Dunele de nisip de pe lângă Merzouga, Maroc (autor, prof. Gheorghe BĂRCAN)

prof. Gheorghe Bărcan

Detașați într-un ținut nou și mai ales atât de deosebit de cele cunoscute, era normal să-ți fie mereu ațâțată curiozitatea, spiritul de cunoaștere cât mai reală a locurilor în care ai fost trimis, în paralel cu activitatea de bază, didactică, ce-ți permitea aceste preocupări.

Am străbătut Coasta Atlanticului și Marele Sud Saharian, ne-am deplasat de mai multe ori spre centru, în diferite localități: Marrakech, Rabat, Casablanca, Ourzazate, Khouribga, Oujda, Taza, Ouezane ș. a. în vizite, excursii sau pentru a-i conduce la locul de muncă, toamna, pe conaționali, prieteni sau cunoscuți, trimiși pentru cooperare în Maroc.

În primăvara anului, în martie 1975, am avut o tentativă de a ne deplasa spre dunele de nisip de pe lângă Merzuga, dunele de aur de la l-erg Chebbi, împreună cu fam. Fănățeanu de la Fes. Acest oraș era spre Algeria, în Sud-Estul Marocului, tot un sud saharian, dar mai la Nord de acela pe care l-am vizitat. Ne-am deplasat spre ei, însă am fost blocați de ninsoare la numai 40 km de Meknes, în localitatea Azrou, unde zăpada s-a așternut pe sol într-un strat în care mașina își îngropă roțile până la butuc. Ne-am întors, neștiind nici care-i situația în zonele mult mai înalte ce urma să le străbatem. A doua tentativă am făcut-o la 1 mai, cu noi în mașină fiind și dl. inginer Manole Ioan, din Pitești. Am trecut de Fes și, împreună cu familia Fănățeanu, am ajuns prin Sefrou la „Col du Zad”, o zonă mai înaltă, unde ambele mașini s-au oprit, trecând printr-un gol de aer. Curând am repornit și am ajuns într-un oraș mare și frumos, de înălțime, Midelt, și mai departe prin Ksar- es-Souk, de unde începea o zonă împădurită și tot mai înaltă, un spațiu dominat de Moyen Atlas și Haut Atlas, Anti Atlas, munți înalți, depășind 4000 de m. Am trecut de un oued (ape fără pod peste ele, ocazionale, care în timp de secetă seacă total) cu apa de pe șosea destul de învolburată; a plouat mult, apa era mare și trecerea ne-a îngrijorat, dar am trecut cu bine, nu ne-am împotmolit. Ne îndreptam spre Erfoud- Rissani, drumul către Sahara. Ne aștepta însă un alt oued mult mai mare, cu apele crescute, care se tot umflau din cauza ploii și în care zăceau blocate câteva mașini ce s-au aventurat a-l trece, niște camioane mari acționând pentru a le scoate din ape.

Ne-am reîntors spre orașul de curând părăsit, dar n-am găsit locuri la nici un hotel, toate fiind ocupate de avangarda noastră, care a prevăzut urgia. Cerul arăta deosebit de amenințător, încărcat de nori adânci și negri, o ploaie densă, cu descărcări electrice cum n-am mai văzut. Părea că cerul greu se prăvale peste munți, peste păduri, drumuri și oameni, prinzând totul într-o imagine apocaliptică.

Nu ne rămânea decât drumul de întoarcere spre casă, zona fiind pentru mult timp inaccesibilă. A urmat o noapte întunecată, care parcă sfida cu întunecimile ei luminile orașului. După puțin timp, ploaia s-a transformat într-o ninsoare abundentă, cu fulgi enormi, de parcă ar fi fost frunze albe vânturate din pădurile din jur. Zăpada cădea neîncăpător pe parbriz, blocând ștergătoarele ce nu-i puteau face față; stratul de zăpadă din josul acestora se tot îngroșa și-l obliga pe dl. inginer Manole s-o dea jos cu mâna , făcând dese opriri pentru aceasta. Ne opream doar câte puțin, deoarece stratul de zăpadă creștea periculos, noi târându-ne după vreo două camioane mari care brăzdau zăpada, ne făceau pârtie și ne dădeau direcția, pe de laturi fiind prăpăstii. Ne-am chinuit enorm și cu mare efort, multe griji și risc am reușit să parcurgem același drum în retur, prin aceleași localități, ajungând tărziu, în ziua mare de unde am plecat, la Meknes. Au fost porțiuni de drum cu zone înalte și abis pe de laturi, în care parcurgeam doar câțiva km/ora, agățați de acele camioane, cu care am avut un extrem de mare noroc, vizibilitatea fiind și ea foarte redusă. Altfel rămâneam acolo în nămeții africani, cu cine știe ce finalitate. Drumul la intorcere l-am făcut în timp mai mult decât dublu.

Muntele înalt e cu aceleași fenomene și în Africa, e tot munte iar căldura sufocantă din Sahara nu poate opri nici pe acolo zăpada, frigul, înghețul din vecinătățile ei, de pe înălțimile munților și de pe delături. Am petrecut o noapte teribilă; să mori de frig, nu de căldură, în Africa!

Au fost două încercări dure și nu ne-am potolit, am urmat-o și pe a treia, cu o echipă mai completă, mai „amenințătoare” (familiile Fănățeanu, Vaida, Căpraru, Manole și noi, familia Bărcan) . În vacanța de iarnă (!), (ce contrast de vreme între anotimpuri, cu alte varietăți) am pornit iarăși spre aceeași Sahara neprimitoare, cu 5 mașini și am urmat cam același traseu, aceleași localități, trecând cu ușurință ouedul ce a mai rămas, atunci atât de învolburat. Ne-am îndreptat spre Rissani și Merzuga, unde am ajuns în ziua următoare, mai devreme, în plin deșert saharian.

În deplasarea noastră prin acele zone, unele aride și pline de uscăciune, la trecerea prin diferite localități, am văzut miei sacrificați, atârnând pentru partajarea lor după cum era obiceiul.

Cum este tradiția la musulmani, la fel și în Maroc, sunt două sărbători, printre cele mai importante: Ramadanul și El Al Adha. Despre prima probabil voi relata, dar în ce privește cea de a doua, numită și Sărbătoarea Mare sau Sărbătoarea Sacrificiului (a mutonului, a oii, a mielului), ea începe în data de 10 a celei de a 12-luni din calendarul Islamic (e variabila în timp), după pelerinajul de la Mecca (Hajj). Deci Sărbătoarea Mare e cu tăiatul mielului, semnificând evitarea sacrificării lui Ismail, fiul lui Avram, Allah oferindu-i pentru sacrificiu un miel. Religia spune că fiecare bărbat însurat trebuie să taie un miel, pe care să-l consume timp de o săptămână (și cu cei nevoiași). Se petrecea în familie, cu diverse preparate, într-o atmosferă festivă.

Spre înserare, înainte de a ajunge la ținta noastră, amintitele dune din zona orașului Merzuga, am întâlnit o stație geologică, administrată și folosită de geologi români, care făceau prospecțiuni prin împrejurimi.

Am înnoptat acolo, fiind bine primiți și tratați; a fost o noutate și mândrie reciprocă faptul că oameni, veniți din locuri atât de depărtate, se întâlnesc pe aici, în desfășurare de activități diverse, în aceste ținuturi atât de diferite de ale noastre, într-un fel unice, intersecția cu ei fiind o simplă întâmplare. Ambasadori în cunoașterea necunoscutului.

Aveau acolo condiții optime de cazare, lumină, aer condiționat, mobilier, alimente și totul ce asigura confortul necesar. România avea o larga rețea de geologi ce-și desfășura activitatea în Maroc, făcând prospecțiuni în diverse locuri, așa cum i-am cunoscut și prin Agadir, Rabat ș.a. În acel sfârșit de zi am avut bucuria de a vedea un peisaj cum n-am mai văzut și, în mod sigur, n-o să mai vedem, pentru că el se desfășoară în condiții deosebite într-un anume loc, într-o anumită ambianță de mediu și timp.

Soarele, spre apus, încadra orizontul înalt într-o lumină galben- roșiatică de mare claritate, reflectată și peste josurile sale, dincoace de linia orizontului. Spre Nord-Vest se vedeau contururile munților înalți și semeți, la poalele cărora se profilau pădurile masive de stejar, cedru și eucalypt, continuate cu culturile mai mici de măslini, portocali ș.a., printre care se strecura acea lumină splendidă în amurg de seară, spre platourile joase, scoțând la iveală, într-o imagine plăcută, pâlcuri de verdeață ce marcau prezența unor oaze, loc de popas pentru turiști, pentru cei ce trec prin jur. Un aer pur, înmiresmat și răcoros de seară, cu liniștea ce se așterne în noapte peste un ținut mirific, îmbrăcat în nuanțe de lumini multicolore ce numai un penel l-ar putea scoate din realitatea lui, l-ar putea reproduce.

Ne-am despărțit de conaționalii noștri, de gazdele noastre bune, pornind mai departe spre misterioasele dune. Pe măsură ce înaintam, mediul din jurul nostru se schimba mereu și în căldura ce se simțea tot mai mult, ni se înfățișa o vegetație tot mai firavă, mai puțină, locul acelor compacte și mari suprafețe arboricole fiind luat de plăpânde formații tot mai izolate, specii cu frunze mici și groase, pentru a putea păstra umiditatea și seva în raritatea ploilor și a zilelor fierbinți, încheindu-și prezența cu rare fire de iarbă, adânc înfipte în solul mai puțin uscat. Pietrișul de pe laturi devenea și el tot mai mărunt și rar, până ce dispărea.

Înainte de a ajunge la țintă, am trecut peste un întins platou selenar, cu o suprafață parcă de granit, determinat de Soarele arzător pe rocile de suprafață și, din loc în loc, niște pietroaie în repartiție arbitrară, mărturie de rezistență sau aflate pe acolo prin cine știe ce fenomene, ori căzute de sus !

Ne-am dispus mașinile frontal și am gonit cu mare viteză, că pe o șosea bine asfaltată. Eu am dat cu mașina peste o mică suprafață cu nisip, unde acea pojghiță dură a fost spartă, cine știe cum, ceea ce a determinat o rotire instantanee a mașinii, obligandu-mă la un slalom printre pietroaie și a fost bine că m-am redresat, că nu s-a întâmplat nimic rău, n-am știrbit niciun bolovan, sau cine știe ce se mai putea întâmpla.

În sfârșit, am ajuns la dunele atât de mult căutate, munți de nisip extrem, extrem de fin, opozanți parcă și sfidători munților celor mai mari, mai vechi și mai firești din Nord, Nord-Vest. Am început să alergăm la un loc cu copiii, să ne înpotmolim în acel sol nesigur și mișcător. O masă masivă de material fin și aurifer se înălța în valuri și rostogoliri tot mai sus și mai departe, spre Algeria. Am fost avertizați că prin nisip, pe sub acesta, sunt șerpi mici, foarte veninoși și de aceea am fost și cu prudență. Nu i-am întâlnit, nici macar șopârle, în schimb au apărut gângănii mici, inofensive, existând prin cine știe ce mod de a-și conserva viața în acele condiții. Copiii s-au distrat enorm, alergând fară spor prin multul nisip, fară a se putea prinde, ajunge, piciorușele lor tot afundându-se în el. Nu s-au bulgărit cu acesta și-l tot strecurau printre degete, în scurgerea lui prezentând reflexii aurii, în bătaia Soarelui.

Ieșeau din loc în loc fire de „iarbă”, destul de înalte, afundate mult spre sol, în adâncime, acolo unde pământul, nisipul, păstra puțină umezeală, de unde își luau cu greu seva. Trăgând de un astfel de fir, a opus multă rezistență; am săpat mult dar nu ajungeam la rădăcina lui și repetând operația, inflexibil, s-a rupt și probabil va crește din nou. S-ar putea ca rădăcina să pornească din sol și el tot ridicându-se să străbată straturile de nisip, până la o anumită înălțime; nu cred ca în vârful „muntelui” să mai fie. Ne-am umplut o sticlă cu nisip din acela fin, ale cărui boabe parcă nu aveau nici contur, erau așa de mici că nu le puteam nici delimita singure, ci doar în masă, o grupare mai mare.

Am spus că am dat peste o furtună de nisip la Marrakech sau, mai bine zis, a dat ea peste noi și au fost din acestea și pe la Meknes, departe de unde se dezvoltau, când mase mari de nisip, de cine știe de unde venite, erau ridicate de curenții de aer sus, în văzduh și purtate de curenți la mari depărtări. Intra pe sub uși, la etaj, se strecura pe sub ramele de la ferestre, socotite etanșe, intra în casă ca vântul cu subțietatea lui, atât era de fin.

Se găseau prin împrejurimi localități sau mici buticuri de pe lângă șosea, unde găseai sucuri, apă minerală, cafea ș.a.

Ne-am întors pe aceleași drumuri, fară popasuri, ajungând pe acasă, obosiți de drum, de neprevăzut, de suspans, dar mai ales de ceva frumos, măreț și necunoscut, ce am cunoscut și am pipăit, peste tot, încărcați de amintiri, cu o zestre mereu vie, așa cum se vede și din aceste amintiri tardive. Aceste relatări îmi permit să spun că am cunoscut Marocul, puțin, pe coasta atlantica de vest, în zona sahariană de Sud, Sud-Est, oarecum și central…

Prin vizite, excursii și alte deplasări am vizionat și multe orașe de pe coasta mediteraneana, deci Nordul Marocului, zona centrala, mai selectiv, fugar sau mai stabil, din mers sau cu popasuri, așa cum am să mai relatez.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 8/01/2022




Marșul Verde (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Frontiere, frontiere. Noiembrie 1976, al doilea an de activitate în Maroc. La acel moment se simțea în oraș o agitație, grupuri mai mici sau mai mari de localnici se întâlneau și vorbeau mai tare, cu gesticulări. Am citit presa locala și ne dădeam seama că ceva se întâmplă.

Marocul, acest ținut vast, poziționat în partea de Nord- Vest a continentului african, cuprinde în interiorul său numeroase orașe de diferite mărimi și câteva cetăți imperiale, precum și extinse zone rurale. Regăsim astfel întinderea imensă a frontierei naturale, liniștite și sigure, reprezentată de Coasta Atlantică, cu lanțul superbelor ei plaje, asociată cu tot atât de splendida Coastă Mediteraneană, știrbită de două cetăți spaniole (Ceuta și Melilla ), mereu în dispute. Cu frontiera estică convențională către Algeria, unde Marocul se îngustează tot mai mult în partea de Sud, fiind și aici discuții privind Sahara Spaniolă, ca un tampon intre Maroc și Mauritania. Tocmai această parte sahariană a încins spiritele, marocanii revendicandu-o cu fermitate, ca și vecinii lor mauritanieni, din Sud.

Dacă am prezentat linia frontierelor, cu acel spațiu generator de conflict, nu pot să nu exprim câte ceva și despre cetățile prezente de-a lungul acestor frontiere mărginașe. Acestea, împreună, exprimă un medalion de toată frumusețea. Numeroasele orașe mărginașe apelor marine sau oceanice, cu plajele aurii atât de îmbietoare, existente într-un mediu exotic de basm, în lumininile limpezi ale dimineților ce anunță căldura zilei, ori cele crepusculare ale inserărilor, ce aștern liniștea peste tumultul ei, în aerul înmiresmat, cu miros de plajă și umiditatea nopților, un mediu în care te simțeai extrem de recofortant, plăcut.

Printre mulțimea porturilor ce se înșiră de-a lungul frontierei udate de ape, se afla la loc de frunte și portul Nador, în apropiere de Oujda și Melilla, o realizare integral românească: proiectare, ingineri, tehnicieni, muncitori români și utilaje românești și doar cimentul era din Maroc; a fost dat la cheie. Toate acestea, pe lângă multe altele, reprezintă faruri de bum economic, strategic, turistic și peisagistic.

Dar nu numai acestea fac din Maroc o perlă a Africii, ci și întinsele platouri și câmpii, orașe străbătute de râuri și oueduri, care, uneori, își seacă apele, cu ținuturi deșertice și multe oaze, situate în aceste zone. Toate împreună par a fi supravegheate din înălțimile lanțurilor de munți, unele cu vârfurile înălbite persistent: Rif, Moyen Atlas, Haut Atlas și Anti Atlas, cu piscuri de peste 4000 de metri, unice doar în Maroc, în Nordul Africii.

Ele se completează cu Marele Sud Saharian, cu „arborii săi de capră” și „populația albastră”, cu renumitele dune de nisip din Sud, Sud-Est, în apropierea localității Merzuga (erg. Chebbi).

În partea aceea de jos a țării a început conflictul, tărăboiul și care s-a soldat cu anexarea Saharei Spaniole, fără lupte, dar și cu un conflict sângeros, izolat, persistent, în acea zonă deșertică, între Maroc, Mauritania și Algeria, cu implicarea acelor formații numite „polisario”, aparținând unei așa numite Republici Arabe Democrate Sahariene (RASD).

Marșul Verde. La momentul amintit, pe străzile orașului s-a adunat mulțime mare de oameni, de toate vârstele, dar mai mulți tineri, care cu drapele și strigăte au umplut spațiile, bulevardele lui, urcau pe mașini, le răsturnau, chiar și pe ale lor, cerând răspicat: vrem Sahara Spaniolă !

Se comportau astfel, făceau exerciții de parcă aici era acea Sahară, obiectivul revendicat. Dându-ne seama de ce se putea întâmpla dacă ne prindeau în calea lor, toți cooperanții ce aveau copii la Misiune au plecat rapid și s-au întâlnit acolo cu mașinile, bot în bot, la poarta acesteia, pentru a-i lua de acolo și, pe ocolite, cu fereală, ocolind „șuvoiul”, am ajuns cu bine acasă, fiecare cu ai lui; ar fi putut fi periculos și riscantă întâlnirea acestora cu o mașină cu copii. Speram să nu intre și pe străzile noastre și să ne schilodească mașinile; nu s-a întâmplat.

M-a impresionat cumplit acel eveniment și a avut influență asupra unor decizii ce le-am luat ulterior. În acea mulțime am zărit unele personae cunoscute, pașnice și, dintr-o dată, cu o explozie și exprimare atât de agresive, temătoare. Am și făcut rezilierea contactului pentru anul IV, dar am revenit asupra deciziei, la intervenția Ambasadei, spunând că războiul e departe, în Sud, niște „antrenamente” militare. A trecut cu bine, doar cu acel mic impozit pe salar, în plus.

Până la urmă s-a adunat o mulțime de oameni din tot Regatul, tineri, femei cu copii de mână și chiar însărcinate, pentru a impresiona și în mod sigur cu mișcări coordonate de o gândire militară. Această „oaste” neînarmată, având un efectiv de cca 300.000 de oameni, a plecat spre Sud, să ocupe, să-și adjudece acele spații sahariene, foarte bogate în fosfați și în cine mai știe ce. Toți erau îmbrăcați în jilabale și la vedere nici măcar o bâtă nu apărea; era un semnal că nu atacă și că vor o ocupare a ce li se cuvine, împlinirea unei revendicări teritoriale. În mod sigur, cred, purtau pe sub jilabale și arme, mai ales cei mai tineri, cum ar fi fost și firesc, pentru că cine știe ce s-ar fi putut întâmpla la fața locului.

Spaniolii, afaceriștii, soldații și cei ce administrau zona s-au retras pașnic și nu s-a produs nici un incident. Marocanii au înființat acolo posturi ale armatei de frontieră, în toată zona; Mauritania, cu o armată mai dezorganizată, s-a abținut, aceștia salutând doar plecarea spaniolilor. Până la urmă, Marocul și-a luat partea din acea Sahară dinspre ocean, mai bogată, destul de lată și pe o lungime de 2.200 km și au separat-o cu un gard înalt de sârmă ghimpată, plantând mine de-a lungul ei, fiind cea mai mare suprafață minată față de oriunde (ulimele precizări de pe internet).

Algeria însă nu a fost mulțumită că nu a fost și ea chemată la înfruptare, mai ales că își dorea un culouar spre Atlantic în acea zonă îngustă, ocupată. Altfel, era obligată să transporte toate produsele din partea sudică spre Nord, terestru, spre porturile din Mediterană, cu multe greutăți și costuri mari. În aceste condiții, se făceau dese incursiuni printre păzitorii locurilor, mai ale prin așa numitele trupe „polisario”, până la urmă acestea transformandu-se într-o hărțuială continuă, cu victime și costuri de ambele părti, un mic război deșertic. Am constatat că ni s-a introdus și un mic impozit la salariu și nouă, pentru acest conflict saharian; pentru noi, și o stare de nesiguranță în zonă.

Un profesor român din Negrești, oșean, cooperant și el în Maroc în acea vreme, funcționând ca profesor de fizică-chimie la Taza, localitate mai spre Nord-Est față de Meknes, prieten foarte bun de-ai noștri, a scris o carte foarte plăcută și interesantă despre acest eveniment, cu titlul: „Marș Verde în Ramadan”, in1998, autor prof. Dumitru Mureșan. Așa s-a numit acest eveniment și a fost spre sfârșitul Ramadanului, o sărbătoare importantă, cu ajun ce dura o lună, în care nu se consuma nimic ziua, ci numai în noapte, trei mese. Ne-a onorat și pe noi cu un exemplar.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA
03.12.2021




Era un posibil pericol major (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021




Un Crăciun la Melilla (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Ceuta (Cebta), peste „drum” (apă) de Gibraltar, este un oraș spaniol, pe coasta marocană mediteraneană, cochet, de toată frumusețea, împrospătat mereu de suflul brizei marine, un văd comercial ce-ți prezintă minunile lumii, mereu actualizate.

Cu magazine mici sau mai mari, încărcate cu de toate, dispuse de o parte și de alta a unei artere de circulație înguste, în pantă, mai sus cu platouri și locuri de parcare, economic distribuite, cu mici localuri de consum aglomerate, prin tranzitul enorm ce se făcea, dar cu servicii prompte și deosebit de respectuoase, la prețuri foarte scăzute, totul mergând ca pe „bandă rulantă”. Întâlnim biserica Nôtre- Dame-d’Afrique și Catedrala, ambele în partea de Nord-Est a cetății, construite pe amplasamentul unor vechi moschei. Așa se întâmplă și în alte părți, unde, pe locul unor lăcașuri de un anumit cult, ieșite din activitate, „părăsite”în timp sau în alte împrejurări, se ridicau altele, tot cu destinație religioasă, de cult. S-ar putea spune că acel spațiu relativ nu prea extins, este foarte ocupat, cu întreaga structură, infrastuctură și cu toate activitățile, având o densitate extrem de mare; sunt multiple motivații ale acestei stări.

L-am „prospectat”de mai multe ori în timpul sejurului nostru în Maroc, pentru dragul de a-l vedea, de a ne afla acolo, de a întâlni comportamentul atât de firesc al oamenilor, direct și cald, neclandestin, fără supravegheri, cu exprimări sincere, respectuoase și binevoitoare, cu o liniște așezată în care nu-și găsea loc grija zilei de mâine, avid să trăiești acele momente cât mai prelungite, care lipseau cu totul sau lipseau mult în alte părți. Ne încărcam pozitiv pentru o vreme și apoi mai veneam să ne reîncărcăm din nou, acolo sau altundeva la fel.

În timpul petrecut prin acele locuri, în cuantum destul de mult, niciodată nu am auzit cuvântul „partid”, „politică”, ambalate în cunoscutul limbaj de lemn. În acel spațiu se muncea, se respecta cu adevărat omul, în spiritualitatea lui, se ținea cinstea la rang înalt și se trăia firesc, conform, într-o relaxare umană nelimitată, neblocată.

Aceste orașe de coastă și porturi sunt zone libere, cu multe facilități fiscale și scutiri de taxe, pentru încurajarea stabilității personalului în acele zone și pentru alte avantaje geo-politice. De acolo, puteai privi două coaste mediteraneene, amândouă spaniole, un vaporaș ducându-te de la una la alta, în plutire calmă, doar în două ore, Ceuta-Algeciras, înconjurat de delfini în diferite formații, în manifestări jucăușe admirabile. Parcă ei orientau nava și-i stabileau traseul. Localitățile amintite sunt modele și perle ale statului spaniol (am inclus aici și Melilla).

Se găseau aici jucării de fel și fel, spre bucuria copiilor, unele mai ingenioase și mai prețuite ca altele, produse alimentare de o foarte largă varietate și calitate, îmbrăcăminte pentru toate gusturile, pentru respectul tradițiilor de oriunde, aparatură electronică mai mică sau masivă, de la bibelouri la mărci răsunătoare, în sfârșit, de toate ce se găseau în lume în acele momente. Prețurile se situau și la un sfert, sau mai puțin, față de cele găsite în interiorul ținutului african ori în alte părți.

Veneau pentru cumpărături mulți marocani, de pe aproape sau de departe, ca și spanioli de pe continent, pentru ei cu anumite restricții vamale ce vizau cantitățile.

Vameșii de ambele părți fiind mai indulgenți la bancnotă și produse, ceva util pentru zonele mărginașe și se acceptau tacit, se treceau cu vederea, în cuantumuri decente. Pentru o exprimare concretă, pot afirma că se rambursau cheluielile de drum doar cu diferența de preț a câtorva produse, dacă le cumpăram. Făceam însă aprovizionarea cu mai multe, foarte apreciate, pe care acasă le găseam mai greu, sau nu le găseam și fac referire la brânzeturi, preparate din carne de porc excelente, băuturi; ne lăsau să intrăm doar cu una sau două sticle de băutură, originale, pentru a se evita contrabanda, dar noi cumpăram mai multe și le vărsam în damigeană.

Crăciun la Melilla. Împreună cu familia Nora și Mitică Mândruleanu, prietenii noștri buni, din Craiova de loc, ne-am decis să petrecem Crăciunul la Melilla, în iarna anului 1976. Zis și făcut. În data de 23 deccembrie ne prezentăm la porțile Cetății, trecând vama fără probleme cu bancnotele ce le aveam, pentru un popas de 2-3 zile, cu un control formal, având și pașapoartele cu vize conforme.

În primul rând, am căutat și am găsit cameră la un hotel convenabil, ne-am parcat mașinile și am ieșit apoi prin oraș cu voioșie, după un scurt răgaz de odihnă, care ne-a scos din oboseala drumului.

Mellila, ca și Ceuta, o fortăreața spaniolă pe tărâm marocan, mai înspre Algeria. Ambele enclave de tipic și spirit andaluzian, aveau la un moment dat o populație exclusiv spaniolă; dacă în Ceuta se păstra încă acea pondere a populației, Mellila și-a declinat acest statut; își mai păstra modul de viață andaluzian, dar cu legături tot mai strânse cu populația marocană, care, la un moment dat, a ajuns la 40% din populația locală. Nu știu acuma care este acest raport, dar creșterea va fi cu siguranță în favoarea acelei marocane. Marocul este în discuții neîntrerupte cu Spainia, pentru trecerea de sub administrație spaniolă a celor două orașe, dar poate că le vor ocupa în timp, prin ponderea acoperitoare a populației marocane.

Ca și Ceuta, beneficia de aceleași facilități fiscale, tot cu o zonă liberă, cu un puternic tranzit comercial, alimentat și cu mărfuri de contrabandă prin portul marocan Nador, o construcție integral românească, dată la cheie Marocului. Proiectul, inginerii, tehnicienii, muncitorii, utilajele erau toate românești, singura participare a Marocului fiind cu spațiul și cimentul. O entitate spaniolă specifică, cu obiective turistice bine conturate, cu un centru de oraș vechi și oraș nou, o biserică frumoasă situată în partea de Nord a orașului, cu artere de circulație animate și multe magazine, unde mărfurile deosebit de apreciate erau expuse din belșug. Toate acestea prezentând un loc atractiv, unde viața pulsează puternic, într-o aglomerație de lume, multiplu colorată, de bine, de plăcut și frumos, cu o determinare de confort deplin.

Acestea au fost impresiile de prima zi și le-am gustat din plin atunci, cu peste 40 de ani în urmă. Cele relatate despre Ceuta se regăsesc și aici, o citadelă mai mare, mai degajată, cu spații largi, locuri de tihnă și admirație pentru o lume de oameni statornici aici, cu reședința temporară sau în tranzit.

Masa de seară din oraș ne-a pus doar problema cu privire la alegerea meniurilor și nimic din ce am fi dorit nu lipsea. Am servit și din acel vin „dulce floare de Malaga” și puțin coniac, tot spaniol. Ne-am deplasat apoi la locurile noastre într-o voie bună totală și ne-am petrecut noaptea într-un somn liniștit, fără vise, pentru că trăiam un vis, o trăire într-un mediu încă neîntâlnit.

A doua zi, ajun de Crăciun. Am ieșit pe afară și ne-am plimbat puțin pe cheiul portului, de unde am văzut nave de diferite dimensiuni, pentru mulțime de trasee și destinații. Nu am ajunat și am servit de dimineață doar o cafea și spre amiază un prânz fugar, pregătindu-ne proaspeți pentru cina de Crăciun.

