Prima celulă a tatălui meu (autor, Marius Vișovan)

Lângă celula 74, la etajul doi al Muzeului Memorial din Sighet, (dedicată rezistenței maramureșene în general și „lotului Vișovan” în special) se află o celulă mică (identică cu majoritatea celulelor din clădire), destinată normal unei singure persoane, celula 72. Aceasta a fost prima celulă a lui Aurel Vișovan din cei 16 ani lungi de detenție comunistă… Să-l lăsăm să-și depene amintirile de atunci, împletite cu dureroase reflecții peste timp.

„În toamna anului 1948 am fost adus de la Securitate la închisoarea din Sighetu Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva. Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem … Doamne ajută-mă!

Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele. Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii, de care scăpasem cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea. Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau – de nu ştiu unde – o listă cu nume şi date exacte?! N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare!

Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor? Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez „Sfântă tinereţe legionară”!… Simțeam că-mi cresc puterile … La un moment dat ajung la versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…“ Înviorat, mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…” Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine. Trecând prin „pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.

Iată-mă ajuns în „mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând: „O, Doamne, unde eşti?” „De ce n-aprinzi minuni cereşti?” „O, Doamne, unde eşti?”. . . Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: „M-am rugat! M-am rugat!” . . . La urletele mele mi se administrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”, mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflecție.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers oarecum normal al … anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci – şi poate mai mult acum – era o izbăvire. Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti – cu puţine excepţii – nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.” (Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Dar Piteștiul era încă departe… în august 1948, Aurel Vișovan avea încă moralul foarte bun (deși fusese bătut crunt la Securitate de către Stern și ai lui) și după 3 luni în celule separate (câte unul sau câte doi) din noiembrie tinerii deținuti vor fi grupați toți 18 în celula 74, ceea ce le va produce o mare bucurie. Împreună se vor ruga, vor cânta, vor ține conferințe improvizate pe diverse teme… și câteodată se vor juca (ca niște copii ce erau majoritatea dintre ei), asta a fost perioada frumoasă a detenției de la Sighet, vor îndura frigul, foamea și privațiunile cu seninătate tinerească. Și cu o dragoste profundă între tinerii camarazi care a rezistat temnițelor și trecerii timpului și o regăsim și azi, după 70 de ani…

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Sigheteni, puteți vizita expoziția „O istorie a Europei în 38 de mărturii”!

În această perioadă, până la sfârșitul lunii iunie (în zilele însorite, fără precipitații), vă invităm să vizitați pe Pietonala din fața Memorialului Sighet expoziția „O istorie a Europei în 38 de mărturii, organizată în colaborare cu Institutul Național al Patrimoniului, coordonatorul național al programului Marca Patrimoniului European.

Expoziția – realizată de Comisia Europeană în 2018  – prezintă  38 de situri care fac partea din rețeaua Marca Patrimoniului European.

Marca Patrimoniului European este o iniţiativă a Uniunii Europene, lansată în 2011 menită să aducă în atenţia publicului şi în special a tineretului european valorile fundamentale europene, elementele comune de istorie şi cultură ale patrimoniului cultural care contribuie la consolidarea sentimentului de apartenenţă la Uniune şi a dialogului intercultural. Acordarea mărcii la nivel european se desfăşoară o dată la doi ani şi fiecare stat membru al Uniunii poate transmite Comisiei Europene două candidaturi de situri.

În martie 2018, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet a primit oficial „Marca patrimoniului european” alături de alte 8 situri din state membre europene, fiind primul din România căruia Uniunea Europeană îi oferă această distincţie.

În iunie 2018, la Sighet a avut loc ceremonia de dezvelire a plăcii Marca Patrimoniului European, mesajul transmis fiind „Memorialul Sighet oferă o perspectivă asupra represiunii comuniste în Europa de-a lungul secolului XX, inclusiv asupra morţilor şi suferinţelor cauzate atât în interiorul, cât şi în afara zidurilor închisorii. El este înscris în lista siturilor patrimoniului european al Uniunii Europene datorită rolului important pe care l-a jucat în istoria şi în cultura Europei. EUROPA ÎŞI ADUCE AMINTE!“.

Lista celor 48 de situri (10 noi situri au fost adăugate în martie 2020), precum și informații despre Marca patrimoniului european găsiți la: https://ec.europa.eu/programmes/creative-europe/actions/heritage-label_en

Memorialul Sighet




La mulți ani, Doamnă Ana Blandiana! | VIDEO

Cititorilor „Salut, Sighet!” le oferim o poezie a Anei Blandiana în interpretarea Gabrielei Mich, clasa a XI-a A, elevă la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighetu Marmației.

Ana Blandiana (numele literar al Otiliei – Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la 25 martie 1942, la Timișoara. Este fiică de deținut politic, tatăl, preotul ortodox Gheorghe Coman a fost arestat ca „dușaman al poporului”. Pentru a ocoli „vigilența” regimului comunist, Otilia – Valeria Coman a adoptat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei (Blandiana, jud. Alba).

A urmat studii de filologie romanică, licențiată a Facultății de Filologie a Universității din Cluj (1963 – 1967). A primit burse de studii la Iowa University (SUA) și Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

A debutat literar în revista „Tribuna” din Cluj – Napoca, semnând pentru prima dată cu pseudonimul Ana Blandiana.

În anul 1960 s-a căsătorit cu scriitorul Romulus Rusan (născut în 1935 – decedat în 2016).

În perioada 1964 – 1990 a publicat 40 de volume de poezie și publicistică, în țară și străinătate, din care 14 volume de poezie în limba română.

A fost interzisă pentru publicare în perioadele 1959 – 1964, 1985, 1988 – 1989, iar înainte de Revoluția din 1989 cărțile poetei au fost scoase din toate bibliotecile din țară.

Incluzând ultima apariție editorială, “Variațiuni pe o temă dată” (2018), Ana Blandiana a publicat de-a lungul timpului 30 de volume de poezie în limba română.

Volumele de poezie și proză au apărut în traducere, începând cu anul 1982, în numeroase țări din întreaga lume (Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franța, Olanda, Coreea de Sud, etc.).

A fost distinsă cu numeroase și importante premii: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București (1982), Premiul Internațional „Gottfried von Herder”, Viena (1982), Premiul Național de Poezie (1997), Premiul „Opera Omnia” (2001), Premiul Internațional „Vilenica” (2002), Premiul Internațional „Camaiore” (2005), Premiul special „Acerbi” (2005), Premiul „Poetul European al Libertății” (2016), Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin” (2018).

În luna mai 1990 a reînființat PEN Clubul Român, pe care l-a condus până în anul 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2001) iar în ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței), iar în aprilie 1995, a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.

Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016), membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Este cetăţean de onoare al municipiilor Sighet, Botoşani, Timişoara, Oradea; deţine decoraţia regală “Nihil Sine Deo”, Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Cavaler (2009), distincţia “Femei curajoase din întreaga lume” (Departamentul de Stat al SUA, 2014). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, Timişoara (2015), Doctor Honoris Causa al Universităţii UBB (Cluj, 2016), Doctor Honoris Causa al Universităţii “Dunărea de Jos” (Galaţi, 2016).

