Fără trailala şi şailailai, deci fără notabilităţile urbei şi presa conexă, a avut loc azi, 19 Mai 2018, Festivitatea de premiere şi Gala premiaţilor „Concursului Internaţional de Interpretare Instrumentală și Arte Vizuale” (ediția a XXVI-a), găzduit de Școala de Muzică și Arte Plastice „George Enescu”.

Laureata supremă a fost percuţionista Petean-Pavel Maria Isabel, cl. a VIII-a, Liceul „Sigismund Toduţa”, Cluj, o provocatoare şi dresoare de ritmuri şi intensităţi, care a fost greu de prins într-o poză, atâta-i de …mişcătoare, de pasională. Premiul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Fundaţia „Sigismund Toduţa”, a revenit violonistului Serghei ‎Siedzenia din Serbia, un copil mare artist în devenire, supersensibil. Ci, Magna cum Laude acordat din inima mea a mers către pianista Elisabeta Nagy de la Liceul „Sigismund Toduţa”, o altă neînfricată care a deschis cutia fermecată cu sunete şi sălbăticiuni, strunindu-le autoritar… Toţi premiaţii au fost, desigur, magnifici.

Pe lângă chipul laureaţilor, postez aici câteva din desenele trimise la Concursul de arte plastice, în care nu au apucat să intervină unii… Concursul se reia în 2019. Până atunci, deviza este „Studiu la instrument!” (prof. Nicolae Paraschiv)

Marin SLUJERU

DUMINICA
Ginerele îşi cumpără un Logan alb, iar soacra îi zice: „Duminică să mă iei cu tine în mașână, acolo, înainte! Tăţi oamenii ‘or fi ieşiţi de la biserică și io tăt ‘oi ieși pe geamu’ acela: Lăudăm pe Iisus… Lăudăm pe Iisus!- şi ei: uă, ce maşînă mândră ţ-ai luat!”
(& F. H.)
*
BIATA….
După Sărbători, constatând că nu i se închid fermoarele de la rochii, orăşeanca trece rapid la o cură de slăbit.
– Uă, tu, Ionucă! Biata de tine, ce slabă eşti! Să vede că ţi-i rău… – o compătimesc, revăzând-o, bă-bucăle din satul natal.
*
DISPUTA ICOANELOR…
Moşu’ venise zdruncinat de bolşevism de pe front. Îşi petrecea timpul trăgând din pipă şi privind oamenii, de pe pragul înalt al casei. Nu prea mai umbla la biserică.  Într-o Duminică dimineaţă, după lăut, bătrânul se pieptăna cu cărare pe mijloc, în oglinda cât o icoană de mare – între timp, îşi spunea Tatăl nostru.
– De-ar si mai primit aşe’, ar si plină biserica de oglinzi! – comentă ca să comenteze credincioasa de nevastă-sa, privindu-l câş de sub o icoană…
(& N. I.)
*
AICIUCA…
Un  bârsănean,  să  zicem  din  Bradova, era  la  lucru  în  Bărăgan. Merge  la cooperativa din satul respectiv și cere: un font de miere, o kilă de hrișcaș și o pară la bec. Vânzătoarea se uită: „Dumneata ce limbă vorbești?” Omul nostru îi răspunde: „Dacă nu știi ce grăiesc oamenii, cine te-o pus aiciuca să vinzi?”
(& Il. B.)

Consemnări, Marin Slujeru

Foto: Peter Lengyel

DEMNITATE
La 89 ani, se ridică din pat: „Adă caieru’!…  Să mă duc în poartă,  să torc…  Că mie nu mn’i-i hia să ştie tăt satu’ că mor! …”
*
VINĂ
„…Nu, n-o prins-o… Baiu-i altu’… Umblă feştită tătă ca un ţângalău…Ptiu! Tătă-i găurită.”
*
MOTIVAŢIE
„…Aiasta, ni…, a lu’…, noa…, încătă are liceu’! Fără bacoloriat…, nu-i bai! …Şi tăte fetele de pă uliţă-l au … Numa’a a noast’ă să n-aivă? Atâta-i de proastă? Da’ d’ip ce?”
*
PERFIECŢIONĂRI…
„…Să nu mă mai învieţe aieştia atâtea! Învăţ eu sângură! Auzi: cursuri gratuite, da’ costă tri sute de lei! Din aieste n-am mai vazut!”
*
CORDIALITATE
Contributor al unui nou așezământ spitalicesc de pe sate, un moșulică, francez de  origine,  trece  în  vizită,  la  un  an  de  la  înființare.  Pleacă  foarte  mulțumit.
– Vă mai așteptăm pe la noi! – îi dorește doctoriţa.
Cum  nu  știe  nimeni  franțuzește,  sponsorul  o  rupe  pe  românește:
– Bine. Anul vihtor!  Dacă nu sunt mort!
*
WHAT’S UP?
– Ce mai faceţi, mătu’şă?
– Apooi, facem ce ne-ajută Dumnezeu…
*
OM ÎN FRIG
Maramureş,  şoseaua  dintr-un sat.  „Ai  multe  haine  pe  dumneata?”- o întreabă o reporteriţă pe băbuca în lecric, zadii, pânzătură neagră. „V’o cinci: sfeter, bluză, t’eptar… Am, de bună samă!…”

Consemnări, Marin Slujeru

Foto: Peter Lengyel

Semn de carte: VIORICA ŞUTEU
(„Feţele timpului” – Ed. Valea Verde, Sighetu Marmaţiei, 2018)

O carte scrisă la un moment de cumpănă, după moartea fostului elev, prof. univ. Ion (Jean) Bălin şi a soţului, prof. Ion Şuteu – personalităţi tutelare pentru eminenta doamnă profesoară Viorica Şuteu, ca pentru atâţia sigheteni. O carte a fascinaţiei pe care cele două „legende” ale locului, Filosoful şi Literatul, au exercitat-o asupra autoarei, precum şi a fascinaţiei acesteia asupra lor, ca o doamnă-domniţă neînfricată, cu personalitate, dedicată profesiei, Şcolii, familiei.

E ceva să o vezi cum punctează sec, fără iertare, câteva din „aerianismele” alesului drag, minunatul şi mai presus de orice iubitul profesor Şuteu sau urmărind „dezghiocarea” Gânditorului Jean Bălin, dintr-un prunc pedagogist de la ţară, cu lecturile, ghiduşiile şi rafinamentele sale. O carte luminoasă, echilibrată, spunând adevăruri cu francheţe, evitând nostalgia siropoasă.

O carte care se oferă lecturii, comuniunii cu cititorul. Poate de-acum (presupun că aţi citit-o), vom şti să evităm ca Oameni doldora de experienţă spirituală (şi) de viaţă, să fie nevoiţi a-şi lua interviu singuri, târziu, departe…

Marin Slujeru

Este adevărat că „un filosof filosofează din orice” în sensul că el tematizează, fixează problematica în discuţie în cadrul unei teme generale de meditaţie,  dă  coordonatele  acelui „orice” într-o desfăşurare conceptual-istorică grandioasă.  Un exerciţiu precis de identificare, definire şi redefinire,  de situare a acelui biet „orice” în ceva ce mult îi transcende, dar îl şi îmbrăţişează, îi pune în lumină precaritatea, dar îl şi luminează.  De unde sentimentul de eliberare pe care îl trăim în preajma lor, a filosofilor autentici. La Sighet, am avut bucuria să cunosc astfel de gânditori…

Profesorul  universitar Nicolae Iuga, premiat recent de Academia Română pentru cartea sa „Din istoria marilor idei etice şi pedagogice” (Ed. „Grinta”, Cluj, 2015), caută să vină cu contribuţii proprii la teme şi discipline filosofice  de bază, în mod documentat, cvasiexhaustiv. Scrie limpede, logic, edificator, iar mai nou înclină să treacă de la stilul academic la cel eseistic. Tot el abordează problematici strict actuale, acute, cum ar fi avatarurile spiritualităţii  în lumea de azi, sau „şovinismul de mare putere”… , are contribuţii la  Istoria Maramureşului, ca să nu mai vorbim de pamfletar şi ziarist…  Şi mai este un un prozator înnăscut, deocamdată exclusiv povestitor, plin de har şi de bucurie. Un mare cunoscător al oamenilor şi al ethosului maramureşean!

M-am apropiat cu greu de ultima sa carte, („ESEURI DESPRE SINUCIDERE  – de la justificări filosofice la interdicţii  religioase”, Ed. LIMES, Cluj, 2018) fiind vorba despre ce e vorba… (mai ales că, dinspre psihiatrie, se spune despre cei care s-au sinucis că nu puteau să nu…). Dar, până la urmă am făcut-o, lămurindu-mă, dacă mai era nevoie, de rolul edificator şi oarecum taumaturgic al demersului filosofic autentic, mai ales al celui eseistic.  De altfel, după cum  bine ştim, filosofului nimic din ce este omenesc nu trebuie să-i rămână străin… Suicidul este   tratat, de domnul profesor Iuga, în mod sistematic şi liber totodată, de la şocul indus de filosofii care consideră  sinuciderea  ca manifestare  a libertăţii  absolute, trecând prin sinuciderea cu rol educativ a lui Socrate, la felul în care se raportează  marile civilizaţii şi religii la suicid – de la cauzele acestuia (psihologice, sociale), la prezentarea câtorva mari personalităţi care au ales sinuciderea  şi, mai ales,  la sinuciderile celebre în literatură.  Dar, piesa de rezistenţă  a cărţii de faţă este, în opinia mea, eseul „despre moarte ca binefacere”, o adevărată  bijuterie!  Filosoful încheie cartea cu cîteva consideraţii  privind posibilitatea  unei „antropologii a Morţii”.

Eu m-am mai despovărat de-acum…  Citiţi şi dumneavoastră!

                                                                                  Marin Slujeru

DULCI ISPĂŞIRI…
„Oho, de mult o fost… Da’ cât de bine-mi place când îmi amintesc, părinte!”– răspunde o băbucă, mustrată că se tot spovedeşte şi cere canon pentru dulci păcate, ispăşite de mai multe ori, din tinereţe.
*
REFUZ FINAL
„… Şi o duce, nu la un azil – la unu’ privat, tu, ca la un hotel! Ie’ numa’ să semneze. Şi ea nu vre’!… Nu se predă!”
*
ÎNVĂȚĂTURĂ…
„Când vezi un om mâncând, stăi și ajută-l, că nu te doare gura! Când vezi  unul lucrând, încongiură-l, că nu te dor picioarele!”
*
BINEŢE
Învăţătorul-director Dumitru urca greu uliţa, în Poderei. Deodată, o nevastă „ţâşni” din-tr-o casă în ocol, îşi desfăcu picioarele, îşi suflecă sumna şi…
– Pişi, Ileană, pişi? – salută învăţătorul.
– Piş, Mitică, piş…- răspunse femeia.
*
PESTE VALE
Sat  maramureșean, prin ’68-’69. „Nişte poprică, o jumătate de font de mn’ere, o finge de fărină, două dej’te de broză ori de oloi împrumut” – cam astea se strigau peste Vale, între vecine. Cărăuşi erau coconii abia obișnuiți cu trecutu’ punții.
*
OMĂTUL
„Miez de Martie şi ninge şi-i frig cum n-o fost tătă iarna!… Tot aşa, în tinereţe, eram În Hotare cu oile, pregătiţi să le ducem În Deal. Era prin 20 mai, dimineaţa, când ne trezeşte vătafu’ ciobanilor: „Haidaţi, ameni buni, avem zăpadă!”… Am dus oile mai jos, la hrănit… Da’ n-o ţânut  mult, s-o topit repede şi le-am suit înapoi În Hotare şi apoi În Deal.”
*
ÎN DULCE GRAI…
* „Scrie tăt hucuruc!” – îndemn un elev. „Hucurel!” – precizează colega di pa Iza.
* „Cum adică să siuă?” – admonestez un elev. „Să fiuă, noa, m-am corectat, ceă?”

Consemnări, Marin Slujeru

Foto: Peter Lengyel

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de doctor în sociologie.

A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Memorial Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).

Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.

Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor.

La Mulți Ani poetului Gheorghe Mihai Bârlea!

(Salut, Sighet!)

***

A fost un timp al nesaţului de toate. Sighetul era înconjurat de străduțe care se terminau în preajma poeziei. După căderea serii, ideile noastre alergau să se întreacă în formele sublime ale îndoielii de zeci de ori. Orice puteam discuta înflăcăraţi de puritatea dorințelor. Oricât am fi visat ne simţeam creatorii reali ai unui poem care găsește cea mai fascinantă cale a iubirii spre oameni. Așa era atunci când i-am cunoscut pe fraţii Ghiţă și Vasile Bârlea, anii 1976-1977. Apoi am plutit fiecare în corabia noastră, dar ne bucuram de revederi tihnite fie la cenaclu, fie în pauzele de suflet ale orașului. Eu rămân întotdeauna fidelă părţilor bune din prietenii mei. Intenţionat aleg să păstrez imaginea lor cea mai frumoasă de care m -am bucurat vreodată. Așa că, la fiecare nouă aniversare cred că ceva minunat e pe cale să i se întâmple celui sărbătorit.

La mulți ani, prietene care scrii mereu pe marginea subțire a trecerii cu o geană de înger atotștiutor!

(Rândunica Petrulescu)

***
Jocul, vraja, caligrafia, muzicalitatea sunt note specifice ale poeziei lui Gheorghe Mihai Bârlea. (Cunosc persoane foarte sofisticate care o adoră…) Vă propun aceste inedite ale poetului, cu ocazia împlinirii a 67 ani de viaţă (n. 10 februarie 1951, Năneşti). Pentru că toate ipostazele sale – maestru al sociabilităţii (societas) şi al prieteniei, bibliotecar, promotor cultural, demnitar de Maramureş, universitar, familist dedicat, activist al societăţii civile, preşedinte de club sportiv şcl. – o au pe aceea de poet la temelie. Eu aşa înţeleg entuziasmul său plenar, tulburătoarea sa implicare în viaţa Cetăţii omului…

La Mulţi Ani, Mihai! Nestinsă amintire dragului tău frate geamăn, Vasile…

(Marin Slujeru)

Meta-poetice
Părinţilor şi fratelui Vasile

***
Trece o femeie strada,
cu un mers legănat, ca o frunză în vânt,
îmi pare că s-a întors
mama mea pe pământ,

exact cum o vedeam în pruncie,
îngândurată şi nemuritoare;
această iluzie mă salvează
şi azi de plâns şi uitare.

Şi suus, de tot suus,
îl ia pe tata de mână
şi pe unde nu este apus,
îl duce cu ea la cină;

împreună cu ei – fratele!
prea devreme sedus
să numere nesfârşitele nopţi
şi zile ce nu-s…

***
clipa de fericire
ca stropul de rouă,
ca lacrima,
la atingerea vântului
se usucă;

rămâne un sigiliu de sare
adânc înrămat între pleoape,
care nu se topeşte
şi nu se usucă,
ci creşte.

***
brumele dimineţii
şi iarba în răsfăţ,
prefigurează mersul amiezii de vară;

seara încercănată
de soarele în stingere
aşteaptă şiragul de stele

noaptea pândeşti un vis
care să te facă învingător
împotriva fricii.

***
Uneori oamenii sunt
ca păsările –
uită de ei şi cântă;

şi păsările uneori
sunt ca oamenii –
lasă în zbor
amintiri de neuitat.

 Gheorghe Mihai Bârlea

(07.02.2018)

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)