În oraș se vedea multă agitație, ultimele cumpărături și pregătiri pentru seara și ziua festivă, cu toate cele necesare. Nu am rămas nici noi doar simpli spectatori și ne-am adunat cele de trebuință pentru a întâmpina cum se cuvine această măreață sărbătoare, pentru noi în condiții unice pe care, probabil, nu le vom mai întâlni și nici nu le-am întâlnit, așa cum am constatat. În acele momente, problema nu era de căutare, ci de alegere.

Am ales și am adunat de toate din cele ce le-am socotit doritoare și îndestulătoare, pentu o cină într-un asemenea moment festiv, spiritual, pentru noi și pentru copii. Nu ne-am interesat, dar probabil se organiza această cină și pe la localuri, pe familii, cunoștințe, mai ales pentru turiști. Nu eram cunoscători de limbă spaniolă și în loc să fim acolo oricum un grup izolat, privitor, am preferat să cinăm acasă, împreună și să ne colindăm între noi, acolo unde eram cazați.

Înainte însă, pe înserate, am ieșit în oraș; un brad mare, era instalat în centrul acestuia, pe un platou, încărcat de lumini și globuri de toate culorile, cu tot felul de alte podoabe specifice evenimentului, care domina și parcă reprezenta întreaga zonă. Ceva mai târziu, grupuri, grupuri de oameni, tineri mai ales, se deplasau prin oraș cu „colinzi” și vizite reciproce, umplând seara de Crăciun de cântece, de trăiri spirituale, de pace și liniște, drept omagiu de credință pentru nașterea Domnului. Se trăia aevea un fenomen religios profund, de masă, în acea seară, într-o societate spaniolă de lângă mare. Spaniolii se dovedesc de inimă și suflet în astfel de momente, pe care le trăiesc în toată plinătatea lor.

Mai mulți astfel de brazi au fost împodobiți în piețe și în alte părți ale orașului, ca și în numeroase case, așa cum mulțimea de lumini le proiecta silueta. În Maroc, arabii nu folosesc brazii de Crăciun, ei nu au această aniversare iar înălțimile cu păduri imense de cedri și brazi erau întinse și procurarea acestora nu punea probleme.

Într-o atmosferă de deplin confort, bucurie și satisfacții, ne-am colindat pe rând, apoi cu toții, petrecând o seară minunată de Crăciun, cu toate deliciile și spiritualitatea ei. Nora și noi am fost profund afectați de semnificația religioasă a evenimentului, Mitică mai ales de partea laică a lui.

În ziua de sărbătoare am ieșit din nou în oraș, ceva mai târziu și ne-am plimbat mult, peste tot, calmi și limpezi, cu greu putându-ne potoli bucuria și încântarea de tot ce vedeam. Am umblat mult pe coastă fără niciun impiediment, deoarece acolo era Spania și dincolo de apele întinse tot ea, deci ne aflăm oarecum într-o zonă interioară ei, e adevărat, mai la margine.

Am privit clădirile cu zidurile lor groase, lăsate dovadă istorică de apărare a cetății de tentațiile de cotropire ale unora, sau de luptele cu pirații timpurilor, care le-au scrijelit.

O notă specifică prezentau clădirile acestei enclave printr-o zugrăvire albă a lor, care-și reflectă măreția în apele albastre ale mării, motiv pentru care se mai numea „la Blanche”, sau „Orașul Alb”.

Atmosfera orașului se prezenta mai potolită, după o noapte de veghe în tradiții, cântece și trăiri religioase; era o mică pauză în tumultul mediului, a timpului..

Am petrecut ziua într-un mod plăcut, cu plimbări și servirea a câte ceva de ici, de colo, preparate gustoase și aperitive locale, într-un loc sau altul, toate îmbietoare, după care a urmat o altă noapte de liniște și reflexii, cu visele iarăși blocate pentru că au fost din nou trăite.

După toate acestea ne-am pregătit bagajele, am făcut o incursiune finală prin magazine, pentru a nu pleca „cu mâna goală” ( ! ) și iarăși am avut de ales, nu de căutat.

Am plecat apoi spre casă, cu o privire de regret în urmă, pentru a păstra acele atât de plăcute zile de Crăciun de la Melilla.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului: „Dragoș-Vodă” din Sighet, în prezent rezident în Minnesota, USA.
Minneapolis, 12.12. 2020.




Periplul didactic de 6 ani din Maroc. Secvențe (prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Periplul didactic de 6 ani, din Maroc. Secvențe

-Diversitate-

După cum am relatat, țara străină era Marocul și urma să predăm lecții nu în arabă, ci în franceză, limbă străină și lor, dar a rămas încă a două limbă oficială acolo și după ieșirea de sub statutul de Protectorat Francez, în 2 mai 1956.

La intrarea în clasă, prima dată, s-a așternut o liniște totală, fiind cuprinși de curiozitate, liniște, pe care am întrerupt-o eu, prezentându-mă; aveam, evident, puține emoții. Le-am prezentat programa și am afirmat că sper să avem o plăcută relație, „spiritul” străin să fie exclus și le-am spus să intervină cu orice problemă, în ritmul lecției, în solicitarea unor explicații mai ample, atunci când nu vor înțelege ceva, toate fiind în scopul unei bune însușiri a materiei. Le-a plăcut introducerea făcută și au și aplaudat la sfârșit.

Era totul nou, poate și modul lor de a gândi, de a reacționa. Am observat că aveau vârste diferite, în general mai dezvoltați ca elevii de clsasa a IX-a de la noi, cu care erau în corespondență.

Tabla a început apoi să se coloreze în alb, rânduri, rânduri; am așteptat puțin și un elev a venit s-o șteargă și am continuat. Lecțiile aveau desfășurarea de cursuri, cu toate explicațiile necesare, foarte rar intervenind întrebări, intervenții și acestea provocate de mine.

A fost bine, am încheiat primele două ore fără pauză, așa cum se obișnuia, la final trecând în jurnalul clasei conținutul pe scurt a celor predate într-un registru, pe care îl purta un elev, timp în care elevii ieșeau în pauză, unde discutau, își exprimau păreri, fumau. Eu, trecând printre ei, m-am îndreptat spre sala profesorala, cu foarte mulți profesori și unde se legau alte discuții, diverse. Cei nou veniți eram mai abordați, doamnana A. Vaida, de la Năsăud, mai ales, acorda „interviuri” foarte degajată, ea stăpânind franceza foarte bine, în tot specificul ei, pregătită încă din copilărie, datorită unor situații conjuncturale. Eu am fost mai rezervat și am abordat discuțiile mai cu prudența, „matematic”.

Au urmat alte ore, zile și săptămâni, ani de zile, cu activitatea prin aceleași săli de clasă, sau altele, cu aceiași și cu alți colegi, în cei 6 ani cât am funcționat în Maroc. A fost totul foarte bine, am încheiat activitatea fără a ni se face niciun reproș, nicio observație, din partea nimănui, în toată această perioadă bucurându-ne în schimb de mult respect și aprecieri unanime. Spunând acestea, nu pun punct relatărilor pentru a pleca spre avion, ci am să refac periplul marocan pe perioade, cu activități diverse, relații și câte toate din cele petrecute într-o bogăție foarte diversificată, amestec între cunoscut și necunoscut, surprize, admirații și, din păcate, n-au fost numai din acestea.

Ce m-a impresionat foarte mult a fost prezența ambilor directori la intrare, zilnic (foarte rare excepții), când ne acordam reciproc salutul. Ei nu făceau inspecții la clasă și numai inspectorii de specialitate, marocani sau francezi.

Măriuca și-a pregătit și ea programa și lecțiile și le desfășura foarte bine, apreciativ. Avea 3 zile la liceul El Fchtali și 3 zile la liceul de fete Lalla Amina, un liceu foarte bun și aproape (7-8 minute de mers pe jos). Cele două licee unde funcționam noi, eu la Licee Moulay Ismail, se aflau aproape unul de altul și mergeam împreună la școală în cele trei zile. După aceea, din anul următor, a avut acolo întreaga catedră, pe întreaga perioadă de cooperare. Liceul Lalla Amina avea o poziție centrală splendidă: era mărginit în față de o alee bordată de mulțime de palmieri de toată frumusețea, în fața lor fiind un mare platou liber, de partea cealaltă fiind alte Instituții Publice.

Mai amintesc faptul că toate orele, la toate clasele, s-au desfășurat în condiții optime, nu am avut nicio problemă cu limba și nici de conținut. Am mai răsfoit și dicționarul, am participat la multe discuții prin oraș și oarecum ne-am familiarizat în vorbire, având și dinainte o bună pregătire, așa cum spuneam. Mi-am format un caiet mare plin cu exerciții, după culegeri celebre din limba franceză, pe care le-am completat cu cele din manualele ce au apărut. Aici pregăteam cu multă atenție lucrările scrise, cuprinzătoare, ele fiind și baza pregătirii examenului de bacalaureat. Îmi plăcea cum se desfășurau lecțiile, atmosfera din clase, relațiile cu profesorii, cu elevii, dorul mare fiind după Victor, care a rămas în țară în primul an; era mai slăbuț și ne-a fost teamă să-l ducem cu noi, fără a cunoaște condițiile de acolo.

După circa o luna de activitate, în timpul unei ore la clasa a V-a, îmi intră în clasă inspectorul, se așează în bancă și asistă la oră, în desfășurarea ei; așa se obișnuia acolo: intra la oră când sosea. Predam logică matematică, o lecție foarte bine pregătită și desfășurată, cu dezvoltare. A apreciat-o, spunând chiar foarte bine, a consultat registrul cu consemnările lecțiilor, find totul în ordine. La ieșire, un elev mi-a spus: nici nu se cunoștea că nu sunteți francez. Am avut un limbaj corect, dar accentul se observă și după ani de zile. Următoarea inspecție a fost peste 4 ani, după rezilierea contractului. A intrat spre sfârșitul orei, n-a spus nimic despre lecție, cum și bănuiam. M-a întrebat însă de ce am reziliat contractul, că lor le place cum lucrez și crede că și nouă ne place și suntem mulțumiți în Maroc. I-am explicat problema noastră limitată la 4 ani și celelalte obligații. De la mine a plecat la Măriuca, tot așa în oră, cu aceleași întrebări, răspunsuri și explicații.

