întârzie!

Nu aș fi crezut niciodată după 1989 că îmi voi aduce aminte cu drag de ceea ce a fost! Și, cu toate astea, mi-e drag și acum să privesc sosind în gară, obosit de atâta drum, acceleratul de București care, printr-o ironie a nu știu cui – este și acceleratul de Timișoara și poate că le va veni o idee și mai năstrușnică să lipească și vagoane de Iași. Mai știi?

Iar trenul este cu adevărat obosit: de uzură, de timpul pe care-l face (16 ore-timp pe care l-ai face cu mașina până în Austria!), de delăsare. Parcă se întoarce din război! E adevărat că gara a fost renovată! E adevărat că acum are trei șefi de stație, în condițiile în care nu mai există Transport Marfă și nici alte servicii, ca să nu mai vorbim de trenuri.

Pot sa va dau o informație: s-au pus DOUĂ VAGOANE de clasa a II-a pe direcția Sighet-Mangalia pe durata verii pentru doritorii de senzații tari. Probabil că trebuie să stai în vagon, pe vagon sau între vagoane dacă vor fi prea mulți amatori să călătorească cu trenul de la Sighet. Doritori ar fi, dar ce te faci cu costul ridicat al biletelor și condițiile de ev mediu de călătorie? Am înțeles că ține de competența Primăriei să stabilească ce trenuri, câte trenuri și direcția înspre care e nevoie ca acestea să se pună în circulație. Și, ca să ajungi la Mangalia, faci 18 ore!!! Mai mult decât face trenul București-Salonic.

Eh! Ce să spun, într-o lume grăbită, doar ardeleanul doarme mergând! Unde vrem să ajungem și ce vrem să facem? Oare ce este normal și ce este anormal în tot ceea ce trăim? De ce îmi vin mereu în minte lucruri din trecut și de ce nu sunt mulțumită de ceea ce văd și trăiesc azi? Poate veți crede citindu-mi articolele, că sunt un fel de frustrată care nu știe decât să critice, dar vă mărturisesc că mă doare să văd că lucruri făcute cu dragoste și pasiune de predecesorii noștri sunt acum negate, distruse, iar în loc nu se mai pune nimic.

Gara moare încet, așa cum s-a dus și tata, așa cum s-au dus aproape toți cei care au construit-o și au îngrijit-o. Mai vine și pleacă din când în când câte un tren obosit care se va opri și el undeva, printre stații.

Mariana Ona

E noapte afară, una din nopțile de mai când vântul abia adie, când răcoarea învăluie case și străzi, iar orașul se pregătește de culcare. Întunericul se lipește de gene și somnul potopește lumea obosită. Doar luminile din centru amintesc de claritatea zilei și de agitația cotidiană. Dacă o iei spre ieșirea din oraș, după ce ai trecut de clădirea aparținând Universității „Babeș-Bolyai”, după ce ai trecut de amintirea Fabricii „Părplast”, odinioară plină de oameni ce munceau pe trei schimburi, azi pustie, după ce ai trecut și de noua, dar ridicol de vechea Policlinică a Spitalului Municipal, ajungi în dreptul intrării Spitalului – loc de „terorizare” pentru nefericiții care se îndreaptă – poate pe ultimul drum – spre acest loc.

Parcul care adăpostește secțiile vechi, scorojite pe dinafară și pe dinăuntru, mucegăite și sparte pe alocuri, este încă frumos și destul de compact pentru a ascunde vederii tragedia comună din dosul copacilor. În unele saloane, ca-n filmele de groază, sărăcia, indiferența, mucegaiul și mizeria îți trezesc un impuls necontrolat de a o lua la fuga!

Îmi aduc aminte cum, odinioară un singur om, cu devotament și dăruire totală a reușit, în vremuri mult mai vitrege decât cele de azi, să pună pe picioare secția de pediatrie în incinta actualului complex „Grădina Morii”. Bogat sau sărac, când cineva își ducea copilul bolnav în spital, acel medic adevărat, care și-a dedicat întreaga viață copiilor cu probleme de sănătate, stătea zile și nopți întregi la căpătâiul lor și le urmărea evoluția. De aceea nu și-a întemeiat o familie decât foarte târziu; de aceea el nu și-a construit vile și nu și-a cumpărat mașini de fițe; nu avea timp pentru așa ceva; el strângea obiecte vechi, maramureșene și chiar și-a făcut acasă un mic muzeu. Doctorul Pop Victor – căci despre el este vorba – uita de ore lângă copiii lui bolnavi; le desena iepurași, rățuște, căței și le bucura zilele de suferință. Nu aștepta recompense de nici un fel. Recompensa lui era să-și vadă micuții pacienți ieșind sănătoși pe ușa spitalului.

Evident că, așa cum v-am obișnuit până acum, întorc să se vadă și cealaltă față a medaliei, cea obscură și de neînțeles, cea a unei părți a medicilor din Spitalul Sighet de acum. Dacă mergi la serviciul Urgențe, dacă nu ai cunoștințe și dacă ajungi acolo în timpul nopții, poți să mori la recepție, că nu te bagă nimeni în seamă. Dacă te bagă în seamă, atunci te aruncă efectiv pe un pat și trebuie să aștepți până când se face dimineață și se trezește medicul de gardă, care lasă vorbă înainte de a se culca liniștit, să nu fie deranjat. Oare cum poate să doarmă și nu are coșmaruri? Oare a uitat jurământul de la terminarea facultății prin care promitea solemn să se pună în slujba vindecării oamenilor? Sau este atât de „împăcat” încât nu îl mai interesează nimic? Pot să vă spun că, personal am însoțit pe cineva care făcuse un accident vascular la ora cinci dimineața și, ajunși la urgență, nimeni nu s-a uitat la persoana respectivă decât după raportul de gardă, adică după ora șapte! Iar un medic neurolog l-a văzut de-abia după ora nouă! Dacă ești o persoană trecută de șaptezeci de ani, nimeni nu te bagă în seamă că oricum ai trăit prea mult; iar dacă, ajuns într-un pat la terapie intensivă și, din cauza durerilor scoți tânguieli de durere, ești „atenționat” să taci, să nu-i deranjezi pe ceilalți!

În Policlinică, după ce ai reușit să prinzi un loc în fața cabinetului unui medic, stai și aștepți jumătăți de zi până când acesta vine și apoi aștepți la rând alte câteva ore! Ce contează că e frig, că e curent, că ești măcinat de boală? Vrei să stai în condiții cât de cât civilizate și să ți se dea atenție, te duci la cabinetul particular și scoți bănuții! Cine mai ține seama de faptul că plătești asigurări de sănătate? Banii aceia se pierd nimeni nu știe unde!

Dacă te internează într-una din secții, într-un pat cu saltea găurită, cu așternuturi care, în vremurile lor bune, au fost albe și fără găuri, cu niște paturi care fuseseră moștenite din spitalurile de campanie de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, poți fi fericit dacă au medicamente să te trateze. Dacă n-au, îți cumperi; dacă vrei să mănânci, îți cumperi; vrei analize, le plătești! Vrei medic, îl plătești! Salariul nu acoperă nevoile de nabab ale unora dintre ei și trebuie ca tu, care ai un venit mai mic decât ei, să-ți dai tot ce ai ca să fii tratat! Aș putea să vă număr pe degete medicii care sunt 100 % dedicați menirii lor de a vindeca.

Și, din nou zic: până când? De ce nimeni nu face nimic? Ne lăsăm furați, jumuliți din toate părțile. Ca să nu vă spun că nimeni nu a venit să vadă ce se petrece în Parcul dendrologic și nimeni nu a venit sa înlocuiască becul de pe stâlp, ceea ce vă povesteam cu ceva timp în urmă! Așa cum nimeni nu va reclama vreun medic ce a luat șpagă ca să te trateze cu toate că pentru asta primește salariu.

Și, pentru ca să nu las urâtul să mă stăpânească, vă voi scrie și vouă niște versuri care mie îmi plac foarte mult:

În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire și de soare!
Și nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm c-o șovăire!
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire. (În fiecare zi, Romulus Vulpescu)

Pe curând!

