Ziua Culturii Naționale: „NAŢIUNEA” CONSTATĂ… un articol de Mihai Eminescu

„Naţiunea” constată în fine şi ea că starea noastră economică e primejdioasă. Agricultura lâncezeşte; nici cantitatea, nici calitatea produselor nu mai atrage cumpărători; concurenţa ne omoară; comerţul român dispare şi străinul îl înlocuieşte; balanţa comercială arată că-n fiece an România jertfeşte milioane pe altarul civilizaţiei străine. Mergând astfel ajungem la inaniţiune, la sleirea puterilor.

Iată lucruri pe cari noi le spunem, de patru ani de zile, fără ca nimeni să fi voit să ne asculte. Credem necesar a observa aceasta, căci „Naţiunea” face apel la presă, ca să-şi îndrepte activitatea în acest senz şi să caute mijloace de vindecare.

În adevăr, vindecarea ar fi lesnicioasă, calea sanificării economice e teoretic lesne de indicat; dar de la teorie pân-la aplicaţiune asupra oamenilor, şi mai ales asupra unei generaţii cu desăvârşire corupte, e o deosebire mare.

Reţeta cea mai simplă în contra sărăciei ar fi următoarea:
Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen şi prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară şi intelectuală sau ceea ce c-un termen din fizică se numeşte: echivalentul mecanic al căldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuinţa spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbră. Deci fiecine să mişte numai din mâni, să producă obiecte de utilitate şi nu va exista sărăcie. Acest sfat însă îl poţi da unui om în toată firea şi nestricat. Pungaşul care trăieşte înşelând pe alţii, desfrânatul care fuge de lucru ca dracul de tămâie vor râde de tine dacă le vei da sfatul să muncească, să întrebuinţeze într- un mod util echivalentul de putere mecanică pe care îl produce organismul lor viu.

Ţăranul întrebuinţează acest echivalent mecanic pentru a ara, a semăna, a secera; adică pentru a da materiei o formă nouă, aceea a grânelor, de o utilitate incontestabilă.

Ce fac însă ceilalţi cu acel echivalent, la ce întrebuinţează mecanismul fizicului lor preţios? Spre a produce lucruri de utilitate? Ferească Dumnezeu. Unii, nefăcând nimic, îl pierd pur şi simplu, unii joacă cărţi, alţii scriu articole insipide de gazete, alţii precupeţesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvânt: secături, pierde-vară, şi cum [î]i mai cheamă, nu fac decât o întrebuinţare inutilă de mecanismul de muncă cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri şi pe zădărnicii.

Daca consideram pe om ca pe-o maşină care trebuie alimentată cu material combustibil, a cărui ardere se preface în putere şi care putere cată a se ‘ntrebuinţa la producţiune, dacă e să nu se prefacă fără nici un folos în acid carbonic şi dac – am face bilanţul celor mai mulţi, punând de-o parte suma de bunuri ce o consumă şi de altă parte ceea ce în schimb produc, am rămânea uimiţi de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această ţară. Mii de franci, reprezentând zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibilă unui om ce nu e ‘n stare a scrie decât nerozii; mii de franci se dau pentru a plăti venalitatea cutărui deputat, ignoranţa cutărui profesor, corupţiunea cutărui funcţionar, trădarea şi felonia cutărui ofiţer superior, negustoria de vorbe a cutărui advocat. Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întreţine mii de maşini omeneşti cari nu sunt bune de nimica şi nu sunt în stare a produce nimic.

Căci, când e vorba de producţiune, nu trebuie s-o luăm după cum o ia limbajul ordinar, care nu ţine seamă nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielele ce le exige actul producţiunii. Producţiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul pe cari le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinându-se acest bilanţ poate fi vorba în adevăr de producţiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce? Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane. Ce produc? Absolut nimic. Cât costă plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpează catedre universitare şi secundare? Sute de mii. Ce produce însă un om care însuşi nu ştie nimic? Nimic, fără îndoială.

Însă cine-a introdus mizeria aceasta economică şi intelectuală, domnia inepţiei şi a ignoranţei, dacă nu liberalismul? Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranţi şi netrebnici cari, în loc de a fi avizaţi să se hrănească din muncă proprie, li se ‘nlesneşte a trăi din munca altora. Liberalismul a înmulţit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adaugă, prin toată negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grâului nostru, liberalismul înmulţeşte funcţiile, atrăgând din ce în ce mai mulţi incapabili în serviciile publice; liberalismul, care-a ameţit capetele oamenilor, care nu i-a lăsat la teapa lor, în sfera lor de activitate materială, ci i-a declasat, ridicând la demnităţi înalte bulgari cu 2-3 clase primare, buni de grădinărie poate, dar netrebnici pentru a administra ministerii şi servicii ca al Domeniilor.

Căci o laudă adesea făcută partidului liberal, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte a o mărturisi în public, e că-şi căpătuieşte oamenii, că hrăneşte o sumă de lume care-n dealtmintrelea n-ar avea mijloace de trai. Rolul partidului e de a declasa indivizii şi-n acest rol mulţi găsesc superioritatea partidului roşu asupra celorlalte.