SENTINŢĂ
Duminică după slujbă.  Prin centrul comunei trece  ea, cu ochii ei verzi. Babele de pe lăiţi o grăiesc. Moşii numa’ şed şi dohănesc. Unul conchide: „Îhî, îhî… Aiasta nu-i femeie de-un bărbat!”
*
INEXPLICAŢIE
La mânăriile şefului direct şi ale superiorilor acestuia, un diac de pe sate conchide: “Aşe li-s şcolile.”
*
PANĂ
Un zilier de pe un şantier al IREM îşi pune ochii pe un tânăr electrician şi îl însoară cu fata lui. După vreo două săptămâni, fata îi comunică printre lacrimi că tânărul este impotent. „ …Cum im-pon-tent? Ce im-pon-tent?” – se apără omul nostru. „Io am ştiut că-i corentâş!”
*
DUMINICĂ
„Cum zic italienii: mi dispiace…” – ridică din umeri frumoasa nevastă, râzând. (În centrul Săpânţei, o negustoreasă locală nu se înţelege la preţ cu nişte… germanici.)
*
FIREA LOCULUI
„… El însuşi este o dovadă viuă…” – m-aud. Ptiu, drace! – cred că erorile astea sunt în firea locului, sunt naturale. O fi vreun genius loci, ceva, al limbii, un genius loci-poci…
*
PE HĂLEŞTEU
„Ieri am fost în sat la noi. Am văruit pomii. Am vorbit cu cucu. Numa’ odată ce l-am auzit pe Hăleşteu (sunt acolo nişte stejărei în soare, îi place i-i bine): „Cu-cu!, cu-cu!” – şi eu „Ban, cucule, bani! Mn’ie bani tătă vara/ Ţâie frunza şi iarbá”!  –, iară cucu: „Bine zâci,  bine!”… Că la noi pe Hăleşteu, /Cântă cucu’ când vre’u eu!”
*
IPOSTASIS ÎN MAI
Bătrânica iese cu sapa de-acasă şi o ia spre câmp: „Cum să nu mă duc? Nu vedeţi cât îs de albă? Acuma-i de făcut plajă… Azi îi mai cald. Nu ştiu cum ‘oi rezista. Ieri am săpat cinci rânduri de mălai. Da’ mi-oi pune o frunză de captalan sub pânzătură ş-apoi  nu  mai  văd  nimic  –  numa’ nainte!….”

Consemnări, Marin Slujeru

foto: Peter Lengyel

Poveste fără sfârşit…
– Marin, cât ai luat pensia?
– Încă nu… – îi prelungesc aşteptarea…
…Sau în pensii să ne batem? Zi de toamnă până-n seară…

*
În Pariloto grai…
* „Tăt aşe, aleatoriu, da. Mai pun o dată şi mă duc hăt!”
* „… Îngrozî-s-ar!…”

*
În tili-Phone grai…
* „Alo, Ioa’! În vezi, păret’ele ceăla are doi şiaizeci?”
* „Îi pensionar, da’ lucră… Sângur, da… Pruncii i-s duşi…. Când n-a mai putea lucra, a îmbătrâni, ş-a vinde apartamentu’ ş-a vini acasă!”
* „Ce nu i-ai spus lu’ colegăi? Adu-i aminte-i!”

*
În “ABC”- grai…
– Ez minden nap jön să vadă cât îs oauăle – şopteşte vânzătoarea privind pieziş spre o bătrânică frumos gătită. Care căuta îngrijorată 10 bani scăpaţi pe jos.
– Patru ouă, vă rog! – cere ea în cele din urmă.
Cineva îi culege moneda şi i-o dă.
– A, aici erau!… Mul-ţu-mesc! – se tot duce pensionara.

*
În dulce grai…
„Măă, nu vinzi freza?” – strigă pe centru un fecior, după un altul proaspăt ferchezuit.

*
În Local-grai…
“Bună!” – îmi răspunde ospătăriţa la salut. După ce-mi aduce mâncarea, mă anunţă cu glas de stentor: “Pooftă!” La urmă mă încasează, spăşită: “Se mulţumeşte”.

*
În TVR1-grai...
„…Trebuie să fim mai atenţi puţin cu aceste faulturi…, să ne gândim la următoarele meciuri care urmează… De remarcat potenţa lui Enache.”

*
În RRA-grai…
* Marketing: „Magazinele K. vibrează de reduceri ca jungla de animale!”
( Nu mai bine ar foşgăi?)
* Trnsmisiune, Ilie Dobre, sufocat, sufocant: „Stimaţi ascultîtori! A începu prtida dintre …! Este minutul întâi!! Scorul este zero la zero!!!”
* RRA local nu rămâne mai prejos, informându-ne despre “cenaclul literal” al Centrului Cultural.

*
În Digi sport grai…
„…de la Dragoş Balauru mingea ajunge la Ionuţ Balaur. Bine că nu sunt colegi cu Silviu Balaure, ar fi fost o echipă de groază!”

Marin SLUJERU