Mariana ONA

Știați că, în limba dacă „Iza” semnifică „locul de unde răsare soarele”? Dacă nu toată lumea știe acest lucru, cu siguranță că toată lumea știe că Sighetu-Marmației este acel loc minunat aflat pe o insulă de pământ străjuită ca de zidurile unei cetăți, de cele trei ape care îl îmbrățișează cu frumusețe și cu dragoste, Iza, Tisa și Ronișoara. Dacă Ronișoara este prea mică pentru a fi băgată în seamă, iar Tisa stă hotar între noi și frații noștri de peste apă, Iza a fost și este parte a vieții noastre cotidiene. Cine nu s-a scăldat vara în apele ei și cine nu s-a dat cu săniuța iarna, pe mal? Cine nu s-a plimbat pe diguri – acolo unde există – și nu a simțit parfumul castanilor, al iasomiei, al ierbii și al pământului reavăn? Câți dintre noi nu ne-am plimbat pe malul apei, purtând în suflet prima iubire și am simțit căldura primului sărut? Iza este prietena, confidenta, frumusețea noastră. Ea și Solovanul se pot constitui în eroii unei legende ce spune că un voievod era îndrăgostit de o domniță și care nu a ajuns să își împlinească iubirea pentru că a fost ucis în luptă și s-a transformat într-o stâncă mare pe care, încet-încet au crescut ierburi și copaci, iar domnița a plâns și a tot plâns până când lacrimile sale s-au transformat în râu. Astfel, ei au rămas împreună pentru totdeauna.

Povestea mea nu ar avea „un rost” dacă nu mi-ar veni în minte cântecul lui Ștefan Petreuș, în care el spune „Pe Iza, pe lângă apă/Toate crengile s-apleacă/ Nu s-apleacă de vremi grele/S-apleacă de dor și jele”. Ce îmi spun aceste cuvinte? Multe, chiar foarte multe! De exemplu, ați mai văzut dumneavoastră undeva, în lumea asta mare, un popor care să fie înzestrat cu toate frumusețile și bogățiile de pe pământ, dar care să nu știe să le protejeze și să le îngrijească pentru a se bucura de ele? Ați mai văzut undeva, guvernanți, autorități locale care să lupte împotriva celor care i-au ales? Când spun asta, mă refer acum, concret la Parcul dendrologic, sau – mă rog – ceea ce ar trebui să fie parc dendrologic, de pe malul Izei. Este o frumusețe de parc, acum că au crescut nucii și nu numai că dau umbră și răcoare vara, dar sunt și pavăză împotriva inundațiilor, fiind știut că nucii au rădăcini adânc înfipte în pământ. Toamna sunt plini de rod, dar se bucură de roadele lor doar țiganii care vin în hoarde și îi vandalizează. Parcul nu este îngrijit. Dimpotrivă! Toți locuitorii de pe străzile Balc Vodă, Arieșului și Xenopol, care și-au modernizat casele, au aruncat moloz, mizerii, gunoaiele din curțile lor, în parcul dendrologic, acum fiind o adevărată aventură traversarea lui. Nimeni nu-și revendică proprietatea asupra lui! Nici Primăria, nici Ocolul Silvic! Este un parc al nimănui, care, însă, aduce foloase țiganilor. Nimeni nu cosește iarba și mă mir că nu sunt șerpi, fiind în apropierea apei. Nimeni nu îl îngrijește, doar în preajma alegerilor, în campaniile electorale, cei care se vor în fruntea orașului vin să culeagă gunoaiele în saci menajeri și apoi se fotografiază cu „trofeele” pentru a arăta lumii ce harnici sunt! Și apoi, vidul! Nu-i mai vezi, nu-i mai găsești de ocupați ce sunt în a-și umple buzunarele!