Salut, Sighet!




Democrație și totalitarism în Europa după 1945

De la stânga la dreapta: prof. dr. Ovidiu Sechel, prof. univ. dr. Virgiliu Țârău, prof. dr. Horațiu Vescan

Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” a reușit să acceseze un nou proiect Erasmus K229. Este al doilea proiect Erasmus pe care îl derulează Colegiul nostru. Primul, accesat în perioada 2014-2016, a avut ca temă centrală, Urme ale civlizației evreiești în statele partenere (Grecia, Portugalia, Germania, Polonia și România). Proiectul anterior a fost extrem de bine apreciat fiind premiat în Budastagul german; noi am obținut locul III la faza națională dedicată proiectelor europene. Proiectul actual vizează, după cum apare și în titlul acestuia, caracteristicile democrației și ale totalitarismului/dictaturii în Europa după Al Doilea Război Mondial. Din proiect fac parte încă patru licee partenere din patru state europene: Germania, Portugalia, Estonia și Armenia. Pe lângă profesorii coordonatori din școlile participante, sunt implicate aproximativ 80 de persoane.

Proiectul are ca obiective cunoașterea istoriei recente a statelor implicate, cu exemple concrete, dezvoltarea conștientizării valorilor europene comune și a legitimității Uniunii Europene ca unitate de construcție a păcii, de garantare a libertăților individuale. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea gândirii critice în contextul peisajului media de astăzi analizând manipularea prin propagandă și decredebilizarea adversarilor politici practicate în regimurile totalitare. Nu în ultimul rând, dezvoltarea abilităților lingvistice, crearea de resurse educaționale deschise (OER) sau utilizarea mijloacelor IT sunt obiective majore ale proiectului.

Prima mobilitate din proiect s-a derulat la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației în perioada 02-09.02.2020. În cadrul acesteia, programul gândit a fost extrem de complex, cuprinzând atât noțiuni teoretice, cât și numeroase workshopuri, activități practice, întâlniri cu foști deținuți politici. Am avut colaborări extrem de serioase cu instituții de cercetare academică ca Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca (mulțumim pe această cale prof. univ. dr. Virgiliu Țârău) și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Pline de emoție au fost întâlnirile cu fostul deținut politic Ioan Ilban, dar și prelegerea preotului Marius Vișovan despre tatăl dumnealui, Aurel Vișovan, fost deținut politic în lotul de la Pitești.

Extrem de interesante au fost secțiunile de istorie orală din cadrul programului. Pe lângă noțiunile teoretice (noțiuni de istorie orală, crearea unui ghid de interviu, etc.), elevii au luat interviuri pe stradă pentru a surprinde, a descifra vechile șabloane ale propagandei comuniste în gândirea unor cetățeni, dar și pentru a analiza percepția asupra democrației și totalitarismului la peste 30 de ani de la prăbușirea comunismului.

Deja ne pregătim pentru următoarele mobilități pe care le vom avea alături de elevii noștri în Estonia (la Talin), în Armenia (la Erevan), în Portugalia (la Lisabona) și în Germania (la Hassfurt și Berlin).

Prin aceste proiecte am încercat să valorificăm, să scoatem în evidență patrimoniul cultural local. Dacă în primul proiect am redescoperit caracteristicile vieții comunităților evreiești, Sighetul având o populație majoritar evreiască în perioada interbelică, de această dată proiectul a avut ca fundament închisoarea politică de la Sighet. Încercăm, prin aceste proiecte, să oferim alternative educaționale în cadrul Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”. Elevii sunt extrem de plăcut surprinși de metodele de învățare pe care le utilizăm (interviuri, descifrarea propagandei în muzica din perioada dictaturii, activități gen „Treasure Hunt”, „Din cufărul bunicii” etc).

Mulțumesc pe această cale echipei de proiect care a muncit extrem de mult pentru a ne menține la nivelul înalt pe care ni l-am propus în derularea proiectului.

profesor dr. Ovidiu SECHEL




Iuliu Maniu omagiat la Sighet

Sâmbătă, 8 februarie 2020, la Sighetu Marmației a avut loc comemorarea anuală a marelui om politic Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, președinte al Partidului Național Țărănesc și prim – ministru în mai multe guverne ale României Mari, exterminat de comuniști în temnița de la Sighet la 5 februarie 1953.

Rugăciuni pentru veșnica sa odihnă (pomeniți au fost și liderii național tărăniști Ion Mihalache și Ion Rațiu) au fost înălțate atât la celula în care a murit, de la parterul Memorialului Sighet, cât și la Ciarda unde zac încă nelocalizate rămășițele sale pământești (alături de ale celorlalți morți în închisoarea Sighet din acea perioadă) de un grup de preoți greco-catolici din zonă.

Conferința dedicată lui Iuliu Maniu a avut loc în sala Transist a Primăriei din Sighet și a fost moderată de organizatorul principal al evenimentului, dr. Gheorghe Șiman, în prezența a peste 100 de participanți, din Sighet, Baia Mare și din multe colțuri ale țării. Printre personalitățile care au luat cuvântul evocând foarte documentat și emoționant figura istorică a lui Iuliu Maniu s-au remarcat fostul Ministru al Integrării Europene național-țărănist Alexandru Herlea (cel care în legislatura 1996-2000 a inițiat discuțiile României cu Uniunea Europeană), prof. univ. dr. Doru Radosav – o somitate a Universității clujene, fostul ministru național – țăranist Ioan Avram Mureșan, părintele rector Simion Mesaroș din Baia Mare, etc. Mesajul unanim subliniat de vorbitori a fost perenitatea mesajului spiritual al lui Iuliu Maniu, de care política și societatea românească de azi au mare nevoie.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Avem două „Memoriale” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

„Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet”, fiind și „Primul Memorial” din lume dedicat „Victimelor Comunismului”, primul construit și finalizat, prin inervenția și activitatea neobosită a d-nei Ana Blandiana și a soțului dânsei, dl. Romulus Rusan, în timp de 20 de ani, etapă cu etapă, cu sprijinul masiv al C. E. în Patrimoniul căruia și este înscris, fiind sub administrarea Fundației Academia Civică. S-au scris multe despre acesta și s-au spus multe despre el și „locuitorii” lui, an de an, prin programele festivale, organizate de Alianța Civică, cu o largă participare, națională și internațională.

„Memorialul Închisoarea Pitești” este al doilea Memorial din țară, construit în temuta și groaznica Închisoare Pitești, urgiile căreia sunt cunoscute în toată lumea, unice prin cruzimea dementă și sălbatică, în blasfemia și profanarea spirituală cea mai josnică. În 2009, o parte a fostului penitenciar a fost clasată pe lista Monumentelor Istorice, categoria Ansamblul Memorial clasa A (de interes național). Memorialul se afla in administrarea „Fundației Memorialul Închisoarea Pitești”, înregistrată ca fundație în 2011 și din 2016 primește acest nume. (Câteva date, momente de constituire, programe, le-am luat de pe Internet). Acesta este un Templu, un „Altar” al suferinței umane din România, așa cum niciunde nu s-a mai petrecut în lume, este un „Mormânt” uman enorm, în care sunt prezente și schelete umane dezmembrate, rupte, zdrobite, în adâncurile acelor subpământuri.

