3 decembrie 2019, Galeria de Artă şi Modă „Vassiliev”, Sighetu Marmaţiei. Are loc o întrunire artistică şi prietenească, cu ocazia Zilei Internaţionale a Persoanelor cu Dizabilităţi.

Alături de minunatele gazde, Cyril şi Ileana Vassiliev, sunt prezenţi elevi şi profesori educatori de la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă (dir. prof. Marfici Oresia Aurora), părinţi, fraţi şi surori, elevi din şcolile partenere la proiectul „Îmi pasă” (ed. a III-a), alte persoane implicate, presa prin TV Sighet, „Salut Sighet”,  Radio Sighet ş.a.

Se prezintă un program dedicat Crăciunului şi o mică paradă a modei. Emoţii, efervescenţă… Profesoara de Maramureş Măriuca Verdeş, cu o parte a grupului vocal al C. N. Pedagogic „Regele Ferdinand”, ne încântă cu câteva colinde autentice. Colindăm cu toţii dimpreună. O expoziţie cu desene ale elevilor, cu scop caritabil. Socializare, felicitări, dulciuri…

„La dorinţa expresă a d-nei Ileana Vassiliev, s-a organizat pentru a 3-a oară această sărbătorire a Zilei copiilor cu cerinţe educaţionale speciale. Ideea a fost să o sărbătorim împreună cu copiii, este o zi importantă pentru ei… * Doamna Vassiliev, cu copiii, au pregătit rochiile şi parada, iar noi, programul artistic… * Cei mai mulți sunt copii cu dizabilităţi, unii cu sindromul Langdon Down, alţii cu deficienţe uşoare sau moderate şi cu deficienţe de învăţare… * Ei suplinesc acest deficit, în special pe cel de vorbire, prin alte forme de comunicare – prin gesturi, prin mimică, prin afecţiune pentru persoanele care îi înconjoară. Sunt foarte dornici de-a socializa, le plac foarte mult serbările, cântecele, schimburile de experienţă cu alţi copii, excursiile. Această paradă a modei a fost foarte importantă pentru ei. Le place să se îmbrace frumos, să se pună in evidenţă, să fie remarcaţi. Că sunt frumoşi!… * Alături de doamna directoare, toţi colegii mei s-au implicat, dovadă că le pasă. Că de aia îi zice proiectului „Îmi pasă”!”… – ne mărturiseşte d-na prof. educator Rodica Ardelean.

Nu am să uit niciodată această manifestare, pe Bianca, blonduca, din suflet colindându-ne, cu …ochii.. O mămică spunea despre copiii cu „L. Down” că sunt „cuminţeniile pământului”.

A consemnat Marin SLUJERU

Foto & video: Ion MARIȘ

* Recent am auzit un proaspăt doctor în umanioare zicând cam aşa: „/…/, din ce am cercetat eu însuşi /…/”. Crima pedagogică continuă, ia amploare şi altitudine. Se lăbărţează. De pildă, la un restaurant patriotic (!) din apropiere de Sighet, stă scris pe mai multe hârţoage: „Loc interzis de fumat!”. Cum ar veni, este interzis să fumezi locul, fraţiloor! (Totuşi, prima eroare are o brumă de corectitudine. Să mă refer la prietenul meu Ion Ioan, par example, spunând „Ion Ioan, el însumi”, ar fi chiar frumos…) (– Ioai, sintaxa! Vai, topica!… )

*…Se-apropie Ziua tuturor Sfinţilor. Pe Culoarul Pieţii, ticsit de crizanteme albe şi policolor, e-o linişte tot mai mare. Speculanţii te îndreabă complice, pianissimo: „Ţigări,domnule, ţigări?”

* Spre seară, la Şcoala de Muzică, „jââp-jââp” maşinuţele aduc dive de liceu. Dacă-n trend nu eşti, nimenea eşti… Seara asta, însă, lumina rampei nu este despre ele. Este despre Miss Boboc! Hai, succes!

* „…hát én nem tudtam hogy meg fogják ánulálni az ordonáncát din oficiu!…” (- justificări la control sau: noaptea minţii se lasă cu încurcătură de limbi)

* „Noa vezi, Ioa’, o fo cin’ş’noauă de lei şi zgarda şi lanţu’! Cum am zâs!” (– mărturie)

* „Marika, holnap felöltözünk!” (- Szigeti meteo)

* Sighet, în curte la Spital. „La analizuri, Ioa’?”- intră în vorbă o nevastă. „Dară…” – răspune bătrânul întrebat şi intră în clădire scuipând. (& S. K.)