Alte partide – ni se zicea – au nainte de toate [în vedere] necesităţile reale ale ţării, pe cari nu le sporesc în mod factice, ci caută a le acoperi, de bine de rău, din veniturile existente. Roşii au alt principiu: primum vivere, mai întâi să trăim noi şi ai noştri cu toţii; veniturile necesare se vor găsi ele, căci pentru asta suntem la putere, ca să le scoatem din piatră seacă.

Deci asta e grija lor cea dentăi: căpătuirea numărului nesfârşit de nulităţi, de oameni absolut improductivi din cari se compune partidul. Şi în adevăr, nu e unul, cât de mic, cât de ignorant, cât de inept, cât de leneş, care să nu fie încuibat undeva la un loc sigur şi cu bune retribuţiuni. Dar patru clase primare aibă, dar să nu ştie absolut nimic din resortul a cărui administrare i-a fost încredinţată, lucrul e indiferent. Dar mire-se el singur de ce l-a găsit si cum a ajuns să dispuie de interese pe care nu le pricepe? Puţin le pasă conducătorilor. Primum vivere. Dar s-o potrivi, nu s-o potrivi; dar o şti ceva, n-o şti nimic. A fi roşu e un privilegiu de a trăi din munca altora, fără a se cerceta dacă ai vrun merit, vro capacitate, vro aptitudine.

Pentru a căpătui suma aceasta de bulgari tâmpi şi de grecotei pornoscopi şi netrebnici, cari n-au nici posibilitatea de a se ocupa cu o muncă productivă, se creează din ce în ce mai multe funcţiuni cari să atârne direct de stat. Astfel Regia Monopolului Tutunurilor, răscumpărarea drumurilor de fier şi multe alte creaţiuni nouă au dat ocazia să se înmulţească din ce în ce numărul semistrăinilor avizaţi la buget, deci la munca altora. E din ce în ce mai greu de-a agonisi mijloace de subzistenţă în neatârnare de guvern şi sporirea funcţiilor sporeşte numărul celor ce aleargă după ele, înzecind servilismul şi baseţa acestora cătră cei cari dispun de distribuirea posturilor.

Prin distragerea oamenilor de la ocupaţiuni productive, prin aruncarea pe terenul politicei, prin avizarea lor de a trăi speculându-şi drepturile politice şi votul, populaţia întreagă a oraşelor va ajunge la ideea fatală că e mai lesne şi mai bine de a trăi din munca altora decât din a sa proprie şi urmările unei asemenea maniere de a vedea sunt cunoscute de toţi.

Astfel, atenianii în decadenţă se prefăcuseră toţi în samsari, în advocaţi, în aspiranţi de funcţii, în oameni politici; din buget începu a se plăti mulţimea care asista la întruniri publice; se plăteau mărturiile false înaintea judecăţii, se plăteau membrii juriilor judecătoreşti. Un popor care întreg îşi consuma vremea în afaceri de-ale statului căta să şi fie plătit întreg din buget. Sărăcia ajunsese atât de generală încât oamenii alergau cu lăcomie după un obolus (10 bani) ca recompensă pentru o şedinţă în tribunale, corupţia şi desfrânarea deveniseră din ce în ce mai mari. Filip al Macedoniei şi Alexandru cel Mare aveau oricând în mână tarifa conştiinţelor cetăţenilor ateniani şi n’ avură decât să dea cu piciorul pentru a nimici acea comunitate politică putredă prin demagogie.

Aşadar, dacă economic stăm rău, nici merităm să stăm altfel. Echivalentul mecanic al vieţii celor mai mulţi oameni nu se întrebuinţează în producţiune, în imprimarea de forme utile materiei, ci se pierde pe mijlociri, pe negustorie de vorbe şi în exerciţiul viciilor. Unde însă nu produce nimenea se ‘nţelege că sărăcia trebuie să sporească. Capitalul acumulat de strămoşi prin lupta cu arma şi prin lupta cu plugul trece în mâni străine; ziua nu e aproape, ci a sosit, în care românul e străin în ţara sa proprie şi străinul stăpân. Şi aceasta va merge mereu înainte, până ce nu vom mai avea nimic de vândut decât votul şi drepturile politice. Dar chiar acestea au început a fi un obiect de cumpărătură, despre cari tainicile biurouri de împământenire ne-ar putea spune multe.

Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşti la apă; si adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe.

MIHAI EMINESCU

 (Mihai Eminescu, 22 iulie 1882, Timpul)




Un spectacol de excepție în satul Ferești: Maestrul Dorel Vișan și eternul Eminescu

Regalul muzical-poetic de marți, 01 februarie 2022, din satul Ferești, a luat forma unui dialog continuu între poezia eminesciană, interpretată de Dorel VIȘAN şi creaţiile muzicale interpretate de maestrul Ionuț ȘTEFĂNESCU la clarinet. Evenimentul a fost inițiat de primarul comunei Giulești, dr. BATIN Laurențiu alături de viceprimarul Codrea Ștefan și alți colaboratori. Au fost prezenți invitați din Giulești dar  și din Sighet, precum și din localitățile apropiate, alături de oamenii harnici și dornici de frumos.