Aceste Memoriale au ca obiectiv studiul sistemului represiv comunist și cinstirea memoriei persoanelor care au suferit sau și-au pierdut viața, cât și a sacrificiului celor întemnițați fără vină, în închisorile comuniste din România. Sunt organizate și vizite colective, în grupuri mari sau mai mici, cât și individuale, în tot cursul zilelor, după un program anunțat. Au la dispoziție o bibliotecă, scrieri memorialistice, emisiuni audio-vizuale, explicații ale ghizilor ș.a. Aceasta este menirea lor și nu alta și nu este nimeni obligat să vină acolo, să-i omagieze, dar nici să treacă să le pângărească memoria.

La Memorialul Sighet, în cursul lunii octombrie 2019, au fost organizate activități deosebit de importante, de mare interes național și internațional. Astfel, în ziua de 04 octombrie 2019, a fost prezent, în cadrul Festivalului Eufonia, concertul artiștilor din Furiant Quartet din Germania, printre care se află și românul Vlad Popescu. Festivalul Eufonia este primul Festival din România care integrează în programul său muzicoterapia. A prezentat invitaților compoziții muzicale superbe, ale celor mai renumiți compozitori ai lumii și cântece tradiționale românești, un omagiu pentru cei ce au îndurat pe acolo atâta suferință.

În perioada 18-21 octombrie, a avut loc la Memorialul Sighet o extinsă și deosebit de importantă Conferință, cu o tematică semnificativă: „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Prezența a fost dată de Fundația Alianța Civică -Memorialul Sighet (dna Ana Blandiana, Ruxandra Cesereanu ș.a.), Institutul Polonez, Fundația Hanns Seidel, în parteneriat cu Universitatea Babeș- Bolyai, Universitatea Baia Mare. În 3 zile pline, la Memorialul Sighet, s-au facut comentarii, s-au purtat ample discuții, cu prticiparea unei așa largi și selecte personalități, profesori, scriitori, jurnaliști, studenți, doctoranzi. În 21 octombrie, Conferința a continuat la Cluj.

Discuțiile sunt bine evidențiate de titlu, despre ideologia comunistă de ieri, de azi și în perspectivă, în evoluția timpului. Pe o gravură a lui Francisco Goya, sunt inscripționate gândurile: „Somnul rațiunii naște monștri” și, așa cum parafrazează și România Liberă și este scris și prin enunțul „trezește-te națiune”, am putea spune că și: „Somnul unei națiuni naște monștri” (ultima frază luată de pe Internet).

Diabolicul personaj Eugen Țurcan, împreună cu cei câțiva „discipoli” ce și i-a format, pe care i-a depersonalizat printr-o teroare și cruzime greu de imaginat și i-a făcut să nu-și mai aparțină, le-a spălat creierul și i-a transformat în adevărați „zombi”, câțiva dintre ei totalizându-se într-un număr de 22 de torționari, care au introdus în acel spațiu o teroare ucigătoare monstruoasă. El a fost pus să fie organizatorul acelei draconice „reeducări” prin teroare, o aplicare prin fals a ciudatei concepții a lui Makarenko, „Educația prin Muncă”, devenită „Experimentul” sau „Fenomenul” Pitești. Țurcanu a fost instruit de Alexandru Nicolschi, alias Boris Grumberg, spion rus, general, ministru MAI în cea mai neagră perioadă comunistă din România, de Gheorghe Pintilie, alias Timoftei Bodnarenko-Pantiusa, Directorul Securității, ambii români „neaoși” (!), ca și de la mulți alți ofițeri superiori de Securitate.

„A fost cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” (Alexander Soljenițân). Agresiunile fizice, psihice, de o inventivitate ce depășește mințile umane, au trecut în patologie, în demență și sălbăticie, străine în arealului uman, îmbinate cu o blasfemie și profanare spiritual-religioasă, o pângărire a intimităților umane, familiale, ce nu se găsesc în comunitățile acestora, în familiile lor din nicio orânduire a lumii. A coborât infernul, „iadul” pe pământ, răul atât de rău, fiind cea mai crudă manifestare a comunismului și cea mai mare blamă a omului din sec. XX. Au fost chinuiți acolo între 1000 și 5000 de tineri, majoritatea studenți, care gândeau, cereau explicații și erau gata de acțiune, cu multă energie, periculoși, elitele țării în devenire și pe care trebuiau să-i distrugă; acesta era scopul adevărat al acelei sălbatice și false reeducări. S-a separat până la urmă acel grup de 22 de torționari, călăi, care i-au supus la amare și groaznice suplicii pe colegii, camarazii lor, dintre care pe mulți i-au distrus, i-au ucis, iar pe alții i-au zdruncinat cumplit, lăsându-i cu sănătatea amputată. Sunt unii care au răbdat până la sfârșit chinurile, trecând la cele veșnice, în „sfințenie”, alții, în neputința îndurării chinurilor de neimaginat, s-au „demascat”, au recunoscut „adevăruri” la comandă și și-au întemnițat rudele, prietenii. Era o durere cumplită, peste cea fizică, să vezi cum prietenul tău de ieri, pentru care erau gata să-și dea viața unul pentru altul, azi te lovește cu atâta brutalitate, nebunie și ură. Se făcea o tâlhărie asupra prieteniei, asupra nobleței și demnității umane, asupra vieții. Cei reeducați, cu memoria spălată, cu sufletul golit de toate frumusețile lui umane, loveau probabil cu disperarea care i-a cuprins, văzând că au piedut totul, prietenie, solidaritate, noblețea camaraderiei, credința, că erau goi pe dinăuntrul, nu-și mai aparțineau, asemenea roboților. De aceea, cei răbdători până la sfârșit, au trecut în harul „sfințeniei”, alții au scăpat cu sănătatea șubrezită, iar pe ceilalți să nu-i judecăm noi; se vor judeca singuri, dacă rănile de pe conștiință le va permite, și îi va judeca Domnul!

Câtă apropiere era între ei, între victime și torționarii atât de răi de mai apoi și câtă depărtare s-a produs după aceea, ca între un moment și o veșnicie, ca între „Iad” și „Rai”!

În final, când monstruozitatea „experimentului” a fost cunoscută și a fost condamnată din exterior în toată profunzimea lui, șeful PCR, Gheorghiu Dej, a cerut condamnarea „torționarilor”, chiar de ei „fabricați” și toți cei 22 au fost condamnați la pedeapsa capitală, 16 fiind executați deîndată, 4 au fost exterminați ceva mai târziu și, se pare, 2 ar fi supraviețuit. De ce această „discriminare”? Pentru că toți cei 16 au fost instruiți pentru crime de securiști, comandanți de locații de detenție, de comuniști, ceilalți 6 fiind „formați” de colegii lor, deci, „ei între ei”. Ei au fost folosiți ca martori în procesele formal organizate împotriva adevăraților vinovați, care au fost deranjați, cu puțină lipsire de libertate, comodă, fiind apoi „răsplătiți” pentru serviciile aduse „Patriei”, cu grade, cu toate recuperările posibile și peste ele.