* „…Un călcâi dumnezeiesc…, goool!!!…, Leicester pluteşte deasupra Tunarilor!…” (În Eurosport grai…)

* „ …’I plină lumea de şufertiţari!… A’ meu fecior o câştigat la Loteria vizelor…Că el să duce în America!…Cu serviciu cu salar bun… Numa’ eu ştiu cât am umblat să i-l pot face… „Aici ‘i America ta!” – i-am spus… S-o dus, nu-i! Am doi nepoţi după el…, îi văd pă calculator… Mama li-i bolnavă….” „…Ş-a me’ fată-i dusă! Poţi muri de 100 de ori până vin ei de-acolo…” „Da’ unde-i?” „În Anglia.” „Anglia i-n spatele căsii. A’ mei zboară 8 ore cu avionu’, până-n America lor!…” (– La medic)

* Uliţa cu buticuri identice, cu marfă identică. În dreptul fiecărei uşi câte-o vânzătoare fumând. Una mai blondă, mai în vârstă, înciudată că a pierdut un chilipir („Hát nem tudtam vásárolni nekem es egyet?” ), trece pe română: „Să-mi … una!”

* Ne înţelegem şi întind mâna după marfă, un borcănaş cu dulceaţă. Nepoţelul vânzătorului îmi spune: „Întâi banii!”. „Ei, lasă, nu fug nicăieri…” Plătesc şi-i cer şi o grămăjoară de legume. „1 leu. De fapt, vă mai pot da un ardei iute!” – completează copilul. O, mulţumesc! Vei fi un bun vânzător.” „Costă 10 bani!” „Sigur că da! Dă-mi şi o pungă mică. De 10 bani, bineînţeles, ştiu…” „Poftiţi!” – râde el şi, în vreme ce mă scotocesc, adaugă: „Nenea, ştiţi? De fapt, chestia asta cu 10 bani am inventat-o acum, eu!…” „Ştiu!” ( – nenea, invenţia)

* Un magazin SH. O blonducă primenită, îngrijită, alege haine cu bunica ei. Un băieţaş aduce la cassă o jucărie: „Cât costă lupul, tanti?” „Trei lei” – îi răspunde vânzătoarea. Trei degete se ridică spre un colţ al magazinului – mămica aprobă.

* O zi cu meciuri. Mi-s aproape anchilozat când dau să mă ridic din faţa televizorului. Fac prea mult sport mai nou… (-evenimente)

* Drumul lung spre casă. „Nu-i aşa o problemă!” – îmi zic pe la juma’te, hotărând să-l termin pe jos. Înainte îl străbăteam prin spaţiu, acum prin timp. (– spaţiu şi timp )

* „O lună şi-i aici Crăciunu’, hei! Te-ai apucat de t’icăzuit?” (– vecine)

* O pensiune. Vreo 20 de copii abia se văd de la mese. Aşteaptă în linişte maximă felul 3. Sunt „clasa a zero”. Ce taină compactă! Pleacă apoi, gureşi la loc, sărind, râzând. „Închide gura şi vă uitaţi în faţă! Ţineţi-vă de mâini!” – se-aude de sus, din urmă. (– afterschool)

* „…Ioai, iară-i cu temniţarul acela…, ţână-şi-l-ar acolo!…” (– negustoreasă)

* „…Luăm maşina ta, me’rem şi-i tragem un meniu’ zilei!…” (- lucrători, sâmbăta)

*…O ciocnire destul de tare. Ambii jucători sunt avariaţi.” (– crainic Pro TV)

Consemnări de Marin SLUJERU

Inima Luanei, Ed. JUNIMEA, Iaşi, 2019
(colecţia Atrium, coordonatori: Ioan Holban, Lucian Vasiliu)

„La adânci tinereţe”…

Nu de mult Vasile Muste își dădea asigurări că, după intensitatea la care a scris ultima sa carte de versuri, a 19-a („Eu nici în moarte n-am să pot muri”, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018), nu va mai scrie despre dragoste. Şi iată-l, la nici un an, dăruindu-ne „Inima Luanei” – o nouă carte doldora de poeme de dragoste…