Vreau să mai amintesc că aveam dreptul de a solicita și obține 10 zile libere pe trimestru, pentru probleme personale, cerute însă cu 5 zile înainte. Aveam dreptul la un concediu medical de 3 luni pe an, plătit 100% și încă 3 luni, plătit însă cu 50% din salar. Dar în realitate anul școlar nu ținea, în mod practic, mai mult de 6 luni, dacă adăugăm cele două vacanțe, el începând din luna octombrie și sfârșind în luna mai. Tabla cu anunțul absențelor erau pline de nume ale profesorilor marocani, care cam foloseau mult cele 3 luni plătite integral și rar de tot apărea câte un nume străin, de câteva zile, motivate. Eu am beneficiat de 6-8 zile de concediu, în totalul celor 6 ani (răceală!) și vreo 8 zile pentru probleme personale, majoritatea pentru a duce cunoscuții detașați la locurile lor de muncă, cu mașina, când îi și organizam cu cele necesare acolo unde erau repartizați. Străinii erau conștiincioși cu prezența la ore și realizau programa.

Au trecut cu bine cei 4 ani, în fiecare vară făceam drumul în țara, dus întors, cu mașina, drumuri europene, cu vizele necesare traseului obținute din timp, iar după 4 ani de activitate la locul nostru de muncă, am mai plecat pentru 2 ani în Maroc, Măriuca la același liceu de fete Lalla Amîna, iar eu la un liceu nou și tot mare, El Kattab, dintr-un cartier evreiesc din Medina, unde au mai rămas puțini evrei. Ne-am repatriat apoi definitiv, plecând în țară, cu satisfacția deosebită că în cei 6 ani de zile ne-am îndeplinit cu conștiinciozitate serviciul, nu ni s-a făcut nicio singură observație și la plecare am fost felicitați, pe lângă solicitările de a mai rămâne și ni s-a strâns mâna. Ne-au strâns-o și ai noștri mâna, de mai multe ori, în diverse feluri…, în ușă! Pe parcurs am să mai relatez, probabil, secvențe din acest plăcut periplu marocan.

Prof. Gheorghe BĂRCAN
detașat 6 ani în Maroc, pentru cooperare didactică

Minneapolis, 28.11.2020




Între Așteptări și Neașteptare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Am sosit în Maroc, dar nu eram în excursie, ci pentru activități didactice, responsabile. După o cazare provizorie și o sumară orientare asupra „locului”, cunoscând progamul cu toate ale lui, trebuia sa ne fixăm urgent niște prorități. Aveam de efectuat activități didactice într-o țară străină și trebuia să fim la înălțime, așa cum ne și considerau.

Ne-am mutat de la hotel într-un apartament, după două săptămâni, cu încă o familie, fără copii, având câte o cameră fiecare, bucătăria și baia comune.

Ne-am decis să-mi iau repede carnetul de conducere, pe care nu-l aveam și „apoi mașina”, atunci având și timp liber. Am plătit 20 de ore de pregătire, dar, după 13 efectuate, instructorul a fost mulțumit și m-a prezentat la examen; am reușit. M-am deplasat la uzinele „Somaca” de la Casablanca, cu contractul, unde se făcea o reducere pentru cooperanți; am optat pentru un Fiat 127 cu 3 uși, bleu-ciel, mașina anului în 1974, o mașină mică, economică și frumoasă. Mi s-a livrat, la cerere, în luna mai 1975, când aveam și locuință. Având două salarii și, cu reducerea făcută, ne-am străduit și am achitat-o mai repede. Fiind mică, era și mai ieftină și excelentă la drum, cu consum foarte redus: 4,5 litri % – 5 litri /100 km.

Problema principală era școala și i-am acordat toată atenția în pregătire. Cursurile începeau practic la 01 octombrie, când căldurile se mai potoleau. Fac câteva precizări. Nu se preda la liceu geometria plană și în spațiu; sigur erau predate în clasele gimnaziale. Am să prezint într-un paragraf aparte activitatea de predare la clasă, începând cu prima lecție, unele precizări fiind deja făcute. Dar am să prezint alte multe situații mai deosebite de pe acolo, cu atâtea particularități, precum și modul de viață, obiceiuri, activități locale, excursii în spații mirifice, exotice, excepțional de frumoase, unice în felul lor, pe care le-am explorat pe întreg spațiul marocan.

Așa cum spuneam, domnul dr. Petrescu, pentru care aveam o recomandare din țară, lipsea, era în concediu și domnul dr. Relle, colegul dânsului, s-a oferit să-i țină locul, în tot ce poate. A fost în fapt medicul familiei și protectorul nostru, pentru tot stagiul din Maroc. Ne-a spus să ne spălăm mereu pe mâini, să nu atingem ochii, fiind multe afecțiuni a lor, să nu intrăm în zone aglomerate, fiind mulți bolnavi de TBC și, în zilele călduroase, să fim mai izolați, să nu facem baie în râuri, fiind frecvente cazuri de holeră. Apa de la robinet era potabilă, o puteam folosi. Noi spălam toate legumele și fructele cu hipermanganat, le spălam și apoi le foloseam. Cu domnul dr. Petrescu ne întâlneam mai rar, ocazional; odată ne-a făcut un consult radiologic. Era și artist, făcea picturi cu peisaje locale de toată frumusețea, foarte apreciate, organizând și câteva expoziții.

Relatam în articolul anterior că la început am primit un avans de salar și, până la regularizarea lui, mai primeam câte un mandat, din când în când, pe care îl ridicam de la Trezorerie.

Statul la rând. Prima dată când m-am prezentat să-i ridic, apropiindu-mă, am văzut două șiruri care așteptau; unul era lung, de bărbați, și celălalt doar cu 3-4 femei. Mă gândeam, apropiindu-mă, la care să mă așez; probabil erau mai multe ghișee, pentru pensii, pentru salarii, alocații, ajutoare sociale. Dar acestea nu justificau această separație, fermă. M-am așezat la rândul lung de așteptare, al bărbaților, pentru a nu apare dincolo ca și cel ce cară bagajele, la sibieni, când își purtau oile la pășunat. Dar numai de acolo, un bărbat ieșea și altul intra, pe partea cealaltă se părea că activitatea nu a început, că femeile făceau de pază. M-a obsrvat repede un ceauș organizator și a venit la mine, invitându-mă să merg să-mi ridic banii. M-am deplasat, crezând că nu era bine să fac altfel; acolo se vede că erau persoane obișnuite, aceleași lună de lună, cunoscute, care, în anumite zile, veneau să-și ridice drepturile mărunte. Eu, străin, printre aceștia, singular, am fost detașat de reguli. Când am ieșit, am constatat că rândul bărbaților era în rulaj continuu, iar dincolo, la femei, prima era aceeași, pe poziție și, în urmă, s-au mai adăugat vreo două. Înăuntrul băncii, la toate ghișeele erau numai bărbați. Mi-am dat seama că femeile vor începe să se miște, atunci când de la bărbați va ieși ultima persoană.

Pe acolo așa era gândirea, tradițiile, acceptul, ca și trăirile, așa erau rânduielile; bărbatul era șeful.

Atunci când a venit regularizarea, cu difernțele aferente, mi-am deschis un cont la banca „Société Générale de Banque de Meknes”, unde-mi intrau bani lunar, salariul net. Am primit un CEC și ridicam bani când doream, în baza soldului disponibil.

Doamna Spadoni, o „Icoană” a timpului. Tot mergând pe la Liceu, unde mă interesam și de locuință, odată, în februarie cred, vine la mine un profesor de arabă, marocan, și-mi spune: am auzit că este un apartament liber de închiriat, în poziție centrală, foarte bun. Un medic român (!) ce-l ocupă pleacă și rămâne liber. Deși neîncrezător, știind că existau atunci în Meknes sau apropiere de Meknes, trei medici români, dar nu le știam adresa acolo și am plecat deîndată la locul indicat. Am fost primit de o venerabilă doamnă, în vârstă, Doamna Spadoni, văduvă de ofițer francez. M-a primit foarte onorabil și avea o imagine de liniște, bunătate și sinceritate totale. Îmi spune că are un medic bulgar chiriaș (conta ?!), în apartamentul din fața celui ce-l ocupa dânsa, dar care pleacă doar peste 2-3 luni, așa cum a anunțat-o. Nu conta, mai puteam aștepta puțin, era o poziție foarte sigură, în apropierea Trezoreriei, care tot timpul era păzită de 1-2 polițiști. Am spus că suntem o familie cu doi copii mici și am dori să-l închiriem. A fost pe loc de acord să-l ocupăm, imediat ce pleacă medicul și mi-a spus și chiria: 250 de Dh/lună, plus 100 Dh/lună pentru bona care întreține curățenia. Am vrut să și plătesc prima chirie, dar mi-a spus să fiu liniștit, este al meu, odată cu plecarea chiriașului. Mi-a spus că ne vom înțelege bine și ca „vecini”. Am vizitat și medicul și mi-a spus că începând cu 01 mai, apartamentul va fi liber. Am și cumpărat frigiderul de la dânsul, foarte bun și necesar, la un preț convenabil, pe care l-am și achitat; voiam oarecum să mă „asigur”, deși aveam mare încredere în cuvântul domnei Spadoni. Apartamentul era excepțional, mai mult decât credeam: două camere spațioase, bucătărie mare, baie foarte încăpătoare, cu vană și încălzire cu gaz, o terasă spre curte și un balcon spre stradă; peste așteptări! Am mers cu atâta bucurie acasă și am spus noutatea deosebită și soției, care s-a bucurat și ea foarte mult, dar am comunicat succesul și colegului de apartament, care era încă în căutare și altora, aproape și pe stradă, crezând că și alții se vor bucura! O credință și bucurie deșartă! În timp de o săptămână, după ceea ce am văzut (aș fi dat și 500-600 de dirhami pentru el, pe lună, am vizitat-o pe doamna Spadoni și i-am dus și un buchet de flori, cu gândul de a insista să-i achit prima chirie, pentru că aveam ceva presentimente. Dar dânsa îmi spune din nou că nu e nevoie, dar vine prima cu o comunicare, care m-a îngijorat teribil, mi-a dat fiori, la început.