Dar noi, noi ce facem cu frumusețea de parc aflat sub molozuri și gunoaie? Și când mă gândesc că, în orice țară de dincolo de granițele României, fiecare firicel de iarbă, fiecare copăcel e îngrijit, udat, iubit! LA NOI DE CE NU SE POATE?! Suntem un neam de puturoși, jegoși, imbecili și nepăstori? Cine poate să-și facă ordine în curte și să-și arunce gunoaiele în spațiul public? ȘI UNDE ESTE POLIȚIA ECOLOGICĂ cu tot cu angajații săi pe care îi văd plimbându-se în mașini noi-nouțe? Plimbându-se, că treabă nu fac! Nu se dau amenzi, nimeni nu este luat la întrebări! Stăm și privim și trecem mai departe că doar nu este proprietate personală. NU. Este AL TUTUROR. Și dacă este al tuturor, trebuie să îl îngrijim dacă ne considerăm civilizați. Dacă tot îi copiem pe occidentali să-i copiem și cu a avea grijă de ceea ce ne înconjoară.

Parcul dendrologic așteaptă să fie salvat dintre gunoaie! Să vedem, cine mă aude? Cine mă ascultă și îmi dă atenție? Și să mai vedem, cine va face ceva? Sau poate îi așteptăm pe americani să vină cu tancurile! Mai știi, soro?

Autor, Mariana Ona

Un lucru banal și caraghios totodată a declanșat în mintea mea o adevărată furtună de întrebări; să vă povestesc și vouă: pe stâlpul de beton de pe colțul străzii Arieșului cu strada Lucian Blaga filează un bec din luna februarie, ceea ce pune la grea încercare nervii și somnul locuitorilor din vecinătatea lui. Nimeni nu se sesizează, nimeni nu face nimic. În fiecare seară becul se stinge și se aprinde în încercarea lui disperată de a funcționa normal. Efectul de club în aer liber ar fi nemaipomenit dacă, după nopți în care nu am dormit, am putea merge odihniți la muncă. Dar așa, mergem cu clipocitul acela sub pleoape și ajungem buimaci la serviciu.

Cine să vină? Cei de la Electrica S.A.? Greșit, mon cher! Ei nu se deplasează numai dacă sunt plătiți pentru asta și pentru a citi cu sârguință contoarele locuitorilor, că doar de acolo vin banii lor! Dacă ai o problemă, la „Serviciu clienți”, stai mai bine de o oră pe la uși, iar după ce ai intrat în sfârșit în birou, te mai țin o jumate de oră în picioare în fața biroului, pentru că domnul care stă la computer este fascinat de ceea ce vede acolo. Pe cine interesează că tu ai ieșit de la serviciu, că mai ai o groază de lucruri de făcut decât să stai pe la ușile lor, că poate ești flămând sau bolnav! Mofturi!

Tot cu Electrica S.A. din Sighetu -Marmației – știți voi, e orașul acela cu cuiul primarului înfipt în mijlocul centrului spre încântarea câinilor maidanezi! – am mai făcut o „rundă” de reclamații acum câțiva ani când a trebuit să vină televiziunea să filmeze cum stâlpul (altul decât cel de acum) se îndrepta încet dar sigur spre casa mea și riscam să mă pomenesc cu el în dormitor. Problema s-a rezolvat după vreo doi ani. Oare acum, ca să schimbe becul, câți ani le va trebui? Pentru că mă gândesc să fac o discotecă aici: efectele le am, îmi trebuie numai muzica și astfel mai fac și eu un ban cinstit!

În ce lume trăim? Suntem cumva după război, că numai atunci trăiau oamenii ca vai de ei? Acum nu mai stăm la cozi la pâine, zahăr, ulei sau ouă, dar ne pierdem timpul prin birourile de la Primărie, ANAF, Evidența Populației și multe alte locuri năstrușnice inventate de orânduirea burghezo-democratică a lumii de după 1989.

