Vineri, 20 octombrie, după amiaza, pe la ora 15:30… mă odihnesc butonând telecomanda…

Pe TVR 1, un istoric de la Institutul “Elie Wiesel”, împreună cu alți intervievați, încercau să ne convingă de necesitatea acordării (sau suplimentării ) despăgubirilor financiare pentru cetățenii de etnie rromă care au fost deportați în Transnistria de către regimul Antonescu ( 1941-1944), de combatere a manifestărilor considerate “țiganofobe “din societatea românească, a discursului incitator la ură anti-rromă sau disprețuitor, din partea unor oameni politici (nominalizat Băsescu…).

Schimb canalul și ajung la B1 TV, unde ni se relatează un caz din Timișoara când poliția a scăpat un infractor (nu știu dacă dovedit sau doar suspect) pentru că 15 persoane de etnie rromă i-au impiedicat pe polițiști să-l rețină după care acesta a dispărut… Îmi fuge repede gândul la Catalonia unde chiar acum 2 zile fuseseră arestați doi lideri de ONG -uri separatiste  Jordi Sanchez și Jordi Cuixart), pentru că îndemnaseră cetățenii să împiedice forțele de ordine să pună în aplicare un ordin judecătoresc. Probabil că așa e normal într-un stat de drept. La noi, infractorul a scăpat, iar „galeria” poate jubila liniștită…

Deci, ce trebuie să cred eu, telespectatorul român din 2017? Pe un canal TV mi se stârnește compasiunea pentru rromi ca victime ale unei persecuții din trecut, sugerându-ni-se că am avea, ca cetățeni români, o răspundere colectivă pentru acțiunea unui regim dictatorial de acum 70 de ani… Pe un alt canal (și nu e singurul…) ni se prezintă fapte anti-sociale săvârșite azi de grupuri de etnici rromi, care – se vede treaba – nu sunt doar abateri individuale, ci reflectă o mentalitate colectivă de sfidare a legilor, de solidarizare în rău în contra autorităților și în dauna cetățenilor pașnici. Nu cad în capcana de a crede că toți rromii sunt așa, nici măcar o majoritate statistică…. Dar dacă avem, aproape zilnic, informații la TV cu crime, tâlhării, furturi săvârșite de rromi, uneori chiar lupte de stradă între clanuri sub privirea poliției care ezită să intervină…. atunci, ce să credem ? Cineva sugera că ar trebui interzisă precizarea etniei infractorilor prezentați în mass – media… oare asta e soluția ?

Mareșalul Antonescu susținea că deportarea rromilor era necesară pentru că mulți dintre aceștia jefuiau locuințele în timp ce populația se ascundea în adăposturi pe durata alarmelor aeriene (frecvente mai ales în 1943-1944), deci constituiau un pericol social masiv și repetat în situații limită de război. Această acuzație e doar o piesă dintr-un arsenal progandistic sau aceste lucruri chiar s-au petrecut? Desigur, reprimarea fără discernământ doar pe motive etnice nu va fi niciodată justificată dar nici prezentarea istoriei doar în „alb” și „negru” nu servește adevărului și nici reconcilierii. Avem nevoie și de un „gri” sănătos, în care să apară nuanțele necesare. De altfel, în privința întregii politici a regimului Antonescu (pentru care nu am nicio simpatie) de discriminare pe criterii etnice, cred că suntem încă departe de a lămuri toate aspectele. Eu unul încă aștept o dezbatere reală, la nivel înalt, cu toate documentele pe masă…

Stau și mă gândesc, de fapt ce cred eu despre țigani? Cristos ne cere să nu facem nicio deosebire, să privim numai omul, omul universal, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul care (indiferent de rasă, naționalitate, sex, avere sau grad de cultură, orientare politică sau filosofică) are nevoie de mântuire! Dacă e să-l apreciem, să-l apreciem numai după faptele lui! Cristos a murit pentru el pe cruce, deci este fratele meu! Papa Ioan Paul al doilea a declarat “fericit” un martir țigan din Spania, Ceferino Gimenez Malla, catehist catolic ucis de comuniști în timpul războiului civil (1936-1939). Țin minte că am fost foarte impresionat și am predicat pe această temă în duminica următoare… Ce dovadă mai bună că Dumnezeu ne cheamă pe toți la sfințenie, fără deosebire?