Îmi spune că a venit un nou pretendent pentru apartament, însoțit de o doamnă dr. oftalmolog, în sprijin, o recomandare a lui din țară (doamna doctor avea o fetiță, cu care doamna Spadoni făcea ore de pian). Nu mi-a spus dacă și doamna a intervenit în „afacere” sau doar l-a susținut prin recomandarea că este un om deosebit (și într-adevăr, avea dreptate!), dar și prezența dânsei era pentru a mă disloca de acolo, având și relații apropiate cu doamna Spadoni, știind și că apartamaentul era deja angajat. Solicitantul, colegul meu de apartament, cunoscând toate datele de la mine, face direct propunerea, considerând, probabil, orice altă înțelegere prealabilă nesemnificativă, precum în negocierile din piață, din medina, pentru alimente, usturoi, mărfuri, alte produse, în amestec bizar cu cele de conștiință umană, tot ca o marfă (!). A început demersurile cu supraevaluările și negocierile lui, pentru a elimina orice reținere, împotrivire. Doar că s-a izbit de un caracter, o cinste și demnitate rară, cu totul necunoscute în educația și trăirile lui. Cu calm și liniște, împăcare, așa cum le vedeam și din mărturisire, doamna îi răspunde avalanșei demersurilor necinstite: domnule… apatamentul nu-mi mai aparține; l-am promis; dacă veneați primul, oricare altul primea același răspuns. Îi arată apoi obrazul, cu degetul și-i spune: sunt și în vârstă, dar oricând eu am ținut în a-l respecta, pe acesta și cuvântul; nici pentru mii de dh nu-mi voi schimba promisiunea. Urmează Knock-out-ul: Peste toate, Mr.Bărcan vă este și compatriot! După toate cele încheiate, „cuplul” a ieșit din casă, din apartament, cu codițele între picioare, precum vulpițele. Înafară de murdarul comportament față de un coleg, a scos în evidență și un „nărav” urât, românesc, național. Dacă nu era această doamnă, Icoană a cinstei, se ajungea la o dispută, negocieri „de piață”, în care elementul negocierii era cinstea, sau ce ținea loc de aceasta. Mai târziu am aflat de alte comportamente asemănătoare ale „colegului”, la care nu fac referire, dar care toate împreună au conturat același „caracter”.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 22.09.2020




O altă optică școlară, marocană (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Pot spune că aterizarea în Maroc a fost toamna, așa cum în mod obișnuit s-ar spune. Este însă foarte greu sa delimităm anotimpurile în acel spațiu, precum la noi. Regatul Maroc se află într-o mare varietate de forme de relief, cu multe zone climaterice, după poziția lor față de Oceanul Atlantic, față de Marea Mediterană, sau față de marile înălțimi ale munților Atlas, unii purtând căciula albă și în verile fierbinți, toride. Într-o zonă ninge, în alta se face plajă la Atlantic, la o distanță de mai puțin de 200 de km (!).

Să spunem, totuși, că am sosit într-o toamnă prelungită, secetoasă, unde de foarte mult timp n-a căzut picătură de ploaie. Norii se adunau, promițător, din când în când, pe cerul azuriu și atunci răsunau rugăciunile din Minaretele Moscheielor, de unde muzeinii chemau musulmanii la rugăciune pentru Allah; dar norii se împrăștiau peste Ocean și Mare, unde-și descărcau bogăția de ape și unde nu aveau nevoie de ea.

În lunile sepetembrie și octombrie ale acelui an, 1974, au pătruns zilnic spre cer rugăciunile, dar norii n-au lăsat să cadă ploaia pe sol. Mai târziu în acel an și în următorii, timpul s-a mai răcorit, a și plouat și au apărut și câțiva fulgi de nea, care au format un strat subțire de zăpadă, spre bucuria și jocul cetățenilor, care au făcut să dispară repede, bătucită de „dansul” acestora, în șlapii lor.

După această mică stabilizare a demersurilor, am ieșit pe înserate pe străzi și bulevarde, amestecându-ne și noi în acea lume pestriță, sub multiple aspecte. Discret, făceam mici prospectări, pentru a sincroniza ceea ce știam, cu realitatea prezentă, pentru a ajunge la o acomodare lină, puțin câte puțin, în rezidența noastră de acolo.

Întreaga panoramă se prezenta ca o noutate: aglomerație, o lume zglobie, într-o continuă exprimare, „netăcută”, fără teamă, în diferite limbi și dialecte, cu o vestimentație felurită și lejeră și ea, totul exprimând o libertate neconvențională, fără o supraveghere cât de cât observată. Și totuși, în acest conglomerat de politici, ideologii, forme statale atât de diferite și adunate la un loc, aceasta se făcea în mod discret, ca de după o perdea, pe nesimțite, pe nevăzute, așa cum voi mai relata, probabil. Era și firesc, pentru a realiza o protecție statală, cu respectarea condițiilor de cooperare ferme: instrucție și numai instrucție și nicio activitate sub influența politică. Deși străin total acolo, mă simțeam ca după o descătușare, într-un comportament uman firesc, de liniște și așteptare. Am trăit într-o vitregie și condiții de răutate umană draconice și nu mă speria personal absolut nimic, dar teama și grija erau majore pentru cei ce mă însoțeau și pentru care eram responsabil, fiind preocuparea de bază, dar care se anunța însă liniștitoare.

Bacalaureatul era în desfășurare și după mai multe plimbări pe la școală, într-o sală profesorală imensă, mi s-a comunicat repartizarea claselor: două clase de a V-a (cu câte 4 ore/săptămână), două clase de a VI-a (cu câte 5 ore/săptămână) și o clasă de a VII-a umană (cu două ore/săptămână), deci 20 de ore/săptămână. Mi s-a înmânat și programa școlară, după cea franceză, destul de în detaliu, orarul școlii și locația claselor. Liceul era structurat pe cele 3 clase, cele numite, clasele V-VII.

Am avut o convocare a profesorilor de matematică, o mulțime, liceul fiind unul din cele mai mari din Maroc. A fos o masă rotundă, fără un program anume, procedurile și metodologia fiind cunoscute. Responsabilul acestor întâlniri (trimestriale!) era un profesor francez cu vechime, fără remunerație. Pentru că eram câțiva noi veniți (domna Vaida, eu și mi se pare încă vreo două persoane), ne-a prezentat în linii mari ce trebuia știut, de la început. A fost o întrunire deosebit de plăcută, deschisă, care a durat în jur de o oră, unde s-au exprimat păreri, propuneri, masa fiind încărcată cu prăjituri excelente și sucuri, în mulțime de varietăți.

Înainte de a aminti aceste metodologii (sunt destul de multe, cu totul diferite precum la noi), am să fac o scurtă desprindere de subiect. Am întâlnit în Meknes un fost coleg de an de la Cluj, Moisecu Adam, din prima parte a studiilor, care a fost transferat la Meknes, împreună cu soția, tot de matematică, cu un copil excepțional, Răzvan, elev la Liceul „Paul-Valery”, de la Misiunea Franceză. El a fost cuprins în primul grup de 4-5 profesori trimiși, experimental, cu contract în străinătate, după care au urmat multe mii, care au adus țării o cantitate imensă de valută. Ne-au invitat pe la ei, având condiții de locuit foarte confortabile, cu toate cele necesare, ei fiind deja după 4 ani de cooperare, în condițiile de până atunci extrem de favorabile lor. Ce ne-au spus ei, mai în detaliu și cu ce ni s-a comunicat la liceu, am să le rezum aici. Dacă o să-mi scape ceva, le voi reaminti la timpul potrivit.

* Nu se făceau planificări anuale, trimestriale, zilnice, planuri de lecții.

* Nu se țineau consfătuiri, cercuri pedagogice, consilii profesorale, ore de dirigenție, lecții deschise.

* Trimestrial, se făcea o întrunire pe catedre, în care se dicutau și analizau diferite aspecte legate de acest obiect. Probabil să se fi mai convocat vreuna, dacă se impunea, dar nu-mi amintesc; activitatea se desfășura în firescul ei.

* Trebuia să realizezi obligatoriu programa dată, ordinea capitolelor fiind la decizia profesorului, cu respectarea independenței lor și a continuității expunerii.

* Nu erau manuale școlare și erai liber să-ți alegi cursurile după care să predai materia, să realizezi programa. Din anul al II-lea au apărut aceste manuale, dar erau facultative.

* Notarea elevilor se făcea numai pe baza lucrărilor scrise; examinarea orală era exclusă. În funcție de numărul de ore, se dădeau lucrări scrise, individuale, nesupravegheate strict, care erau corectate și apoi se analizau cu elevii în clasă; nu erau notate, ci doar o pregătire a celorlalte. Urmau lucrări scrise de două ore, supravegheate, 3-4, după numărul de ore, corectate și notate într-un carnețel. Notele erau de la 0 la 20.

