În fiecare an, Decembrie este expresia dăruirii, a așezării, a unui bine împărtășit. Sărbătoarea devine parte din viața noastră, cu tot ceea ce nu a reușit, pînă acum, să clădească anul sau cu tot ce nu s-a putut materializa în adunarea și desfacerea zilelor. Acum ne aducem aminte de ceilalți mai mult decît de obicei, ne aplecăm inima și sufletul spre a dărui, spre a fi. Ne înnoim prin haine și prin gesturi, ne acordăm sufletul la muzica unei deveniri lente, sacadate, înalte. Ne smerim înalțîndu-ne și ne înălțăm smerindu-ne. Ne facem mai altfel, mai deschiși, mai sensibili. Frigul de afară compensează cu o revărsare de căldură sufletească, pe care o trăim și o dăruim din plin celor din jur.

Ne facem bilanțuri, socoteli, critici, tragem concluzii, ne ancorăm în planuri, proiecte, propuneri, ne legăm de cuvinte și de idei, de promisiuni sau de speranțe pe care dorim să le vedem, în anul ce vine, puse sub zodia împlinirii. Ne îmbunăm pentru a deveni mai buni, ne învățăm pentru a fi mai învățați, ne legăm pentru a fi mai legați.

Lăsăm deoparte de ce-urile care ne-au măcinat gîndurile și rîndurile vieții, aruncăm peste bord balastul care ne inundă mult prea mult zborul sau ființarea, întindem aripi către cer și simțim, mai mult ca și pînă acum, mireasma de mister. Acoperim cu zăpada fulguranței noroiul și nuanțele de gri care ne dau, în restul zilelor, ternura…

Învățăm, zi de zi, să știm. Să acceptăm lumea așa cum este. Să fim. Și pentru aceasta, lui Decembrie, să-i mulțumim.

Mihai PĂTRAȘCU

Foto: Peter Lengyel

Vești foarte bune și pentru maramureșeni! Deși pandemia ne-a cam legat de glie, Aeroportul Internațional Satu Mare continuă extinderea legăturilor cu diverse companii aeriene și atinge noi destinații europene. Faptul că suntem vecini cu Satu Mare, aduce și pentru noi, maramureșenii, sighetenii, oportunități… accesibile.

De altfel Mihai Pătrașcu (directorul Aeroportului Internațional Satu Mare), „liantul” Maramureșului și Sătmarului, cu experiență într-ale zborului, este cel care ne-a comunicat că este bucuros pentru această premieră și pentru acest pas spre diversificarea traiectoriilor aeriene. Se deschid astfel multe oportunități la care – implicit – și Maramureșul poate fi conectat. Din Sighet, în 3 – 4 ore vom putea ajunge la Paris!

Compania HiSky va opera zborul spre Paris!

HiSky a anunțat lansarea primei curse de linie de pe Aeroportul Internațional Satu Mare. Vor fi două zboruri pe săptămână (miercuri și duminică) spre capitala Franței, Paris (Aeroportul Internațional Beauvais). Prețurile încep de la 29 de euro, iar biletele sunt deja disponibile pe www.hisky.aero și la agențiile partenere. Operarea cursei va începe în data de 28 aprilie 2021 și va fi efectuată cu o aeronavă de tip Airbus A-320.

HiSky a fost certificată operator aerian românesc în luna decembrie 2020 (AOC-ul cu numărul RO-074) și este prima companie din România certificată Part CAMO după noua legislație intrată în vigoare la finalul lunii septembrie 2020. În luna februarie 2021 compania aeriană a anunțat curse de linie din Cluj-Napoca și Chișinău și curse charter din Cluj-Napoca, Timișoara, Baia Mare și Oradea. Echipa HiSky este formată din oameni cu zeci de ani de experiență în aviație, discipoli ai școlii românești de aviație. Prețurile, serviciile sau orice alte informații despre HiSky pot fi consultate pe site-ul www.hisky.aero.

Dorim și ne dorim cât mai multe zboruri spre destinații atractive, ne bucurăm pentru succesul echipei de la Satu Mare, pentru implicarea companiei HiSky și, de la sfârșitul lunii aprilie, ne putem vedea în week-end la… Paris!
Alors, rendez-vous à Paris!

Salut, Sighet!