Țin să vă spun că, pentru a plăti 300 de lei la Finanțe, am stat trei ore, timp în care m-au plimbat de la un ghișeu la atul pentru că ba nu era funcționarul, ba s-a terminat tușul în tonner, ba s-a terminat hârtia, ba și-a pierdut funcționarul pe undeva pixul (nu știu la ce-i trebuia dacă tot avea computer), și, în final, când am ajuns să plătesc la casă, doamna care trebuia să îmi ia banii se ceartă cu șefa că nu i-a pus bine concediul de odihnă! Voi înțelegeți ceva? Că eu nu înțeleg nimic! Dimineața plec năuca din cauza becului, în timpul zilei amețesc stând să îmi rezolv problemele pe la birouri, iar când ajung acasă, găsesc inundație în curte din cauza unui izvor apărut pe neașteptate în urma schimbării rețelei de canalizare a VITAL- ului! Se poate trăi așa? Se poate, că doar ce zice românul: „Mai rău să nu fie!”

Voi reveni cu aventuri de prin Spitalul municipal! Deocamdată mă pregătesc pentru discotecă! Se face seară și se aprinde – se stinge becul de pe stâlp! Pe curând!

Mariana Ona

Oare cum ar trebui să încep să scriu despre orașul în care, în miez de noapte, am scos primul strigăt spre lume, astfel încât să nu pară a fi o compunere despre „Orașul meu”, cum primeam în clasele primare? Oare ce ar trebui să spun ca să pot reda în cuvinte marea, imensa, totala iubire pe care o port fiecărei străduțe, fiecărei case, fiecărui pom – din câți au mai rămas și care nu au fost tăiați cu o furie dementă!-, dealului care îl veghează etern și râului ce-și plimbă apele dintotdeauna în graba lui de a se vărsa în Tisa? Oare despre ce ar trebui să vorbesc mai întâi: despre ceea ce a fost orașul sau despre ceea ce este acum?

Dacă ar fi să vorbesc despre trecut, v-aș povesti cum erau diminețile de mai, când mergeam spre liceu purtând în minte lecțiile învățate până târziu în noapte, cu uniforma călcată, cordeluța pe cap și matricola cusută pe uniformă, în partea stângă – obligatoriu! – deasupra inimii și inima plină de visuri și speranțe; când, prin fața ochilor îmi treceau pomii albi, roșii, roz, înfloriți, centrul orașului curat și stropit din belșug cu apa ce țâșnea din cisternele pline; când vânzătorii ambulanți își instalau tarabele cu sucuri naturale și pe care calupurile de gheață le făceau atât de răcoritoare și de bune, iar Sala-bacsi (un turc rătăcit din tinerețe pe plaiurile noastre) își împingea un fel de cărucior cu tejghea cu înghețată, halviță, batoane de ciocolată de casă, zahăr candel! Era frumos și mai ales liniștit orășelul ascuns printre dealuri și ape care a dat țării și lumii personalități adevărate, oameni politici adevărați și valoroși.

Fântâna arteziană din mijlocul parcului își împrăștia apa cu irizații de curcubeu, de primăvară, până la sfârșitul toamnei. Magazinele se deschideau unul după altul și lumea se grăbea spre serviciu. Era o lume liniștită, în care fiecare își știa locul și rolul, într-un oraș curat, pavat cu cuburi de granit, în mijlocul unei oaze de verdeață.Viața se desfășura după niște reguli sănătoase, cu bun simț și mai ales, aveai timp pentru toate: mai întâi munca, apoi distracțiile (nu puține)! Ieșirile la plimbare pe Corzo (centru), duminica, cu familia, care se terminau cu o prăjitură adevărată la cofetăria din centru sau pe terasele restaurantelor la un vin, o bere, un grătar, și unde cânta întotdeauna o formație. La 1 Mai și 23 August (care pe atunci era ziua națională), toată lumea era la Grădina Morii unde, pe scenă, se perindau artiști de tot felul până seara târziu, iar copiii de la toate școlile din oraș aveau programe artistice care se încheiau cu focuri de tabără, muzică și dans. Tot orașul se muta pentru o zi în parc. Se mâncau mici, se bea bere; de departe se simțea mirosul grătarelor.

