Joi, 26 martie 2026, la ora 14:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației, va avea loc lansarea cărții „Moment liturgic”, autor Mihai Ganea.

Prezintă: Gheorghe Mihai Bârlea, Corin Penciuc, Virginia Paraschiv.

Mihai Ganea s-a născut la Baia Mare în anul 1940. Este poet, prozator, eseist, critic literar, editor și publicist și a fost onorat cu Premiul Național pentru OPERA OMNIA la începutul acestui an de către Liga Scriitorilor din România.

Salut, Sighet!

Sâmbătă, 22 noiembrie 2025, la Sighet a avut loc  întâlnirea Tineretului Național Liberal în cadrul Școlii Memoriale „Gheorghe I. Bratianu”.
Foarte mulți tineri liberali din țară au ajuns la Sighet unde au participat la cea de-a XVI-a ediție a Școlii Memoriale, într-un oraș care păstrează urmele suferinței dintr-o perioadă cenușie a istoriei noastre, fiind unul dintre locurile unde au fost decimate, ucise, elitele României.
La deschiderea evenimentului au participat președintele PNL și prim-ministrul Ilie Bolojan, secretarul general Dan Motreanu și alți lideri liberali din  țară.
Liderii liberali au făcut o vizită la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței după care s-au deplasat la Cimitirul Săracilor unde a fost depusă o coroană de flori la troița Brătienilor.
În continuare premierul României a participat la întâlnirea cu tinerii liberali, desfășurată la Școala de Muzică din Sighet.

În continuare un scurt VIDEO cu un fragment din intervenția premierului Ilie Bolojan:

Text, foto & video: Ion Mariș

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc  la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței întâlnirea supraviețuitorilor și urmașilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă. Anul acesta se împlinesc 77 ani de la momentul încarcerării lor în sinistra închisoare din Sighet, la 29 august 1948 (de unde au fost ulterior duși la Cluj pentru proces și apoi repartizați la închisorile de executare a pedepselor – Pitești, Târgșor, Gherla, Canal, Aiud…).

Anul acesta singurul senior prezent a fost domnul profesor Nistor Man care a ținut un discurs la sfârșitul Sfintei Liturghii greco-catolice celebrate jos pe celular de grupul de tineri pelerini de la Zalău și Oradea, aflați în pelerinaj la Sighet (a 25-a edție!), într-o atmosferă emoționantă, fiind ascultat cu mult respect și aplaudat de preoții și tinerii prezenți. Din motive de sănătate evidente domnul Nistor Man (96 ani) nu a putut urca la etajul doi în celula 74 (celula unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru momentul de rugăciune tradițional, pentru cei deja plecați la Domnul, condus de părintele Marius Vișovan, însoțit de membri ai familiei și o parte a tinerilor pelerini.

Alături de domnul Nistor Man, domiciliat la Tg. Mureș, mai este în viață un singur supraviețuitor al „lotului Vișovan” – domnul Ioan Dunca din Vișeu de Sus (93 ani). În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 2 deținuți politici anticomunisti din Maramureșul istoric, domnii Ioan Pop Arvinte (Timișoara) și Aurel Vlad (București), tot elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” în acea perioadă dar arestați cu un an mai târziu, în 1949.

preot prof. Marius Vișovan

Miercuri, 28 mai 2025, Memorialul Victimelor Comunismului și al  Rezistenței a fost gazda unei întâlniri de suflet: Ana Blandiana, una din vocile puternice ale societății civile românești contemporane, a răspuns întrebărilor elevilor de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației, cuprinși în Centrul de Excelență Maramureș, disciplinele Istorie, Limba latină și Limba și literatura română, și în redacția revistelor AXA și GEMINA. Întâlnirea „Despre libertate. La 35 de ani de la proclamația de la Timișoara”, organizată de Fundația Academia Civică și Fundația Hanns Seidel, a prefigurat Ziua Eroilor și proiecția filmului „Anul Nou care n-a fost”. S-a discutat despre pedagogia memoriei, vindecarea trecutului mai recent și mai îndepărtat, forme de autoritarism postdecembrist, propagandă digitală, manipulare prin limbaj, identitate europeană, multă literatură și rolul intelectualului azi, și, evident, educație civică și dialog democratic. La finalul întâlnirii, Ana Blandiana a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii Revistei online „Salut, Sighet!”, și nu numai. E modul meu de a vă împărtăși bucuria întâlnirii. Deci, motor:

Marius Voinaghi (M.V.): Ce formă de vinovăție considerați că este mai periculoasă pentru memoria colectivă: tăcerea celor care au știut, dar n-au vorbit, sau indiferența celor care n-au vrut să știe?

Ana Blandiana (A.B.): Vă referiți la perioada de dinainte de ’89. Vinovăția-i colectivă. Ideea că numai Nicolae Ceaușescu și nevasta lui ar fi vinovați e clară; culmea este că, la un moment dat, îi urau pe ei doi și cei din jurul lor, pe care îi umileau. Dar cum ajunsese Nicolae Ceaușescu ceea ce fusese? Deci, cum acest grup de activiști îl lăsaseră să ajungă? E clar că, întotdeauna, autocratul, ca să nu zic dictatorul, este opera celorlalți. În ceea ce privește poporul, e puțin mai complicat. Blaga are o frază care întotdeauna m-a emoționat și am încercat s-o respect. El spune că „niciun popor nu-i atât de rău încât să nu merite să-ți dai viața pentru el, dacă îi aparții”. Nouă ni se cere să ne dăm viața, dar în momentul când vrem să-l judecăm, cred că trebuie să ne amintim fraza asta. În ce măsură avem dreptul s-o facem? Și răspunsul se referă mai ales la intelectuali. Pentru că eu cred că, de fapt, întotdeauna și–n toate epocile, mai ales începînd cu istoria modernă, vina este a intelectualilor. Pentru că, cu cât cineva înțelege mai mult, cu atât este mai responsabil de ceea ce a înțeles. Și în tradiția românească, a secolului XX cel puțin, o ruptură  a fost între intelectuali și societate.

M.V.: Poate o societate traumatizată colectiv să devină democratică fără un proces autentic de vindecare, de asumare a trecutului? Ce lipsește României în acest sens?

A.B.: În primul rând, justiția. Funcționarea corectă a justiției. Ați pus virgulă după vindecare și asumare a trecutului. Eu cred că vindecarea este chiar asumarea trecutului. Și-n acest sens, Memorialul de la Sighet este o formulă. Este cât se poate de clar, ca să mergem înainte, societatea trebuie să se vindece. Și ca să se vindece, trebuie să se despartă binele de rău.

M.V.: Aţi spus cândva că doar trei dintre cei 200 de torţionari au fost cu adevărat condamnaţi. Mai poate literatura suplini, măcar simbolic, lipsa de justiţie?

A.B.: Eu sper că da! Și mai ales sper spre binele ei. Nu știu dacă societatea o să mai profite în vreun fel, având în vedere lipsa de importanță a literaturii, relativă în societate. Dar literatura, este clar că nu va mai putea fi importantă în continuare, dacă nu va deveni o formă de analiză a acestui trecut. Literatura este o formă de analiză a vieții, trebuie să existe această legătură între ea și viață. Trecutul este atât de important pentru a înțelege prezentul, și atunci trebuie ca el să fie rezolvat de literatură. Și-n acest sens, literatura română de azi este mai puțin importantă decât literatura rusă de azi, unde există cinci, șase scriitori la ora asta, care au devenit mari pentru că au scris despre ce s-a întâmplat în ultima jumătate de secol, despre tragedia pe care au parcurs-o. În timp ce la noi, n-aș zice că au apărut marile romane ale acestei istorii. Adică, avem scriitori foarte importanți, dar viziunile literare pe mii de pagini pot să fie importante în teoria literaturii, nu în sufletul cititorilor.