Răriţi ritmul lecturii când citiţi poeziile mai noi ale lui Vasile! Altfel, le veţi fi parcurs înainte ca ele să ajungă la voi… Pentru că, la fel ca în cartea anterioară, Vasile Muste îşi îmbracă poemele în veşminte simple, folosind cuvinte oarecare, pe care mizează, însă, foarte mult. Cititorul potrivit este unul răbdător, negrăbit, căruia să nu-i alunece sufletul „în zbor” peste confesiunile, declaraţiile şi înţelesurile cărţii. Ar avea, din belşug, numai de pierdut. Simplicitatea, în claritatea și profunzimea ei, pare a fi noul țel al poetului. Care trece prin multe ispite şi vămi înspre acolo, dar, ajunge.

Spre a pune surdină gravităţii tematice (iubirea, moartea, cântul, primordiile), Vasile ne înseninează distribuind atent exprimări şi intonaţii tipic copilăreşti, colocviale sau, dimpotrivă, livreşti: „am rămas în urmă la iubit”, „ea a râs, n-a zis nimica”, „cară-te, basta!” – Fie acestea cele mai mari abateri de la Calea simplicităţii…

Reinsuflat cu iubire, autorul îi afirmă iar şi iar unicitatea, excepţionalitatea, supremaţia. O efervescenţă cvasimistică, un dramatism copleşitor. Iubirea, alături de cânt şi de locurile copilăriei sunt îmblânzitoarele răului şi ale morţii. „Umbra iubirii” nu ne lasă singuri în ceasul de pe urmă – este convins poetul.

Până acolo, însă, el cântă voluptatea (mai ales „noaptea, când totul e de cules”), îşi mustră inima – care, tocmai ea, dă să trădeze poetul, inima care i-a ţinut sufletul deschis lumii „până seara, la adânci tinereţe”. Se purcede la iconizare, magie (incantarea numelui) sau mitizare – „când erai cu mine aveai o stea”, aleasa se numeşte Luana, zeiţă civilizatoare, coborâtă şi îndrăgostită de un pământean, sau Luchiana, cea care dă strălucire lumii…

Dintre piesele de rezistenă ale cărţii aleg: „Omul dinafara lumii” (un mic Tratat despre lut şi iubire), „Înserarea de mâine” şi „Locul din inimă”. O redau pe ultima:

„astăzi cineva s-a hrănit din inima mea / un om un lup o pasăre de pradă / nimic spre lume nu se mai vedea / prin locul gol lumina sta să cadă // astăzi cineva a băut din inima mea / cum la banchete zeii ospătau / şi ameţiţi călătoreau din stea în stea / iar dinspre mine zorile erau / mai ninse decât cerul dintre ele // astăzi nu e cine să creadă în dragostea mea / ai plecat lăsând porţile larg deschise / ca de la o casă îngenuncheată-n zăpadă /şi nu mă mai iubeau pare-mi-se // nici / om nici lup nici pasăre de pradă”.

O carte de substanţă poetică şi filosofică. O carte frumoasă şi bună rău!…

Marin SLUJERU
Noiembrie 2019

„Sigilii de sare”, Ed. LIMES, 2019 (prefaţă: Ana Bantoş, postfaţă: Mircea Petean, colecţia MAGISTER, coordonator: Mircea Petean, coperta: Oana Stepan)

Un exerciţiu de adecvare poetică

„/…/ dacă îţi lipseşte o lacrimă,/ fără de care trupul este mormânt,/ şi zilele fără rost,/ înseamnă că din tine a plecat îngerul,/ sau n-a fost” (Încremenire)

Poeţii sunt un altfel de neam. Ei nu au steme, blazon. Au diploma suferinţei, cu peceţile lacrimei. Acest document le conferă o nobleţe care nu se pretează la nesărata şi derizoria fală…

Gheorghe Mihai Bârlea şi-a susţinut, prin cărţile lui dintâi („Lasă-te prădat” şi „Din penumbră”), doldora de tulburate elegii, dizertaţia pentru diploma menţionată. Eu, în calitate de prieten şi cititor şi emul, i-am acordat calificativul „summa cum laude”, pentru: excepţională profunzime, fermecată rostire, asumare a vulnerabilităţii poetice sine qua non, tandra curtenire a cititorului…

Intensitatea acestor două cărţi, de care am ştiut pe măsură ce se scriau, poem cu poem, mi-a blocat o vreme accesul la volumele de maturitate ale poetului: „Ceremonia clipei” şi „Umbra lucrurilor”. Văzându-l, în plus, atât de confundat în multiplele sale alte, alese, preocupări, la aniversarea vârstei sale de 60 de ani am scris: „Sper să mai găsească răgazul să facă poezie. De scris ştiu că scrie. Doar că nu i se pot garanta mari împliniri printre poeţi, el fiind doldora de oameni.”

Ci, nu a fost să fie!… Aceste „Sigilii de sare” reprezintă o mare împlinire, o carte completă, în care sensibilitatea poetului, pe partea luminoasă de această dată, şi mesajul său sunt una, rodesc, aşa cum s-a observat, într-un fel de Îndreptar de frumuseţe morală. Rezonanţele „acordului“ cu comosul, cu natura, cu „lumea”, pe care le percepe poetul, mă duc cu gândul la stoicism. Doar că, în cartea de faţă, răul este considerat un impas trecător, de depăşit, nu o parte a „armoniei universale”. Tragicul însuşi poate fi îmblânzit, omul fiind în mod natural bun, luminos, menit fericirii, un agent al biruinţei iubirii. Foarte convingător poetic… Şi nu numai.

„Parabolele fericirii” se intitulează primul ciclu al cărţii. Ştiam la ce „parabole” lucrează Mihai. Pentru că el trăieşte din împărtăşirea cu prietenii, este modul său de viaţă. Şi aveam emoţii. Când concluzionezi, îndemni, oficiezi, pledezi pentru mari Adevăruri, e uşor să cazi în grandilocvenţă, sentenţiozitate, moralizare… – antipoetice toate. Devine greu să rămâi poet…

Lui Gh. M. Bârlea, însă, îi reuşeşte acest exerciţiu de adecvare – menţine taina, dă rol principal metaforei, dă intimitate figurilor oratorice şi prozodiei solemne, pe măsură ce ne dăruieşte din bucuriile şi dumiririle sale. Ideologia cărţii, una profund religioasă, a marilor împliniri ale Omului (Iubirea, rodirea, dăruirea…) este surclasată de frumuseţea poemelor şi de aceea, celestă, a persoanelor evocate. Şi, pentru ca lucrurile să fie clare, poeticitatea este potenţată în ciclul următor, „Ispitiri”, bijuterie cu bijuterie…

Mi-a plăcut inserarea printre „Sigilii”, a unor poeme din primele volume ale poetului: „Arderi”, „Seara”. Semn că poetica actuală a autorului a fost preliminată încă de atunci. Sau că ele erau necesare, urmând a fi convertite în „Îndreptarul” de faţă?

Nov. 2019 Marin SLUJERU

* Toamnă, augustă înserare. La Pod, pe bănci, şed nişte pensionari înconjuraţi de atâta minunăţie – Iza, Solovanul… „La noi ca la nimeni… După 46 de de ani de muncă, am….”– povesteşte unul dintre ei.
* Zi de pensie. Aglomeraţie la „Acatena”. Venindu-i rândul la „compensate”, un bătrânel scapă bancnotele pe jos. Aplecându-se să-l ajute, un tânăr viguros remarcă: „He, he, he! Ţi-i plină gentuţa de bani!”
* Duminică dimineaţă. Dialog înfocat între cucoşi, în grădinile de departe. Un necăjit în haine second hand se îndreaptă spre centru. Priveşte suspicios orice trecător. Îşi freacă pantofii noi-nouţi unul de altul, la fiecare pas – prea mari, ca şi costumul.
* Soarele înserării. O domnişoară cu păr roşu pe dig, alta cu păr lung, auriu, la mal, în briza de Iza. Nu merge camera telefonului… „Probabil ar fi „ars” poza cu atâta luminozitate” – mă linişteşte un amic. „Chipurile domnișoarelor sunt în oglinda apei… “ – mă pune pe foc altul…
* Seară toridă. O casă jerpelită, cu ferestrele larg deschise – înăuntru se urlă tot aşa. O micuţă de la blocuri tocmai a primit prima ei rochiţă. Îşi trage de mână bunica, spre centru. „Vrea şi ea la oraş” – râde maică-sa, cu următorul bebe în cărucior. Tineri eleganţi, uşori, se risipesc în toate direcţiile. O doamnă intră în căminul ei – lumini joase, muzică discret. „Ţac!” face cheia porţii după ea. Se topesc fructele prin livezi…
* „ ’I ciudă pă meicap. Şi că mi-am făcut seifi şi l-am pus pă Insta’!…”
* „Noa, şi ce mai dolgozuieşti?… “
* „Io nu cred că nu se spală cu sămăt’işă… Ori groşcior(?)… Că-s ca florile alea, pudărele, la faţă…”
* „Da’ ştii?… Când eram într-a doua, mătuşa îmi trimitea caiete din Italia şi eu le dădeam foc în faţa şcolii…. Acuma sunt băiat cuminte…” (– adolescenţi de la „Case”, spre Grădina Morii)
* Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, ca el…
* Septembrie. Spre asfinţit, pe cerul senin, survol de supersonice – dau onor Solovanului, iuţesc viteza subit. Seara cade la fel.
* „Am terminat! Pa, fetelor! Todosî’, Mări!…Ne vedem luni!” „Pa luuni! Să-mi scrii!…” (- precupeţe despărţindu-se în piaţa Sighetului, sâmbătă, la amiază)
* „Fetelor, dimineaţă era să întârzii la şcoală, cum mi-am făcut buclele!…” „Taci, tu, că veneai în spatele noastre, te-am văzuut…” (- fete la amiază, Lux Octobriensis)
* Soare blând pe corzo „…Nu te superi dacă-ţi spun ceva? …Mai drept puţin…” „Da’ tu, te superi? Mai repede puţin…” (-sexagenari)
* „…Taică-său îi plăteşte orele să meargă acolo şi maică-sa, dincolo… Îţi dai seama?” (-grup de gimnazişti)
* „O sută patruzăci!?” – dă să zâmbească omul către ospătar, plătind, la ieşire. Nu-i de glumă. Îl urmează două bătrâne cu năframe negre, dând din cap, apoi, doi băieţoi mărunţi, energici…” (-la pizzerie, la oraş)
* „Să nu te superi că mă mai uit şi eu după câte una…” „Nu, nici vorbă, fii liniştit! Mă bucur că ai simţ estetic.” (- soţi vârstnici, flagrant delict)
* Scundă, bunetă, vorbind însufleţit. Blond, înalt, se-nclină s-o audă, spre aprobare. O iau spre râu. Între ei, o distanţă schimbătoare, de la cca 30 la cca 50 cm.
„…Băiatu-so mai mare o făcut infarct…, da’ l-o salvat…, l-o dus la Baia Mare şi i-o pus stern…” (- precupeţe, la piaţă)

Consemnări
Marin SLUJERU

Vineri, 13 Septembrie 2019, la Sighet, la Detașamentul de Pompieri din localitatea fost… ziua porților deschise . De fapt, la data de 13 septembrie – în fiecare an – se sărbătorește Ziua Pompierilor din România.

Pentru a marca această zi importantă, un grup de copii de la Școala Gimnazială din Sarasău a poposit la pompierii sigheteni unde au fost invitați să admire tehnica specifică pentru intervenții în situații de urgență

Descinderea copiilor la unitatea din Sighet a inclus și o ședință foto organizată ad hoc de către cadrele didactice însoțitoare împreună cu numeroșii părinți prezenți.

Salut, Sighet!

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!…

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)

* „La mare me’r’em, …milioane pă zi hotelu’ şi micu’ dejun.” „Ooo! De banii ăştia mai bine mărg la noi la piscină şî mă pun de-a moiu tătă zâua!” (– moroşeni în Baia Mare, la mall) (& G. B.)
* „…Nu ştiu de unde să te iau, dom’nule…” – se adresează o nevastă către un tip în pantaloni scurţi şi ochelari de VIP. „Din Barcelona. Îs bărbatu Ioan’ii Mării lu’…” – răspunde stranierul. (– pe Aleea Pedagogicii) (& I. C.)
*…„Da de unde! Abia ne-am organizat. Unu’ din Dubai, altu’ din Polonia…” Revedere în oraşul anilor de liceu. Parada împlinirilor. Se pun în discuție binefacerile depărtării în realizarea de sine. Cei rămaşi sunt consolaţi: „mă întreb dacă nu voi aţi avut curaj…” Sighetul – „Zidul Curajului”…
* Un tânăr domn, mutat la bloc, întâlneşte în centru un fost vecin de grădină, la vreo 95 de ani. Îl întreabă, gata să-şi exprime compasiunea: “Soţia ce mai face?” “Mulţumesc, bine! Face grădina. Avem solari.”!
* „Aaaa!” – ascuţit. „Eu eram în mintea ta. Te montorizam!” (– copii la joacă)
* „Ceă corhazu’ ai? Zgârciuri?” – îşi ceartă un nene biţoacla, la schimbarea vitezei.
* „Csak peticsálták… Olyan csúnya! Incáb…!” (– gospodine despre asfaltarea unei străzi de departe)
* Tot mai mulţi vârstnici au motorete electrice, silenţioase. Apar şi dispar în viteză, salutând fiece pieton cunoscut, ca într-o trecere în revistă.
* La chioşc, pâinea a sărit cu aproape 1 leu. În plus: „O pungă? Pungi nu avem, numai de 1 leu. Sistemu’!…”
* „!Mândră eşti!” „Păi, orişicât!…” – plusează mândra moroşancă. Ori: “Poţi să ştii!…”
* N-şpe tarabe şi tejghele îşi oferă produsele pe fosta Alee pietonală. Destui clienţi, autohtoni sau nu, le admiră, târguiesc, savurează, în liniştea “Memorialului”. Că doar aici se spânzură harta-n cui… (Apropo: cineva zicea că ar fi corect să se pună o taxă la pironul respectiv, pentru pozarea turiştilor: “Dacă tot ne facem de ciuf, de ce să nu iasă un ban?…”)
* „Daţ’ şi un suc din ăla, ni!… Din ăla verde, …ăla mic, de suus!” „Ăla-i limonadă!!…” (– “Meniul zilei”, căldură mare)
* În sfârşit, am priceput mesajul celebrului scaun de giratoriu din muncipiul sighetean marmaţian: „Hodiniţi la noi!” – Rămâi lemn.
* Daenerys (Khaleesi). Apoi, nimeni pe covorul roşu– scrie pe faţa lor.
* Fără nici un vernisagiu, au mai pus de-o statuă la Sighet, pe Aleea Memorialului: Statua Îngheţăţii. Curje tătă, halb.
* „Ilonka! Vegyünk néhány prune?” (– gospodine în piaţa Sighetului)
* Reluând scrisul de mână zilele trecute, mi-am amintit versul “am mândruţ care şti’ scrie”, dintr-o culegere de folclor de pe la 1900, şi cum visa aceeaşi ţărăncuţă să întreţină odaia conţopistului din Oraş “cu mătură de Anglie”. La tastatură n-aveam cum să-mi amintesc…
* Apare câte un văduv la „Meniul zilei”. Priveşte masa plină de farfurii şi tacâmuri, absolut înstrăinat.
* „…cum o zâs ‘cela: tăt aşe’ oameni suntem, nici mai săraci, nici mai…” (– final de negociere, la piaţă)
* „Recent, am citit în media locală despre o campanie de sterilizare „a câinilor bagabonţi”. Între timp, s-a petrecut corectarea şi, sper, sterilizarea. Ci, eu continui să mă întreb: „LA CE FACULTĂ ÎNVAŢĂ SĂ SCRIUĂ AŞA?”
* O tânără pereche iese din piaţă. Sunt încărcaţi cu roadele toamnei. Când să ajungă la maşină, doamnei i se desface şiretul la bascheţii „Converse” (vulgo „converşi”). „Domnucăă, v-o ieşit ceaplaurile! Mn’i-i să nu vă-mpt’edicaţ’ înt’ele!” – îi atrage atenţia, din spate, o moroşancă. (& M. V.)
* After School program. Clasa „a 0″ intră pentru întâia oară în sala de mese. O linişte deplină, din atâtea inimioare mici… Cum ar intra în biserică sau la expoziţie. Nu trec, însă, nici 5 minute şi pitiicii îşi bălăngăne nerăbdători picioruşele, de pe scaunele înalte… (– nouaşii…)
* „…Spuus… Am pus capu-n pământ şi… Ce să-mi facă?” (– plimbare cu confesoarea)
* Urcând treptele digului, în faţă cu priveliştea, un domn îşi ridică pălăria spre Solovan, spre Iza. Sunt martor! (– La sera)