Pentru a gândi așa, e nevoie de un efort permanent, de o evanghelizare zilnică a conștiinței noastre, pentru că avem o inteligență limitată și ca ființe sociale operăm mereu cu clișee, cu stereotipuri… pentru a înțelege realitatea în care trăim, de multe ori simplificăm sau generalizăm…

Când aveam vreo 12 ani, un țigan m-a lovit (cu palma și cu piciorul) încercând să-mi ia banii cu care mergeam la magazin. N-am fost rănit dar eram foarte speriat. Toată familia a zis să mergem să reclamăm la Miliție. Tata a recurs la o altă soluție – am mers împreună, l-am găsit pe stradă și tata l-a întrebat calm dar ferm: „De ce l-ai lovit pe băiatul meu ?”. A îngăimat un răspuns neconvingător, dar de atunci nu am mai avut probleme cu el. Apoi o vreme nu l-am mai văzut, probabil făcuse mai multe „reprize” de pușcărie. După ani și ani, l-am întâlnit pe stradă, arăta foarte rău, mi-a cerut bani de o pâine. I-am dat, mulțumind lui Dumnezeu că îmi dă ocazia să împlinesc Evanghelia. Nu știu dacă mai trăiește, dar îi doresc să aibă soarta tâlharului din dreapta…

Cred sincer că problema rromilor e o problemă reală, nu etnică, ci socială. Nu cred că are nimeni ceva cu limba lor sau cu muzica lor (pe alocuri încântător de frumoasă). E o problemă de mentalitate, de educație, de voință de integrare. Cred că și statul român mai are multe de făcut și populația majoritară are de corectat anumite abordări. Și cultele religioase pot face mai mult. Dar, esențial, mi se pare ca elita rromilor (au mulți artiști, profesori, avocați, sociologi, inclusiv preoți) și în primul rând organizațiile si asociațiile care-i reprezintă, să facă efortul de a aborda responsabil problema educației maselor de rromi, în primul rând a tineretului! Personalitățile rrome să nu se mulțumească cu faptul că au fost acceptate și apreciate de societate pentru merite individuale, ci să coboare în mijlocul conaționalilor neintegrați înfruntând mentalitățile defectuoase! Să meargă cu curaj acolo unde sunt probleme și să îndemne la învățătură și respectarea legilor statului, arătând prin exemplul personal că afirmarea profesională și relativa bunăstare materială sunt posibile prin muncă cinstită! Nu auto-victimizare, ci realism și efort constructiv.

preot prof. Marius Vișovan

P.S. Am folosit alternativ în text termenii “rrom” și “țigan” pentru a arăta că sunt echivalenți și ambii trebuie folosiți cu respect.

“…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc.

Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării, face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor, etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în “noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de “mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost : lupta împotriva anexării la URSS ( dec.1944-apr.1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice ( în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, “Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și “Maramureșul în lupta anticomunistă” am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 20 de seniori nonagenari și octogenari (dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!) pe care-i respectăm și cu care ne mândrim (în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): preot Ioan Bota (Rona de Jos – Cluj ), Vasile Bizău (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu (Săpânța – București), Maria Ionescu (Dragomirești), sora Pelagia Iusco (Ieud – Roman /Neamț), Grigore Șofron (Sighet – Cluj), Nistor Man (Șieu – Tg. Mureș), Grigore Hotico (Ieud – Baia Mare), Ioana Petrovan (Ieud – Dragomirești), Ioan Ilban (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte (Breb – Timișoara), Ion Bizău (Ieud – Blaj /Alba), Ioan Dunca (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan (Săliștea de Sus – Cluj), Aurel Vlad (Dragomirești – SUA ).

Urmărind numele comunelor natale ale seniorilor pomeniți vedem că două localități se repetă mai des: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei (cele două localități sunt foarte apropiate) unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală (există și azi biserica de lemn de la 1364 !), renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, dar aici se cuvine o precizare. Spre deosebire de satele maramureșene care (în ciuda secolelor de dominație străină) și-au păstrat caracterul predominant românesc, în Sighetul tradițional (situație valabilă până în anii ’60) românii nu erau majoritari (dintr-un complex de motive, discriminările din perioada austro-ungară fiind unul dintre ele). Grupul etnic cel mai numeros îl constituiau în perioada interbelică evreii (majoritatea stabiliți relativ recent, în a doua jumătate a sec. 19), care împreună cu maghiarii (stăpânii de până mai ieri) reprezentau circa 70% din populație. Centrul orașului era locuit masiv de alogeni (care dețineau comerțul și meșteșugurile), românii locuind la periferii, zona numită Locul Târgului fiind cartierul românesc cel mai important (capela greco-catolică care deservea zona fiind amenajată în casa eroului pașoptist Ioan Buteanu, unul din prefecții lui Avram Iancu). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta, etc. Practic, toți “frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Preot prof. Marius Vișovan