„Mă bucur nespus să fim împreună, în această seară, cu sufletul nostru. Mă bucur să fim împreună cu Dumneavoastră, să rostesc cuvântul lui Eminescu, acompaniat de sunetul fantastic al muzicii unui mare meşter al sunetului” – a spus Dorel Vişan, la apariţia sa în scenă.

Îndrăgostit de opera lui Eminescu, maestrul Dorel Vişan, înainte de a susţine recitalul său poetic, a spus că Eminescu este credinţa sa de formă şi de conţinut simfonic: „Mai multe voci, mai multe instrumente, contradictorii şi în acelaşi timp potrivite, polifonează acelaşi sunet al eului nostru original, al marii conştiinţe din marele Timp, animizându-se în mitul greu de descifrat, pentru că este dincolo de timp şi de spaţiu”. Eminescu este sufletul nostru, a mai spus actorul, şi tot ce se întâmplă acum în lume ne îndepărtează de propriul nostru suflet. Şi atunci Eminescu ne poate reapropia de sufletul nostru.

Dorel Vișan, marele actor de teatru și film și invitat al diverselor emisiuni televizate, a știut să treacă prin întreaga operă eminesciană, să surprindă exact ceea ce este relevant pentru ca spectatorul să-l vadă pe Eminescu la justa valoare, să capteze atenția publicului și să nu piardă nicio secundă, timp de o oră și jumătate. A vorbit despre Eminescu -omul, blamat și acuzat de mulți că ar fi fost de la antisemit la ateu, omul care nu s-a lăsat nici doborât și nici corupt de sistem, omul pe care sistemul, ca reacție, a încercat să-l închidă într-un con de umbră. A vorbit despre Eminescu-geniul, care își are locul binemeritat între marile nume ale literaturii universale. A vorbit despre Eminescu-sfântul, a cărui menire pentru români a fost asociată de Dorel Vișan cu menirea lui Iisus pentru omenire. Și, după cum bine a subliniat actorul, opera eminesciană cuprinde toate calitățile și toate defectele omului. Dacă avem tendința să-l uităm pe Eminescu, e bine că încă mai vine un om ca Dorel Vișan să ne amintească de el. Sperăm ca cineva să vină peste ani, să le amintească urmașilor noștri de o altă valoare care nu trebuie să dispară din memoria colectivă a românilor – maestrul Dorel Vișan.

Recitalul maestrului Dorel Vişan este turul de forţă al unui mare actor, dar şi o încercare, izvorâtă din iubire, de a apropia publicul secolului XXI de creaţia eminesciană, de o trecere în revistă a „stărilor” şi vârstelor lui Eminescu, un monolog despre creaţie, cunoaştere şi autocunoaştere.

„Maestrul Dorel VIȘAN este fără doar și poate unul dintre cei mai iubiți actori români contemporani. Dar ceea ce nu știu foarte mulți dintre noi este faptul că e și un redutabil poet, publicând până acum zece volume de versuri, în mare parte de inspirație religioasă, din familia lirică a psalmilor lui David. A participat la cel mai mare Festival de poezie religioasă care are are loc la Madrid, unde au fost înscriși 208 scriitori din toată lumea şi a avut cinstea, conform normelor festivalului, să fie printre cei 12 finalişti. În aceeași măsură, îi mulțumim din suflet și maestrului Ionuț ȘTEFĂNESCU, profesor universitar la Conservatorul din București, un excepțional flautist recunoscut pe plan european, care a ales să fie alături de noi în această seară pentru a-l acompania pe maestrul Dorel Vișan și a interpreta câteva compoziții de suflet.” a spus în încheierea evenimentului primarul comunei Giulești, Laurențiu Batin.

text&foto, Simona HAVRILEȚ
bibliotecar, CNDV




#EminesCultura Română la Sighet

Cei 172 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu, ocazie cunoscută în ultimii ani drept „Ziua Culturii Naționale”, nu putea trece nemarcată la Sighet. În ciuda vremii friguroase de afară, elevii și profesorii sigheteni s-au întâlnit în Parcul Grădina Morii, la statuia poetului, în semn de recunoștință pentru contribuția adusă literaturii române de către romanticul prin excelență. Evenimentul a fost organizat în cadrul proiectului inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, dedicat „Zilei Culturii Naționale”.