M.V.: Spuneaţi recent că democraţia europeană e ameninţată atât de extremişti antisistem, cât şi de un progresism care „redefineşte autocenzura”. Cum navigăm între aceste două excese fără să pierdem libertăţile câştigate?

A.B.: Asta-i cea mai mare problemă. În primul rând, a celor care dețin puterea în democrație. Democrația riscă să fie mai slabă în comparație cu regimurile autocrate. Ea are rețineri în a-și folosi puterea, ca să spun așa! Pot să vă dau un exemplu: de ce, din punct de vedere democratic, nu poate să existe o formă de a opri propaganda toxică a postului TV Realitatea pe parcursul acestor alegeri? Chiar nu există o formă democratică de a interzice acest tip de luptă toxică sau cei de care ar depinde acest lucru sunt solidari cu ea în subtext?

M.V.: Trăim într-o epocă a războiului informațional, a manipulării și propagandei digitale. Cum comparați aceste noi forme de intoxicare a opiniei publice cu cele practicate în regimul comunist? Este „adevărul” mai greu de apărat astăzi decât în timpul dictaturii?

A.B.: Evident. Este incredibil felul în care evoluează lumea. Simplul fapt că au apărut noțiuni ca „postadevărul” dovedește că s-a acceptat minciuna ca o formă teoretică de existență. Puterea de a manipula a Uniunii Sovietice, care era o putere consolidată teoretic prin faptul că n-avea morală. Pe această lipsă de morală, pe această putere sovietică a manipulării, a pătruns în societățile libere și a fost moștenită de Rusia. Putin a făcut tot ce a putut să dizolve coeziunea societăților libere. Este teribil cum prin manipulare poate fi stăpânită lumea.

M.V.: Regimurile totalitare modifică limbajul pentru a controla gândirea. Cum percepeți astăzi mutațiile limbajului public în România și în lume? Observați forme noi de „limbaj de lemn” adaptate epocii digitale?

A.B.: Că există un limbaj de plastic este cât se poate de clar. În același timp, este greu de spus ce-o să urmeze. Lumea se schimbă cu o viteză amețitoare și toate mijloacele de apărare, de luptă împotriva răului trebuie să schimbe, înainte chiar de a defini răul. După cum nu suntem în stare să definim binele. De aici confuzia.

M.V.: În acest sens, granița dintre estetic și etic se estompează tocmai din cauza acestei rapidități…

A.B.: Vreți să vă spun ceva, lucrurile devin atât de grave, încât esteticul pur devine pur și simplu ridicol. Nimănui nu-i mai are cum să-i pese.

M.V.: Și-n acest context cine mai joacă rolul de „câinele de pază” al democrației?

A.B.: O întrebare absolut dramatică. Nu pot să vă răspund decât cu forme fixe. Implicarea intelectualului. Omul care gândește nu poate gândi în afara societății. Și aici se suprapune cu societatea civilă. Tot ce s-a întâmplat bun în ultimii 30 de ani la noi, s-a întâmplat sub presiunea societății civile, de la Alianța Civică, la mișcarea rezist. Deosebirea dintre cei care sunt în societatea civilă și cei care sunt în viața politică, este că ultimii au interese, pe când primii au idei.

M.V.: Le–ați spus azi elevilor că „libertatea este exprimarea gândirii critice”. Care e primul exerciţiu de gândire critică pe care ar trebui să-l facă un licean de azi?

A.B.: O mare problemă. Toți știm că adolescenții au spirit critic. Dar fără criterii. Ăsta-i adevăratul rol al profesorului. Să-i facă să-și mențină spiritul critic, dar să-l exercite pe baze culturale și o strucrură morală. Să aibă sens și câștig spiritul critic!

M.V.: O ultimă întrebare. Ce ne facem cu indiferența din societate? Dar cu fractura din societate?

A.B.: Problema de bază a societății în democrație. Consumismul și indiferența. O democrație care funcționează în indiferență încetează să mai fie! Pe de altă parte, odată cu AI, există ruptura dintre generații, și cred că nu există nimic de făcut. Partea bună este că jumătate dintre români sunt conștienți de rolul lor în societate. Sunt aceiași cu cei din Piața Universității din anii ‘90 care se simțeau vinovați nu pentru ce au făcut, ci pentru ceea ce nu au făcut. Și sper ca această vinovăție să fie păstrată în continuare!