Cu vreo doi ani în urmă, am văzut pe un site de informații editat la Sighetu Marmației, o fotografie veche, „de la începutul secolului XX”, înfățișînd centrul orașului. Dar, fără nici o „legendă”. Pe fotografia sepia se putea citi „semnătura de firmă” a fotografului: M. – Sziget Főtér și „titlul” tematic al instantaneului: Kisnagyember. Mi-am spus că această fotografie spune mai mult decît evocă, trebuie să existe și o „istorie” mai lungă decît doar de „o zi”  de acum o sută de ani disimulată în ea. Recent, după mai multe „evenimente” ale căror doar ecouri au ajuns pînă la mine provocîndu-mi sentimente intens contradictorii, sau altele la care am participat, ca invitat „de onoare”, cu o emoție de care nu mă mai credeam capabil,  m-au ajutat să reconstitui, pe cît s-a putut veridic, „istoria” ascunsă sub imaginea îngălbenită de timp a acestei „képeslap” ( post kart, ilustrată ). Iat-o, în continuare:

„ Micii oameni mari ”, de la începutul secolului trecut, surprinşi în Centrul Sighetului de un fotograf la începutul secolului trecut, foarte probabil, judecînd după îmbrăcăminte și după umbrele lor, la primele ore ale dimineții, sunt copii de prăvălie, ucenici la atelierele meşteşugăreşti sau școlari în drum spre locurile lor de muncă sau de învățătură. În 1901, la Sighet tocmai se  construise un local nou pentru Școala superioară de fete (care în 1919 va devein Liceul Domnița Ileana). Liceul, actualmente Colegiul Național „Dragoș Vodă” se înființează în 1919, ca urmare a deciziei Consiliului  Dirigent al Transilvaniei prezidat de Iuliu Maniu. În Capitala Comitatului lucrau (la anul 1903) – conform Istoriei Maramureşului istoric în date, lucrare realizată de regretatul profesor, istoric, prozator şi poet Marian Nicolae Tomi (născut în 6 mai 1950, la Braşov şi trecut la cele veşnice, în 13 aprilie 2013, la Vişeu de Sus) –  111 cismari şi pantofari, 59 croitori, 26 tăbăcari şi 7 cojocari, 24 tîmplari şi 9 rotari, 30 tinichigii, 9 fierari ş.a. Conform aceluiași monografist citat mai sus, la 1898, „Revizoratul școlar de stat din Maramureș preciza că aici au funcționat 28 de școli primare de stat. La Sighet erau înscriși 759 elevi (48 români și 593 evrei).”

Dar, tot la începutul secolului trecut, se produceau cel puțin alte două evenimente culturale de mare semnificaţie pentru cultura poporului român: se inaugura (în 1913)   Palatul Cultural  – ASTRA din Sighet, realizat prin contribuţia în bani, materiale şi muncă a românilor din oraş dar şi din satele de pe Văile Izei, Marei şi Vişeului, şi se stingea din viaţă (la 14 octombrie 1914) marele cărturar Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, „colecţionarul” şi arhivarul Diplomelor nobiliare ale românilor maramureşeni din sec. XIV şi XV, lucrare apărută la Sighet în 1900 şi premiată, în anul următor de Academia Română din Bucureşti cu Marele Premiu „Eudoxiu Hurmuzachi”.

Unii dintre copiii din vederea  îngălbenită de trecerea timpului, au ajuns „carne de tun” după ce au „primit carte de la Împărat” și au plecat în Marele Război, devenind mulți „trădători” și executați precum Emil, fratele marelui scriitor Liviu Rebreanu, ori, ajunși prizonieri ai Armatei Țariste și prin Italia, s-au constituit, după 1917, în legiunea română de voluntari și, „dezlegați” de jurămîntul depus față de Împărat, au jurat credință Regelui Ferdinand și au luptat pentru Reîntregirea României, sub flamurile drapelului Regatului României Mari, cei mai mulți în Rusia, traversînd Siberia cu celebrul tren blindat „Mărășești” și angajîndu-se în lupte sîngeroase cu Armata Roșie, care îl urmărea pe Amiralul Kolceac, șeful încurajat și apoi abandonat de occidentali al ultimei rezistențe împotriva instaurării statului bolșevic. Iată cum descrie istoricul Const. Kirițescu, în lucrarea sa fundamentală, Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, acest moment de glorie:

 „În primăvara anului 1920, legionarii români au isbutit să atingă Vladiwostok, ţărmul acelei veşnice Thalassa , mîntuirea tuturor pribegilor dornici de vatra de atâta timp părăsită. Ei puteau să fie mândri de ceeace săvârşiseră în lunga şi penibila lor retragere prin Rusia şi Siberia. Căci mulţumită disciplinei, vigoarei şi vitejiei arătate, au salvat existenţa şi demnitatea corpului lor, şi au înălţat în ochii streinilor reputaţia armatei şi a naţiunei româneşti.

 La 10 Maiu 1921, în faţa tuturor reprezentanţilor streini, a fost sărbătorită vitejia legionarilor români din Siberia, cărora li s’a încredinţat de şeful misiunei militare române drapelul legiunei, subt flamura căruia ei au depus din nou jurământul de credinţă regelui Ferdinand şi patriei lor întregite. Numeroase distincţiuni au fost acordardate legionarilor de reprezentanţii militari streini.”

(în Vol. III, Cap. 3.- O Anabassis românescă, pp. 128-129, în Ediția II-a Refăcută în întregime și mult adăugită, Editura Casa Școalelor, București, f.a.)

Între timp, cei care ajunseseră mai repede acasă, în Maramureșul și Țara lor reîntregite au avut de dat și ei bătăliile lor. Celebră rămâne „Bătălia de la Cămara” și eliberarea Sighetului de sub ocuparea vremelnică a trupelor ucrainiene conduse de  Lt. Vorobeț, cu scopul nedeclarat dar evident (așa cum s-a întîmplat mai apoi în Ungaria, unde între 21 martie și 6 august 1919 a fost instaurată Republica Ungară a Sovietelor, căreia i-a pus capăt Armata regală Română, care a ocupat Budapesta în 4 august același an) de a proclama „independența” Maramureșului și a-l alipi în întregime la Ucraina bolșevizată. Vor fi fost și aici, în primele rînduri, unii din copiii surprinși în centrul Sighetului de fotograful din 1903. (Trebuie să mulțumesc pentru documentarea acestei bătălii, care a avut mai multe lupte: la Vad, la Intrarea în Sighet și cea decisivă, de la Cămara, preotului profesor Marius Vișovan care mi-a pus la dispoziție o copie din SFATUL – organul oficios a C.(onsiliul)N.(ațional)R.(omân) din Maramurăș, Anul II, Sighet, 11(24) Ian. 1919.)

Cîțiva dintre aceiași „copii”, dar cu siguranță mulți fii și multe fiice de-ai lor, au trecut, în 1940, printr-o altă „anabassis” – refugiindu-se, care pe unde au putut, pentru a nu fi împușcați de nagy reményeket  (grănicerii) lui Horthy ca „trădători” din W.W.I.. Și, a venit din nou un moment de speranță și de revenire acasă. Anul 1944 i-a adunat din nou, după august, la rosturile lor milenare. N-a fost să fie!

Încă o dată, „copiii” de la începutul secolului acela blestemat, copiii lor și nepoții lor au fost siliți să se împotrivească, să-și apere libertatea și demnitatea, a lor și a țării. A trebuit să iasă la rezistență armată, în anul 1948, după trucarea alegerilor din 1946 și abdicarea dictată a Regelui Mihai, cu preoții în frunte, împotriva tentativei de „sovietizare” a Maramureșului, condusă de „celebrele”, dar, vai!, deja aproape uitate, „bande ale lui Odoviciuc”, impus de ocupanții-eliberatori (!) „prefect” de Maramureș. Datorită tăriei de caracter, patriotismului fierbinte și vechi, spiritului de sacrificiu, mîndriei de nobili români și liberi, chiar așa (cum nu tocmai complet și exact i-a numit acad. Ștefan Pascu) – „în opinci”! Și au salvat, încă o dată integritatea și libertatea Țării. Și, din nou, „copiii” și copiii și nepoții celor de la începutul secolului XX. De fapt, cea mai mare parte a lor, „coconi domnești”,  in illo tempore, urmași ai voievozilor descălecători de țară. Acum însă, profesori și elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Străduindu-se să adauge nobilității lor istorice, moștenite, noblețea învățăturii, aspirația spre orizonturile înalte ale culturii.  Din păcate, de această dată, nu onoruri, decorații, recunoașteri au primit!