Oare se putea ca așa cumplite murdării și crime să nu se încheie prin alte murdării și crime?!

Toți care vizitează aceste locuri și iau cunoștință de cele întâmplate, la ieșire nu pot să nu fie cutremurați de cruzimea la care a putut ajunge ființa omenească, îmbibată de ideologia politică comunistă, criminală, incompatibilă cu sentimentele și trăirile umane, indiferent de etnie, de apartenență politică, de vârstă…

Cine mai credea, în 1989, când țara toată striga, cu toată forța și convingerea, „Jos comunismul” și aruncau pe jos faldurile roșii, imprimate cu secera și ciocanul, simboluri ale uciderii în masă a oamenilor, călcându-le în picioare, că, după aproape 30 de ani, o să vedem pe scena unei televiziuni, B1 TV, un personaj, care se recomanda, revendicativ, Secretar General al PCdR! Mai mult, în 18 septembrie anul curent, în fața Memorialului Închisorea Pitești, s-a prezentat un grup de tineri manifestanți, care se revendicau UTCdR, cu steaguri roșii, având pe ele imprimate secera și ciocanul, cu lozinci comuniste de altădată. Acele steaguri roșii au fost aruncate pe jos în 1990, pentru că au fost îmbibate cu mult sânge uman, în cei 45 de ani de prigoană comunistă și acesta nu se spală, nu se curăță niciodată; a fost pe ele și sângele celor de la Pitești și, de aceea, afișarea lor în fața Memorialului face profanarea, insulta, jignirea și mai profunde. Nu comentez faptul legalității acelor manifestații, cu astfel de abordări; în multe situații, se prezintă și acuma manifestări naziste, cu simbolurile lor criminale, ilegale, condamnate de mult, peste tot, o nostalgie toxică a răului ce-l credeam trecut, în mod necesar și conștient, dar care se mai manifestă și azi, izolat…

Au fost, însă, exprimări la fața locului, relatate de presă, precum: „Ieri, 18 septembrie 2019, o delegație a UTCdR a sfidat cu mult curaj mizeria fascistă numită „Memorialul Închisoarea Pitești”, unde „jegurile anticomuniste au primit pedeapsa meritată în timpul Tovarașului Gheorghiu Dej. Glorie eternă tovarășului Gheorghiu Dej! Glorie eternă Armatei Sovietice eliberatoare!” S-a mai strigat: „Tov. Stalin, geniu al omenirii progresiste, prieten al celor oprimați de pretutindeni…” Din partea UTCdR: „nu ne vom opri până nu vom face o Românie roșie” și multe altele. Lozinci cu de toate…

Ceea ce auzi și vezi parcă te cutremură și te sperie! Și nu din cauza unui crez politic sau altul, ce putea apare și care se putea exprima cu decență, ci din cauza cruzimii și fanatismului primitiv și jignitor arătat și exprimat de acei „tineri manifestanți”, cu atâta dezinvoltură. Fără nicio jenă, rușine, reținere, față de atâtea „omucideri” atât de cumplit executate, pentru că de acestea au fost, în fața lor se găseau și manifestau, niciunul neavând sentința de pedeapsă capitală, pentru astfel de ucideri și dovedeau o totală lipsă de respect pentru oameni, pentru cumplitele lor suferințe și moarte, pentru viață! Nimeni însă nu are acest drept, această atitudine, sentință, asupra vieții, în acest mod exprimată, nici pentru el și nici pentru alții.

Rezultă o cumplită sfidare a acelei uriașe suferință și chin, a martirajului îndurat de mulțime de tineri, a uciderii inumane masive, demente și sălbatice, a atâtora dintre ei sau schilodirea altora, o profanare a acestui loc. Chiar și în război se respectă morții; la margine de drum, dacă se vede o cruce, se manifestă în trecere un respect, pentru un necunoscut. Acel loc a fost însă brutal batjocorit, pentru că el este destinat cinstirii celor ce au fost în suferință sau au fost uciși de acel regim și nu se poate folosi în alte scopuri. Acolo a fost multă suferință și moarte, iar locul este de cinstire și omagiu pentru aceasta și nu de manifestare politică utopică, cu aceleași amenințări, aceleași obiective de altădată!

Nu erau obligați să meargă acolo, să-i cinstească, dar nu aveau dreptul să folosească acel loc, străin lor, să se adune în grup pentru a insulta, a profana, a batjocori. Putea fi acolo un loc de cinstire al oricărei etnii, a oricărei formații politice, care a fost și mai este sau nu mai este și, dacă nu este un loc pentru ei, pot sta departe de el. Au și ei locurile lor, „Doftana”, „jilavele” lor și pe unde or mai fi fost închiși cei 800 de ilegaliști comuniști, înaiante de 1944; le pot revendica și pot să pună acolo și pe ziduri lozinci, din care vor. Este total inadmisibil să batjocorești morții, sau ce-o mai fi rămas din ei care nu mai pot face nici bine, nici rău, nimănui; lăsați-i în odihna lor veșnică, în neputința lor și nu-i batjocoriți, pentru că-i un pacat, un blestem.

Este cumplit de josnic să numești acel „Altar” al suferinței umane „o mizerie fascistă”, să faci pe martirii acestuia „jeguri anticomuniste”, când ei nu pot vorbi, nu pot răspunde, nu se pot apăra. Este și o lașitate, o cruzime, un fanatism, o micime umană. Au fost ce au fost, lăsați-i acolo unde sunt, în pacea și liniștea lor eternă și voi căutați-o pe a voastră, la locul vostru, sub orice lozinci! Poate în detenție era și firesc să fii „jegos”, deoarece condițiile igienice de acolo aproape nici nu existau; e mai rău însă dacă ai jeg pe tine afară, în libertate, la propriu și la figurat: pe inimă, pe suflet, pe gânduri pentru că „jegul” de pe gând infestează și inima și sufletul! Au fost proteste în legătură cu acel manifest; dar cum s-au poziționat oare PNL și, mai ales, PSD, rezervă de cadre tinere, regeneratoare… ?

Dar, felul ciudat în care sunt prezentate lucrurile, arată în fapt, gradul de cultură și civilizație, de instucție și educație, dar care, totuși, nu trebuie trecute cu vederea. Mulți păreau a avea o înfățișare foarte tânără; oare unde erau aceștia acum 70 de ani, când se produceau evenimentele, sau în 1990? Sunt prea tineri, n-au de unde ști, dar se poate deduce o manipulare ordinară, în toată falsitatea ei, poate după un Roller, mult „îmbunătățit”. Oare prin ce metode vor să facă o „Românie Roșie”, hotărât și decisiv? Ce combinații de dictaturi vor să folosească, dacă le tot clamează? Nu-și amintesc deloc evenimentele din 1990? România n-a fost niciodată roșie; a fost doar înroșită de sângele a multor sute de mii de victime, în cei 45 de ani! Ați întrebat mulțimea ce vrea, referendum, ceva? A fost foarte rău și nu este nici acuma bine, este tot rău. Dar aceasta nu înseamnă, în acest caz, că înainte a fost bine! Sunt răuri ce nu se compară și trebuie să căutăm binele și să nu revenim la acelaș rău de altădată, poate și mai rău! România n-o să devină niciodată „Roșie”, tradițiile și conceptul de viață, stabilizat prin tradiții de milenii, este opus ideologiei comuniste, atee, roșii…

Manifestanții îmbrățișează în schimb acele personaje, străine de ele însele, cu creierele spălate, goi de conținut, roboți, acei „zombi” ucigători, li se asociază lor, grupului de 22 și, în acelaș timp, elogiază pe tov. Gheorghiu Dej, care dispune să fie condamnați aceștia la pedeapsa capitală.