M.V.: Vă tare mulțumesc, stimată Doamnă Ana Blandiana!

Marius Voinaghi

Fundația Academia Civică, Fundația Hanns Seidel și Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet, organizează miercuri, 28 mai 2025, de la ora 12:00, dezbaterea „DESPRE LIBERTATE – La 35 de ani de la Proclamația de la Timișoara”.

Ana Blandiana va fi în dialog cu elevi de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet.
Locul desfășurării: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighetu Marmației.

Salut, Sighet!

Joi, 27 martie 2025, de la ora 15:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (sala de conferințe), va avea loc lansarea volumului de poeme „ DOAR ÎMPREUNĂ Alte sigilii” (Editura Limes, Florești – Cluj Napoca, 2025), autor Gheorghe Mihai BÂRLEA.

Invitat de onoare, poetul Mircea PETEAN, manager Editura Limes.

Organizatori: Centrul Cultural Sighet, Revista Nord Literar, Uniunea Scriitorilor din România – reprezentanța Maramureș.

Salut, Sighet!

Vineri, 07 februarie 2025, ora 13:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet (str. Corneliu Coposu, nr. 4) va avea loc prezentarea cărții „Trecutul ne-ajunge din urmă. Memoriile unui martor privilegiat al istoriei, 1921-1947”, autor VIRGIL SOLOMON. Volumul a apărut la Editura Humanitas, 2024, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Claudiu Secașiu, prefața fiind semnată de Michael Virgil Solomon.

Michael V. Solomon, Claudiu Secașiu și Ion Andrei Gherasim vor discuta despre volumul „Trecutul ne-ajunge din urmă. Memoriile unui martor privilegiat al istoriei, 1921-1947”. Moderatorul evenimentului: Andrea Dobeș.

Salut, Sighet!

Ideea de a scrie împreună un articol cu această temă ne-a venit după concertul de muzică klezmer de la sinagogă (vezi AICI), când i-am povestit lui István Aranyosi cât de dificil mi-a fost să le explic elevilor de-a XII-a, veniți la școală la consultațiile pentru bacalaureat, gestul studentului Jan Palach, cel care și-a dat foc pe 16 ianuarie 1969 în Piața Wenceslas din Praga, în semn de protest față de regimul comunist. Mai ușor a fost să răspund la întrebarea adolescentului oarecum plictisit, care, cu o lejeritate aproape debordantă, m-a întrebat: De ce să faci asta? Ceea ce pentru generația noastră pare un gest menit să trezească societatea din resemnarea instalată după ocupația trupelor Pactului de la Varșovia din august 1968, pentru generația Z, pare de neconceput – gestul sacrificiului suprem. Aceasta este rațiunea pentru care i-am cerut lui István Aranyosi să aștearnă câteva gânduri filosofice pe marginea expoziției în memoria lui Jan Palach (expoziția cuprinde, în cele 23 de exponate, contextul istoric și societatea cehoslovacă a anilor ´60 ai secolului XX, mișcarea studențească, imolarea ca formă de protest politic, reacția celor de la putere, dar și a societății, ecourile din străinătate, dar și „torțele vii” din blocul comunist etc.).

