Viața, o chestiune de… alegere? (Antonia Luiza Dubovici)

• Oare viața este o chestiune de alegere? Sau mai degrabă vorbim despre responsabilitate, despre unica ocazie de a pune în valoare un dar de neprețuit, într-un timp limitat. Dacă chiar stă în puterea noastră să decidem ce tăiem sau ce alegem să risipim din viața pe care o avem, cu siguranță vor fi costuri, vor fi consecințe. Ce înseamnă libertate și până unde o putem înțelege? Sunt doar câteva întrebări în jurul cărora merită să ne oprim.

Zilele trecute a avut loc un marș de sensibilizare privind avortul și implicațiile, respectiv consecințele morale (și nu numai) ale acestuia, o inițiativă desfășurată în mai multe orașe din România, printre care și în Sighetu Marmației, sub genericul „Marș pentru viață”.

Evident că pe internet, n-au întârziat să apară și reacții negative din partea unor “feministe” (așa se consideră ele), de genu’: „e corpul meu, decizia mea” (au fost și remarci/atitudini/comportamente urâte pe care nu le voi înșira aici, fiindcă pur și simplu nu merită).

Și acum urmează realitatea cutermurătoare, bazată doar pe statistici, lăsând de-o parte alte interpretări: între anii 1958-2008 au fost înregistrate aproximativ 22 de milioane de avorturi numai în România, un număr înfricoșător, care depășește populația țării la ora actuală. Și acestea sunt doar cifre, dar oare dincolo de aceste cifre, de statistici, câte vieți au fost oprite, câte destine? Oare ne putem imagina o lume care ar fi fost posibilă? O Românie, mai bogată, cu 22 de milioane de suflete.

Să presupunem că poți să faci ce vrei cu corpul tău, dar oare corpul care se formează în corpul tău, a cărui concepție n-a depins decât de tine, o ființă rațională cu dreptul de alegeri, are ceva de spus? Nu. Fiindcă nu poate. Fiindcă nu are cum. Fiindcă nu se poate apăra. Să lovești o ființă lipsită de apărare este cel mai înjositor lucru cu putință.

Cred că merită să medităm la faptul că înainte să fim cine suntem, am fost și noi cândva o fărâmă de viață, ceva minuscul și de necurpins și totuși am trecut prin acele stadii de dezvoltare, dar nu prin meritul nostru, fiindcă am fost mult prea vulnerabili.

Să fii în stare să ucizi cea mai vulnerabilă ființă care se creează prin și în tine, înseamnă să-ți limitezi propria libertate. Copilul care se va naște din tine (nu doar mamele sunt responsabile ci și tații, în egală măsură) reprezintă prelungirea propriei tale vieți, a propriei tale existențe.

Din păcate am văzut multe afirmații de genul: “dreptul la avort înseamnă libertate” (cele mai multe afirmații de acest tip erau susținute chiar de femei), dar oare nu ar fi invers, dreptul la avort să însemne de fapt opusul libertății? Sau înseamnă doar nefericita libertate de a îngropa o poveste vie chiar înainte de a fi spusă…

Antonia Luiza Dubovici