Sub „privirile” statuii lui Mihai Eminescu, și cu participarea domnului inspector școlar pentru limba română, prof. dr. Adrian Sabău, elevi de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” (Dumitrean Antonia, Drăguș Darius-Ionuț, Oprișan Marcel-Edward, Petrovai Alin-Florin, Dobra Daria, Corneștean Camelia-Iliuța, Bococi Daria, Coroi Alexandra, Godja Nicoleta, Nan Regina, Itu Petra, Cherecheș Ramona, Vouciuc Vasile), Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” (Kvasciuc Rebeca, Diaconu Bianca, Mihai Elisa, Rednic Laura, Ciubotariu Andreea, Szabo Anabella, Pipaș Alexandra, Covaci Bianca, Gampe Mădălina, Rednic Ștefania, Paloch Mario, Ungur Andreea, coordonați de doamnele profesoare: Bout Odarca, Ardelean Anuța, Lengyel Angela, Tibil Anca, Hoza Nina – bibliotecar), Liceul Tehnologic Marmația (Bledea Maria, Filip Daria, Dobroțchi Sorina, Malearciuc Larisa, Vârsta Florin, Prodan Cătălina, Surduc Oana, Rințea Daniel, Halasz Estera, Bizău Ileana, Bohotici Patricia, coordonați de doamnele profesoare: Trifoi Doinița, Hrițu Mirela, Vlașin Daniela), Liceul Tehnologic Forestier (Tupiță Paul, Bledea Eugen, Mărginean Teodora Ileana, Godja Rareș Ionuț, Keresztesi Alexandra Maria, coordonați de doamnele profesoare: Lazăr Maria, Mihali Adelina, Țiplea Adriana, Maria Roman), Liceul Pedagogic „Taras Șevcenko” (Ciuc Adrian, Nistor Mihaela, Botiz Marian, Leonte Larisa, Șelever Daria, prof. coordonatori: Dunca Valerica, Culac Valentina – prof. consilier școlar) și Liceul Teoretic „Leöwey Klara” (Alb Andreea, Lingvai Dora, Szollossy Dora, Csik-Mirtse Timea, coordonați de doamna profesor Alina Florea) au adus un adevărat omagiu cultural. Aceștia au recitat poezii (atât în limba română, cât și traduceri în engleză, franceză și rusă), au pus în scenă jocuri de rol și au interpretat pe acorduri muzicale cele mai celebre versuri.

Cultura română este, fără îndoială, mai bogată datorită lui Mihai Eminescu, iar această bogăție culturală este dusă mai departe de tinerii care, prin astfel de activități, descoperă frumusețea literaturii române și încep să se regăsească în sentimentele transmise de opera eminesciană.

Vă oferim înregistrarea programului pregătit de CNDV, sub coordonarea profesorilor Raluca Lozbă, Otilia Chindriș, Liliana Cheșa, Brîndușa Oanța, Lenuța Petrovan (muzică) și Daniela Andrașciuc:

Evenimentul s-a încheiat cu „varianta” muzicală sigheteană a poeziei „Pe lângă plopii fără soț…”:

 

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a XI-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

Video: Brîndușa Oanța




De ziua lui Eminescu, împreună cu Ion Iuga, la Sighet (autor, Vasile Gogea)