Nu am fost niciodată un pelerin înfocat și nici un căutător de vedete; nu am fotografii cu personalități și nu am ținut să se știe pe unde merg și ce fac prin lume; nu am vrut să îmi pun pe tavă experiențele mele sau trăirile sufletești. Este și motivul pentru care nici azi nu am făcut-o. Însă acum simt nevoia să împărtășesc din bucuria trăită și din senzațiile avute. Sper și cred că, în felul acesta, cei care ați dorit să fiți acolo, la Blaj, într-un puternic centru al credinței noastre, veți avea o fărîmă din cele trăite de mine.

Duminică a fost pentru mine o zi în care am trecut prin toate cele 4 anotimpuri; simbolic, am trecut printr-un ciclu al vieții, prin viața însăși: dimineață, cînd m-am trezit, am avut impresia că afară e iarnă. Era un aer puternic de ianuarie și ceața deasă dublată de un frig anormal de iunie care mi-a creat un disconfort greu de explicat. Apoi, de la Alba Iulia spre Blaj, am avut senzația de toamnă tîrzie și parcă totul pe drum prevestea ruginiul unei naturi ostile. Ajunși la Blaj, un frig de februarie m-a făcut să îmi iau și o bluză mai călduroasă, dar și o jachetă cu fermoar care se încheie pînă la gît. Drumul spre Cîmpia Libertății (unde nu am mai fost niciodată, deși am trecut de cîteva ori prin zonă) a fost unul în tăcere, fiind aliniați în șuvoaiele de oameni care se îndreptau din toate cele patru zări spre mare. Spre o mare bucurie, ce avea să vină. Și pe care cu toții o așteptam, o speram, o tînjeam. Într-o primăvară a speranței, care încet-încet prindea contur în natura ce se trezea la viață.

Din momentul în care am ajuns la locul destinat nouă, am căutat un petec de iarbă și o bucată de cer unde să putem mirosi parfumul unui loc istoric, dar și esența unui timp prezent ce urma să se concentreze în secunde care să ne țină cît pentru toată viața. Am găsit acest loc și am săpat puțin prin memorie după cîntecele generației Flacăra, cu celebrul “Cîmpia Libertății spune/ că Avram Iancu sîntem toți”. Am încercat să îmi imaginez ce au simțit făuritorii României atunci cînd, pe aceste locuri, vedeau peisajul pe care îl vedeam și noi acum și să simt înfiorarea mulțimii dornică de ceea ce ne leagă sau ne robește, ne motivează sau ne mîntuiește: libertatea! Am fost, am simțit, am ascultat, am plîns, m-am rugat, am fost binecuvîntat, am trăit. Eram, pe undeva, convins că venirea Omului lui Dumnezeu pe pămînt ne va lumina și cerul și ne va însenina și privirile, ne va bucura și ne va “trăi”. Și așa s-a și întîmplat, de vreme ce exact la momentul venirii lui, nu numai ceața, dar și norii s-au risipit și totul a făcut loc unei veri dulci și prietenoase.

Nu mi-am propus să fac o analiză a acestor momente – și nici a stărilor mele, ci doar vreau să redau cîteva din trăirile avute, să vă fac să fiți, pe voi ca cititori, cu mine, acolo. Le voi sintetiza în 3 mari idei, pe care le-am simțit din plin duminică la Blaj:

1. Unii oameni trăiesc viața ca și cum totul ar fi un miracol, alții trăiesc ca și cum nimic nu ar fi miracol pe lumea aceasta. Extrapolînd, gîndul pe care l-am avut este că starea alături de unii oameni este un miracol – și existența unor oameni dragi din jurul nostru echivalează cu un miracol! Trăirea prin și pentru Celălalt, cu Celălalt care ne bucură și ne umple clipa de frumos este echivalentă cu un miracol! Și e bine cînd îl putem citi și interpreta la adevărata lui valoare!

2. Întîlnirea cu Trimisul lui Dumnezeu pe pămînt nu este altceva decît un drum inițiatic spre noi înșine; bucuria pe care o simțim atunci cînd îl vedem pe cel mai mediatizat om al planetei, cînd percepem expresia lui bonomă sau gesturile lui calme și calde echivalează cu scoaterea la suprafață a dumnezeirii din noi, a frumosului din creatura divină pe care cu toții o reprezentăm. Întîlnirea cu Papa este, în fapt, dezbrăcarea noastră de hainele prejudecăților, de platoșa mîndriei și de accesoriile de care avem nevoie în teatrul vieții zilnice și deschiderea spre ceea ce însemnăm noi, cu adevărat, în intimitatea trăirilor noastre. Papa nu e decît modalitatea prin care Dumnezeu ne îndeamnă să fim mai apoape de ceilalți, de noi înșine, de El.