În fiecare an, primăvara, venea circul cel mare de la București! Toți așteptam să vină; în pauza dintre reprezentații se putea vizita menajeria, se puteau vedea animalele, cum se pregătesc artiștii. În oraș existau două săli de spectacol și cinci cinematografe. Periodic veneau cântăreți și trupe de teatru din București și din țară și sighetenii se înghesuiau la casele de bilete ca să prindă locuri la spectacole. Atunci era timp pentru de toate. Când nu veneau artiști consacrați, Liceul Pedagogic și Liceul „Dragoș-Vodă” se aflau într-o permanentă competiție artistică, iar Palatul Cultural își avea și el reprezentațiile sale împreună cu Școala de Muzică.

Nu este o lume de poveste, pe care a creat-o imaginația mea; această lume a existat, dar am pierdut-o pentru totdeauna. Am evoluat! Oare? Oare evoluție înseamnă praful și gropile de pe străzile asfaltate de mântuială? Oare suntem evoluați dacă se circulă ca în junglă, nu sunt locuri de parcare, ești în pericol oriunde te-ai afla? Eh! Toată lumea are mașină străină! Nu ne mai plimbăm, nu ne mai place să ne întâlnim cu prietenii pe Corzo, nu mai sunt terase pe care cântă muzica. Totul este prea scump, prea ieftin. Nu mai sunt reguli, nu mai este eleganță, nu mai este respect pentru nimic. Nu mai există siguranța în nimic! Cei care s-au instalat în scaune își dorm somnul liniștit timp de patru ani până la viitoarele alegeri! Tineretul nostru nu are orizonturi, nu are perspective!

Plătim facturi, plătim datorii, plătim chiar și păcatele strămoșilor, în așa fel încât nouă nu ne mai rămâne mare lucru. La noi, apa e mai scumpă decât în București, gazul e mai scump decât în Spania, iar de curent, ce să mai vorbim!

Încotro ne ducem? Cât să mai așteptăm să fim și noi „în rând cu lumea”? Cum să facem ca să ieșim din acest șablon de „oraș unde se agață harta-n cui”? Oare atât a rămas din tot ce a fost demn, valoros, mândru și civilizat în nord-vestul României? Probabil posterității îi va rămâne în cele din urmă un oraș pustiu în care, în mijlocul centrului va trona grotesc cuiul primarului.

Autor, Mariana Ona

Foto: Gerald Mihail Manole

Miercuri, 17 mai, am ieșit din casă – contrar obiceiului meu – pentru ca să o revăd pe Crina, colega mea mai tânără, într-o altă ipostază: cea de scriitoare . Nu mă așteptam să văd atâta lume! De obicei vezi la astfel de evenimente aceleași chipuri, aceiasi oameni, de obicei puțini, un pic plictisiți, un pic grăbiți, și prea puțini dintre ei interesați să cumpere! Dar nu! Aici lumea venea în valuri mici, dar compacte, se așeza cuminte, fiecare pe un loc, nu înainte de a se opri să cumpere un exemplar din „Nouă vieți”. Oameni diferiți, de toate vârstele, de la elevi de liceu, la pensionari, dar cu toții curioși să cunoască lumea pe care Crina Voinaghi o creează între coperțile cărții vegheate de o fetiță și o pisică.

Pentru mine, a fost o adevarată încântare prezentarea cărții! Încă nu o citisem, dar am citit unele din creațiile sale anterioare și, de fiecare dată, m-au fascinat frazele care te poartă spre lumi cunoscute și totuși noi. Este ceva, dacă vreți, între lumea lui Antoine de Saint Exupéry din „Micul Prinț” și „Străinul” lui Albert Camus. O lume care pare a fi creată din joacă, dar totuși extrem de cuminte și de profundă. Crina este extrem de cuminte și foarte profundă în tot ceea ce face: la catedră, în familie, chiar și când face sport, dar aici, în cartea ei, este și copil și femeie, este și reală și imaginară. Între filele acestei cărți s-a destăinuit un suflet, s-a dezvăluit o minte, s-a descoperit un om în multitudinea sa de ipostaze.

Am vrut să vorbesc și eu, dar, de obicei sunt mai timidă atunci când sunt în mijlocul unei asemenea mulțimi și de aceea am vrut să vă scriu aceste rânduri.

Felicitări Crinei și o așteptăm cu o nouă carte, care sunt sigură că va fi la fel de reușită!

prof. ONA MARIANA