S-a întîmplat în 15 ianuarie 1974. Eram, deja, de mai bine de trei luni „militar cu termen redus” la Batalionul de instrucţie, arma grăniceri, din Sighetu Marmaţiei, care ţinea de Brigada V Oradea. Iarna părea, după aproape două luni de geruri năprasnice şi vînturi care ne ardeau obrajii, să facă parte din inventarul unităţii militare. Temperaturile care îngheţaseră sub minus douăzeci de grade făceau ca tot programul de instrucţie să pară unul de detenţie ori de război cu un inamic invizibil. Sufeream fără întrerupere de frig şi, din această cauză, pe fondul alimentării precare, de foame. Dormitoarele fuseseră improvizate (eram prima serie de „terişti”, adică de tineri care satisfăceau serviciul militar cu termen redus înainte de a începe studiile universitare, unităţile militare care au fost desemnate să primească aceste noi „corpuri” de recruţi nu erau, în marea lor majoritate, pregătite, nici cu echipament, nici cu spaţii corespunzătoare, nici cu ofiţeri capabili să aplice noua „doctrină” militară pentru ofiţerii de rezervă) în nişte foste grajduri de cai, care au servit spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ca barăci pentru prizonierii germani aflaţi în tranzit spre Siberia. Erau „pavate” cu ciment, adăposteau în jur de cincizeci de militari în paturi metalice suprapuse, cîte două, cu o singură sobă de teracotă în mijloc, pentru care primeam o cotă, mereu insuficientă, de „brichete”, praf de cărbune presat în forme aproximativ sferice, fără putere calorică dar care afumau la greu „dormitorul”. Sigur, soluţiile pentru a contracara aceste „privaţiuni” absurde erau dintre cele mai neaşteptate, testînd inventivitatea (în toate planurile!) militarilor. Dar, cîţiva, cei care erau originari din sau aveau rude de gradul unu în Sighet (sau în satele limitrofe) puteau solicita (şi uneori chiar primeau) învoiri de 24 de ore în oraş. Astfel, mai scăpam şi eu din „lagăr” şi, pe lîngă băile prelungi şi fierbinţi pe care le făceam la un unchi (închipuindu-mi că pot să-mi încarc oasele cu destulă căldură pentru încă o săptămînă), am cunoscut acolo, în Sighet, cîteva figuri emblematice pentru oraş: pe profesorul Ardeleanu-Mecena (de la care împrumutam Cioran în franceză), pe librarul-poet (la vremea aceea) Simion Şuştic, pe poetul şi pictorul Gheorghe Chivu (care conducea un cenaclu), pe doctorul-medic ginecolog Victor Pop (care a asistat-o pe mama la naşterea mea şi era proprietarul celei mai mari colecţii de „pecetare” din Maramureş), pe Mihai-Ţuţu Dăncuş (cel care reconstruia, pe dealul Doboieş, unde mai făceam şi noi instrucţie uneori, satul maramureşan arhaic) sau pe filosoful Jean Bălin (la ale cărui conferinţe despre Platon şi Aristotel se umplea sala mare a Palatului Culturii), cu care aveam programate lungi „seminarii” despre Kierkegaard sau Constantin Noica.
Aşa se face că, în 15 ianuarie 1974, atunci cînd poetul Ion Iuga („cel mai frumos bărbat din nord”) s-a aflat la Sighet într-una dintre peregrinările lui prin Maramureş (sau prin ţară), ne-a trimis vorbă în „unitate”, mie şi lui Viorel Igna cu care eram camarad de pluton (şi urma să fim colegi de facultate), să ne vedem „de ziua lui Eminescu”. Plecarea peste gard, pentru cîteva ore, nu mai era chiar o problemă, fiind tacit acceptată, ca o compensaţie la condiţiile mizerabile în care eram ţinuţi. Astfel că, imediat ce s-a lăsat întunericul, am „executat” o „trecere frauduloasă” a „frontierei” batalionului şi, în mai puţin de un sfert de ceas, într-un „marş forţat”, eram în „salonul” restaurantului „Zimbrul”, din centrul oraşului (în care, la urma urmelor, mă născusem şi mă simţeam „acasă”), unde la o masă, singur, ne aştepta chiar poetul. După ce am făcut cunoştinţă (Viorel îl cunoştea dinainte, probabil prin fratele său, poetul Vasile Igna), am dat comenzile necesare ospătarului şi am ciocnit pentru Eminescu. Pe un fel de strapontină cîntau nişte ceteraşi. În restaurant era un fum gros, de la ţigări proaste şi puturoase. O rumoare continuă se împletea cu cîntecele muzicanţilor. Vodca începea să ne încălzească. La un moment dat, Ion Iuga a făcut semn ceteraşilor să tacă. Şi aceştia s-au oprit scurtcircuitaţi din cîntat, luînd chiar o poziţie oarecum solemnă, de parcă ar fi urmat să se cînte imnul. Apoi, poetul s-a urcat pe masă şi doar cu o singură mînă a făcut linişte în restaurant. „Măi oameni buni, ştiţi ce zi îi azi?” – a întrebat el. Şi cum răspunsul se lăsa aşteptat, a continuat: „azi îi ziua lui Mihai Eminescu, cel care e voievodul poeziei româneşti aşa cum Bogdan a fost voievodul Maramurăşului. Se cuvine să-l cinstim. Nu cu cetera şi zongura, ci cu propriul lui vers. Vă voi spune o poezie pe care să o ascultaţi cu atenţie şi să ţineţi minte din ea cît de mult puteţi.” Şi a început să recite, cu vocea lui unică, „Doina”. De la cap, la coadă! „De la Nistru pîn’ la Tisa”… Eram pe malul Tisei, eram grănicer, eram tînăr aspirant la studii de filosofie, eram înconjurat de ţărani maramureşeni înmărmuriţi… Îngheţasem, dar, de data asta, nu de frig… În jur, la mese, maramureşenii îmbrăcaţi în gubele lor albe, păreau nişte statui. Nu-mi amintesc cum au izbucnit şi cît au ţinut aplauzele şi „ţîpuriturile”. Vraja s-a rupt brutal cînd în „salon” au năvălit două patrule: una de miliţie, care l-a luat pe Ion Iuga, şi alta militară, care ne-a luat pe mine şi pe Viorel. Am fost duşi la batalion şi băgaţi direct la arest. Ni s-au descuiat de la perete două „ţambale” (peste zi, acestea erau încuiate cu lacăt, la perete), am primit două pături cu ţesătura lînii atît de rarefiată încît puteai privi prin ea, ca printr-un voal, şi am fost lăsaţi acolo pînă dimineaţă, cînd urma să fim „scoşi la raport” în faţa comandantului batalionului şi să fim judecaţi. La ora cinci, după o noapte de chin, de nesomn, de tremurat de frig, am fost scoşi să curăţăm zăpada pe cei cincizeci de metri ai aleii care ducea de la „punctul de control” al intrării în unitate pina la clădirea „comandamentului” (ninsese toată noaptea, temperatura mai crescuse spre doar minus zece grade). Dădeam la zăpadă şi priveam în direcţia în care se aflau „pavilioanele” „meteriştilor”: se dăduse adunarea pentru a se deplasa la sala de mese pentru micul dejun. Pierdeam şi bucata neagră de pîine, cubul de marmeladă şi cana de ceai cu bromură! Unde mai pui că nu ştiam cu cîte zile de arest  urma să ne procopsim. Era de luat în seamă şi ameninţarea repetată a ofiţerilor că fără referinţele lor corespunzătoare la sfîrşitul stagiului, nu vom fi primiţi nici la facultăţi, chiar dacă reuşiserăm la concursul de admitere. „Din Boian la Vatra Dornii”…
Ceea ce a urmat, însă, a fost un miracol: pe poarta batalionului a intrat comandantul însoţit de… Ion Iuga! Colonelul ne-a făcut doar semn să-l urmăm. Ceea ce am şi făcut. Pînă în cancelaria lui. Acolo, de faţă cu Ion Iuga ne-a scris cîte un bilet de voie pentru douăzeci şi patru de ore, antedatat, cu începere din 15 ianuarie, ni le-a întins şi ne-a spus: „mai aveţi zece ore din învoire. Cînd vă întoarceţi, vă prezentaţi la mine la cancelarie şi vă ascult să văd dacă aţi învăţat Doina. S-a-nţeles?”
Am plecat, primind această răsturnare a situaţiei ca pe o ninsoare, ca pe un fenomen al naturii. Mai năuciţi au fost caporalii de la corpul de gardă cînd ne-au văzut biletele de voie semnate de colonel. Şi, înapoi, la „Zimbrul” (pe vremea aceea era deschis aproape non-stop, doar între orele cinci şi şapte era o întrerupere pentru curăţenie şi schimbarea „turei”). Nu l-am întrebat nimic pe poet, dar pînă seara ştiam „Doina” pe de rost de la început la coadă şi de la coadă la început.
De atunci, în fiecare 15 ianuarie îmi amintesc de doi mari poeţi, nu doar de unul… Şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată, chiar dacă nu ca „grănicer”, să ascult „Doina” şi pe malul Nistrului?

Vasile Gogea
_________________________________________________________________________
Text publicat în revista STEAUA, nr. 5-6/2013, http://www.revisteaua.ro/core/numere/2013/Steaua/

 

Foto: Marin Slujeru




In Memoriam

Spuneam – într-un articol publicat zilele trecute – că la Școala Medie Mixtă din Șomcuta Mare, înființată în 1956, a fost repartizat un colectiv de tinere cadre didactice, pasionate de a transmite cunoștințele lor, elevilor însetați de a le acumula.

De departe împătimit de materia pe care o preda, Limba și Literatura Română, s-a dovedit a fi domnul profesor Filip Romulus, care era pur și simplu îndrăgostit de opera Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu. Cum pe data de 15 iunie ne amintim de trecerea în neființă a marelui poet, îmi permit de a-i pomeni pe cei doi în același context.

Trebuie să amintesc că domnul profesor Filip Romulus, la început de carieră didactică, a avut o realizare deosebită: în 1957, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, faza regională, o elevă pregătită de domnia sa, s-a calificat la faza națională de la București.

Pentru mine, amintirea celor doi rămâne de neșters, dar „icoana stelei ce-a murit/ încet pe cer se suie: era pe când nu s-a zărit/ azi o vedem, și nu e” (La steaua).

Eva OANȚA




Eminescu s-a așezat definitiv la Sighet!

Mihai Borodi a plecat spre Cer în urmă cu câteva luni (mai 2019), dar ni l-a lăsat pe pământ pe Eminescu! Pe pământ sighetean, la capătul străzii Mihai Eminescu s-a așezat în tihnă, de sâmbătă 12 octombrie 2019, Eminescu.

Sculptorul Mihai Borodi s-a dus în eternitate lângă Mihai Eminescu. Probabil stau la povești și, Doamne!, au ce-și povesti… au trecut – fiecare într-o altă epocă – prin multe „scene” aproape comparabile, precum zis-a poetul „Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri, aceeași gamă“ dar, toate s-au sfârșit cu bine, Mihai Poetul și Mihai Sculptorul și-au găsit liniștea. Amândoi pe Insula Nordului.

A fost o zi minunată de toamnă sâmbătă, când tineri și vârstnici, de aici și de peste Tisa s-au oprit în Parcul Grădina Morii să-i spună Eminescului cât de multă poezie se ascunde în Sighetul Marmației. Și poezie, și cântec, și patimi, și orgolii, și filosofie, și teatru, căci toate dau măsura nivelului intelectual al unei comunități.

Primarul Sighetului și-a dorit bustul lui Eminescu și aici, pentru a-l lega de Eminescu din Slatina (Ucraina). Da, acesta a devenit un proiect frumos, sprijinit de oameni generoși (Dan Ofrim, Alex Tivadar, dr. Grigore Turda, Adriana Curmei, Florin Marina, Marius Calena, Adi Ieudean etc.).

„Zică toți ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece;/ Ca să nu-ndrăgești nimică,/ Tu rămâi la toate rece.”

M-am întâlnit cu sculptorul Mihai Borodi înainte de ultima lui plecare în Franța, de unde s-a întors definitiv acasă și, mi-a povestit și detailat câteva aspecte care-l frământau. N-a fost să fie învingătorul „rece”, îl intrigau măștile ce-l înconjurau temporar dar, dorințele lui – credea – prindeau contur. Își căuta alinarea și prin/cu Eminescu.

Până la urmă, ce contează este că pe lângă busturile lui Ioan Mihaly de Apșa, Leonard Mociulschi și Ion Buteanu, Mihai Borodi a mai așezat un bust pe pământ sighetean, pentru nemurire. Să nu fiți supărați pe noi, nici tu, Mihai, nici tu, Mișu!