Acești „copii” ai curajului s-au trezit orfani de țară, proclamați  „criminali”, „trădători”, „vinovați de crime împotriva umanității”, de „uneltire” și ”înaltă trădare” de un stat, pe care pînă la urmă istoria l-a condamnat definitiv și irevocabil ca fiind „ilegitim și criminal”. Refuzînd, însă, în continuare, sub presiunea unei interpretări abuzive a unei legislații care în numele „corectitudinii politice”, falsifică adevărul istoric, și cea mai modestă, simbolică recompesă morală: fixarea în memoria colectivă a noilor „copii” a jertfelor înaintașilor. Vor trebui,  toată viața  (cîtă mai au de trăit, mulți sunt deja nonagenari), ei și strămoșii lor să poarte în „trăistuțele” lor, care mai mult, care mai puțin, dar povara unui total de 1099 (una mie nouă zeci și nouă) de ani de închisoare!

Pînă cînd? QUOUSQUE TANDEM… ?

Are dreptate prietenul meu, primul prefect țărănist al Maramureșului, după Revoluția din decembrie 1989, să avertizeze, cu vorbele lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria.”

Și, pentru că în anul școlar 1958-1959 am fost elev „auditor” – adică neînscris oficial, pentru că aveam doar cinci ani dar știam deja citi și scrie din care pricină tot fugeam de la grădiniță, drept pentru care învățătoarea Pop (trecută de mult la cele veșnice – fie-i luminoasă amintirea!) m-a dus cu ea zilnic la școală, în clasa I a cursului primar de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca „material didactic” viu, pentru a-i „face de minune” pe cei mai delăsători la carte, am să-i numesc aici pe cei care mi-ar fi putut fi colegi mai mari: Ioan Virag, Nistor Man, Constantin Rad, Ioan Dunca, Vasile Dunca, Gheorghe Andreica, Ioan Ilban, Petru Codrea, Găvrilă Coman, Petru Ulici, Grigore Hotico, Ștefan Deac, Mihai Vlad, Iuliu Vlad, Ioan Motrea, Gheorghe Bulacu, în „frunte” cu dascălul lor Aurel Vișovan.(Conform Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napoca Star, 2008.)

Pentru că ținem minte și aceste cuvinte scrise de Václav Havel, din închisoare, soției sale Olga: omul „lipsit de orizontul trecutului (…) se scufundă în <<atemporalitate>>.”

Apelez la ele pentru că, din păcate pentru marele nostru poet,  Lucian Blaga și-a anulat singur (se poate spune, în apărarea lui, că doar metaforic dar istoria unui popor nu e o „metaforă”!) celebrul vers „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat!”, atunci cînd a pus în circulație, cu autoritatea lui de filosof de această dată, teza „boicotului istoriei” ca „strategie” de supraviețuire a poporului român. În acest „punct” mă simt mai aproape de Coșbuc! Fie și numai geografic: Valea Sălăuței e despărțită de Valea Izei doar de Dealul Ștefăniței.

În ce mă priveşte, am renunțat cam de multișor să mai fac apel la teorii mai mult sau mai puţin postmoderne, libertariene ori neomarxiene ale conflictului dintre globalism şi identitate. Nici o „hermeneutică a globalizării” nu mi-ar fi de prea mare folos pentru a „traduce” în „cuvinte potrivite” sentimentele trezite de aceste „evenimente” şi „povestirea” lor denaturată tocmai de urmașii celor vinovați de comiterea lor. Dincolo de orice interpretare care transferă sau concentrează, uneori vinovății imaginare, doar într-o parte sau alta responsabilitatea, rămîne exemplară şi inepuizabilă bogăţia unei aspiraţii legitime. Îmi amintesc, pur şi simplu, de o vorbă a lui Montaigne, care pe româneşte ar suna cam aşa: „ Cel mai mare lucru din lume e ştiinţa de a fi la tine (acasă).”

Mai suntem noi, românii, toţi împreună sau unul cîte unul, uneori, totdeauna sau niciodată la noi  (acasă) ? Un adevăr este sigur: nu există acasă, nu poţi să ai o identitate proprie fără memorie.

Vasile GOGEA

(Cluj-Napoca, octombrie 2017)

Foto: pagini din ziarul „Sfatul” (1919) – exemplar deținut de profesor-preot, Marius Vișovan

Sursă articol: vasilegogea.wordpress.com

Emoția despărțirii de domnul profesor Felician Ilnițchi m-a făcut să meditez cu un pic de tristețe, dar și cu speranță și mult respect la generația profesorilor noștri de altă dată, care încet-încet se mută “dincolo”, dar pe care orașul nostru n-are voie să-i uite, munca lor fiind pentru noi, elevii de atunci, o treaptă a devenirii noastre, o parte din ceea ce suntem azi….

Dintre dascălii mei de la Liceul “Dragoș Vodă” au plecat deja dintre noi doamnele profesoare Eusebia Negrea, Elisabeta Sugar, Ileana Preoteasa, și domnii profesori Ioan Șuteu, Alexandru Diaconescu, Iulian Iuga, Mihai Smărăndoiu, Iuliu Oros…. ceilalți fiind încă în viață din câte știu, și le doresc și pe această cale multă sănătate. La care se adaugă alții… fiecare fost elev ar trebui să-și amintească de profesorii pe care i-a avut.

Cu rare – posibile – excepții cred că sentimentul care ar trebui să predomine este cel de respect și recunoștință. Cum se poate manifesta această recunoștință ? Prin evocarea cu respect a muncii lor în discuțiile noastre cu prietenii, printr-un salut și o abordare amabilă pe stradă, printr-o rugăciune… și, evident, prin bucuria împărtășită cu ocazia întâlnirilor aniversare. Unii însă, dintre foștii elevi, cred că nu mai datorează nimic sau pur și simplu multitudinea problemelor vieții justifică lipsa de interes… chiar și participarea la o înmormântare pare pentru unii un efort prea mare. Da, trăim într-o lume grăbită, într-o societate egoistă, devenim tot mai izolați în timp și spațiu, nu mai există decât „eu” și „acum”… oare e o boală a întregii omeniri sau la noi, la români toate crizele sunt mai mari? În tot cazul, cred că la capitolul solidaritate stăm prost, mult mai prost ca alții…

În fine, problemele sunt multe… eu vreau să spun doar că dascălii noștri se duc… și poate într-o zi ne va părea rău că nu ne-am mai bucurat o clipă de lumina lor….

Marius Vișovan

A plecat azi spre veșnicie domnul profesor Ilnițchi Felician, dirigintele nostru în cei 4 ani de pe băncile liceului “Dragoș Vodă” (1981-1985), și profesor pentru multe generații de sigheteni, unul dintre scumpii noștri dascăli de care ne vom aminti mereu cu nostalgie și respect. Coleg de breaslă, rudenie, prieten, vecin sau cunoscut pentru mulți din orașul nostru, domnul profesor Ilnițchi a desfășurat o lungă activitate profesională fiind o prezență constantă în viața școlii și a urbei noastre. Iar prezența sa în mijlocul familiei alături de soție, copii și nepoți s-a încununat recent prin aniversarea a 60 de ani de căsătorie, moment fericit de care puțini au parte.

Nepot și strănepot de preoți greco-catolici (ce au păstorit comunitățile din Bârsana, Șieu și Budești), descendent dintr-o veche familie românească din Maramureș (reîntoarsă după o peregrinare de câteva generații prin Polonia) pomenită de Alexandru Filipașcu în ”Istoria Maramureșului”, profesorul Ilnițchi ne va rămâne în memorie ca un om plăcut și echilibrat, deschis și comunicativ, mare iubitor și practicant al sportului (aici colegii mei își amintesc mai multe decât mine, chiar îi rog să evoce frumoasele deplasări la schi , etc), un om cult și foarte pasionat de lectură – în timpul vizitelor ce i le-am făcut în ultimii ani pomenea mereu cărțile pe care le citise recent pe teme de religie, istorie, știință… inclusiv revista “Permanențe” de la București la care colaborez eu și pe care i-o dădea regulat domnul Petru Codrea, cumnatul său, unul din primii deținuti politici ai Maramureșului…

Cam atât îmi vine în minte, acum, repede, “la cald”… sper ca alții, care știu mai multe decât mine să completeze fericit aceste amintiri. Iar dacă expresia “la revedere” li se pare unora nepotrivită, să știe că noi, creștinii, credem în viața veșnică și că orice relație de comuniune autentică de aici de pe pământ se va regăsi, purificată și glorificată în Împărăția lui Dumnezeu, în eternitatea Iubirii.