Dar acei manifestanți, care s-au asociat cu ucigătorii, i-au aprobat și lăudat pentru faptele lor „bune”, pentru ucideri, n-au ajuns în situația lor, doar printr-un decalaj de timp! Oare ce ar face acuma cu cei ce s-ar opune concepției lor, dacă ar reuși să facă o „Românie Roșie” (după dorință)! Temeți-vă! E valabil avertismentul cu somnul națiunii!

Tov. Gheorghiu Dej, cel elogiat de tinerii protestatari, la sugestia și obligația lui Stalin a deschis lucrările la Canalul Dunărea- Marea Neagră, în mai 1949, în care și-au găsit loc mare mulțime de deținuți politici, ce nu mai încăpeau prin închisorile și minele patriei și pe unde și-au găsit sfârșitul multe sute de mii dintre ei, sau au rămas cu sănătatea răvășită, cuprinzând și stufărișurile dobrogene. La deschiderea șantierului, Gh. Dej a exprimat, în ziarele vremii: „Această măreață lucrare va fi și mormântul reacționarilor!”, ceea ce s-a și întâmplat, acesta fiind și unul dintre scopuri! Câte ucideri, prin munci de exterminare, prin înfometare, lipsa oricărui tratament medical, frigul, arșița și câte altele! Felicitați criminalii, elogiați-i, că sunt destui, aveți pe cine!

Măreața „Armată Roșie” eliberatoare, a avut alături și armata română și forțele aliate, care au eliberat împreună și celelalte țări captive nazismului. Doar că Armata Roșie a rămas în țară până în 1958, deci 14 ani după război; am fost, practic, sub ocupație, plecând din țară condiționat! Numai cei pe unde a fost această cartiruită știu cât a fost de greu, cât cereau și cât luau: „davai”! Mulți prizonieri și soldați ai armatei române au rămas și au murit prin steple rusești! Stalin, elogiatul, a deportat în Siberia localități întregi de români, din Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, aducând în locul lor populație rusă, revendicând apoi teritoriile. Tezaurul țării, a fost dus în păstrare la Kremlin, în timpul războiului I mondial. După război, trecând pericolul, au refuzat să ni-l restituie, probabil singurul stat cu acest nărav; la primire: „davai”, la restituire: „nyet!”

Redau doar două exemple de formare și dezvoltare a ideologiei marxiste (comuniste ), dintr-o culegere de A. Pleșu, publicate în Dilema, 572-I, 2015.

– Bakunin, prieten cu Marx, coleg cu el în Internaționala I-a, unul din fondatorii marxismului, spunea: „În această revoluție, va trebui să-l trezim pe „diavol” în sufletul oamenilor, să ațâțăm patimile cele mai josnice”.

Jean-Paul Sartre (Actuel, 1973), afirma: „Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați!”

Se deduce și de aici de ce am pătimit, ce am pătimit și ce ar urma să mai îndurăm, dacă ne vom lăsa manipulați de minciunile lor, deformate, amplificate și transmise cu o astfel de ideologie! Se și văd amenințările și proiectele exprimate; anunță și schimbarea: PCdR, în loc de PCR și UTCdR, în loc de UTC; se intercalează un „dR”, simbolizand probabil că e din România, originar, în respectarea „sentimentului naționalist” și nu copie fidelă de cine știe unde. Aceeași Mărie, cu altă…

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet




„Rezistența prin cultură, ieri și azi” la Sighet

În 19 și 20 octombrie a avut loc la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu-Marmației conferința „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Luni, 21 octombrie, va continua la Cluj la Facultatea de Litere UBB printr-o masă rotundă la care vor participa mai mulți scriitori, profesori universitari, istorici și jurnaliști.

La Sighet au avut loc 3 mese rotunde, în cele 2 zile de conferință, la care au participat studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai din Cluj și Universității din Baia Mare. Au conferențiat scriitori, jurnaliști, profesori universitari și istorici din țară, Republica Moldova, Cehia și Polonia.

Ana Blandiana a prezentat lucrarea „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” care a impresionat prin tonul blând, nuanțat dar în același timp direct, fără menajamente. „Scriitorul nu poate să ignore ceea ce omul de pe stradă nu înțelege că tranziția și criza nu se vor termina niciodată, pentru că ele sunt chiar definiția libertății și democrației, realcătuite mereu… Dacă suntem condamnați la libertate, cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învățăm legile funcționării și regulamentul de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de 89 lipsea libertatea, acum lipsește responsabilitatea și înțelepciunea de a o folosi. Rația de libertate s-a transformat în over-doză.” Exemplarul folosit în conferință a fost donat cu autograf Cercului de istorie Gemina de la Colegiul Național Dragoș Vodă.

La prima masă rotundă au mai avut intervenții Vitalie Ciobanu, jurnalist din Republica Moldova care a vorbit despre criza de identitate a scriitorului sau a țării sale și cenzura pieței libere și Cristian Vasile, istoric. La a doua masă rotundă au conferențiat profesorul universitar și poetul George Achim, Libuse Valentova, traducătoare și profesor universitar din Cehia și Remigiusz Kasprzycki din Polonia.

Duminică s-au anunțat poetul Gheorghe Mihai Bârlea, Christian W Schenk, medic chirurg, poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania, poetul Radu Vancu, și profesorul universitar Liviu Țîrău.

Conferința a fost organizată de Fundația Academia Civică, Institutul Polonez și Fundația Hanns Seidel, în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai.

prof. Crina VOINAGHI




6 luni în celula neagră!

Sora Pelagia Iusco, deținută politic în temnițele comuniste, recent trecută la cele veșnice (puteți citi AICI) ne-a lăsat mărturii cutremurătoare ale tratamentului barbar la care a fost supusă în majoritatea anchetelor Securității, la Sighet, la Oradea și în alte părți. Dăm câteva exemple:

La Securitate la Sighet trei zile și trei nopți n-am primit niciun pahar cu apă. Apoi am primit o zeamă lungă. După 2 săptămâni mi-au dat drumul cu condiția să mă prezint zilnic la postul de Miliție din Ieud. Până în martie 1949 am fost urrmărită până am fost arestată și adusă din nou la Sighet, împreună cu o altă femeie din Ieud la care s-au găsit niște cărți de rugăciuni greco-catolice…” (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„La 4 mai am fost arestată împreună cu celelalte călugărițe din Ieud. Ne-au întrebat din nou despre ascunzătorile preoților, dar n-au scos nimic de la noi. După două săptămâni la Securitate la Sighet , ne-au dus la Oradea. Am fost băgate 60 de persoane într-o dubă. N-aveam aer. Am leșinat… (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„La Oradea m-au separat de celelelte călugărițe și m-au ținut 6 luni într- celulă neagră, fără geamuri. Sora Marghita credea că m-au împușcat….” (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„În timpul anchetelor m-au bătut de mai multe ori, dădeau în mine cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Am căzut pe jos și au continuat să mă lovească. Securiștii strigau cu ură către noi, cu insulte murdare… Procesul de la Cluj mi-a adus 3 ani de condamnare.” ( Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

…………………………….

Sighetenii care au vizitat Memorialul știu ce înseamnă celula neagră! Iar cei care n-au fost încă, să mearga să vadă! Să intre, să închidă ușa și să stea doar câteva secunde…

preot prof. Marius VIȘOVAN




FURIANT Quartet din Germania – concert la Sighet!

În perioada 16 septembrie – 04 octombrie 2019 se desfășoară Festivalul EUFONIA. În 2019, Eufonia devine primul festival din România care integrează muzicoterapia în programul său.

La Sighet, în cadrul acestui festival se va desfășura un concert susținut de Furiant Quartet (Germania), care are în componență și un muzician român.

Concertul va avea loc la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, vineri, 04 octombrie 2019. Din program: lucrări de J. S. Bach, F. Schubert, L. v. Beethoven, D. Schostakovich, C. Porumbescu și… cântece tradiționale din Maramureș.

Intrarea se face pe bază de invitație.

Concertul din Sighet este susținut financiar de către Consiliul Județean Maramureș, Primăria Sighet, Rotary Club Sighet și Rotary Sighet Voievodal

În prima parte a zilei de vineri, 4 octombrie 2019, Furiant Quartet va susține un concert educațional, destinat elevilor de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, cu ocazia apropiatei sărbătoriri a centenarului (10-12 octombrie 2019) acestei instituții de învățământ.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Gheorghe Mihai Bârlea – un mix „exploziv”: profesor, poet, politician! (autor, Ion Mariș)

Gheorghe Mihai Bârlea este o personalitate sigheteană foarte vizibilă atât la nivel local dar și în sferele… înalte. Această recunoaștere nu derivă – evident – doar din funcțiile politice deținute. :))

G. M. Bârlea a pornit spre Sighet după Școala Generală din satul Nănești și a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1970, urmat de Facultatea de Filosofie din Iași. Și-a completat studiile și pe segmentul juridic absolvind și Facultatea de Drept, după care, în anul 2000 și-a luat doctoratul în sociologie.

Cu poezia s-a împrietenit devreme, din anii de liceu și nu s-a mai dezis de prima dragoste niciodată.

Cariera profesională a lui G.M. Bârlea este legată de la începuturile sale de Biblioteca Municipală din Sighet, fiind bibliotecar și apoi director. A ocupat funcții și demnități publice, dintre care amintim: consilier și consilier-șef al fostului Inspectorat pentru cultură al județului Maramureș (1991-1997, în două etape), prefect al județului (1997-2000), senator în Parlamentul României (2008-2012), lector, conferențiar universitar și prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare timp de 7 ani și jumătate, unde își continuă și azi activitatea ca profesor asociat. Dar prietenii și cunoscătorii îl consideră un om de omenie, mai presus de toate demnitățile.

A publicat numeroase volume de autor („Mentalități în tranziție”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2003; „Eminescu. Teme metafizice și sociologice”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2004; „Documentar bibliografic”, Baia Mare, Ed. Proema, 2011; „Elita academică în închisoarea politică de la Sighet (1950 – 1955)”, Baia Mare, 2017) și alte multe volume la care este coautor. Diverse scrieri i-au apărut și în volume colective, îi găsim numele în diferite publicații de specialitate, în reviste de cultură și în cotidiene regionale sau naționale. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1999.

Este Cetățean de Onoare al localităților Bârsana, Șieu, Poienile de sub Munte, Repedea, Petrova, Slatina și Apșa de Jos (Ucraina).

Revenind la poezie, nu putem să trecem prin această scurtă prezentare, fără să-i amintim volumele publicate: „Din penumbră”, Cluj Napoca, Ed. Cartimpex, 1999; „Lasă-te prădat”, Sighet, Ed. Echim, 1999; „Ceremonia clipei”, Sighet, Ed. Echim, 2006; „Umbra lucrurilor”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 2010. Are numeroase prezențe cu/prin poezie în multe antologii colective și… (n-a fost ușor!) ne aflăm față-n față pentru un interviu alert (mi-a tot spus, pe parcursul mai multor săptămâni, luni, că are mereu altceva de făcut, de scris, de… alergat). E greu cu senatorii – poeți!

Dar, în sfârșit, G. M. Bârlea a decis să vorbească!…

Ion Mariș (IM): Stimate domnule Gheorghe Mihai Bârlea, ai trecut prin multe funcții. Cum îți spune lumea, domnule profesor, domnule poet, domnule senator?
Gheorghe Mihai Bârlea (GMB): Cum dorește. Agreez îndeosebi formulele simple, directe, mai puțin ceremonioase sau legate de statusul și poziția publică avute la un moment dat. În familie și de către cei apropiați mi se spune Mihai, prenume dobândit în spiritul tradiției, după ce am fost „vândut” cu un leu și cu un ou, când aveam doar câteva luni, pe fereastră, unei moașe din satul meu, Nănești, ca să se depărteze bolile și duhurile rele, de mine și de fratele meu. Dar în quasitotalitatea prietenilor și cunoștințelor mi se adresează cu Gheorghe sau Ghiță și mă simt la fel de confortabil. Spre amuzamentul dvs., cu apelativul Ghiță, dobândit la începutul liceului, am avut probleme emoționale, pentru că în satul meu numele de Ghiță avea și niște conotații ironice.

IM: Domnule – senator – poet, dragă Ghiță, cum definești drumul tău de la Nănești spre… culmi? Este o poveste de succes?
GMB: Privind retrospectiv, parcursul meu nu este neapărat foarte spectaculos, chiar dacă după anii ′90 am ocupat demnități publice importante. Am pornit de la o condiție familială modestă, dar cu părinți dispuși să se sacrifice pentru noi, frații gemeni, mutându-se din sat la oraș. Mama, în special, mi-a fost și primul profesor de poezie fiind o excelentă poetă populară și ne-a inoculat prin educația primită respectul pentru oameni, pentru omenie, muncă și frumos, atribute ce definesc noblețea persoanei umane. „A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare”, ne-a spus mereu mama și această axiomă mi-a marcat pentru totdeauna viața.

IM: Ai fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”. Cum te-ai acomodat cu… băieții de la oraș?
GMB: N-a fost simplu. Diferențele dintre rural și urban erau atunci mult mai accentuate. A fost un șoc cultural, în primul rând. Am resimțit și anumite frustrări, sesizând la unii dascăli o atitudine mai binevoitoare, ca să nu spun altfel, pentru cei proveniți de la oraș. Treptat lucrurile au intrat în normalitate și relațiile dintre colegi și profesori îmi provoacă și acum amintiri frumoase. Mulți dascăli au devenit modele didactice și intelectuale, contând în educația și formarea noastră. Dintre cei cu care am făcut 4 ani de zile discipline din curricula școlară, de care m-am simțit oarecum mai apropiat, îi amintesc pe Ion Vancea, Eracle Titircă, doamna Motogna, Eusebia Negrea, Witman Cecilia, o excepțională profesoară de muzică. Dar port respect egal și altor dascăli din anii de liceu. O remarcă meritată pentru doamna director Cornelia Circa, impunătoare și exigentă.

IM: Din ce știu, v-ați format acolo o echipă de poeți. Cum s-a întâmplat? Cine v-a descoperit?
GMB: Meritul le revine profesorilor Ion Vancea și Eracle Titircă, mai interesați decât alții să-i descopere pe cei cu înclinații spre literatură și artă. Domnul Titircă ne-a reunit într-o echipă redacțională pentru prima revistă școlară a liceului de după cel de-al doilea război mondial, „Zări senine”. Acolo am publicat în premieră poezie eu, Andrei Făt, Marin Slujeru, Ileana Mihai, Emil Cristescu. Alții au publicat eseuri sau probleme din domeniul științelor. A fost încurajator pentru noi, mai ales că inclusiv la revistele școlare se exercita vigilența ideologică, adică o oarecare cenzură. Unii am confirmat în literatură, alții în alte domenii. Important este că au fost dascăli care au încurajat creativitatea elevilor și un climat favorabil afirmării unor talente. De exemplu, fratelui meu Vasile, domnul Titircă i-a organizat prima expoziție de pictură în sala de sport. Dar adevărata școală de poezie am întâlnit-o în anii de liceu la cenaclul „George Coșbuc” și ulterior „Alexandru Ivasiuc“ – a rezultatat din disidența noastră, de la unii membri, îndeosebi dascăli, dar mai reticenți față de înnoirea limbajului poetic declanșat de generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și mulți alții. Ne-am întâlnit aici, eu, Gheorghe Pârja de la Liceul Pedagogic, Andrei Făt, Marin Slujeru, Echim Vancea, Ileana Mihai și alții. Am devenit cum s-ar spune „nucleul dur” în jurul cărora s-a proiectat mai târziu Festivalul Național de Poezie de la Sighet, avându-l în frunte pe regretatul Laurențiu Ulici, a cărui prietenie nu poate fi uitată și fără de care mulți tineri n-ar fi fost ce sunt. Maeștrii ne-au fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, dar și Ion Ardeleanu-Mecena, Ion Ardeleanu-Pruncu, Mihai Dăncuș și alții, care ne-au devenit prieteni și de viață și de literatură, chiar colegi mai târziu. Rememorăm și azi savoarea culturală și poetică a întâlnirilor de cenaclu din fiecare marți seara, la Casa de Cultură din Sighet. Pentru adolescența noastră a contat enorm.

IM: Aveați un mentor printre profesori?
GMB: Pe unii i-am amintit, deși mentor este pretențios spus.

IM: Cum ați perceput tinerii deceniului 7, ai secolului XX, “curricula” comunistă?
GMB: După 1968, revoluția cehă părea să producă un dezgheț ideologic și în România, după două decenii de proletcultism. A fost de scurtă durată. Presiunea ideologică a unui stat totalitar nu o resimțeam foarte concret, cu atât mai puțin o înțelegeam la adevăratele ei dimensiuni. Statele totalitare știu prin manipulare să dispună de viața oamenilor. Cultul personalității a cuplului Ceaușescu căpătase proporții apocaliptice. La maturitate, după revoluția din decembrie ′89 îndeosebi, am putut descoperi că odată cu instalarea totalitarismului comunist în România, oamenii au devenit victimele unui experiment ideologic și politic cu consecințe dramatice. Elitele intelectuale au fost trimise în închisori, îndoctrinarea de masă a înstrăinat oamenii de adevărul istoric și de valorile identitare ale spiritului românesc. Grav a fost că nu aveam acces la adevăr, la ceea ce s-a întâmplat în spațiul concentrațional și în societatea românească în anii în care noi ne nășteam. Anii ′80 au culminat cu o umilitoare raționalizare a vieții cotidiene, prin limitarea accesului la bunuri de consum de bază. Cenzura asupra culturii a devenit mult mai agresivă. S-au interzis opere literare, dreptul de a publica pentru scriitori reputați, au fost interzise filmele, piesele de teatru care prin mesajul lor erau suspectate a fi ostile ideologiei partidului-stat.

IM: Ce îndeletniciri de timp liber aveați în anii de liceu?
GMB: Nu aveam și nu era posibilă o filozofie a timpului liber. Orașul era modest în oferte. Pentru liceeni distracția se limita la serile de dans organizate la liceu, la unele fiind eu însumi organizator. Pentru cei de la internate regulile și constrângerile erau mai numeroase. Pentru liceenii de azi pot părea absurde: să mergi la film doar organizat, obligativitatea purtării uniformei cu număr matricol, prezența obligatorie la festivități etc. Mai mult, se formau grupe de control în oraș și se administrau uneori sancțiuni disciplinare. Tinerețea și optimismul ne-a permis să depășim și astfel de limitări.

IM: Și te-ai dus spre Iași pentru a te face filosof printre comuniști. De ce la Iași, de ce filosofie?
GMB: Iașul a fost mai întâi o opțiune a fratelui Vasile, care se visa student la arte plastice. N-a fost să fie, concurența era de 50 pe un loc și favoriți erau nu întotdeauna cei mai talentați, ci fiii de demnitari. Opțiunea pentru filozofie am avut-o din liceu, dar după armată am făcut mai întâi biblioteconomia la București și abia în 1974 am intrat la filozofie. Nu am mers singur. În anii următori i-am luat cu mine pe Marin Slujeru și pe Petre Dunca. Iașul a fost și rămâne un oraș cu vestigii și memorie culturală excepționale, iar Universitatea și Facultatea de Filozofie în special avea profesori de elită, pentru care păstrez și azi respect, ba cu unii chiar relații de prietenie.

IM: Ai revenit după absolvirea facultății la Sighet. Pe ce post, în ce instituții? De ce?
GMB: Am precizat că debutul meu profesional este legat de Biblioteca Municipală, dar și de activitatea didactică pe care am desfășurat-o în paralel la unele licee din oraș.

IM: Cum te-ai „descurcat” până la schimbările din anul 1989?
GMB: Ambianța culturală a orașului, prietenii din instituțiile culturale au fost benefice evoluției mele intelectuale, chiar dacă resursele pentru o viață cotidiană decentă erau minimale. Resimțeam ca orice tânăr și ca orice cetățean frustrări și nemulțumiri sociale, sărăcia din jur. Toate acestea au devenit până la urmă acumulări negative în conștiința colectivă, care au devenit cauze ale revoltei populare din decembrie ′89.

