Memento mori! (autor, Ileana Pisuc)

Nu am apelat la această sintagmă neapărat pentru că m-ar bântui gândul propriei morți – fiecare în sinea lui se crede nemuritor sau, cel puțin, ar vrea să amâne cât mai mult „acel” moment. Eu fac parte din categoria celor care recunosc că, până la urmă, și moartea face parte din viață, din ciclul ei care e cel mai sigur lucru odată ce ne-am născut. Ba, e mai cert chiar decât natura. De aceea, n-am să fac o apologie a morții în sine, ci a vieții pe care suntem nevoiți s-o trăim; bună, rea.

Numai că aici, îmi permit totuși să nuanțez un pic. Contează foarte mult cum alegi să trăiești, deoarece ai liberul arbitru asupra acțiunilor tale. Oricum, la sfârșit vei da socoteală. De aceea, subiectul care „mă doare” de mai mulți ani, și pe care am datoria de a-l aborda, se va lega de respectul fiecăruia dintre noi față de cei ce nu mai sunt… Ori de câte ori trec pe lângă un cimitir, mă apucă un val de revoltă, de neputință, de milă în cele din urmă, față de cei care au trecut deja „poarta” . Dacă vrei să ajungi la ei, ești nevoit să treci pe lângă munți de gunoaie ce emană un miros pestilențial, greu de inhalat. Și, observ că acest fenomen s-a generalizat, din păcate, parcă ar fi o modă (sau o nouă tradiție?!).

Nu cred că această „tradiție” i-ar face mândri pe cei duși. Cel puțin eu, ori de câte ori mă întorc de la cimitir, intrând la mine în curte, mă simt vinovată față de cei abandonați la o margine de sat, „îngropați” în mormane de gunoaie.

S-au eradicat atâtea molime care au decimat în trecut populații întregi! S-a descoperit penicilina care a salvat atâtea vieți! Oare ce „revoluție” ar trebui să se întâmple, ce medicament miraculos ar trebui inventat ca să se inoculeze în creier noțiunea de curățenie, ordine, respect, bun-simț. Pentru cei care încă mai pot riposta, indigna, reacționa, se mai poate spera în mai bine. Dar, pentru cei ce nu mai pot avea „reacții”, decât să aștepte îndurarea celor vii, ce se poate face? S-ar putea, zic eu, să se umble la conștiință și să-și pună întrebarea – mai ales dacă are îngropată în cimitir o persoană dragă – dacă merită să fie lăsat în această mare paragină și dezolare?

Dacă fiecare ar realiza că (și) datorită celor plecați, noi, cei rămași, suntem ceea ce suntem! Poate că, puțina „brumă” lăsată de ei, pentru mulți dintre noi, a fost punctul de plecare în viață. Degeaba te întâmpină la intrările în comune construcții cochete numite Centre de Informare Turistică! Primul punct pe care eu l-aș iniția în programul de informare, ar fi vizitarea cimiturului din localitate. Vizitatorii să-și dea seama despre „sfintele tradiții” ale satului și să-și formeze o optică proprie. Un popor care nu-și respectă morții, nu-i respectă nici pe cei vii!

Ce valori predăm mai departe urmașilor, când de străbuni ne amintim doar de Ziua Morților? Atunci se fac eforturi din partea edililor și se duc gunoaiele (o dată pe an!).

Oricum, în aceste vremuri, speranța celor mai mulți dintre noi de a-i avea aproape pe copii la final, e din ce în ce mai deșartă. Dar, și atunci când mai vin pe acasă și mai trec cu o lumânare și o floare la cei plecați, trebuie mai întâi, să treacă printr-o „barieră” de gunoaie.

Dacă fiecare dintre noi și-ar face mea culpa, lucrurile s-ar îmbunătăți și ne-am desprinde din această lentoare „călduță” și am realiza că e problema noastră, a celor vii, de a ne îngriji de cei ce nu mai cuvântă.

Ileana PISUC