3. Simplitatea este starea de a fi, cel mai greu de obținut pentru că ea provine din paradoxul de a fi umil pentru a te putea înălța. Nu tratatele de filosofie sînt cele mai apreciate la nivelul unei gîndiri superioare, ci simplitatea; nu cuvintele pompoase sînt cele care dau măsura unui discurs înălțător, ci esența cuprinsă în cuvinte sau expresii simple, uzuale, la îndemîna tuturor, dar cu nivele diferite de interpretare. Adîncimea cuvintelor simple este mult mai mare decît distanța măsurată între expresii academice.

A propos de starea de simplitate, aici îmi aduc aminte de celebrele cuvinte ale lui Fernando Pessoa: „A gîndi la Dumnezeu înseamnă a nu-i da ascultare, pentru că Dumnezeu a vrut să nu îl cunoaștem, de aceea nu ni s-a vădit. Să fim simpli și calmi și Dumnezeu ne va iubi făcîndu-ne frumoși ca pomii și pîraiele și ne va da Verdeață-n Primăvară și-un rîu unde să curgem cînd ne vom sfîrși”.

Eu, duminică, mergînd împreună, am fost, am simțit, am ascultat, am plîns, m-am rugat, am fost binecuvîntat și am trăit din plin bucuria de a fi lîngă simplitatea și măreția lui Dumnezeu! Și am vrut, într-o oarecare măsură, să le dau și sighetenilor salutul meu de acolo și de aici, cuprins de bucuria de a fi mers pe un drum cu speranța! Împreună!

Mihai PĂTRAȘCU
2 iunie 2019

Am avut ocazia și bucuria născută dintr-o împrejurare spontanã de a intra într-un sat, la întîmplare, din Bavaria. Am simțit parfumul unei alte lumi de care știam că există, dar pe care, pînă acum, nu mi-am creat tihna de a o trăi… O stradă principală, cu puține case, însă așezate și îngrijite ca și cum ar face parte dintr-o poveste frumoasă, de un bun simț și de o simplitate dezarmantă, cu o paletă cromatică simplă, în stil alsacian, cu o componentă alb-cremoasă contrastată de bîrnele maron închis… Un loc unde, spre deosebire de satul nostru din Maramureșul uitat de lume și de timp, frapantă este combinația dintre simplitatea arhitecturală și confortul interior. Un spațiu dătător de liniște și calm, unde chiar și în șoaptă nu îți venea să vorbești pentru a nu știrbi armonia liniștii cu tot ceea ce era în jur.

Fațade frumoase, desprinse parcă din desenele cu turtă dulce, pavaje bine gîndite, în culori plăcute ochiului și minții, felinare care trădează, prin formă sau revărsarea luminii, multe generații de muncă dedicată detaliului… De fapt, asta e în mare cultura germană: o atenție totală pentru detaliu și o muncă asiduă, constantă, perseverentă, de a șlefui piatra care, în timp, devine diamant. O lume în care concentrarea e maximă pe ce are fiecare de făcut și nu pe ce nu face altul. Un loc unde fiecare își îngrijește, cît poate de bine, grădina și nu e interesat de curtea vecinului. Un spațiu unde, prin liniște, modestie și simplitate, ajungi să fii parte armonică din simfonia poveștii…

Am stat și m-am întrebat de ce nu poate fi și satul nostru la fel… Dincolo de străzi, pavaje, fațade sau armonie, sărăcie sau mizerie, dotări elementare sau părăsire. Și cred că una din cauzele primordiale pentru care satul nostru e gol și golit, paragină și părăginit, e mult-prea-marea atenție dedicată curții vecinului. Atîta vreme cît interesul nostru se va axa pe celălalt (iar aici sensul nu are nimic din accepțiunea creștină a lui), nu există șansa unei dezvoltări armonioase, în context.

Una dintre lecțiile pe care satul bavarez ne-o poate da este de a ne vedea fiecare de treaba noastră și de a nu căuta motive, scuze, intrigi sau critici în cei din jur…

Mihai Pătrașcu

Cuvântul neruga, cu rezonanțe asiatice parcă, pune în lumină cel puțin 3 aspecte: în primul rând e aspectul fonic, cu accent pe silaba a doua și jocul triplu dinte o consoană și o vocală din fiecare silabă, unde consoanele crescătoare vin sub forma afișată a unei energii, apoi e înțelesul, reprezentat printr-un substantiv (tipic sub aspectul formării lui, dar inexistent în dicționar) și, în al treilea rând, reprezintă pronumele personal însoțit de verbul la imperfect, persoana a treia, singular, aducând în lumină vremuri imemoriale. Ca și cum, la un moment dat, cineva ne ruga să facem ceva, să fim într-un anumit fel, să acționăm în virtutea a ceva. Și, din ne-facere, din ne-ascultare, neruga noastră a deviat în altceva și nu a mai putut instaura lumi, pace sau liniște…

Mi-a spus cineva, recent, că nu mai are nici măcar puterea să se roage. Că ruga nu își mai găsește locul și nu îi mai poate fi parte din gânduri. Că a ajuns la o stare de împietrire și că nici măcar lacrimile nu îi mai pot spăla cristalul ochilor… Că starea la care a ajuns este o nerugă continuă, din care nu mai poate ieși.

Văd în ultimul timp, din nefericire, tot mai mulți oameni care nu mai au puterea de a se ruga. Pe care deja i-a cuprins neruga. Și care nu mai au energia de a intra în biserici. Sau dacă o fac, totul se reduce la automatisme și la un formal sec, ca reflex al inerției altor vremuri. Sunt vremurile cînd El ne ruga să Îi fim alături. Și totuși, aceasta e o stare care, din ce în ce mai mult, cucerește suflete.

Am tot stat și m-am gîndit de unde poate să vină o astfel de stare, și care îi poate fi originea? Singura explicație pe care am găsit-o este dată de o negare a frumosului din noi, de neoameni. Pentru că mulți dintre cei din jur au devenit neoameni, o zonă tot mai mare se acoperă cu boli: nefericiri, nenorociri, necazuri, neajunsuri, nevoi, neliniști nefirești. Nerugi.

Lor, nerugilor, noi trebuie astăzi să le căutăm leacul. 

Autor, Mihai Pătrașcu

Una din caracteristicile noastre, ale oamenilor, este și categorisirea. Clasificarea. Încadrarea. Judecarea.

Foarte ușor catalogăm și punem etichete, de multe ori fiind departe, mult prea departe de adevăr. Sub impulsul primei impresii, chiar dacă se spune că aceasta nu contează (iar alții, din contră, afirmă că tocmai aici constă sentimentul definitoriu pe care trebuie să îl avem când e vorba de o persoană și trebuie să îl ascultăm), tăiem aspru în carnea judecății și nimic din ceea ce înseamnă păreri din exterior nu mai contează. Pentru că deja ne-am prins în canonul propriei judecăți și nu mai putem ieși de aici.
Devenim sclavii propriilor păreri. Care, culmea, de multe ori sunt și induse, avant la lettre. Dintre toate clasificările omenescului pe care le-am văzut, mi-a rămas la suflet una, făcută de Kazantzakis. El nu împarte omul în tipuri de comportament, atitudini sau reacții, ci în “suflete” și “rugi”. Omul ca suflet sau, mai frumos spus, omul ca rugă, devine pentru scriitorul grec expresia unui univers complex în care prezentul unui acum al putinței și viitorul unei dorințe de a deveni se împletesc pe buzele lui topite în rugăciune. Prin comunicarea cu Creatorul, omul se autoîncadrează la ceea ce poate fi, luându-și crucea și pornind către drumul poverii.

“Există trei categorii de suflete, trei categorii de rugi: a. Eu sunt un arc în mâinile tale, Doamne, întinde-mă, dacă nu, voi putrezi; b. Nu mă întinde prea tare, Doamne, că mă voi rupe; c. Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!”
Dincolo de aceste cuvinte, la marginea lor se deschide oceanul unui univers. Călătoria noastră este, de fapt, expresia liberului arbitru, a alegerii noastre. Suntem ceea ce vrem să fim, putem fi ceea ce noi înșine hotărâm, avem libertatea de a deveni. Între un arc pretins și unul întins, doar noi hotărâm semnul din lemnul care după aceea poate să rupă firul. Însă noi uităm un aspect esențial: arcașul nu e decât Creatorul și atâta vreme cât El știe cum a făcut obiectul, nu este cazul, locul sau rolul nostru să judecăm. Ci doar să ne asumăm, voit, una din cele trei rugi.

Pe piatra sa funerară de la Heraklion, locul unde a decis să rămînă pentru a-și petrece infinitul Nikos Kazantzakis, stau încrustate următoarele cuvinte: “Nu mă tem de nimic. Nu sper nimic. Sunt liber”. Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Cel ce ai făcut arcul care nouă ne poate da libertatea atâta vreme cât putem depăși frica! Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!

Autor, Mihai Pătrașcu

Una dintre încercările la care este supus omul contemporan (și în ultimul timp parcă voit-afișată) este practica – penitentă sau cu bucurie asumată – a postului. Devine chiar un mod de a fi să postești, să comanzi mîncare de post sau să îți asumi, de multe ori în văzul celor din jur, practica, valorile sau manifestările creștine. Învelișul ia locul miezului și suprafața devine esență.

Mă gîndesc, cu o oarecare speculație lingvistică, la echivalentul englez al verbului „a posti”: to fast, care este foarte apropiat de to fasten. A posti, to fast, în primă accepțiune, are, dincolo de ideea de a ține post, ca omonim, a face ceva în grabă, a se grăbi, iar adjectivul este, ca percepție imediată, axat pe rapiditate și pe o mișcare iute, nu numai în sens temporal, ci și ca dimensiune spațială. To fasten, în schimb, este verbul care are, aproape întotdeauna, atributele unei constrângeri. Este verbul potrivit pentru a fixa (de regulă o centură de siguranță, ceva ce ne leagă și ne dă o stabilitate).

Postul, în sine, este cel care ne leagă și ne asigură de ceva. Însă, în ultimul timp, parcă cele două accepțiuni se întrepătrund și omul contemporan mizează mai mult pe latura lui rapidă, a lui fast, iar siguranța lui fasten tinde să fie doar învelișul, nu și esența. Nu pot să nu merg mai departe cu gândul la literalul post din engleză. To post este, în engleză, a informa, a posta, a afișa, a trimite (tot ca sens informativ), a actualiza… El descrie o serie de verbe care țin de registrul afișării, al informării, al actualizării – și îmi pare că aici este și sensul denaturat al invaziei electronice și al televiziunii: ieșim din zona fixării, a asigurării, a constrângerii și derapăm voit spre latura afișării…

Ne îmbrăcăm în haina postului și vrem să stăm la cina cea bogată. Și, culmea, o facem chiar cu fast, cu pompă, în văzul celor din jur. Uităm că nu trebuie să ne afișăm pentru a fi smeriți, ci trebuie să ne smerim pentru a ne înălța…

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto: internet

Stau şi mă gândesc la ce înseamnă Maramureşul şi la ce ar trebui să se gândească un străin atunci când aude despre noi. Am avut, şi nu de puţine ori, surprize plăcute, constatând cu mândrie că mulţi ne cunosc şi atunci când vine vorba de Maramureş sunt mult mai bine informaţi decît omul de rând de la noi. Însă acest caz este un apanaj al excepţionalilor şi sunt recunoscător celor ce mi-au îndrumat destinul şi paşii întru a-i cunoaşte. Şi totuşi, ce avem noi, astăzi, de dat lumii? Să fie oare civilizaţia lemnului cea care ne caracterizează? Să fie oare bisericile noastre faimoase din lemn un specific local care îi oferă Maramureşului unicitatea întru expresie? Să fie piatra, în varianta ei preţioasă şi convertită în flori scoase cu trudă şi sacrificii din inima pământului darnic al Maramureşului? Să fie oare cerul albastru de Sighet? Să fie faimoasa ospitalitate împinsă până la limita renunţării la sine a gazdei şi convertită într-o încântare a oaspeţilor?

Cred că, mai întâi de toate, Maramureşul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogată. În ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezintă, împodobiţi cu aurul pământului nostru, păşind pe flori de mină în miros de castane coapte, cu cireş înflorit la urechi şi busuioc în păr, îmbrăcaţi în straiele noastre de sărbătoare, i-am putea da lumii starea de „acasă” pe care o are oricine vine, cu credinţă şi cu dragoste, în Maramureş. Astfel, albastrul cerului nostru ar putea completa paleta cromatică a Europei cu căldura şi lumina acestui atât-de-pretutindeni acasă, obiceiurile noastre ar putea întregi tabloul manifestărilor întru omenesc, reînnodând trecutul din muzeele lumii cu prezentul din lumea dacilor nesubjugaţi pentru care credinţa trece dincolo de vremelnicia fiinţei, iar Maramureşul să devină ceea ce, în fapt, este: poarta veşnic deschisă, ca şi sufletul oamenilor de aici, prin care lumea vine şi revine, acasă. Pentru că acasă înseamnă acolo unde îți e sufletul, iar noi, cu credinţă, cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, trebuie să intrăm şi să locuim întru lume.

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto: Peter Lengyel