1. Dincolo de aspectele descriptive ale analizei cazurilor de protest prin autoincendiere – cele propuse de psihologie, antropologie și științele politice – aspectul normativ, adus în vizor de filosofia politică, este cât se poate de pertinent. Abordarea filosofică în acest context este special prin faptul că nu se centrează pe descriere de fapte, urmată de generalizare, așa cum fac științele, ci încearcă să formuleze principii de maximă generalitate, care pot fi aplicate apoi la cazuri concrete, astfel că ele dobândesc calități pe care nu le aveau atâta timp cât erau tratate drept fapte ca fapte, și anume calități precum binele, justificabilitatea morală, coerența practică („practica” în sens aristotelic, de deliberare în vederea acțiunii, și nu de dragul teoriei).
2. Suicidul protestatar pare să ridice probleme greu de surmontat pentru cele mai cunoscute filosofii ale libertății. În primul rând, el pare să-și creeze o nișă interpretativă care punctează ceva ce se află dincolo de distincția între libertatea negativă și cea pozitivă. Această distincție a fost explicit introdusă de filosoful liberal Isaiah Berlin în anul 1958, însă ea există implicit în mai toate operele de filosofie modernă, bazate pe o formă sau alta de teorie a contractului social (o familie de teorii menite să justifice moral existența și autoritatea statului). Libertatea negativă este libertatea inividului în raport cu orice forță non-naturală, cum ar fi statul sau alți indivizi, înțeleasă ca non-interferență din partea acestora din urmă în viața individului. De pildă, liberalismul clasic al lui John Locke este construit pe acest tip de libertate, care reprezintă o axiomă în teoria sa asupra contractului social. Pe de altă parte, libertatea pozitivă este capacitatea concretă a individului de a se dezvolta și de a-și realiza scopurile și menirea în viață. Această libertate pozitivă este congenitală filosofiilor politice de stânga, cum ar fi contractualismul colectivist al lui Rousseau. Distincția este bine captată în engleză de diferența dintre freedom from (negativă) și freedom to (pozitivă). Cum am putea oferi coerență morală unui gest precum cel al lui Jan Palach prin prisma acestei distincții, sau, chiar mai general, prin prisma dihotomiilor stânga-dreapta, socialism-liberalism, colectivism-individualism. Gestul este atât de extrem și cu o funcție mai ales comunicațională, și nu de practicitate imediată și utilitară, încât este greu de integrat în aceste scheme dihotomice. Putem oare să simplificăm situația afirmând că gestul de autoincendiere era o soluție la o problemă de lipsă de libertate negativă sau la una de libertate pozitivă? Mă îndoiesc. Pretențiile și tendințele totalitare, precum cele față de care Jan Palachșialții s-au revoltat, par să aducă în colimatorul nostrum analytic sisteme la care gânditorii clasici nu s-au gândit. Nu trebuie blamați. Totalitarismul este o creație a societății industrial târzii.

O a doua filosofie cunoscută a libertății care mi se pare depășită de o situație precum cea a protestului prin autoincendiere este existențialismul. Camus poate avea dreptate să afirme, în deschiderea eseului său Mitul lui Sisif, că suicidul este singura problema filosofică serioasă, însă soluția sa, din nou, pare a păli în fața unei situații morale precum cea discutată aici. Soluția lui Camus este bazată pe absurditate, filosofia potrivit căreia lumea în sine nu oferă absolut nimic în privința unui sens al vieții sau al existenței, contrar a ceea ce religia propovăduiește (o lume creată de divinitate, cu un sens și o esență prestabilite). Dacă așa stau lucrurile, atunci suicidal este la fel de absurd precum căutarea obsesivă a unui sens acolo unde nu există. Dimpotrivă, individual devine cu adevărat liber atunci când recunoaște absurdul și facticitatea și își creează propria esență și menire. Este o filosofie ultra-individualistă. Camus nu-și pune problema că ar putea exista cazuri în care suicidul, de exemplu cel în semn de protest, ar putea el însuși constitui acea autorealizare, tocmai pentru că scopul se plasează dincolo de bunăstarea individului, dincolo de un egocentrism asumat implicit. Autorealizarea individului prin autoimolare. Sună paradoxal, dar nu este absurd!

Dacă doriți să aprofundați problematica temei, vă îndemnăm, mai ales pe cei tineri, să vizionați expoziția din cadrul Memorialului. În loc de încheiere, o invitație la reflecție pe marginea întrebărilor lansate de pastorul evanghelic Jakub S. Trojan, în predica sa la înmormântarea lui Jan Palach, în cimitirul Olšany: „În acest secol cinic, în care adesea ceilalți ne îngrozesc pe noi, iar noi îi îngrozim pe ei, un secol în care de multe ori ne speriem de nimicnicia noastră lăuntrică, el ne-a determinat să ne punem întrebarea care ne poate transforma în oameni cu caracter puternic: ce am făcut eu pentru alții, ce suflet am, care este scopul meu și care este principala valoare în viața mea?”

