„Există iubire la prima vedere și când o vei găsi inima îți va fugi mai tare decât orice alergător profesionist, care concurează cu el însuși, în speranța că își va bate recordul anterior. Și știi de ce? Eu așa l-am întâlnit pe Costel, Dumnezeu să îl ierte, că e mort de 2 ani, l-am văzut și a fost de-ajuns să știu că este cel prin care vreau să-mi oglindesc viitorul. Tu, copilă, vei simți la fel, doar că ai grijă să nu care cumva inima ta să fugă pe drumuri fără ieșire…”

Dacă tanti Lenuța ar mai trăi, aș întreba-o atâtea lucruri, pe care atunci nu aveam curajul să i le adresez, dar ce mai pot face…. acuma e alături de nea’ Costel continuându-și frumoasa poveste de iubire, iar eu sunt ca și oricare alt profesor pe Zoom, am un monolog continuu și repetitiv de care mă cam plictisesc uneori, dar pe care nu îl pot pune sub semnul tăcerii.

Dragoste la prima vedere zicea tanti Lenuța? Unde să o mai găsești acuma? Toți trecem grăbiți unii pe lângă ceilalți cu ochii la micile ecrane și stresați că nu vom ajunge la timp pentru a intra la curs sau, și mai rău, codurile de logare vor fi invalide. Mai are cineva vreme să se uite în jur? De abia observăm semaforul, ne amintim cu ce suntem îmbrăcați doar atunci când ne privim în trecere într-o vitrină și uităm că nu am luat micul dejun abia atunci când trecem pe lângă un restaurant, iar stomacul ne cam ceartă, dar vrem povești cu zâne și iubiri de basm. Ăștia suntem noi, visători din fire și chiar pricepuți la vorbe, ne ghidăm după proverbe și cum Speranța moare ultima de ce să nu sperăm și noi la o viață mai bună? E bine că suntem optimiști doar că vorbele fără fapte sunt nule, așa că nu are rost să ne așteptăm ca cei pe care i-am votat acum două săptămâni să ne aducă fericirea la pachet și chiar decorată cu o fundiță roz, deoarece o să așteptam o viață și încă o zi și tot nefericiți vom rămâne! Ei vor face o schimbarea în punctele esențiale, pe ici pe colo, însă schimbarea în ceea ce privește viața noastră ne aparține. Și dacă vrei să tot aștepți la nesfârșit e alegerea ta, însă eu tind să cred că hoinărind pe străzi, fredonând și dându-mi buclele în vânt, în drumul meu spre jogging la 7 dimineața, fericirea chiar mă ține în brațe, e o fericire simplă, dar îmi este de ajuns.

Îmi e dor de un zâmbet ștengar aruncat tipului de la mate-info, de o minciună inventată pe moment profei de engleză și de sala de sport care era doar un pretext pentru a-l putea admira pe „Gheorghiță din a 12-a” . Tuturor ne este dor, însă puțini vor recunoaște. Și, ce-i drept, cum să nu-ți fie dor de clipele pe care nu le-ai trăit decât din auzite?! Fără banchet de clasa a 12-a, fără festivitatea de sfârșit la care s-ar fi prezentat tot neamul și fără deschiderea noului an universitar la care mai mult ai fi stat lipit de ai tăi, cum să nu te cuprindă dorul? Trebuiau să fie amintiri de neuitat și povești memorabile de viitor, însă s-au transformat în amintiri triste și povești pe care niciun nepot nu cred că va dori să le audă.

– Ioana,sper că nu ai uitat că am programare la doctor într-o oră!

Vocea bunicii mă readuse la realitate și mă oprise din a-mi așterne gândurile pe caietul mâzgălit, apoi o privesc în ochii ei albaștri și senini, și ii spun doar atât:

– Bunica, oi fi eu visătoare, dar nu uit chestiile importante!

Înainte de a intra cu bunica în cabinet din grabă și repezeală, masca îmi rătăcea pe undeva prin buzunar, iar sala de așteptare era cam plină, dar un domn „drăguț” îmi spuse:

– Domnișoară dacă ați fi mai responsabilă, ați ști că masca se poartă pe față în locurile închise și populate, nu în buzunar!

Mă trădase albastrul țipător al acelei măști nevinovate care se vedea, însă, cu un zâmbet zeflemitor și câteva cuvinte rămase pe limbă i-am spus doar atât :

– Dacă ați fi fost mai atent, ați fi știut că măștile se poartă încă dinainte de acest virus!

Ioana TRIFOI
studentă, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: Instagram

„Cine suntem”? Poate că la început ni se va părea o glumă, dar întrebarea e cât se poate de serioasă: „Cine suntem?”. De fapt, suntem atât de multe individualități în același timp încât nici noi nu mai știm cine suntem.

Noi nu suntem altceva decât niște umbre care se ascund în spatele unor măști, pentru că ne e frică să spunem ce gândim și ce simțim. Ne e atât de frică să nu fim judecați pentru ceea ce suntem, încât alegem să ne ascundem, să ne prefacem, să îi păcălim pe toți cei din jur.

Suntem actori și ne jucăm atât de bine rolurile, încât ne păcălim singuri. Ne schimbăm masca în funcție de persoana cu care vorbim și ajungem să ne mințim singuri crezând că așa ne vom ascunde slăbiciunile, temerile și nesiguranța. Credem că dacă vom purta o mască, sau chiar două-trei măști, dacă ne vom transforma viețile în filme de cinema, vom înfrunta mai ușor ceea ce ni se întâmplă?

Ne-am transformat viețile în piese de teatru. Unii dintre noi râdem cât putem de tare, dar dincolo de mască, plângem; ceilalți plângem ca să atragem mila celor din jur și să profităm de ei, iar dincolo de masca pe care o purtăm, râdem de bunătatea celorlalți.

Ne învârtim într-un cerc de minciuni și ne purtăm ca la un bal mascat. Ne zâmbim unii altora și ne înjunghiem pe la spate, iar apoi ne acoperim mâinile murdare cu mănuși de mătase. Vorbim despre moralitate, bunătate și sinceritate, dar nu încetăm să mințim și să le facem rău celor din jur.

Ai citit toate astea gândindu-te la toate persoanele care te-au mințit, te-au păcălit, te-au trădat. Dar la tine te-ai gândit? Pentru că, la urma urmelor, toți facem parte din același cerc vicios… Tu nu te-ai săturat de drame, filme de cinema, piese de teatru și baluri mascate? Sau tu ești diferit de ceilalți? Sau poate că ești la fel, poate că mulți se înșală în privința ta sau poate că nu…

Dar tu, dincolo de mască? Tu cine ești?

Gabriela POP
clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

Măştile pe care le purtăm în fiecare zi ne definesc într-un fel sau altul. Aceste măşti sunt, de fapt, rolurile pe care noi, oamenii, dorim să le jucăm la perfecţie precum nişte actori.

Fiecare persoană alege să poarte aceste măşti dintr-un motiv primordial, frica, cel mai bun motiv să devenim persoane cu totul diferite în societate. Frica reprezintă coşmarul vieţii mele, frica de a mă exprima, frica de a vorbi în public şi, mai ales, frica de a nu face greşeli. Frica nu ne lasă să vorbim liber despre ceea ce ne place să facem, acest monstru din cartea de poveşti ne închide toate uşile din faţa noastră.

Motivul pentru care purtăm aceste măşti este pentru a ne ascunde personalitatea şi pentru a ascunde cine suntem noi cu adevărat, ne este teamă să fim demascaţi, să ne fie expus sufletul în faţa tuturor ca la o expoziţie de artă. Această teamă se naşte odată cu prima noastră dezamăgire, odată cu prima noastră dragoste eşuată. Toate aceste eşecuri ne fac să ne ascundem şi să ne izolăm în lumea noastră, lume în care nu poate pătrunde nimeni, paradisul în care ne simţim în siguranţă, în care nu putem fi judecaţi pentru deciziile pe care le luăm, şi lumea de basm în care nimeni nu ne ia la rost cu privire deciziile noastre sentimentale.

Perioada aceea în care suntem doar nişte bebeluşi e singura perioadă în care nu ştim ce înseamnă frica, e singura perioadă din viaţa noastră în care măştile nu există, în care sufletul nostru poate fi lăsat la vedere. Această perioadă este perioada în care nu putem fi răniţi. Perioada copilăriei este cea mai bună versiune a noastră, deoarece venim în această lume fără nicio grijă, fără să stăm să ne gândim cum ar trebui să ne comportăm, pur şi simplu ne comportăm cum simţim, fără să fim interesaţi de părerea altora. Din păcate, cu toţii creştem şi începem să purtăm măşti, iar la un moment dat, nu mai putem să faccem diferenţa dintre mască şi cine suntem noi cu adevărat.

Cu toate acestea, măştile nu sunt întotdeauna rele şi există situaţii de viaţă în care suntem nevoiţi să jucăm anumite roluri. Însă, cel mai important lucru e să alegi dacă masca te controlează pe tine sau tu eşti cel care controlează masca.

E frustrant, uneori, seara când merg la culcare și rămân doar eu cu mine însămi, şi încep să mă gândesc la activitatea pe care am făcut-o în ziua respectivă, reflectând foarte mult asupra măştilor pe care le-am purtat şi părându-mi rău că, din nou, a trecut o zi în care nu am avut curajul să îmi arunc măştile undeva într-un cufăr uitat de lume şi să arunc cheia într-un pârâu liniştitor care să o ducă departe .

Mereu mi-am dorit să pot fi o persoană sinceră şi neprefăcută în preajma altora… Mă simt ca într-un carusel, spunând lucruri care nu mă reprezintă şi reacţionând la fel ca toţi celilalţi doar pentru a intra într-un afurisit de scenariu care ne forţează să fim doar nişte prefăcuţi, chiar şi în faţa părinţilor noştri!

Nu trebuie să mai spun că suntem prefăcuţi în majoritatea timpului, o ştiţi deja. Orice am face nu putem să ne descotorosim de aceste poveri, de fiecare dată când suntem foarte hotărâţi să ne dăm jos măştile, ne găsim noi o personalitate prin vreun sertar care să se potrivească, şi ne promitem că povestea măştilor nu va mai dura mult, că orice poveste are şi un sfârşit, însă, totul ţine de voinţă…. de care nu prea dăm dovadă.

În mintea noastră apar sute de întrebări, la care nu găsim răspunsuri, dar nu încercăm niciodată să schimbăm această situaţie, purtăm masca în continuare, fiindcă ne complacem în această stare .

De multe ori, nici nu ne dăm seama de cât de mult timp purtăm aceeaşi mască sau motivele pentru care o facem, şi trecem liniştiţi prin viaţă fără să conştientizăm acest lucru. Problema intervine atunci când cineva ne pune în situaţia de a o da jos şi de a face faţă situaţiilor dificile fără ea.

Prefăcătoria e ceva foarte întâlnit în zilele noastre, însă, fiecare dintre noi ar trebui să vedem partea pozitivă din fiecare persoană. Cu toţii avem o parte frumoasă care ne reprezintă şi pe care ar trebui sa o etalăm mai des, să lăsăm frica la o parte şi să ne gândim mai mult la imaginea personalităţii noastre.

Autor, Georgiana Nistor,
clasa a XI-a F, C.N. ,,Dragoş Vodă”