Marin SLUJERU

* Iunie. O păsăruică se aşează pe gard, purtând roşul trandafirilor, al cireşelor.
* Duminică, la o terasă. O pânză transparentă cu oraşul de demult. Soarele de-acum tălăzuieşte asupra Şcoliii de Fete “Domniţa Elena” (nici o mişcare acolo, vacanţă, poate) şi a copacilor stradali, măturând homocul (pisocul) ultracentral…
* “Ha, ha!… Da de unde!… O luat un pumn de Algocalmin. Măcar de era cel mai tare Algocalmin…” ( – puştoaoaice, pe sub castani)
* Arşiţă, pensii. Lume-nceată, în argint, şir la ghişee: la apă, la gunoi, la telefon, la curent, la Poştă, la CAR… Cuminţenie, aliniere, “civilizaţia cozii”…
* Doi domni pe corso. Unul dă să dicteze un număr de telefon: “Stai să-mi iau ochelaru’!” „Pune, pune, că nu ştiu ce nu-mi scriuă pixu’!” – îi răspunde celălalt, de pe aceeaşi Vale.
* Arşiţă, corzo. Sub un pom decorativ stă un pensionar. “Aştepţi pe cineva?” – îl întreabă un amic. “Da, am întâlnire cu cineva, …dar nu ştiu precis, azi sau ieri, …sau poate mâine… Şi chestia-i că nu prea ştiu cu cine…” – răspunde omul nostru, pe măsură ce amicul se îndepărtează.
* ”Ai fost la lucru în Irlanda?”, “Felicitări de Ziua Mişcării!”, “Te-ai înscris la ecologişti?”, ”Szép magyar zöld!’’ – curg adresările. Şi-a cumpărat şi el o bluză în Yin şi Yang…
* „Tri cu doi şi tri areatoriu!” ( – la “Pariuri”)
* „Şi eu un aiz cofi!” (– către ospătar )
* „Revin apoi!” (– mătuşă în control la coafor)
* „Pudărele” – flori multicolore, puzderie, cu un singur rând de petale, „ochiul boului” (– de răsădit în “Grădinuţa fetelor”…)
* „Concediu? Din 20, ori din 25, ori 27… Tăt aşe’-mi scriuă mesaj!” (– vânzătoare din centrul municipal).
* Trandafiri cât bujorii la casa cu ferestruici.
* O bluză galben murdar aduce răcoare pe trotuarul în soare.
* ”Zmeură, pastăi!… De ce râdeţi?” „Pastăi!” „Cum, nu zicem bine?!” „Sunteţi di pa Iza?” „Nu. De la Ukraina… Da’ cum să zicem noi?…”
* „Hai, Ioana! Că piaţa-i şi-năuntru…” ( – turişti trecând de Casa de cultură şi de cordoanele de vânzători de ţigări de pe culoarul pieţii)
* Peisaj Duminical: Sub acăţul de la „Pariuri” un bătrân gătit de sărbătoare, cu o cipilică verde, îşi numără bancnotele de 1 leu. Un biciclist de vârstă mijlocie colectează deşeuri menajere din tomberoane. Un invalid îşi cară nepoţelul cu căruciorul. Dinspre centru imami în difuzoare, de pe străzile de departe imne zglobii. „Memorialul” nu are nici astăzi răgaz. Cuiul, tarabele, tejghelele, muzichia de pe „Valea Muluşagului” au program şi în week-end – Valea Muluşagului!…
* La supermarket. „O, avocados!”- rosteşte încântată o tipă în ie chinezească. „Să vedem cât coastă! 3, 99 lei. Ca la noi: 0,95 euro!” (– LA NOI…)
* În jur de 10. „Bună dimineaţa!” – iese la poartă gospodina. „Bună dimineaţa!” – răspunde lăptarul, nuanţând: „…mai de-amn’ iazăţi…”
* …Apropo…, scuze c-am…” – zice fecioraşul. „Nu-i nimic…” – îi răspunde tăticul, revenind cu el de la toaleta localului.
* „Auzi?! Îşi cere voie când vrea să facă ceva rău! Prefer scuze, decât să ceară!” (– bărbaţi tineri la sfat – aproape să mi se dea cafeaua de pământ)
* „Ha, ha, ha! Eu sunt fuuarte sinceră, întotdeauna. Să ştii, apreciază!” (– nu ştiu ce are astăzi, ne pune în bucurie pe toţi! – şi ce dacă-i un talcioc de vorbe? – ei, şi voi: “cine, cine, cine?…” )