IM: Literatura în societatea „multilateral dezvoltată” avea și unele grade de… libertate?
GMB: Am amintit despre cenzura ideologică ce se exercita asupra creatorilor de artă, scriitori, pictori, muzicieni, regizori. Invit pe liceenii de azi să viziteze Memorialul Sighet, unde sunt prezentate documente și momente ale represiunii împotriva culturii. Asta nu înseamnă că în acea perioadă nu s-au realizat opere de mare valoare în toate domeniile artistice. Se știe că marii creatori sunt mai greu de aliniat și de manipulat, chiar și în condițiile unui regim totalitar, după cum se găsesc și unii care din oportunism se pun în serviciul acestuia. Avem modele și exemple de curaj estetic și civic și în țară. L-aș aminti pe scriitorul Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana. Nu trebuie să-i uităm pe scriitorii mari care s-au confruntat cu regimul de viață al închisorilor, îndeosebi în anii ′50 – ′60, din secolul trecut. Ei, alături de alți opozanți ai regimului comunist, constituie azi tezaurul de memorie și demnitate românească în confruntarea cu regimul. Posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii” ne țineau în contact și cu scriitorii români din exil, cu climatul politic și cultural din Europa occidentală, cu disidența culturală din România, importantă chiar dacă nu de proporții ca în alte țări foste socialiste.

IM: Ascensiunea ta a început după anul 1989. Au trecut 30 de ani de inedită democrație. Spune-mi, care crezi că este cea mai mare performanță a ta din acest interval. Doar una!
GMB: Nu doresc să fac ierarhizări legate de momentele mai mult sau mai puțin semnificative din biografia mea. Răspunsul poate surprinde. Sunt mândru de contribuția mea la realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, alături de Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioana Boca, Nicolae Noica, și de colegii de la muzeu, dintre care îi amintesc pe Ion Ilban, Petru Iuga, cercetătorii muzeografi Andreea și Robert Furtos. Această instituție a memoriei construită pe ruinele fostei închisori politice din anii ′50 este cea mai importantă operă a societății civile din România ultimelor trei decenii, considerată printre cele mai reprezentative instituții de gen din Europa, posesoare a mărcii Patrimoniului Cultural European. Peste 2.000.000 de vizitatori i-au trecut pragul.

IM: Ce te-a determinat să intri în „mocirla” politicii?
GMB: Ne place sau nu, politica face parte din dezvoltarea istorică a societăților, căreia individul nu i se poate sustrage. Se spune că e rău cu politica, dar nici fără politică nu se poate. Depinde de cine o face și pentru cine. Poți intra în politică din dorința sinceră de a face bine pentru oameni și comunități, după cum unii intră pentru propriile interese. Nu sunt corecte generalizările negative. Am avut onoarea să cunosc mulți oameni valoroși profesional, cu cariere respectabile, implicați și în politică. Din păcate, media românească obișnuiește să ne livreze pe micile ecrane pe carieriștii agresivi, cu tupeu și cu un jenant profil cultural și moral. În ce mă privește am crezut și cred că dimensiunea morală și intelectuală a omului politic sunt foarte importante.

IM: Pentru că ești de cealaltă parte a baricadei, în lumea politicienilor, spune-mi de ce nu se mișcă România cu o viteză mai mare?
GMB: La încheierea misiunii în România ambasadorul SUA Michael Quest a făcut o vizită la Memorial. L-am întrebat cu ce impresii pleacă din România. Răspunsul a fost în mare măsură admirativ, spunându-mi că a cunoscut o țară frumoasă, cu oameni talentați și instruiți, o cultură bogată, dar nu a înțeles de ce se fac prea lent schimbările de fond din România. Nici eu nu am un răspuns exhaustiv. Să-i facem responsabili doar pe decidenții politici și administrativi este comod. S-au făcut multe erori pe parcursul construirii capitalismului pe cadavrul economiei socialiste. Dar trebuie să admitem că și mentalitățile individuale și colective nu au fost ușor să fie orientate favorabil reformelor. Retoric, toată lumea spunea DA reformelor, dar să nu treacă prin curtea mea, pe la locul meu de muncă. Reformarea unei societăți este un proces complex și de durată, dependent de factori interni și externi, de competențele și onestitatea decidenților. Avem, din păcate, restanțe mari la viteza schimbărilor în bine.

IM: Românii părăsesc masiv țara, tineri calificați și înalt calificați, intelectuali, muncitori profesioniști „fug” de pe plaiurile mioritice. Nu-i oare rezultatul unor politici proaste implementate la noi? Nu crezi că voi, politicienii, ați făcut prea puțin?
GMB: Migrația este cel mai grav fenomen sociologic cu care ne confruntăm, nu doar statistic ci și din perspectiva calității profesionale ale celor plecați, specialiști de mare clasă, în toate domeniile, muncitori de înaltă calificare. Se depopulează comunități. Rata scăzută a natalității este îngrijorătoare, iar politicile nataliste incoerente și insuficiente. În prezent, criza forței de muncă este mai acută decât oricând. Deja aducem muncitori din zonele asiatice. Avem, așadar, nevoie de politici publice mai bine focalizate pe aceste fenomene, care pe termen lung pot avea consecințe dramatice pentru destinul nostru ca națiune.

IM: Cum evaluezi starea cultural – artistică actuală a Sighetului?
GMB: Sighetul a fost un pol cultural al județului, perpetuează și în prezent unele manifestări cu rezonanță națională. Instituțiile muzeale îndeosebi, bibliotecile, școlile dispun de un patrimoniu valoros, insuficient etalat. Opinez că unele manifestări suferă de o uzură excesivă și pretind o urgentă redefinire a lor. Am făcut personal unele propuneri. Cultura în contemporaneitate își redefinește paradigmele sub impactul globalizării. Pretinde un spor de creativitate și management cultural performant, dar și de încurajarea și motivarea actului de creație și al creatorilor. Idei valabile și pentru Sighetul nostru.

IM: Ce puncte forte are azi Sighetul?
GMB: Reputația de capitală istorică a Maramureșului îi conferă Sighetului noblețe, dar nu este suficient, orașul are nevoie urgentă de un proiect de regenerare urbană, mai ales pe zona centrală, de o centură de ocolire pentru a fluidiza traficul, parcări, atragerea de fonduri europene pentru proiectele comunitare și susținerea instituțiilor publice din educație și sănătate.

IM: Pe ce proiect(e) te vei focaliza în următorii ani?
GMB: În curând îmi va apărea, la Editura Limes, un nou volum de poezie. Am și alte proiecte de scris, de publicat. Doresc să rămân o persoană implicată în viața socială și culturală. Nu în ultimul rând, să mă bucur de nepoțică și de nepoți, să-i observ cum cresc frumoși și optimiști. Urez Colegiului „Dragoș Vodă” la cât mai multe centenare, să rămână în continuare o citadelă de referință în educația tinerilor, în spațiul cultural și civic al Maramureșului Istoric. Să auzim numai de bine, cum ne saluta venerabilul meu prieten Mircea Carp, de la microfonul Europei Libere din Munchen, pe care l-am cunoscut la Memorialul Sighet.

IM: Mulțumesc, dragă domnule senator – poet Gheorghe Mihai Bârlea și, sper, să ți se mai audă vocea în comunitatea sigheteană deși – oficial – ești retras, pensionar! Ne vedem la Sărbătoarea Centenarului… dragoșist!

Ion MARIȘ

foto: Florentin Năsui