István Aranyosi
Marius Voinaghi

După arestarea sa la 19 august 1948,  și după câteva zile petrecute la Securitatea din Sighet, tânărul elev Petru Codrea împreună cu ceilalți membri ai „lotului Vișovan” a fost dus la închisoarea județeană (actualul Memorial) unde avea să fie găzduit timp de 9 luni (până la finalizarea anchetelor și transferul la Cluj pentru proces și apoi la închisorile de executare a condamnării) și „cazat” în prima fază în celula 82, de la etajul 2 al închisorii (apoi din noiembrie, toți împreună în celula 74, care le este acum dedicată în cadrul muzeului). Primele impresii din această celulă 82, care marca pentru tânărul Codrea trecerea – pentru multă vreme – la un alt stil de viață, cel aspru restricționat, în care avea să simtă direct și constant statutul de „dușman al poporului”, impresii receptate încă cu optimismul și speranța specifice tinereții și cu iluzia – cvasigenerală atunci – că regimul comunist (și implicit detenția) nu pot dura mult. Petru Codrea avea 17 ani.

„Etajul 2 al închisorii s-a golit ca să ne facă loc nouă, tinerilor „politici”, aflați în așteptarea procesului… Eu am fost introdus singur în celula 82, țin minte că dormeam pe jos pe dușumea… la început nu mi-a fost frig fiind vară, dar apoi ni s-a permis să primim de acasă o cergă și haine mai groase. Primele 2 zile nu ni s-a dat porție de mâncare (camaradul Gheorghe Andreica descrie foarte plastic acea senzație de foame atotcuprinzătoare în cartea sa „Cu ghiozdanul la închisoare”) apoi am cunoscut celebrul terci de pușcărie, meniul care ne va însoți pe tot intinerariul de detenție (unora le-a făcut greață la început dar până la urmă toți ne-am obișnuit, că nu aveam încotro). Ca în orice celulă de pușcărie comunistă „mobilierul” era o tinetă și un recipient pentru apă. Cam atât…

După câteva zile am primit un coleg în celulă, pe Iosif Andreica, zis Puiu, cel mai tânăr din lot, fiu de învățător din Călinești… avea numai 15 ani și era o fire foarte sensibilă… pe el drama arestării și despărțirea de părinți l-a afectat cel mai mult, de mai multe ori izbucnea în plâns. Eu eram mai nepăsător, poate e și o chestiune de temperament dar oricum la vârsta aceea doi ani în plus contează mult la maturizare… Ulterior și Puiu va depăși această stare și va trece cu fruntea sus prin toate pușcăriile. Mai târziu, cu puțin înainte de mutarea tuturor în celula 74 în noiembrie, Puiu Andreica a fost schimbat cu Ion Ilban, care mi-a fost așadar coleg de celulă în ultima perioadă. Eu am fost tot timpul în celula 82 în perioada august – noiembrie, apoi mutați toți împreună în celula 74.”

Domnul Petru Codrea a trecut apoi prin temnițele comuniste Cluj, Jilava, Târgșor și – cea mai lungă perioadă – în lagărele de muncă forțată de pe  Canalul Dunăre – Marea Neagră, are acum 92 ani și este, din septembrie 2022, Cetățean de Onoare al municipiului Sighetu Marmației.

Iar celula 82 prezintă actualmente în cadrul Memorialului tema rezistenței anticomuniste din Cehoslovacia, Primăvara de la Praga (1968), Vaclav Havel și rezistența prin cultură… dar și gestul cutremurător al eroului Jan Palach și a altor tineri iubitori de libertate, disperați de asuprirea comunistă dar și de nepăsarea lumii libere, bogate și cuminți….

Preot prof. Marius Vișovan