* În orarul școlar se căuta evitarea ferestrelor la profesori, nu la elevi; cursurile se încheiau la orele 12 fix și se reluau la 14, unele; duminica fiind singura zi liberă. Porțile se deschideau după fiecare oră, pentru ca elevii liberi să poată ieși afară și erau în jur destule cafenele, cofetării, unde puteau și fuma; fumatul nu era o problemă a școlii.

* Nu se făceau meditații, erau excluse.

* La sfârșitul trimestrului, se întruneau toți profesorii ce au predat la aceeași clasă și treceau mediile într-un registru școlar în 3 exemplare: unul se trimitea părinților, unul (paremi-se) se dădea elevului și altul îl însoțea la examanul de Bac. Media se făcea adunând punctele de la lucrările date și se împărțea suma la numărul lor; deci, cel ce absenta de la o lucrare (nemotivat, anunțat și aprobat) avea nota 0. Pe lângă medii, se treceau la fiecare elev mențiuni ce-l caracterizau, precum: silitor, în proges, delăsător, turbulent, leneș, respectuos, felicitări, tablou de onoare ș.a. Acestea contau foarte mult în promovabilitate și, mai ales, la Bac. Mediile erau ponderate, funcție de numărul de ore pe obiecte.

* La sfârșit de an, elevul era declarat promovat sau repetent; nu erau corigențe și nu se putea tripla o clasă. În acest caz, elevul era exclus de la învățământul de stat și putea continua la cel privat, cu taxe mari, dacă le putea suporta. În fapt, era o corigențăț rezolvată pe loc, prin repetenție, eventual. Dacă cel puțin unul dintre profesori nu dorea unul sau mai mulți elevi în clasa următoare, se făceau 2-3 tururi de discuții, cu toți profesorii clasei și dacă cel cu propunerea nu ceda, decizia lui era suverană: repetenția acuma, după 6 luni de activitate și nu după încă o lună de vacanță!

* Directorii erau doar cu rol administrativ, astfel pregătiți, chiar dacă erau și profesori și nu făceau inspecții la clasa, rol ce revenea exclusiv inspectorilor de specialitate; cred că era bine.

* Nu se făceau acele dări de seamă de sfârșit de trimestre sau de an, cu toate pomelnicile și premiile lor.

* Lecțiile trebuiau predate foarte ordonat și sistematic, pentru că transcrierea lor în caiete era aproape unica sursă de pregătire a elevilor, pentru bacalaureat și altele, cărțile fiind foarte scumpe, inaccesibile multora și pentru toți era greu să înțeleagă și să-și extragă din acestea ce li se cerea în programa școlară.

* Bacalaureatul se organiza cu mulșă grijă, cu probleme dificile propuse, cu o supraveghere severă. Elevii primeau direct pe file materialul pentru soluționare, cu numele acoperit, lipit bine și sigilat, alături cu un număr, un singur elev în bancă („distanțare”) și 3 profesori suparaveghetori, 2 fiind tot timpul prezenți. Profesorii erau de regulă și la supraveghere și la corectare, la ambele faze. Un grup de profesori, pe obiecte, primea pentru corectare în jur de 120 de lucrări de la aceiași elevi (cam de la 4 clase), din nu se știe ce oraș provenite și, după corectare, erau convocați în același loc, bine organizat, unde o echipă consemna rezultatele. Se deschideau lucrările, se asocia numele cu numărul de alături și se evidențiau notele. Era un barem fixat; din câte îmi amintesc, cei cu un număr de puncte sub 300 (în general majoritar),erau respinși și la fel cei ce aveau la o lucrare nota zero (0 puncte); cei cu numărul de puncte peste 320, erau admiși (nu atât de mulți). Au rămas cei cu un număr de puncte între 300 și 320, care se discutau (erau destui). Aici se deschideau registrele școlare și se căutau aprecierile, din timpul anilor, la lucrările cu notele mai mici; dacă erau bune, elevul promova, altfel pierdea Bacul. Se considera și aici munca profesorului și nu rezultatul unei lucrări, chiar de trei ore, care putea exprima o deformare a cunoștințelor. Accentul era tot autoritatea profesorului, în cei 3 ani. De aceea, un elev putea promova examenul cu 301 puncte și-l putea pica cu 319 puncte! Cei cu examen de Bac puteau intra la Facultate, fără examen, în Maroc și în exterior cu taxe, poate și cu burse. În general, procentajul de reușiți era între 25%-30% , uneori și cu excepții mari, cum ar fi 7% sau 70%, la unele clase.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 08.09.2020




Itinerarii marocane (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Drumuri, trăiri și experiență didactică

Decolarea. În baza unui Protocol între state, s-a hotărât acordarea de către România a unei asistențe didactice în 3 țări africane: Marocul, Algeria și Zairul. Durata era pe 4 ani, cu posibilități de prelungire. Susținerea financiară a acestei cooperări didactice a fost susținută și încurajată de UNESCO, pentru ca aceste state să-și formeze cadrele necesare economiei, dezvoltării. Prevederile erau pentru 10 ani, timp considerat suficient pentru realizarea obiectivului.

În baza acestui Protocol, s-au semnat contracte individuale între profesorii detașați și angajatorul marocan, cu drepturi și obligații, cu efectuarea obligatorie a 2 ani din contract, următorii 2 ani putând fi prelungiți, an de an, cu acordul celor două părți semnatare. Erau pevăzute salariile, cu impozitarea și taxele CAS și pensii, precum la marocani, la fel ca și sporurile de mărire anuală a lor. Reținerile pentru CAS și pensii se livrau diect Ambasadei României în Maroc, care le transfera în țară. În particular, între detașat și statul român, s-a convenit ca după 4 ani de cooperare, era obligatorie revenirea în țara pentru 4 ani și, apoi, dacă mai dorea, putea relua datașarea, pentru 2 sau 4 ani, în aceleași condiții, cu acordul ambelor părți.

Acestea fiind stabilite, cei recrutați pentru plecare în Maroc, au fost chemați la Cluj pentru o pregătire a limbii franceze, timp de o lună, cu câteva teme de politică externă și, bineînțeles, cu ceva „infuzii ideologice”. Mai amintesc faptul că, înainte de recrutare, am fost convocați la Baia Mare și am fost examinați la limba franceză, pentru Maroc impunându-se vorbirea curentă a acestei limbi, care apoi se consolida și în pregătirea de la Cluj. Fără a mă lăuda, cred ca am fost printre cei mai buni la această verificare.

După pregătire am fost chemați la o Comisie, tot la Cluj, pentru interviul în limba franceză. Erau de față 3-4 reprezentanți ai Marocului, asistați și de persoane din România, de la Ministerul Învățământului. Ne-au chemat pe rând și au organizat cu noi o discuție în limba franceză, pe o temă sau alta, dar și cu secvențe din domeniul matematic. Am fost declarați printre cei reușiți, amândoi, iar cei care n-au corespuns la interviu, se înscriau pentru Algeria sau Zair, dacă doreau. După aceasta am semnat contractele și ni s-a comunicat data prezentării la București, la aeroport, când ni s-au înmânat și pașapoartele (Pașapoarte Diplomatice). Pe un pașaport erau trecuți ambii noștri copii, dar am făcut pregătirea și vaccinurile necesare doar pentru Rodica, de 4 ani, Victor, de 2 ani, fiind mai slăbuț, n-am vrut să-l luăm în acest an, pentru că nu știam cum este pe unde mergem, nu cunoșteam condițiile și ne era teamă că nu va rezista. L-am lăsat cu mama, la fratele meu Daniel, medic la Spitalul din Borșa.

În jurul datei de 10 septembrie 1974, ne îndreptam spre avion, cu bagajele lăsate pentru cală, având cu noi doar ceva bagaje de mână, cu actele și toate cele necesare și admise; atunci nu erau restricțiile de acuma, pentru terorism. Am urcat scările și ne-am ocupat locurile, ușile s-au închis și în față a apărut o stewardesă, care ne adresează un salut călduros și apoi ne prezintă instrucțiunile de zbor, în franceză; o înțelegeam. Avionul a început manevrele de decolare și, încet, apoi mai repede, foarte repede s-a înălțat tot mai sus și și-a luat direcția spre Maroc.

În timpul zborului am fost serviți cu bunătăți fel de fel, de care noi le duceam dorul, sau pe altele nici nu le cunoșteam.

Am plecat din București la orele 18:00 și am ajuns în capitala Marocului, la Rabat, tot la orele 18:00; plecare și sosire instantanee, o teleportare. Distanța de parcurs era de 4.000 km, avionul zbura cu 1.000km/oră și distanța de fus orar între România și Maroc este de 4 ore, de unde explicația teleportării.

Coborâm din avion la Rabat, pe coasta Atlanticului, într-o atmosferă umedă și un amurg plăcut, într-un mediu exotic și miros de plajă. Lume multă, cu ținută la costum, sau în specificile jilabale albe, cu un turban tot alb, într-un amestec de exprimări arabo-franceze și de altele. Erau prezenți și delegați ai Ambasadei Române, pentru a ne ura bun venit și cam atât; în rest, s-au văzut mai puțin. Au plecat în Maroc două avioane, cu cca 400 de profesori; altele în Algeria și Zair.

Peripeții. Ni s-a înmânat un avans de 2.000 de dirhami (Dh), cca 400 de dolari, urmând ca regularizările să fie făcute după 2-3 luni, cu restanțele cuvenite. Prima noapte am fost cazați în capitală, cu o cină de excepție, apoi ne-am informat și, din a doua zi, am pornit spre locurile noastre de muncă. Ne-am documentat și am plecat spre diferitele destinații, cu mijloace de transport adecvate, după localitățile și amplasamentul lor. Erau variate zone de confort, de la unele deosebit de plăcute, ca dezvoltare, climă și mediu, altele aride, deșertice, greu de suportat, cu călduri toride în cea mai mare parte a anului. Probabil, repartițiile au fost și după interviul susținut și nu la întâmplare, cu grade de pretenții locale diferite, cu un nivel de dezvoltere diferit. Cu toate aranjate, mai departe, cu gasirea locuinței și altele, eram independenți, trebuia să ne decurcăm singuri. Și românii erau descurcăreți, de altfel.