Stimați sigheteni, când vă veți plimba pe la Grădina Morii și veți trece pe lângă bustul lui Eminescu încercați să vă amintiți câteva versuri de-ale marelui poet. Acesta să fie mesajul vostru pentru respect și pomenire!

Ion MARIȘ

Video: Ion Mariș

 




De ce nu sărbătoresc Ziua Culturii Naţionale? (autor, Teofil Ivanciuc)

(Biserica din Buteasa
foto: Direcția de Cultură Maramureș)

Păi, aş avea o mulţime de motive, printre care:

– azi, 15 ianuarie, s-a prăbuşit acoperişul bisericii de lemn de secol XVIII din Buteasa, aflată în stare gravă de colaps de mai mulţi ani de zile, pentru care nimeni n-a găsit fonduri;

– Palatul Cultural din Sighet a încăput pe mâinile unora care nu l-au construit şi care au evacuat brutal de acolo instituţiile municipale de cultură;

– pentru că doi primari au promis redeschiderea unuia din cele două cinematografe de la Sighet, dar nu s-au ţinut de cuvânt, amatorii de film fiind nevoiţi să meargă până la Baia Mare;

– pentru că singura sală mare de spectacole din Sighet, „Viorel Costin”, este închisă de ani de zile şi stă să se dărâme;

– pentru că în Casa Memorială „Ioan Mihalyi de Apşa” plouă, pereţii cad şi nu se poate intra, dar, unde, la recenta dezvelire a unei noi plăci memoriale, au acoperit pereţii răpănoşi cu drapele…

– pentru că în mai multe case din Muzeul Satului din Sighet plouă şi „satul” arată ca o ruină;

– pentru că majoritatea clădirilor de patrimoniu din Sighet sunt înt-un hal fără de hal;

– pentru că plouă peste frescele bisericii medievale de lemn de la Strâmtura, pentru frescele în restaurare de la Sălişte-Buleni nu se mai găsesc bani, iar la biserica Călineşti-Căeni acoperişul este distrus;

– pentru că porţile, casele şi acareturile de lemn ale Maramureşului sunt demolate una câte una;

– pentru că, dacă trec Dealul, constat că, deşi de la Baia Mare s-au furat „perlele coroanei”, sigiliul de secol XIV al oraşului (din Muzeul de Istorie) şi o mostră unicat mondial de calcit bicolor (din Muzeul de Mineralogie), hoţii n-au fost prinşi, iar piesele nu au fost recuperate;

– pentru că cetăţile Chioar, Seini, Onceşti şi Cetatea Borcutului sunt năpădite de bălării şi se fac una cu pământul;

– pentru că toate comorile turismului minier din bazinul Băii Mari sunt părăsite, inundate, ruinate;

– pentru că biserica de lemn din Costeni se prăbuşeşte, precum Casa George Pop de Băseşti, Casa Alexiu Pocol, fostul Palat episcopal greco-catolic din Baia Mare, casa Iurca din Sarasău, sinagoga din Ruscova etc.

– nici cu Clujul, capitala culturală a Transilvaniei, nu mi-e ruşine: ştiţi câţi participă acolo la o lansare de carte? Vă aduceţi aminte cum a „raşchetat” Boc, fără autorizaţie de la Ministerul Culturii, ornamentele de pe o serie de monumente istorice, „pentru a nu cădea în capul trecătorilor”? Ţineţi minte cum tot Boc a refuzat să inscripţioneze trilingv numele Clujului, până ce l-a obligat justiţia să o facă, iar atunci acesta a montat în răspăr panouri şi cu denumirea „Municipium Aelium Napocense Ab Imperatore Hadriano Conditum (117-138)”? Ştiaţi că în urmă cu doar câteva zile primăria lui Boc a parafat dispariţia uneia din cele mai importante descoperiri arheologice din Cluj: singurul loc unde zidul medieval era construit direct peste zidul roman?

Şi aşa este în toată ţara…

Ca să închei, arunc o privire pe statistici: România are cei mai mulţi analfabeţi funcţionali din Europa, cei mai puţini studenţi raportaţi la numărul de locuitori, cei mai puţini cumpărători şi cititori de carte etc. Românii nu mai merg aproape deloc la operă, filarmonică, teatru sau bibliotecă, dar ţara geme de plină ce e de plagiatori şi semi-analfabeţi ajunşi „doctori în ştiinţe”.

Vreţi o sărbătorire a Zilei Culturii aşa cum ar trebui? Atunci lăsaţi festivismele şi haideţi să punem azi cu toţii mâna pe o carte!

Teofil IVANCIUC




Eminescu să ne judece?!

15 ianuarie este o zi – reper pentru cultura românească! Este o zi cât o Unire a conștiințelor luminate!

Să nu uităm, iubitorilor de adevăr, în urmă cu 169 de ani s-a născut cel mai mare poet al românilor, poetul național. Azi mulți îl recită mecanic sau habar n-au să reproducă o strofă din marele poet. Eminescu este un univers devenit clișeu dar, din fericire, el nu poate fi și nu va fi uitat.

În lunile din vara trecută un sculptor sighetean muncea cu sârg la o lucrare ce trebuia să “lumineze” un loc, o zonă din Sighet. Sculptorul Mihai Borodi a lucrat, a tot lucrat și… a plecat în Franța. A plecat nemulțumit și… nefericit. Lucrarea pe care și-o asumase, bustul marelui Mihai Eminescu, a rămas neterminată și zace acum în hibernare în apropierea atelierului sculptorului.

Oare, Sighetul nu poate finaliza proiecte culturale… relevante?…

Azi, 15 ianuarie, ar fi trebuit să depunem o floare sau să-i zîmbim „de jos” Eminescului dar, Poetul stă la izolare, îl privim „de sus”. Ce destin trist!

Eminescu, poate, nu ne judecă!

Ion MARIȘ




Zi de ianuarie (autor, Echim Vancea)

Zi de ianuarie. 15 ianuarie 1850! O zi din irealitatea timpului nostru de început în care s-a născut Mihai Eminescu. O adolescenţă furioasă, revoltată, entuziastă, infantilă şi matură a devenit izvorul drumului spiritual al Poeziei.

Ochiul său poetic oglindea lumea altfel. Eminescu este vatra etimologică a limbii române, a poeziei , clipa repede, clipa veşniciei în ciuda cohortei de „elitişti” care ne îndeamnă să îl abandonăm . Eminescu nu are a se teme de spiritul critic. Soarta sa, „un poet sigilat de destin”, cum spunea George Călinescu, este acum în mâinile noastre. Şi a celor care ne vor urma…

Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”!
Contestarea lui (reacţiile detractoare mergând, s-a văzut, până la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică  într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, detractorii de azi, alergici la energiile organice, practică acelaşi killerism cultural, promovând filtrul politizant în tratamentul valorilor. Altminteri, el poate fi venerat bombastic-găunos, fixat pe un piedestal intangibil ori contestat, eminescofilii acuzând povara mitului. Dar, mai ales, poate fi manipulat demagogic prin exploatare patriotardă şi anexat politic, după împrejurări. Altfel zis, falsificat. „Lupta” cu mitul eminescian are (este) deja o Istorie.

Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţate clişee didactice, întreţinând un „halou” admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (Noica), se oferă generos actualităţii permanente pentru a fi păstrat în actualitate.
Eminescu „va trăi cât versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor” (M. Sadoveanu). Adevăratul test rămâne lectura. Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, exponenţial, ne apără într-o epocă fluidă şi confuză, iscând, sub tăvălugul globalizării, zarva alertei identitare, contrapunând – prin figura marelui poet şi gazetar, ieşit „din adâncul firei româneşti” – o identitate proteică, veghetoare.

Ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naționale.
În perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918, închei aceste gânduri cu Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”

■ Echim VANCEA

N.B. În imagine bustul (deocamdată în ghips şi care urmează a fi transpus în marmură albă) lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului sighetean Mihai Borodi. Bustul se vrea a fi ridicat în această vară în Parcul Grădina Morii, viitorul Parc „Mihai Eminescu”.




De ce Eminescu? (autor, Roxana Pontoș)

Un alt ianuarie, un alt început, un alt prilej să ne amintim de Eminescu, chiar dacă în timpul de azi nu prea mai vrem, nu știm, sau pur și simplu nu putem să ne recunoaștem valorile, să le prețuim.

De ce Eminescu? Când au fost poeți și înaintea lui și după el. Poate pentru că scrierile lui sunt aproape de suflet, pentru că în ele se regăsesc trăirile, visele, bucuriile, tristețile, suferințele fiecăruia dintre noi, oamenii , acele ființe care ne naștem pentru a muri și murim pentru a ne naște. Poate pentru că în scrisul lui limba română capătă o altă dimensiune, o altă stare, o altă formă și o altă forță de a exprima dorul și nemărginirea, iubirea și dezamăgirea, speranța și deziluzia. Poate pentru că scrierile sale de la mijloc de veac XIX sunt legătura dintre poeții de început ai literaturii române și cei ce i-au urmat, sunt expresia limbii române depline, curate, sonore. Poate pentru că, așa cum spune Eliade „recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”. Poate pentru că nici înainte, nici după el imensitatea mării nu a fost atât de vizibilă, iar buciumul nu a mai răsunat la fel, iar pe bolta nopții Luceafărul nu a mai strălucit niciodată cu aceeași intensitate.

Cred că, într-un fel, fără Eminescu, „Pasărea Măiastră” a lui Brâncuși nu și-ar fi putut întinde aripile, iar „Rapsodia” lui Enescu nu ar mai fi avut același ecou. Cred că fără el, „Florile de mucegai” ale lui Arghezi nu iscau „frumuseți și prețuri noi”, iar „corola de minuni a lumii” era mai săracă, pierzând din „taina nepătrunsului ascuns”.

De ce Eminescu? Poate pentru că Marin Sorescu avea dreptate „pentru că toate acestea/Trebuiau să poarte un nume/ Un singur nume.”

Autor, Roxana Pontoș