Dumnezeu să-l odihneasca în pace !

preot prof. Marius Vișovan

26 septembrie 1985 este ziua în care am mers în armată, azi se împlinesc 32 de ani… Piatra Neamț, infanterie, unitatea militară 01027… Mă năpădesc amintirile din această primă parte a stagiului militar, petrecut în timpul regimului comunist și înterupt două luni și jumătate mai târziu de hepatita care a dus la lăsarea mea la vatră (continuarea, ce a  avut loc după terminarea facultății, a fost deja după Revoluție, în 1990). O experiență comună tuturor tinerilor din vremea aceea, s-ar zice… și totuși, situația mea a  avut un caracter special.

Cu două săptămâni înainte, mai mulți sigheteni, proaspăt intrați la facultate, ne-am deplasat la Baia Mare la Centrul Militar Județean. După o lungă așteptare ni s -a comunicat unde vom satisface serviciul militar cu termen redus  (T.R.) , de 9 luni, și vedeam cum toți ceilalți studenți la matematică au fost repartizați la Bârlad, la artilerie. Mă așteptam și eu să primesc aceeași destinație. Când am ajuns în fața comisiei, colonelul mă întreabă : “Măi Vișovan, taică-tău a fost condamnat politic ?”. Am răspuns: “Da, din ’48 până în ‘64”. A urmat un moment de tăcere. Un alt ofițer a spus colonelului : “Știți cum era pe vremea aceea, cu Maniu și cu ceilalți…” A urmat o tăcere mai lungă, colonelul tot privea foaia și “rumega” situația… După mai multe clipe de tensiune a exclamat: “Fie ce-o fi!“ și a scris ceva pe foaie apoi mi-a dat-o. Am ieșit afară oarecum nedumerit. Pe foaie scria… Piatra Neamț.

Când a auzit cele întâmplate, tatăl meu și-a făcut mari probleme de conștiință. Oare ce mă aștepta la Piatra Neamț? Oare va trebui să sufăr și eu din cauza atitudinii lui de acum patru decenii? Până unde va mai merge persecuția? Se străduise timp de 18 ani să-mi ofere tot ce era mai bun și să mă ferească de suferință și iată că răul ne-a ajuns din urmă… Senzația că ești cauza necazurilor copilului tău este teribilă pentru un om cu suflet sensibil.

Din fericire, temerile nu au fost total justificate. La Piatra Neamț eram grupați studenții cu probleme politice în familie (cu părinți sau rude având condamnări politice sau fugiți din țară, etnici germani cu cerere de plecare definitivă, etc), dar nu am fost persecutați. Ne-au adunat pe toți la un loc probabil pentru a fi mai ușor supravegheați (nu cumva să influențăm atmosfera “tovărășească” din armată… ). În prima zi, ofițerul responsabil cu contrainformațiile pe unitate a venit la noi și ne-a dat să completăm un chestionar cu mai multe întrebări, inclusiv legate de  statutul de fost deținut politic al tatălui meu. Apoi n-am mai observat nimic deosebit.

Am suferit însă mult din alt punct de vedere. Eram singurul din Maramureș din toată unitatea și de asemenea singurul student la matematică. Nu cunoșteam chiar pe nimeni. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. La muncile agricole unde am fost duși timp de o lună condiția mea fizică slabă și-a arătat din plin limitele (ziua de muncă, între orele 6-20, noaptea veneam pe câmp, noaptea plecam… condițiile igienice dezastruoase…). Instrucție propriu-zisă n-am apucat decât vreo 2 săptămâni. M-am îmbolnăvit de hepatită și după o lună de internare în spital mi s-a dat drumul acasă… cu statutul de amânat medical. Tata a venit să mă ia acasă, schimbând trenul de 3 ori  – Salva, Pașcani, Bacău… frig și întuneric mai peste tot… era în vârstă și cu sănătatea mult zdruncinată dar n-a vrut să mă lase singur pe drum.

Pe 14 decembrie eram la Sighet,  spre bucuria familiei și am avut parte și de Crăciunul la care nu mai sperasem ( în condiții normale aș fi avut liber doar de Anul Nou). Meditez acum la cuvintele Scripturii : “Domnul este Păstorul meu și nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 22,1). El a permis această experiență mai grea și tot El m-a scos la liman…

Autor, Marius Vișovan