Trei familii, Vaida Ana (din Năsăud, cu 2 copii și soțul, însoțitor), Mincic Aurel (din Beiuș, cu soția, însoțitoare) și Bărcan Gheorghe (cu soția, încadrată și un copil însoțitor), am luat drumul spre Meknes, cu trenul, în două compartimente vecine, noi împărțindu-l cu familia Mincic. Situat la cca 120 de km de capitală, era unul din cele 4 orașe imperiale, de mărimea Clujului, de o mare preferință și frumusețe magnifică. Era situat central, mai spre nordul țării, ferit de influențele climatice sahariene, sau de umiditatea oceanică și maritimă, excesive. Dacă eram puși să alegem repartiția și-l cunoșteam, pe acesta îl alegeam, dintre toate celelalte. Un alt mare avantaj îl reprezenta locația aici a Misiunii Franceze, cu școli deosebit de valoroase, câteva în tot Marocul, unde copiii puteau învăța limba franceză, engleză și celelate, în mod calitativ superior. Elevii erau în majoritate francezi, urmați de marocani și, mai puțini, de la ceilalți cooperanți, pentru care taxele erau de 3 ori mai mari (pentru că francezii administrau școala, excepțional de bine organizată, marocanii dețineau spațiul și acesta oferindu-ți o plăcere deosebită).

Au fost mai multe staționări și, la un moment dat, privind pe geam și vedem familia Vaida coborâtă, în discuție cu un marocan. Trenul se puese deja în mișcare și noi nu mai puteam coborî. Atenție, comunicare și solidaritate românească! Am zărit pe geam gara La Fayette, din centrul orașului, unde trebuia să coborâm și noi, dar am mers mai departe, până la cea comercială, mare, de la periferia orașului. Am văzut în gara mare un marocan, lângă un Renault 4 și l-am rugat să ne ducă în centru, la un hotel. Drăguț, a acceptat și pe drum i-am povesti drumurile noastre, pentru a primi unele informații. I-am spus că eu sunt repartizat la Liceul „Sidi Baba” și el a exclamat brusc: dar acolo este elevă și soția mea; școala ne este în drum și trecem să o vedem. O noutate desprinsă: erau printre elevi și căsătoriți. Am trecut pe la liceu și conducătorul nostru s-a întors repede și ne-a spus că aceasta este în construcție extinsă și că se va încheia doar la anul. Ne-a invitat pe la el pe acasă, fiind tot în drum și, nu prea bucuroși, am acceptat; erau toate prea dintr-odată.

Acasă ne-a prezentat soția, o frumoasă doamnă și câțiva copii. După o ieșire scurtă în oraș a soțului, între timp noi întreținându-ne cu „eleva”, ni se întinde o masă deosebit de apetisantă, cu carne prăjită, frigărui, pui la rotisor și altele, cu prăjituri și mulțime de sucuri, care ne-au determinat să eliminăm, încetul cu încetul, precauția, reținerea, un fel de teamă și ne-am adunat la „muncă”, evitând totuși atitudinea de lăcomie și păstrând decența. Cel ce ne-a adus știa că eu nu voi funcționa la acel liceu și că nu-i voi putea ajuta soția, dar a făcut acest gest ca o prezentare a ospitalității marocane, fapt ce ni s-a și confirmat mai apoi.

Părăsind gazdele atât de ospitaliere, am ieșit cu multe mulțumiri și am rugat cărăușul să ne ducă la un hotel bun, pentru cazare. Ne-a dus la hotelul Majestic din centrul orașului, la mai puțin de 70 m de unde trebuia să coborâm din tren, gara La Fayette! Am luat două camere, pentru cele două familii, deocamdată pentru o săptămână, timp în care să ne căutăm o locuință.

Eu am coborât apoi, rugând șoferul să mă ducă până la spitalul Mahomed V, unde funcționa un medic român, dr. Pertrescu, pentru care aveam o recomandare. M-a întâmpinat domnul dr. Relle, francez, de 25 de ani în Maroc și ne-a spus: Mr. Petrescu e plecat în concediu și vă rog să-mi spuneți mie de tot ce aveți nevoie, pentru că am să-l înlocuiesc, în tot ce voi putea. Domnul dr. Relle avea o frumoasă familie și ne-au ajutat mai mult decât ori pe cine am fi găsit în Maroc. Au fost îngerii noștri păzitori.

Am rugat conducătorul nostru să-mi spună costul purtării cu mașina, aproape toată ziua și, surpriză, îmi spune: mi-a făcut plăcere, nu vă costă nimic!; cu toată insistența, așa a rămas. Ne-am mai întâlnit după aceea, întâmplător, și m-am revanșat eu altfel.

În aceeași zi, spre seară, ne-a vizitat domnul dr. Relle și ne-a dat câteva sfaturi utile, pe care le-am respectat toată perioada, unele fiind specifice acelor locuri.

A doua zi, de dimineață, ne-am prezentat la „Delegație” (un fel de inspectorat școlar zonal, dar cu drepturi de decizie mult sporite) și am prezentat contractele.

Mie mi s-a schimbat repartizarea la Liceul Moulay Ismail, aproape de centrul orașului, un liceu masiv, sub formă ovală, o adevărată citadelă, cu o imensă curte. Birourile administrației se aflau imediat la stânga intrării. Am fost bine primit de către cei doi directori, Mr. le Proviseur și Mr. le Cenceur, cu urări de bun venit în Maroc și mult succes în activitate. Mi-au spus să trec zilnic pe acolo și că îmi vor comunica clasele, programa și orarul școlii. La acest liceu a fos repartizată și doamna Vaida. Nici vorbă de planificări, anuale, trimestriale, dirigenție și multe altele; era eliminat mult balast. Nu am fost programați pentru bacalaureat, pentru a ne putea instala. Măriuca avea în trei zile la liceul Lalla Amina, în centrul orașului, foarte aproape de liceul unde voi preda eu. Un plasament de toată frumusețea, cu o alee în față, pe care erau înșirați mulțimi de palmieri, aliniați, iar în față un vast spațiu liber. Aceleași comunicări i s-au făcut și ei, de către o doamnă, directoarea liceului, o figură ce exprima noblețe, cum a și dovedit. Trei zile trebuia să predea la Liceul El Fchtali, ceva mai la marginea orașului, unde mergea cu autobusul.

Ne-am instalat deci în orașul de reședință Meknes, un oraș frumos, exotic, cu toate împrejurimile lui, aflat sub aureola celor 1001 de nopți arabe, părasindu-l, mai târziu, cu frumoase amintiri despre muncă, ospitalitate și respect uman. Ceva cu totul specific, altfel decât la noi, așa după cum se va mai vedea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 21.08.2020




Sighetenii și vacanțele de lux

Decembrie este ultima lună din an, însă una din cele mai frumoase. Pe lângă sărbătorile de iarnă care par să se fi îngrămădit în Undrea (denumirea populară a lunii decembrie), acum e momentul retrospectivei. Ce am reușit să facem? Ce am ratat? Ce dorințe ne-au fost împlinite și ce ne propunem pentru anul care bate la ușă?

Turismul a luat amploare în ultimii ani, iar sighetenii îndrăznesc din ce în ce mai mult să plece în vacanțe. Și nu oriunde. Dorințele lor înseamnă o vacanță all inclusive sau ultra all inclusive, de cele mai multe ori la malul mării, dar nu al Mării Negre. De preferat țărmurile Mării Mediteraneene. Pentru a afla mai multe despre dorințele de călătorie ale sighetenilor, am stat de vorbă cu directorul de marketing al unei agenții de turism din oraș, Cuth Hajnalka.
Care au fost destinațiile preferate de sigheteni anul acesta?
Grecia și Turcia au rămas pe primele locuri anul acesta. Cu toate că în mass media au apărut tot felul de știri despre problemele din Turcia, puțini sunt cei care au renunțat la excursiile pe care și le planificaseră. O altă țară pentru care sighetenii au optat a fost Croația, mai ales că prețurile nu au fost prea mari.

Care a fost cea mai scumpă vacanță plătită de un sighetean în acest an?
Surprinzător sau nu, 850 de euro de persoană, în Turcia.

Cum ai descrie oferta de Crăciun pentru turiștii din afara Maramureșului?
Maramureșul este destinația perfectă pentru a petrece sărbătorile de iarnă, alături de oameni frumoși, tradiții bine păstrate, preparate delicioase și multă voie bună. Cea mai scumpă ofertă de Crăciun vine chiar de la un hotel din Sighet și înseamnă 2.375 lei/persoană, apartament matrimonial de lux, 5 nopți, toate mesele incluse și excursii prin împrejurimi.

Unde aleg sighetenii să plece de Crăciun?
Cei care nu rămân acasă, aleg să plece la târgurile de Crăciun din Praga și Viena, dar am avut și solicitări de oferte pentru stațiunile montane, atât din țară, cât și din străinătate.

Ce destinații aveți în plan pentru 2017 pe care să le propuneți orășenilor?
Anul ce vine va aduce cu siguranță o vacanță în Maroc sau Thailanda. Deocamdată ne documentăm și cautăm cele mai bune servicii, la prețuri cât mai accesibile.

Cu toate că până nu demult, o vacanță într-o țară precum Maroc sau Thailanda nu părea accesibilă, iată că se poate! Deși românul e obișnuit să se plângă mai mereu din cauza lipsurilor financiare, când vine vorba de concediu, iată că din adâncul buzunarelor reușește până la urmă să scoată banii necesari.

La cât mai multe destinații!

Autor, Diana Mariana Apopi

sursă foto: internet