Consemnări de Marin SLUJERU

* „…me’rem şi la Kauflănd?” „Darră!…Peeste tăt!” (– dimineaţă şi marţi, două cumetre agale, pe corzo)
* Mai, după ploile reci. „…fiervechicum-pă-‘răăm!…, fiera-du-‘năăm!. .. (– atelaj cu badoage pe străzile de sub Deal – ea dolofană şi coloretă, el concentrat la mânat calul)
* Trece maşina şcolii de condus maşini de mare tonaj – uriaşă. Pe ea scrie cu litere tot aşa de mari „ŞCOALA”. „Asta da şcuală!” – exclamă o vilegiaturistă în trecere prin urbe.
* Încă din clasele primare, unii băieţi sunt pasionaţi de maşini. Exemplu: „Vrei o tură cu Be-eM-Veu’ ?” – strigă ei pe culoare, după unele colege liceene.
* Sărbătoarea poeziei ucrainiene la Sighet. Două doamne în costume „naţionale” de prin zona Tulcea: „Taka me douha ses’ia sukn’ia șoa s’ia împiedikuiu v n’iu!”: „Mi-e atât de lungă fusta asta, încât mă împiedic în ea!” (& J. C.)
* Admir norii albi, bogaţi, în nemişcare – cumulus. Oricât sunt de atent, nu le văd deplasarea. Ci, se destramă… Luând-o în toate părţile, rămâne mai nimic din ei.
* Acalmie. Pe o stradă, departe, povestim. Pe pajiştea moale, umbrele pomilor în formaţie stau, ore, încremenite.
* „…Aţi fost la Moscova?! Şi io am fost!… Numa’ aşa, să văd… Da’ mama o vândut răsărita!” ( – o cocoană apşancă, despre negoţul internaţional de seminţe ) ( & N. I.)
* „…vede numai înainte, pe de lături ceaţă…” „E’i, da! Samâie glavnâie…, numai lucrurile cele mai importante.” (– vrăjitoare la cafea)
* Grădini cu zeci de bujori – roşii, albi, roz, de la boboci la golaşi – cu irişi metalici, mai ales galben-cafenii, cu trandafiri de la noi, rezistenţi până-n noiembrie, cu iasomie… – fiecare casă cu colţul ei de rai! Chiar dacă ambrozia, de care legea ne apără, ne sufocă. Stânjeneii de care ziceam sunt nefotografiabili.
* Culoarul pieţei. „Ţigări, băieţi?” – întreabă o tipă nişte liceeni, privindu-i drept în ochi. „Cum ar fi Sighetu fără asemenea vânzători?” – îi întreb, ştiindu-i sportivi. „N-ar fi Sighet” – îmi răspunde unul dintre ei.
* Peugeot nou-nouţ. Alb. Dinăuntru: „Alou!… Să ‘iuă, noa! …Să grăiesc cu el odată!”
* „Da’ ce limbă vorbeşte ăsta? Că nu-nţeleg nimic!” (– fratele, despre frăţior)
* Arcadă de trandafiri, roşii, la bloc. O bancă, în şoaptă: „…ie’, în sara de Crăciun, o zîs căt’ă el…”
* Şef de plasă grăbit, fericit. Duce acasă: cartofi noi, salată, cireşe şi pătrunjel verde-verde – clar că toate pe alese…
* Iunie. Liceeni în practică pe străzile de departe. Trecând pe sub un cireş încărcat de cireşe, unul zice, privind sus-sus: “Mă’! Zinim la noapt’e?”
* Supermarket. Când să ia din raft pachetul de biscuiţi, aude o voce puternică: „Stimate client…!Magazinul nostru…”. „Ah!” – se-nspăimântă clientul, ducând mâna la inimă. Apoi izbucneşte-n râs cu fata de pe raionul de dulciuri (- „Deci hoţ!”), în hodorogeala publicităţii ininteligibile. (Oricum, mai bine decât inevitabilul, până deunăzi, „Jaga-Jaga”…)
* „Szimoná mint az időjárás. Márianá pe loc csinál.” ( – un întreprinzător, despre stilurile de lucru dintr-un birou)
* Nu găseşti, batăr ce-ai fa’ , în zona sinistrată din mijocul centrului sighetean-marmaţian: albăstruc, verdiuc, luhău, rupt în două, ţucă-l mama, horticognac sau concis: MONA.
* O casă cu trandafiri drepţi. Mă opresc, dau onorul. În grădină, o domniţă în capot. Plec mai departe. Aud sunetul foarfecii.

Consemnări Marin SLUJERU