Lucrările la bustul Poetului Național, Mihai Eminescu, au intrat în linie dreaptă. Acestea sunt executate de către sculptorul Mihai Borodi și finanțate din contribuții private ale unor inimoși oameni de afaceri sigheteni. Pentru că este o datorie de onoare să aducem în acest fel un omagiu titanului poeziei românești, am găsit de cuviință ca bustul acestuia să fie așezat în parcul Grădina Morii în zona restaurantului cu același nume. (primar, Horia Scubli)

MIHAI BORODI – Biografie

Sculptorul sighetean Mihai Borodi (născut la 26 septembrie 1950) este, din anul 2011, Cetățean de Onoare al municipiului Sighet. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Studii academice:
1969 – 1971 – Școala Tehnică de Arhitectură, București;
1978 – Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative, Bucureşti.

Activitate profesională:
1985 – 1987 – Muzeograf în cadrul Muzeului Maramureșean, Sighetul Marmației;
– AEI Sighetul Marmației;
1985 – 1992 – lucrează la Primăria din Sighetul Marmației;
1992 – prezent – liber profesionist.

Expoziții personale:
1983 – Sighetul Marmației;
1993 – Braine-le-Comte, Belgia.

Expoziții de grup:
1978 – Bienala de Pictură și Sculptură, Sala Kalinderu, București;
1979 – Expoziție de Sculptură, Galeria Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Maramureș;
1979 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Ivano Frankivsk, URSS;
1982 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Gyula, Ungaria;
1986 – Bienala de Pictură și Sculptură, Sala Dalles, București;
1989 – Bienala de Sculptură Mică, Arad;
1999 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Negrești, Oaș;
2001 – Istanbul, Turcia; Fontaine-lès-Dijon, Franța;
2003 – Bienala Internațională de Sculptură, Toyamura, Japonia;
2004 – București, România;
2005 – Dijon, Franța;
2007 – Fontaine-lès-Dijon, Franța;
2008 – L’Essor, Dijon;
2009 – Fontaine-lès-Dijon, Franța; Museé Magnin, Dijon, Franța; Carroussel de Louvre, Paris; Baia Mare, România; Quetigny, Franța;
2010 – Shangai, China.

Lucrări monumentale:
1980 – Disc solar, lemn, parcul Liceului „Regele Ferdinand”, Sighet;
1986 – Arborele muzicii, Școala de Muzică, Sighet;
1989 – Academician Dr. Ioan Mihaly de Apşa, marmură, Curtea Veche, Sighet;
1996 – Generalul Leonard Mociulschi;
1999 – Ion Buteanu, bronz, Piața 1 Decembrie 1918, Sighet;
2000 – General Leonard Mociulschi, marmură;
2007 – Apollinaire, piatră, Franța.

„Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei
Să nu-i striviți nici umbra, nici florile de tei
Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!” (Inscripție pe amfora LUI,Tudor Arghezi)

15 Ianuarie 2017.

167 de ani de când, în casa căminarului Eminovici din Botoșani se naște Mihai, cel care în 1866, la insistențele lui Iosif Vulcan, își schimbă numele în Eminescu, pentru a rămâne astfel în nemurirea limbii române.

Sunt scrieri întregi despre viața și opera lui Eminescu, controverse, contestări, opinii, cenzurări. Nu mi-am propus azi să fac o analiză a acestora. Este însă de văzut dacă Eminescu mai contează, azi, pentru poporul român, ca poet național.

„Omul deplin al culturii române” așa cum îl numea Constantin Noica, a îmbinat în opera sa cultura filosofică pe care o deținea, romantismul, cu basmele, poeziile și cântecele populare ale neamului său. A alergat prin pădurile copilăriei, a ilustrat iubirea, a meditat la icoane de stele, s-a rugat la mormântul mamei, pentru ca, astfel, să se poată regăsi, pentru a se întoarce în eternitate, nu înainte de a ne lăsa Luceafărul și a transforma teiul în simbol, nu înainte ca toate acestea să capete numele său, Eminescu. A făcut jurnalism din convingere, din entuziasm, cu gândul la cei ce vor urma și care trebuie educați: „misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni”.

În plină epocă informatică, în care, vorba puștilor de 12-13 ani, la modă este „romgleza”, valorile culturii naționale au trecut în plan secund. În vreme ce alte nații își cultivă spiritul și valorile, la noi, acest lucru se pare că nu se mai întâmplă, nu mai e în trend. În goana noastră zilnică nu mai avem timp de poezie, nu mai avem timp de literatură sau poate, dacă acest timp ar exista, dacă am avea acces la el, ne-am convinge cât de actuale sunt constatările lui Eminescu din finalul Scrisorii III: „Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”.
Ne amintim, încă, în fiecare an de 15 ianuarie, că Mihai Eminescu este poetul nostru național, dar îl scoatem ușor din manuale, în funcție de tot felul de programe și organizări ale sistemului de învățământ românesc.

Azi, 15 ianuarie, a devenit Ziua Culturii Române. În pauzele dintre atâtea ctitoriri de catedrale, de mântuire a neamului, ar fi bine să ne rugăm în bisericuța închinată lui Eminescu, din Ipotești, pentru a putea să ne regăsim forța de a crede în valorile noastre, în noi ca nație, în noi, cei renăscuți din cenușa păsării Phoenix.

„Toate-s vechi și nouă toate”… spectacolul lumii continuă.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel