Eram copil mic, elev la cursul primar, când tata a fost aproape să ne părăsescă, într-o zi geroasă de vineri, printr-un accident cumplit. Într-o dimineață, devreme, am fost treziți de strigătele lui repetate,  care i-a adunat pe toți ai casei lângă patul lui și încercam să-l trezim din coșmarul ce i-a cuprins somnul și nu reușeam. Tot transpirat, cu fruntea scăldată în sudoare, se bătea cu mâinile peste picioare și striga: Huiu na, huiu na! și nu se oprea. L-am șters pe frunte de transpirația abundentă și doar când am folosit un prosop udat în apă rece s-a trezit, după minute bune, palid și încă speriat de coșmarul care părea să-l fi îngrozit…  L-am întrebat ce a visat dar n-a vrut să ne spună: se respectă această tăcere, pentru că se păstra credința că așa ar fi bine ca visul urât să nu se împlinescă.

Încă din ziua de joi a hotărât să meargă după lemne de foc pe Valea Runcului, unde aveam pădurea. Acolo erau pregătite două stâlpări de fag vecine, ciungite încă de anul trecut. I-am spus să renunțe pentru că e obosit și încă speriat, dar nu ne-a ascultat, gândind să-și înfrunte destinul, sau să-și învingă teama. A plecat devreme fără să mânânce (așa se obisnuia în cazuri din acestea!), cu cai înhămați la corciuie, hrăniți din timp. În noapte a nins puțin, așternându-se peste drum un strat subțire de zăpadă. Distanța era de cca 7 km și a ajuns la fața locului când „se crăpa” de ziuă, singur în aceea pustietate. A tăiat și doborât prima stâlpare și a curățat-o apoi a tăiat-o și pe a doua, care s-a agățat în ceva crengi și nu a ajuns pe sol. A luat securea și a trecut pe sub ea cu gândul  să o doboare. N-a apucat să intervină, pentru că ea s-a desprins  singură și s-a așezat peste cealaltă, la sol. Doar că în cădere l-a lovit pe tata după cap și l-a „așezat” și pe el jos, peste prima stâlpare. Era cu capul prins între cele două lemne și nu putea să și-l scoată, fiind și rănit. A rămas într-o spaimă cumplită în această fixare, așteptând cu puține nădejdi o „salvare”, mai ales că-l și durea foarte rău și simțea la ceafă o umflatură mare cu sângerare. Puterile au încep și ele să-l părăsească, iar gerul  mare și neprietenos îl ducea spre înghețare. Își aștepta sfârșitul atât de groznic, părăsindu-l orice speranță. Se gândea: visul, neascultarea, hotărârea pripită, reproșuri tardive!

Dar în lume se mai întâmplă și minuni în totală neașteptare și te întrebi cum s-au produs, cine a pus peste tine un astfel de har?  Nu mult timp după tata, o altă corciuie se îndrepta după lemne pe Valea Runcului și, văzând urmele pe zăpadă, se bucura că n-o să fie singur, fiind nevoie și de puțin ajutor la punerea lemnelor pe corciuie și la coborâre; mai și povesteau, fumau o țigară ori serveau și câte un pahar de țuică, dacă vreunul avea inspirația să aducă.

Acest înger salvator, un „sol” a auzit mai de departe căzătura primului lemn, apoi zgomotul răsfrânt al curățirii lui, tăieturile de secure tulburînd aceea linște deplină, cu  ecoul lor. După a doua căzătură, nu s-a mai produs niciun zgomot care să tulbure linștea, deși era mai aproape de acel loc. Liniște totală! Inteligent, a bănuit că acolo s-ar fi putut produce un accident și a grăbit urcușul, urmând urmele lăsate pe zapadă, de  prima corciuie. Ajuns la fața locului, rămâne îngrozit de ceea ce vede: un om prins între lemne, viu sau mort, alături caii înțoliți cu tașca prentru ovăz încă pe cap. Trece repede la vctimă și rămâne plăcut surprins când aude vocea tatălui meu abia șoptită: „Te rog să ai grijă când ridici lemnul să nu alunce peste cealălalt, care m-ar putea ucide! Cu multă grijă ridică bârna puțin, folosind o pârghie, îl trage pe tata afară, aproape mort. Și-a dat seama că de-acum doar rapiditatea mișcărilor poate salva victima. Îndată a luat țoalele de pe cai, tăștile de pe cap și leagă caii în spate la corciua lui, apoi îl instalează pe tata tot acolo, lemnele și atelajul nostru fiind abandonate. Apoi cât se putea de repede a coborât Valea și a gonit spre comună. A lăsat caii noștri în curte fără anunț și a pornit repede la Dragomirești, la medicul Iusco. Medicul l-a preluat pe tata și i-a facut o incizie, l-a pansat și i-a administrat medicația necesară, apoi ieșind a spus: „ Ați venit la timp, orice mică întârziere îi putea fi fatală, putea fi invadat creierul de sânge!” Medicul ne cunoștea de pacienți.

Câte griji mari am avut când am găsit caii în curte și tata nicăiri. Un vecin ne-a spus că i-a lăsat un om care a fugit cu tata la medic. Nu ne puteam găsi locul până l-am văzut acasă și cât ne-am bucurat când a sosit cu salvatorul lui. Acuma trebuia să-l răsplătim cum trebuie pe acel om pentru enormul bine ce ni l-a făcut. Dar surpriză, el a refuzat orice plată, spunând: „Salvarea unui om nu se poate răsplăti cu nimic, e un gest creștin și multumiți lui Dumnezeu care a fost tot sprijinul nostru”.

Cîtă cinste, caracter și demnitate a arătat acel om atât de milostiv, mai ales că era un om sărac și-și întreținea familia cu lucrări de ocazie. Și lemnele de acolo le ducea pentru vânzare. Ne-am revanșat cât am putut de mult altfel,  respectându-i nobilul său suflet și simțămintele. I-am cumpărat noi acele lemne, le-a adus și pe ale noastre și l-am  rugat și să le taie. Multe lucrări ce le puteam și noi face i le încredințam lui și pentru toate era recompensat cum se cuvenea. I-am mai spus că oricând va avea nevoie de ceva să vină la noi. În felul acesta el și-a păstrat neștirbită noblețea sufletescă, frumosul caracter și demnitatea, iar noi am avut satisfacția că măcar în parte, nejignitor, i-am oferit în timp unele bucurii. Eram mai mic și nu-i rețin numele, dar am păstrat mult timp această plăcuta relație și ne-a rămas în amintire superba lui calitate umană. Sărac, dar cu atâta „Bogăție” sufletească!

Tata a decis mult mai târziu să ne redea visul și ne  spunea că a fost atât de cumplit, încât dacă nu reușeam  să-l trezim, probabil coșmarul se trasforma în realitate!

                                                              Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)

Foto (imag. principală): I. Mariș

Vreau să relatez câteva evenimente legate de un săliștean, despre care s-a păstrat o tăcere nepermisă, deși acesta a luptat eroic cu regimul de teroare încă de la instalarea lui, îndrăzneală ce a plătit-o cu viața.

Eu am amintit despre el în cadrul grupului celor trei partizani ce s-a format în Săliștea de Sus: Pașca Gheorghe, Iuga Dumitru a lui Anuță și Vlad Gheorghe a „Împăratului” (nu știu de ce avea acest adaos la nume). Au început acest „protest” din 1945-1946, fiecare cu motivația lui, justificată, s-au reunit în grup armat și au luat drumul codrilor. Împreună se puteau proteja și supraveghea mai bine, rezistând o lungă perioadă de timp, dar până la urmă au fost eliminați toti prin împușcare, fără somație.

Primul căzut a fost  Iuga Dumitru, prin trădare, fiind toți trei la o famile de la marginea comunei, mai pe deal. Se pare că era puțin băut și a fugit direct spre ei, fiind inpușcat de securistul Ardelean, care a ajuns în partea finală șeful Securitătii din Baia Mare. „Merita!” După el a urmat Vlad Gheorghe, ucis pe dealurile comunei Romuli, și el prin trădare (o calitate parcă specifică românilor; au fost multe sute de mii cu astfel de „calități” și practici), unde se pare că era cioban la oi, împușcat fără somație. Ultimul a fost împușcat și desfigurat Pașca Gheorghe, tot prin trădare, tot prin zona Romuli; el, care cunoștea toate cărările și potecile pe dealuri și munți, pe unde tot umbla la vânătoare, a și condus micul grup de partizani. Au hotărât cu toții să nu tragă în urmăritori, decât în caz de pericol, ceea ce au și făcut. Pașca Gheorghe, înainte de a fi eliminat, a fost descoperit și înconjurat de securitate într-o mare „scobitură” a pământului, cu dublă intrare-ieșire, unde s-a  instalat „familial” și pentru a scăpa a doborât de acolo câțiva securiști, ofițeri și subofițeri, apoi a fugit.

Cât timp au acționat împreună, mai coborau prin comune și potoleau zelul celor mai înfocați activiști, făcând cu ei exerciții la sol. I-au cam ascultat, pentru că au lăsat avertismentul: dacă nu vă potoliți, când mai trecem pe aici nu va fi nevoie să vă mai ridicați de la sol!  Oamenii îi și protejau, le dădea sau îi lăsau să-și ia mâncare de pe unde aveau. Securitatea și miliția erau mai cu rezerve în a ieși pe dealuri după ei, având teamă de pușca cu lunetă a lui Pașca și de precizia lui extraordinară.

În aceste condiții, cei doi care erau cu Pașca erau mai „puțin văzuți”, fiind dominați total de personalitatea acestuia, prin curajul si colaborarea lui cu mai multe grupuri de fugari, elevi, studenți, țărani, fiind și armurier și având un „depozit” de armament din care îi aproviziona.

Pentru Vlad Gheorghe necazul a pornit de la alegerile din 1946, la care s-a furat cel mai mult din istoria tuturor alegerilor. Comuniștii ilegaliști, doar 800 de inși, la care s-au mai putut adauga câteva „racolări” au câștigat alegerile, făcând parte din „Blocul  Democrat”, în centru cu acel mic grup de comuniști cu racolările lui și garanția succesului dat de prezența Armatei Roșii în țară, care-i proteja. Un cetățean din comună, a furat urna întreagă cu voturi (se fura cu urna nu cu votul, izolat sau în serie!) și a fugit cu ea, urmărit de Vlad Gheorghe, neînfricat și cu spirit de dreptate, împotriva  acelui fals grosolan. S-a ascuns și nu l-a prins, dar el a intrat în vizorul securității, fapt semnificativ deosebit de relevant prin acestă acțiune plină de demnitate și curaj, dar care i-a pus informatorii pe urme, până când a căzut eroic, travestit în cioban. Prin această fermă si periculosă acțiune, Vlad Gheorghe și-a câștigat dreptul de a fi pus la un loc cu eroii și martirii acestui neam, aici pe pământ, în Ceruri având locul lor toți cei ce au luptat până la sacrificiu pentru dreptate, credință și neam, în răsplata Domnului.

În aceeași luptă eroică neînfricată au fost și Iuga Dumitru, pe care l-au fost „alergat” până la exterminare, datorită unei dispute mai agresive cu secretarul de partid comunal și Pașca Gheorghe care nu s-a putut despărți de arma lui cu lunetă, primită cadou de la nemți ca vânător neîntrecut, altfel un om pașnic, cinstit și demn.

Vlad Gheorghe a fost obligat să fugă pentru a-și proteja viața, în primă instanță, fiind acuzat că a devoalat și compromis grav procesul electoral în noul regim, „hoțul”, acum în demnitate publică, era și el pe urmele lui.

A rămas fără sprijin familia, soția lui fiind obligată să se descurce singură cu mare greutate în administrarea gospodăriei, având în supraveghere și creștere cei trei copii și suportarea persecuțiilor murdare ca soție a unui fugar politic primejdios. El nu o putea sprijini cu nimic și chiar atunci când „funcționa” ca cioban, decontarea „serviciului” se făcea o singură data în natură, la sfârșit (haine, un animal sau două) în luna octombrie, de „Sâmedru” și nici aceasta nu a prins-o, fiind împușcat.

Desigur și celălalt „hoț-erou” a fost răsplătit, fiind înscăunat primar al comunei, unde n-a stat mult în fotoliu, păstrându-și „năravurile”. A exercitat căsătoria unui cuplu sau două sub statut de bigamie (cred că nu pe gratis) și a sustras din cerealele adunate prin cote, făcând din acestea „țuică”. A fost condamnat la ani de închisoare unde la fel n-a stat mult, oameni cu astfel de apucături fiindu-le necesar și i-au folosit din plin „calitățile”.

                                                             Gheorghe Bărcan
Minneapolis Minnesota USA

Foto: Ion Mariș

Milostivirea este o însușire nobilă cu care a fost înzestrat omul, care este atât de frumoasă pentru a nu fi nicicând abandonată. Chiar și în Biblie, când Isus îi învață pe apostoli, le spune  „Fericirile”, de la 1 la 10. La Matei 5, punctul 7 se afirmă:  „Ferice de cei milostivi, că aceia vor avea parte de milă”. Cât de frumos se îmbină aici, frumusețea și dărnicia umană din viața curentă, la nevoi, cu caracterul ei spiritual, care apare  ca în spiritul unei rugăciuni, a unei porunci.

Aproape la tot pasul ai ocazia să dai viață acestei însușiri, mai ales în vremile de azi, când întâlnești pe drumuri oameni cu diferite nevoi, lipsuri ce se văd, se observă, chiar dacă nu se exprimă printr-o mână întinsă. Acestea sunt mai mărunte, câțiva bani, o masă oferita celui înfometat, o haină celui ce are nevoie de ea ș.a.

Dar sunt deseori pericole mari și multe, de viață, care reclamă ajutor, milostivire de urgență pentru a salva vieți în mare pericol. Așa sunt inundațiile, care fac în atâtea țări ravagii, cu mulțime de victime ce n-au reușit să reziste furiei apelor. În aceste situații intervine, pe lângă oamenii milostivi și sprijinul din partea statului, a statelor, dar uneori nu se poate ajunge la cei în pericol, ori se ajunge prea târziu. În asfel de cazuri, mulți oameni sunt cuprinși de milă și-și manifestă ajutorarea, chiar cu riscul vieții, care în anumite situații se și produce. Casele distruse, pagubele enorme se refac în timp mai îndelungat, cu ajutor și sprijin. Multe familii primesc în locuințele lor pe cei rămași pe drumuri, chiar pe perioade mai lungi, într-un spirit de milostivire profund.

Așa a fost și cu puternicele inundații de la noi, din 1970, când ploile masive, în neoprire zile în șir, au determinat pe străzi și în multe localități, ape adânci, un adevărat  „potop”. Case, animale, mașini și mulțime de alte bunuri au fost luate de furia apelor și duse cu ele, în drumul lor nesfârșit. Sute de mii de persoane au fost evacuate, folosind și elicopterele. Suprafețe agricole întinse au fost compromise, distruse unități economice și, din păcate, destule persoane au însoțit apele în ducerea lor. Au fost pagube enorme și s-au primit și ajutoare dinafară.

Sunt alunecări de teren, destul de frecvente, uneori instantanee, cu multe victime, când se reclamă și se manifestă acelaș sentiment nobil pentru cei scăpați de furia acelui pământ „curgător”, oferindu-le o largă milostivire cu cazarea și multe alte  trebuințe, acest spirit creștin fiind foarte dezvoltat la români. Astfel de evenimente au o frecventă răspândire, mai ales în zonele cu precipitații abundente sau acolo unde pădurile aproape au dispărut. În toate aceste cazuri se manifestă o solidaritate umană între state și o milostivire în cazuri mai izolate, concrete.

Un alt fenomen distrugător, de mare frecvență în timp si spațiu, sunt cutremurile devastatoare. Acestea apar instantaneu, nu sunt previzibile și de aceea lumea este profund lovită de ele, prin suprindere. Așa s-a întâmplat și recent cu cumplitele cutremure din Turcia și Siria, cu multe zeci de mii de morți și atât de multe alte distrugeri.

Cu totul surprinzător au apărut recent în Oltenia 3 cutremure de suprafață, de adâncime între 5 km si 40 km, într-un timp foarte scurt, ultimele două de magnitudine 5,7 pe scara Richter. Cu destule pagube materiale, multe blocuri fiind șubrezite, câteva persoane rănite ușor și populația rămasă în panică în orașe, sub cerul liber. Nu este o zonă seismică, dar totuși ne amintește cu multă neliniște de un cutremur de mică amplitudine în zonă, premergător marelui cutremur din 1977!  Cu peste 200 de replici, câte una la fiecare sfert de oră, cu totul neobișnuit și aducător de multe si mari griji, acestea fiind în avertizare și pentru zona Făgăraș.

Pentru Turcia și Siria s-a manifestat din plin sentimentul de solidaritate internațională, mai ales europeană, cu un profund spirit de milostivire, în urma acestora. România a trimis mai multe echipaje de salvatori, medici și alte materiale atât de necesare în asfel de nenorociri. S-au produs și adevărate minuni, copii sau bătrâni find salavați după peste 100 de ore dintre dărâmături. Și probabil vor mai fi cazuri. Pot exista victime în golurile dintre dărâmături unde cu puțină aerisire acestea pot să mai reziste, să fie salvate.

La fel a fost și la noi cumplitul cutremur din 1977, care a făcut pagube enorme, cu multe vieți distruse, mulțime de suprviețuitori fiind scoși de printre dărâmături. A fost puternic afectat Bucureștiul, unde mulțime de persoane de mare valoare și îndrăgite de public și-au pierdut viața, deși orice viață are valoarea ei. Zimnicea a fost aproape în întregime dărâmat. S-a primit și sprijin extern, așa cum se obișnuește în astfel de catastrofe, în baza solidarității umane mult manifestată, evidențiindu-se și în aceste cazuri un profund spirit de milostivire: oferirea unui spațiu de locuit și ajutor de întreținere și de refacere a daunelor, acolo unde locuințele au fost distruse sau avariate, chiar pentru perioade mai lungi de timp. Efectele distrugătoare depind de intensitatea lor, de adâncimea la care se produc și de infrastrustura existentă. Sunt zone unde acestea se produc cu mare frecvență, populația fiind mereu în alertă și s-a adaptat o infrastructură  prin construcții antiseismice. La noi, marele cutremur s-a produs în zona Vrancea și mai ales de acolo au venit în timp numeroase semnale de „tremurare” a pământului, cu intensități mai mici. Se crede că acestea sunt avertizări pentru un nou mare cutremur și de aceea Statul intervine cu reparația urmelor celui petrecut și ia și alte măsuri protectoare suplimentare, dar nu cum și cât ar trebui.

Pe întinse zone se produc „tornade” de mare forță, acel „con masiv”, cu vârful spre pământ, rotindu-se cu o mare viteză și forță, distrugând totul ce prinde în drumul lui, case, construcții, mașini, ridicând de la pământ greutăți enorme. Se determină locul de producere a lor și traectoria „preferată” și se fac evacuări, se iau și alte măsuri de protecție din timp. Și în acest caz se produc victime umane și multe distrugeri pe  care acest suflu puternic a vântului în răsucire le prinde pe drumul lui. Sentimentul de solidaritate umană și de milostivire se manifestă și în aceste catastrofe.

Un mare și periculos fenomen sunt și „incendiile”. Unele sunt mai izolate și în aceste cazuri intervin pompierii și populația din apropiere pentru stingerea lor, salvările fiind și cu jertfe de sacrificii. În destule cazuri nu pot fi salvați bătrânii și copiii, în neputința mișcării lor, și sunt asfixiați de fum până la sosirea salavatorilor. Se manifestă și în acest caz spiritul de solidaritate umană cu promptitudine și cel de milostivire, mai ales după stingerea acestora. Sunt frecvente și la noi, în diferite locuri, de mai mică sau mai mare amploare. Mari și multe tragedii s-au produs la unele cluburi, în plină activitate, cu mulțime de victime. Sunt însă și incendii de mare amploare și cuprindere, mai ales în zonele cu vegetație uscată sau forestieră, de durată, amenințând și afectând orașe întregi, stingerea lor fiind cu  greu realizată, cu participarea mai multor state. Pierderile diferite sunt uriașe, multe persoane de intervenție pierzându-și viața sau cele pe care focul le-a cuprins în interiorul lui și cu multime de bunuri și animale pierdute. Toate acetea se produc în unele locuri predispuse la aceasta, din negligență, adormirea cu surse de incendiu nestinse, cu ieșirea la iarba verde, pot fi determinate și de fulgere, sau chiar puse cu intenție criminală și multe alte cauze.

În toate aceste cazuri cu multă durere se reclamă imperios spiritul de soldaritate umană, cu dezvoltarea frumosului spirit de milostivire. Este o vorbă de avertizare: „Să nu te joci cu focul”!

Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota – SUA

Speranța este tot o stare  psihică, o așteptare de mare cuprindere. În multe situații ne însoțește pe traseul vieții, cu statornicie. Atunci când ea  se realizează, în bucurie, apar altele și altele. Uneori o duci cu tine mult timp, tot așteptând împlinirea ei, când nu mai știi dacă va sosi, dacă  te va bucura sau nu. De aici exprimarea reținută: „Speranța moare ultima!”.

Cum în general evenimentele, proiectele, afacerile, au multe un dublu aspect și în acest caz pot fi speranțe, așteptări rele, pe lângă cele bune, de perspectivă. Sunt ticăloși ordinari, din „lumea de jos” care comunică între ei, în așteptarea (speranța) momentelor favorabile, pentru „a da lovitura”, pentru a-și însuși bunuri necuvenite, hoții ordinare, unele dintre ele terminându-se cu tragedii.

Dacă ne ridicăm privirea mai pe sus, spre „înălțimi”, vedem aleșii noștri, ai neamului, „crema societății, baronii”, mereu în „speranță” și îngândurați. Evident, gândirea lor  este legată în treacăt și de problemele țării, în amestec de Legi și Fărădelegi, pregătite și votate, de multe ori „pe repede înainte”, care să le aducă protecție și în aplicarea lor venituri, bogății și alte sporuri speciale enorme, din  banii noștri. Situația nu este generalizată, aici fiind vorba doar de o mulțime de ticăloși, ajunși în fotolii din vina noastră, din 4 în 4 ani. Lipsiți de demnitate și sentimente naționale, cu o gândire și „inteligență” orientate mereu spre interesele personale.

Dar există mulți oameni harnici, de ispravă, care și-au agonisit prin muncă cinstită, continuă, o bogăție frumoasă, adaugând alături mari beneficii și pentru țară, pentru dezvoltarea ei, pentru populație, în mod prioritar. Aceștia nu și-au lăsat gândirea și inteligența sufocate în patologia interesului personal, ci le-au dat un curs onest, nobil.

Dar lăsând la o parte aceste „înălțimi” cinstite și cele care sunt în partea de „jos” a lor, speranțele cetățenilor sunt multiple, distribuite în mulțime de domenii, pe unde oamenii le poartă mereu cu ei, în așteptarea de mai bine, care nu mai sosește de multe ori. Cu această speranță au plecat în lume mulțime de cetățeni români, milioane, cei rămași acasă nădăjduind și ei că aceste separări familiale durerose nu vor fi de durată și că speranțele lor se vor împlini. S-au împlinit și se vor mai împlini unele dintre ele, dar acestea sunt așezate, uneori, pe atâta suferință, tragedii, cu copii abandonați, abuzați sau pierduți, cu bătrânii  care se sting în neputințele lor, cu dezmembrări familiale, cu atâtea nenorociri. De ce era nevoie de aceste mutații masive, asumate? Responsabili sunt edilii și „baronii” noștri, care s-au tot perindat prin guvernări și parlament, hoțind unii ce a rămas de la ceilalți, ducând săraca noastră țară bogată pe ultimele locuri din Europa, în multe domenii. Guvernanții i-au alungat, făcând pe atâția să trăiască dezastrul și cei plecați și cei ramași în locurile de baștină iar aceste cumplite nenorociri li se atribuie. Se poate spune că și anumite state hrăpărețe, cu atâtea proiecte și investiții îmbrăcate în necinste, înșelăciune, șantaj  și ilegalități, în colaborare cu trădătorii noștri de țară, au făcut să „migreze” peste hotare, spre Austria mai ales, resursele și bogățiile țării, obligând mase uriașe de români să părăsească țara, care părea că nu mai este a lor. Despre un om, o persoană cu astfel de apucături, se poate spune că este necinstit, cu furțișaguri din bunurile altora, înșelătorii, că este nedemn, la marginea societății sau în „josurile” ei. Dar despre un stat, cu aceleași năravuri, apucături, la scară mult mai mare, ce se poate spune și unde să-l căutăm printre statele lumii? La înălțimi sau în „josurile” lor? Zidurile castelelor vieneze semețe si ale altor prezențe cu vechime strălucitoare sunt multe stropite cu sudoare și sânge românesc.

Cu speranță multă, tinerele familii își doresc copii, cu care să-i binecuvinteze Domnul, apoi ca aceștia să fie sănătoși și sub grija lor să fie bine pregătiți pentru viață. Bătrânii, bunicii sperau și ei la o bătrânețe liniștită, la casa și în mediul lor, în tradițiile ce i-au însoțit și de care nu pot fi despărțiți și, în neputință, să fie în patul și la casa care mereu i-a adăpostit. La țară, copiii, nepoții le poartă de grijă și-și sfârșesc viața în liniște și pace, acolo unde și-au petrecut-o toată câtă le-a fost dată.

În destule cazuri, când îngijitorii bătrânilor nu-i pot supraveghea, sau cred că-i mai comod altfel, îi duc la un „azil” de bătrâni și rămân acolo în speranța că le va fi bine. Dar rămân doar cu speranța, acest loc fiind anticamera de unde nu după mult timp „pleacă” în veșnicia lor. Unii se cer chiar ei acolo, crezând că-i mai bine așa, mai ușor pentru copii. Dar un om în vârstă este greu adaptabil, scos din mediul lui, din obiceiurile și tradițiile în care a crescut și a trăit. Acolo sunt cu totul alte condiții de viață, străine lui în totalitate, lipsite de căldura familială, de toate cele trăite și obișnuite, aproape o viață. În plus, în atâtea cazuri s-a constatat că-i brutalizează acolo, că mâinile ce-i îngrijesc și inima acelora sunt reci. Îi lipsesc și de puținele satisfacții și de altele cuvenite și în mod sigur li se vor împuțina și zilele. Italienii, în marea lor majoritate, au rezolvat onorabil această problemă. Angajează o femeie cu cca o mie de euro pe lună, mult mai putin ca și la azil, care-i îngrijește la casa lor, în patul lor, făcând toate cele necesare și ajuta de multe ori și la altele; mult mai uman și mai economic.

Speranța are și familia pentru cei plecați mai departe la muncă, poate în locuri periculoase, pentru a se întoarce sănătoși acasă. La fel și pentru cei plecați peste hotare, au dorințe si speranțe mari, pentru ca familiile să fie la locul lor, întregite, doruri și a celor plecați și a celor ce îi așteptă. În destule cazuri vor rămâne  familii în durere nestinsă, acestea fiind „știrbite” și rămase definitiv împuținate.

Elevii și studenții speră să-și încheie bine studiile, țăranii au speranta pentru o recoltă bună și sunt atât de multe alte cazuri. Speranța este o însoțitoare, aproape peste tot, pentru oricine, în diferite forme, sprijinită și având crezământul în bunătatea Domnului.

Artistii, în toate domeniile, nădăjduiesc mereu în succese, la fel ca și sportivii, olimpicii. Uneori le realizeaza chiar multiplu iar atunci când aceste sperante se risipesc, le transferă în alte „ediții”, pe timpul cât ele mai pot avea existență.

Bolnavii, cu diferite afecțiuni, sunt ținuți în viață prin speranță și ajutor divin dar, din păcate  pentru destui, speranța nu se realizează și trec cu ea în veșnicie, împreună cu viața.

Nu trebuie să uităm de foștii deținuți politici, vorbind de speranță. Atât pentru ei, cât și pentru cei rămași acasă, dorințele, speranțele de viață erau enorme, știind că acel „loaborator” al caznelor, era atât de fortificat și închis în răutăți de demența torționarilor. Cu multă  greutate se întâlneau în afara zidurilor acestor locuri speranța cu viața. Este dureros să afirmăm o realitate crudă, pentru atât de mulți foști deținuți politici pentru care speranța cu viața ce-i aștepta afară nu s-au mai întâlnit, viața fiind stinsă în laboratorul caznelor, iar speranța, fără obiect, s-a stins și ea, lăsând multe dureri nesfârșite, într-o largă cuprindere.

În lume au fost deseori războaie, locale sau mondiale și speranța întoarcerii celor plecați să lupte este mereu prezentă cu  ei și cu cei ce-i așteaptă acasă, În destule cazuri, speranța își pierde trăirea și se stinge și ea odată cu viața, în durere.

O mare speranță au ucrainienii pentru alungarea invadatorilor străini de pe pământurile lor, din viața lor de stat liber și indpendent. Comunitatea internațională îi sprijină, moral și material, într-o largă solidaritate umană, cu multe ajutoare atât  de necesare, armament și altele. Este o vorba: „dacă toți spun că ești beat (sau bolnav), du-te acasă și te culcă!”

Se poate spune că există o speranță enormă a populației din România, atât de rău administrată și atât de mult lăsată la jaful străinilor, cu sprijinul unor trădători de neam și țară, care credeau că țara este a lor și pot face ce vor cu ea! Se așteaptă ca oamenii cinstiți, adevărații patrioți, să umple  Palatul Guvernanților de pe Calea Victoriei, Sălile Parlamentului, Instituțiile Statului, să izgonească pe cei ce au adus atâta rău țării, au sărăcit-o și au lăsat în grele lipsuri atâta lume.

Poate ar fi bine să stabilim un „Schengen” special, al României, cu sens unic, care să nu permită trecerea peste frontieră, să nu „migreze” spre Austria bogățiile țării, a pădurilor, plămânii acesteia, a petrolului, a gazelor, a miliardelor de euro ce ies însoțite de privatizări și contracte oneroase. Se  tot vorbește, dar nu se întreprinde nimic în acest sens. Se pot face naționalizări și o cercetare cuprinzătoare în detaliu iar acolo unde se constată ilegalități, abuzuri și înșelăciuni, acestea se pot anula și se pot pretinde daunele retroactiv, pentru trei ani, conform prescripției. Se pot executa și conturile de miliarde de euro și ale multor altor bogății, ce nu pot fi nicicum justificate, ale atâtor trădători de țară. Aceștia au participat, împreuna cu străinii, la acest enorm jaf, la sărăcirea țării de cele mai importante resurse. Speranțe!

Este atât de ciudat ca un personaj austriac să ia un enorm salariu provenind și din Romania și este și mai penibil cazul, pentru că aceeași persoană a proferat insulte asupra țării, cu multă nesimțire si minciună, din „Cancelaria” lui. Te îngrețoșează să-l privești, cu o mină plină de ură și dispreț, aruncând țării atatea jigniri, de parcă ar vrea sa „muște” din ea.

De altfel acest spirit hrăpăreț al Austriei, față de noi, este o tradiție cu vechime mare. Aceasta a abătut asupra provinciilor din România, asupra românilor și o stare de iobăgie, cu mii de ucideri și chinuri cumplite, cum au fost și pentru martirii noștri, Horea, Cloșca și Crișan (1785), prinși prin trădare și chinuiți în mod bestial. Adunau astfel profituri uriașe produse chiar de iobagi, „oboseala” lor fiind „transportul și consumul acestora!” Nu știu de ce ne-am lipit atât de mult de acest stat și n-am fost cu grijă, deoarece din vechi timpuri s-a manifestat mereu hrăpăreț față de noi și nu l-am ocolit, având aceste posibilități. Dorințele și lăcomia de acaparare pe nedrept a bunurilor țării noastre sunt mult mai mari ca mai demult, moderne și perverse. Austria nu cred că se va schimba nici în 2023, ci va introduce noi pretenții, în acelaș fel „justificate”. Știind că mai avem încă resurse, au „speranța” că mai este de unde lua. Austria nu ne-a iubit mai demult și ne-a jefuit sângeros, timp îndelungat, nu ne iubește în prezent, așa cum se vede și prin vetoul nedrept dat unei țări de la care-și umple „hambarele”, nu ne va iubi nici în viitor, pentru că vom  bloca „migrația” spre ea a bogățiilor și resurselor țării. Sperăm! De ce ne-am lăsat atât de urât înșelati de această țară, cu năravuri cunoscute? Oare de cine, când și de ce i s-au dat aceleași Austrii 600 ha de teren din interiorul frontierelor României?! Ce vor să facă acolo, o bază industrială sau o exploatare agricolă modernă? În ambele cazuri vor reține forța de muncă activă, cu „fărâmituri” înșelătoare iar pentru restul neputință și sărăcie sau largă-i lumea! Nu ne-au fost știrbite, rând pe rând atâtea spații dincoace de frontiere, cu sila și acuma să facem noi donații, să sfârtecăm țara din ce a mai rămas?…

Se aude tot mai mult vocea străzii, „România pentru români”, precizând că suntem uniți în fața unui așa mare rău și nedreptăți, că dorim și ne vom lua țara înapoi. Așa cum de multe ori, în situații limită, am realizat aceasta și ne-am salvat, sperăm  că și acuma, într-o situație atât de gravă, ne vom trezi, vom face apel la luciditate, aceasta fiind omisă și de proprii noștri trădător9i, pentru niște „fărâmituri”. De peste 10 ani ni se tot refuză zona Schengen. Nu trebuie să cedăm acuma altor șantaje, cu alte resurse ale țării la schimb, cu o și mai profundă sărăcie, chiar dacă vom ma întârzia puțin, pentru că mult nu va dura și se va trece peste voința Austriei, care va fi obligată să respecte spiritul de dreptate cuvenit și atât de mult timp încălcat față de noi. După cum se tot anunță la știri, „patrioții noștri” i-au scutit de taxe și impozite pe acești străini, pentru beneficii de miliarde de euro (o culme a nesimțirii și a trădării naționale), dar românilor le fixează impozite și taxe pentru o amărâtă de pensie!
Până când?…

                                                                       Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)

Foto: Ion Mariș

O stare psihică nepalpabilă, pe care oricine o simte, mai mult sau mai puțin, într-o formă sau alta, specifică fiecăruia. Este o realitate pe traseele vieții, cred greu de așezat într-un contur și dacă specialiștii ar prezenta-o, aș vrea mult să văd cum se manifestă ea.

Nu voi face referiri la aspectul ei general și nici nu aș avea dreptul și competența să o fac, ci voi  „dezbate” doar unele stări despre cum am simțit-o eu în zilele și anii timpului, pe unde am fost, pe unde am umblat. Ca motivație amintesc doar cele 10 luni de anchetă, tot timpul singur, în celulele mai mari sau mai mici, mai calde sau cu aerul „înghețat”, în semiobscuritate sau întuneric beznă, cu mulțime de șobolani în jur, urmată de împlinirea celor 29 de luni de detenție, cumplite, în nevinovăție, fără condamnare, doar pentru refuzul de a colabora cu securitatea.

Omul este o ființă socială și numai în nesingurătate poate face față provocărilor pe care viața i le pune în față. Dar acest aspect general se referă  doar la prezența fizică a altora din jurul tău, neglijând cu totul aspectul foarte important al simțirii tale interioare, a eului tău, în trăirea moralității creștine și spirituale, profunde, al nesingularității proprii. Poți avea în jurul tău mulțime de persoane, dar dacă nu sunt în empatie cu tine, nu ai cu ei interferențe, rămai singur fizic, de parcă ceilalți ți-ar instala acest fel de singurătate și atunci faci apel la bogăția moralității tale interioare, care te scoate din aceasta. Dacă ești în empatie cu ei, se adaugă și aceasta, nesingurătatea se întărește și sporul este mai mare, uneori peste așteptări.

Pe de altă parte eram singur fizic în spațiile celulelor, dar în realitate nu eram singur, ci în rugăciuni și în dialog cu mine însumi, trecând prin față pelicula amintirior, cu multele izbânzi și aveam în preocupare analiza „dialogului” cu anchetatorii: ce mă vor mai întreba, ce trebuia să le răspund pentru a-i „bate” în toate situațiile? Eram cu  preocupări continue și nu eram singur, ci mă luptam cu mulțimea torționarilor și în lipsa lor. Într-o posibilă variantă, ca cea amintită, are loc un paradox: „Când nu eram singur, eram singur și când eram singur, nu eram singur.”

În spațiul muncilor de exterminare, eram tot singur fizic și tot cu mine însumi, în nesingurătate. Excepție făceau doar mersul în turmă spre vagoanele marfă, cu care ne duceau spre „odihnă” în barăcile cu atmosfera sufocantă de spațiul extrem de redus, cu  lipsa condițiilor igienice minime, fără aerisire și iluminate palid. Acolo, în acea strâmtorare, ne odihneam pe cele două rânduri de priciuri, etajate, „într-o dungă” și ne trezeam dimineața devreme, amețiți.

Aveam ca obiectiv de muncă grămezi de piatră, din care să sparg zilnic 4 mc, pentru a realiza „norma”, imposibil de realizat (în viața civilă era de 1 mc). Lângă grămada de piatră eram tot singur între torționari și nesingur, cu mine însumi, cu uneltele ce-mi produceau greul, zile la rând. Pe lângă realizările normei, vedeam în piatră un dușman ce atentează la viață și o zdrobeam cu sârguință și furie, așa cum te lupți cu dușmanii ce te agresează. În felul acesta schimbam obiectivul, orientarea cu norma, în cel cu înfrângerea unui inamic și dorința de victorie mă proteja, mă încuraja, îmi alunga tristețea și pesimismul.

Cum a ajuns criminalul Borcea, de la Capul Midia, să stabilească o astfel de normă aberantă? A adus în acest scop un personaj masiv, de formație herculeană, l-a hrănit bine și l-a pus să spargă piatră zi lumină. Când dădea cu barosul într-un pietroi, acesta se făcea bucăți, bucăți, de multe ori neavând nevoie și de ciocan. S-a stabilt că a zdrobit 4 mc, cu aproximație și Borcea a declarat: „Aceasta este norma pentru fiecare bandit!” Ne-a pus atâta greutate în spate! Dar, începând cu a doua zi, a intrat și el în normele, regimul și meniul deținuților, iar hrana puțină nu era suficientă pentru masivitatea lui. A decăzut zi de zi  și după 2-3 luni s-a stins sub propria-i normă, din păcate ducând cu el mulțime de victime.

Privind în retrospectiva timpului, la zilele, lunile și anii petrecuți în singurătățile cu alții și nesingurătățile mele, cu dorința și hotărârea puternică de a-mi realiza idealurile frumoase, mai de mult gândite, afirm cu mulțumire, împăcare și bucurie, că peste toate relele, am fost într-una învingător, chiar dacă uneori eram culcat la pamânt, sub cizma călăilor. Astfel, în timp, am biruit anchetele, muncile de exterminare, detenția și am ieșit biruitor peste acestea, escaladând toate „zidurile” ce mi se tot ridicau în față, reușind să ies în „libertate” pe una din puținele uși de ieșire, față de cele multe de „intrare” pe acolo.

Am făcut un tur de orizont, în perspectivă și m-a clătinat puțin descurajerea; în toamnă eram încorporat pentru trei ani, evident tot la muncă și nu găseam calea de-a o elimina. Ar fi urmat un destin pe cine știe ce direcții, incerte… Eram într-o luptă și agitație interioară cumplită, între a accepta această situație, care părea reală, fără a găsi posibilitatea de a ieși din ea și a tinde spre reușită; mergeam și veneam într-una… Aceste zbateri ale mele se găseau în conceptul versurilor unui poet al cărui nume nu mi-l mai amintesc: „În jos atârnă în greutate lutul,/ În sus se înalță al insuflării foc./ Se rupe inima în tot minutul,/ Vrășmașii și-au ales același loc”.

Dar dorința, hotărârea pentru idealurile mele nu m-au părăsit și în singurătatea și nesingurătatea ce mă însoțeau și, în direcția acestor gânduri, am pornit bătălia, în liniște, cu hotărâre și muncă enormă, aproape fără somn și cu sprijinul Domnului am realizat succese, rând pe rând. În anul eliberării (martie 1954) am promovat cele două clase de liceu și maturitatea, în mod onorabil, reușind și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, pe locul 60 din peste 600 de candidați, cu 180 de locuri admise. Din octombrie același an eram student, audiind cursuri în aule și amfiteatre largi, într-o atmosferă de confort, respect nobil și competență, care mă entuzismau, făceau să mă văd mai crescut decât eram! Iadul și Raiul! N-o spun a laudă, dar rezultatele erau peste toate așteptările și mă pot felicita, deși modestia mă caracterizează. Seriozitatea și temeinicia acestei pregătiri se reflectă și în  rezultatele din primul an:  din zece examene, opt le-am promovat cu nota maximă, 10, și două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale. Aceasta dupa 5 ani de întreruperi, schingiuiri și uitări! Am urmat același trend până după prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, cu marea majoritate a notelor de 10, câțiva de 8, nici o notă sub 8, cu o medie generală în jur de 9,50, cu bursă de merit continuu.

Dar s-a oprit aici orologiul ce marchează lunile, anii, în derularea studiilor și securitatea a făcut o nouă solicitare de colaborare, urmată de un nou refuz, în recidivă și în scurt timp m-au „zburat” din facultate, de peste tot. Mă consideram biruitor și în acestă situație, cu marele câștig al necompromisului și am trecut biruitor peste exmatriculări, peste restricțiile domiciliare, cu umbletul pe drumuri și localități, în căutarea unui loc modest de muncă, din care eram mereu „exmatriculat”, singur, fără nicio mână de ajutor întinsă, doar cu mine însumi, în nesingurătate proprie. A durat această „alergare” 5 ani, intrând cu brio și la politehnica din București (1962), dar cu teama gândului că aș termina-o la aproape de 40 de ani. Am făcut o ultimă încercare la MI pentru reînmatriculare, unde domnul director general, Turcu, mi-a făcut cunoscute toate minciunile ordinare, toate ilegalitățile legate de condamnare, minciuni scrise de acei distrugători de destine, de vieți umane. Cu o inspirație salvatoare, m-am adresat domnului judecător Ioan Bartoc, care mi-a respins cererea de reabilitare, ca fiind „fără obiect”, eu nefiind condamnat, atașând Hotărârii și cazierul, ce mi-a fost mereu refuzat până atunci, la îndemnul securității.  Am trimis-o la București și din 2 octombrie eram din nou student, în continuarea studiilor, pe care le-am încheiat în același fel după 2 ani, în 1964, la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964 ! Mi-am cerut repartizarea la Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, din Buzău, azi un renumit colegiu, de unde m-am transferat după un an la liceul din Vișeu de Sus, unde a apărut un post, mai aproape de ai mei și am funcționat aici până la pensionare, 1990.

„Corbii” însă m-au supravegheat mereu și au venit cu o nouă solicitare de colaborare, cu tupeul și „milogeala” lor și le-am administrat un nou refuz hotărât, când i-am și deconspirat. În această problemă eram un „fanatic”! Pentru batjocura ce le-am făcut-o, au cerut scoterea mea din  învățământ, dar edilul administrativ și politic al orașului Vișeu, Grigore Hontău, profesor de română, m-a apărat, m-a salvat, apreciindu-mă mult, dar tot am fost „pedepsit”, altfel… De acuma m-au lăsat în pace, recunoscându-și neputința. Câtă prigoană, câtă luptă, zbateri, pe câte ziduri m-am tot cățărat și le-am escaladat, le-am trecut, cu atâtea greutăți și suferință, dar mereu învingător. La baza lor a stat o nenorocită adunătură de călăi și criminali, care m-au impiedicat, copil și student, să-mi urmez studiile, atât de onorabil petrecute, doar pentru a fi ca ei, cu ei. M-au tot trântit la pământ, cu cizma pe mine, atâta timp, dar nu m-au putut opri.

Mi-am îndeplinit și idealul familial mult visat prin casătorie cu o colegă de an, din a doua perioadă de studii, care cu curaj nu a ținut seama de cele ce ar fi putut urma și nici nu au urmat. M-a părăsit astfel singurătatea din jur, la care am adăugat și nesingurătatea proprie,  realizând unul din cele mai importante idealuri de viață, oarecum la limită, determinat de o conjunctură, pe care eram aproape s-o elimin, având 37 de ani! Îmi era teamă de lumea în care trăiam, cu privire la sacralitatea acestui nobil eveniment. Imoralitatea și decăderea în care se trăia, în lipsa sentimentului moral creștin, a respectului familial, o priveam cu dezamăgire și dispreț și mă îndemnau să renunț. Dar am trecut peste ele și le-am lăsat la locul lor, la „știob”. Împreună cu soția, le-am lăsat în mizeria lor totală, am apărat toate „da”-urile rostite în fața ofițerului de stare civilă și jurământul făcut în fața preotului, la altar. Am avut preocupări continue pentru cei doi copii, cu care ne-a binecuvântat Domnul și le-am purtat mare grijă, i-am susținut pentru o pregătire solidă, pe care au realizat-o la nivel universitar, folosind-o acuma pe unde sunt, prin lume. Este una din cele mai mari realizări familiale, dacă nu cea mai mare, care ne bucură mult.

Urmare a atâtor necazuri, suferințe, nedreptăți, care-mi răsăreau mereu în cale și nu le puteam evita, inima a intrat și ea în mari suferințe, încă de timpuriu. Dar, după cum am constatat, cu bucurie, avea o rezistență deosebită, a fost călită, la cald, la rece și la atâtea altele, având două învelișuri de protecție puternice. Primul s-a format prin acele cumplite apăsări, abuzuri, nedreptăți și chinuri, unele scăldate în lacrimi, cât erau de dureroase. Al doilea s-a așternut prin bucuria enormă ce a produs-o ținuta mea în relație cu brutele iadului, prin respingerea fanatică a oricărui compromis. Era greu de perforat cele două învelișuri deodată. A rezistat deselor flatere de mare amplitudine, în fibrilațiile artriale cu secvențe ventriculare, trecând extrem de multe ori pe la spitatele din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca. Nu s-a împrăștiat inima nici la un puls de 300 bătăi, a ieșit și din cele doua internări la terapie intensivă, de 10 și respectiv 6 zile și a rezistat apoi la două operații pe cord, de lungă durată, în Franta (la noi au refuzat să mă opereze din cauza vârstei), fiecare cu scanare  magnetică, urmată de operație. De atunci, din 2010, inima s-a stabilizat, fără probleme, folosind doar o medicație de întreținere. Inima era călită, puternică și rezistentă.

Acuma suntem în America, la fiica noastră Rodica, cu rezidență și, privind în urmă peste atâtea greutăți, suferințe de lungă durată, cu tot atâtea victorii peste ele, aș putea spune că m-au întărit, că am fost mereu biruitor. Toate acestea le-am adus cu mine până la frumoasa vârstă de peste 91 de ani, vârstă ce poate nu o ajungeam în condiții „normale” de viață.

             Gheorghe Bărcan
(fost elev al Liceului „Dragoș – Voda” – Sighet)
Minneapolis – Minnesota, SUA

Foto: Ion Mariș (colaj din lucrările sculptorului Jerzy Fober: The Beloved Disciple și The Finished Sculpture)

Recunoștința este o noțiune care cuprinde o obligație umană, de o deosebită frumusețe. Aceasta exclude recompensele. Obiectul ei este „un ajutor la nevoie”, „o facere de bine”.  „Vă mulțumesc”, e cea mai frumoasă și simplă răsplată, recunoștința, dacă se rostește; o lipsă de bun simț în caz contrar. Mai grav este atunci când nu numai că nu-ți mulțumește, dar cu prima ocazie se înlocuiește această simplă și frumoasă recunoștință cu „facere de rău”. Îl „apasă obligația” ce credea că o are și vrea s-o anuleze. Ea are multiple forme de manifestare. Sunt într-o largă varietate de exprimare, de la unul la altul și cred că nu se pot cuprinde într-un tot, într-un volum, pe toate și, probabil, specialiștii le pun doar într-un cadru general, în care fiecare și le poate cuprinde în cazuri mai semnificative concrete, exemple care n-au trecut în domeniul uitării.

Mai întâi trebuie să ai recunoștință față de Creator, pentru că exiști pe lume, aceasta făcându-se ușor prin rugăciune, smerenie și credință, proprie creștinilor, cu toate aspectele ei. De multe ori El te scapă de mari necazuri, cum au fost și sunt atâtea, deosebit de cumplite; în manifestare concretă în cazul meu, când spuneam : numai o minune mă mai poate scăpa și aceasta se producea. Ar fi cu totul anormal să nu aduci mulțumiri lui Dumnezezeu nici în aceste cazuri.

Este apoi recunoștința față de părinții tăi, care te-au adus pe lume și te-au crescut, cu multe greutăți, ei renunțând la multe bucurii și confort, nopți nedormite, cum au fost în vremurile copilăriei noastre. Crescând mai mărișor, cu războiul apropiindu-se de noi, cu multe bunuri rechiziționate, oameni plecați, și lipsind mâna de lucru, am înlocuit-o noi copiii, peste puterile noastre, tata fiind concentrat în armată. Eu la vârsta de 13 ani, lucram ca un adult la prășit, la coasă, la cărat capițe, când se îndoiau și botele și spatele de greutate. Nu eram forțați și o făceam din proprie inițiativă, alături de sora și fratele meu, mai mari, neputând sta de-o parte. Era și ca o recunoștință manifestată de noi pentru atâtea griji ce ne-au purtat părinții noștri.

Recunoștință îi port soției mele, Măriuca, care m-a acceptat ca soț, trecând peste toate restricțiile ce mi se puteau aplica. Împreună am dus viața pâna la această frumoasă vârstă, biruind greutățile, afecțiunile gave cardiace ce le aveam. Victoria mare a fost  sprijinul și susținerea copiilor noștri, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, cu care ne-a binecuvântat Domnul, ei ajungând la o pregătire solidă, de nivel universitar, care ne-a mobilizat și unit, peste toate greutățile.

Nu trebuie să uităm să păstrăm  recunoștință cadrelor didactice din învățământul primar și universitar (fără nominalizări), care cu multă grijă ne-au îndrumat și ne-au înzestrat cu o excepțională pregătire, care ne-a permis realizarea idealurilor de viață.

O mulțime de comentarii, deosebit de frumoase, plăcute, care mă scot din ceața timpului, prin care foști elevi de-ai mei, azi profesori, ingineri,… își exprimă recunoștința pentru pregătirea ce am făcut-o cu ei și i-am format pentru viațăț (Florica Vlad, soția inginerului Chiș Gheorghe, fost elev de al meu: „mi-a spus soțul meu că de nu predați dvs. matematica, el nu era inginer”!). Le mulțumesc mult și, în revanșă, am toată recunoștința, pentru caldele și atât de frumoasele aprecieri, comentarii, la adresa mea.

În prieteniile sincere, e firesc să se manifeste deseori recunoștințe reciproce, pentru multe situații de sprijin, care se produc în diverse forme.

Cu fratele meu, Bărcan Daniel, medic primar, am avut o înțelegere și un sprijin reciproc continuu, după cum era situația. Cu 11 ani mai tânăr ca mine, s-a stins din viață anul acesta, producându-ne o mare durere și un dezechilibru familial. Regret că nu i-am putut fi alături în momentele grele și nici nu am putut să fim prezenți la trecerea lui spre veșnicie, ci doar de departe am exprimat durerile și omagiul nostru. El a fost un sprijin deosebit pentru cei apropiați lui, pentru atâta lume din zonă și din alte părți, de multe ori  în probleme de viață. Director al Spitalului din Borșa până la pensionare, s-a zbătut mult pentru realizarea unei frumoase și eficientă bază medicală, la inițiativa și preocuparea lui realizându-se un spital de referință în Maramureș, pentru toate specialitățile.

M-a sprijinit în gavele mele afecțiuni cardiace, cu mulțime de internări la spitalul din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca, trecând până la urmă cu bine peste această stare critică. Doamna doctor Ghicu, care m-a supraveghiat peste 15 ani, m-a trimis de două ori la terapie intensivă, de 10 si respectiv 6 zile și apoi m-a dirijat spre operație în Franța de două ori. La noi au refuzat să mă opereze, fiind în vârstă. În Franța m-a operat domnul doctor Marius Andronache, specialist în ablații cardiace, cu costuri minime, ajungând la stabilitate cardiacă și la acestă vârstă. Aceștia au fost îngerii mei păzitori și le voi purta o recunoștință vesnică, de viață.

Mai sunt multe alte situații, fără a le putea enumera, în care mulțumirea, recunoștința pentru faptele bune au fost la locul lor, atunci când ele s-au manifestat.

Am amintit că de multe ori lipsește aceea formă simplă de recunoștință, „mulțumesc”și chiar mai mult. Am să dau un exemplu legat de cele îndurate de mine, pentru a arăta că afirmația făcută nu este lipsită de conținut.

Am salvat pe un tânăr de chinurile detenției și poate chiar de „binefacerile” lui „Țurcanu”, aproape cu riscul vieții, el și tatăl lui fiind cei care aduceau fugarului mâncare, ai mei fiind plecați toată ziua la strânsul recoltei câmpului. Ei l-au și trimis la noi, atunci fiind în aceeași concepție de viață. Dar cu timpul acesta s-a bolșevizat, a „întors-o” și într-o întâlnire cu el la familia acestuia, în timpul „exmatriculărilor” mele, soția lui, pentru care eram o simplă cunoștință, fiind în afara „istoriei” mele, îmi spune: „Tu și cei ca tine nu trebuiau să iasă afară, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei”. Instructaj luat de la soțul ei. Dumnezeule (!), mi-am zis ieșind afară, ștergâdu-mi lacrimile ce mi-au țâșnit din ochi! Ce mutații umanoide! Mai rău și mai crud ca torționarii! Iată pentru cine am suferit atâtea, cu prețul vieții! Dar dacă o singură persoană a meritat aceasta (și au fost mai multe, la trei bătrâni salvându-le viața), sacrificiul n-a fost degeaba.

Uluitor cât de multe modele de viață formează și deformează unele persoane, care se manifestă concret. Omul și Neomul ce-i reprezintă! În zonele noastre, poate și în altele, se reține constatarea: „Facerea de bine se pedepsește” sau „Cui îi dai a si, îți dă a muri„.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (USA)

Sunt dureri în unele familii, când un copil nou născut nu poate articula sunete conturate în cuvinte, atunci și niciodată. Încă știința medicală nu a ajuns la nivelul de a corecta acestă situație genetică, cu o largă și profundă suferință. Se dă vina pe o malformație a coardelor vocale, care poate fi uneori și aceasta, dar defectul mare este auzul lipsă, nervul auditiv fiind neformat, sau degenerat. Dar, așa cum un copil care aude, își însușește încetul cu încetul deprinderea semnelor, a sunetelor, în cuvinte, tot așa și cei ce nu aud comunică între ei, sau cu alte persoane, prin gesturi, prin mișcarea mâinilor și a buzelor, ajungându-se la un fel de unificare a lor, pe înțelesul tuturor, așa cum se vede și la emisiuni TV. Este limbajul mimico-gestual, sau cu ajutotul semnelor.

Dar o să ies din aceste nefericite exemple, ale defavorizaților lumii din acest domeniu și am să revin la lumea obișnuită. Aici sunt unele personaje care aud, dar uneori se fac a nu auzi și „tac”, deci o afișare asumată, de moment, întâmplător sau gândită și practicată cu un scop sau altul, poate și năravuri.

Mă voi limita acuma la „tăcerea” asumată. Nu s-ar putea spune despre tăcere nici că e spre bine, nici că e spre rău, pentru că, în funcție de anumite conjuncturi, ea poate determina cele mai diferite efecte, spre bine sau spre rău, de la situații nesemnificative, până la cele extreme, de amploare, de un fel sau altul. Tăcerea este cea mai mascată formă a gândirii omului, prin care ea se poate manifesta în multiple nuanțe. S-ar putea spune că tăcere poate fi o formă de comunicare mai cuprinzătoare decât vorbirea, pentru că vorbirea are un contur, un „țarc”, în care ești obligat să te dezvolți, cu puține posibilități de intrare și ieșire. Tăcerea nu are contur, este fără margini și-ți dă posibilitatea la mulțime de interpretări, presupuneri, cu care vei cădea și pe vorbirea gândirii tăcute, cu o logică sănătoasă și cu bune intenții. Deci tăcerea dă și ea „răspunsuri”, intră în „dialoguri” pe tonalități și teme diferite. Ea poate face enorm de mult bine, ca și enorm de mult rău și conștiința fiecăruia decide aceste separări. O mică orientare ar fi ca în anumite situații să nu vorbești când trebuie să taci și să nu taci când trebuie să vorbești. Printre altele, tăcerea poate exprima o afirmație sau o negație, o apreciere sau o jignire, bucurie sau un necaz (rabdă inimă și taci!), o bunătate sau o răutate, poate fi o proprie reordonare a gândurilor, o meditație, o supărare sau o odihnă a minții, o recunoaștere că nu ești în temă, o așteptare sau o nedreptate, evitarea unor turnătorii și atâtea altele. Pe la noi este o vorbă: „O tacă, face o vacă!”, în anumite situații. Câte tăceri am făcut eu, în multele și cumplitele luni de anchete diabolice, pe care era să le plătesc cu viața, dar având în interior o bucurie enormă, care era mult peste ele, chiar și dacă plata era viața. Au fost toate spre bine. Era bucuria unei totale victorii asupra torționarilor, îndurând atâta suferință, din anchetele dure, sau a tratamentului muncilor de exterminare. Dar prin această tăcere am salvat multe pesoane de acele chinuri, am salvat vieți, iar torționarii au ramas cu un singur câștig: chinuirea mea și în rest cu mâna goală, cu nimic.

„Tăcerile mele” ar însemna „cirezi de vite”! Mi-au produs mult disconfort și suferințe acele tăceri, dar nu m-au descumpănit, am rămas același, ca înainte, neschimbat prin manifestări de conjunctură, având trăinicia mea în tăceri. Îmi însușeam un punct de vedere bun din toate situațiile, care a fost protejat de cercul închis al tăcerii mele, mai departe. De exemplu, în anchete, punctul cel mai greu de trecut a fost: „Cum a ajuns acea persoană la voi acasă, protejată?” M-am gândit mult la aceasta, mai înainte de a mă afla „față în față” și am decis să iau totul asupra mea, cu orice risc, altfel situația putea produce multe chinuri și tragedii, deci miza era mare: suferințe și vieți umane. Pentru aceasta era necesară o mică si simplă minciunică, eu fiind cu totul de o parte de situație. A fost cu mare risc, dar plină de „demnitate” și „sinceritate” nobilă pentru oameni nevinovați, care o meritau, total împotriva torționarilor. Iată cum și o minciună poate avea și intepretări diferite. Aici, prin ea, am suprimat turnătoria, am salvat oameni, fiind total împotriva mea, beneficiile fiind chinurile, cu viața în cumpănă. Am spus că-l cunoșteam de la școala din Sighet, pe acel inginer, unde mai predau studenții, din lipsă de cadre (dar nu-l cunoșteam!), că în 8 sept. 1948 l-am întâlnit venind cu profeții de la mănăstirea din Moisei (nu l-am întâlnit!) și l-am invitat la noi în vizită, câteva zile (nici nu aveam pe cine invita!). Eu am mai ramas 3-4 zile acasă, pentru a ajuta părintii la strâns porumbul, apoi am plecat la școală, la Sighet, urmând să plece și el. O tăcere completă, acoperitoare. Altele ce au urmat, le-am relatat în articolele publicate. Dupa 10 luni petrecute pe la Bistrița și Satu Mare, refuzând colaborarea cu securitatea, m-au trimis la Canal, pentru a completa cele 29 de luni de detenție, nevinovat și fără judecată, ducând cu mine 37 kg și un TBC pulmonar, confirmat de medicii lor, determinat de un tratament criminal. Au practicat refuzul oricărui tratament, ca și acela de a lua legătura cu familia (drept în vigoare, legiferat), pentru primirea unui pachet lunar de 5 kg de alimente permise și medicamente, pentru tratament. Primul pachet primit a fost în al doilea an!
Tăcerea mea a rămas neștirbită, deși era să mă lase pe acolo; era pentru ce. Tatălui și unchiului meu, învățător, ca și bătrânului Nan, implicat în aceasta, le-am salvat viața și am suprimat mai multe detenții. Tăcerea a rămas aceeași și în alte solicitări similare.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)

Foto: Ion Mariș

Dorurile sunt o mulțime, o entitate cu multe determinări și multe dintre ele rămân în așteptare sau neîmplinire. A vorbi despre ele concret, determinant, e ca și când te-ai afla într-o apă mare, de exemplu „Marele Lac” și ai vrea să cuprinzi totul, până în marginile lui, din interior și de la suprafață și să le ții pe toate într-o mână, să le determini, cu tot conținutul lor. Dar sunt miliarde de oameni, fiecare om are o mulțime de doruri, mulți le au și în visare și oare câte din aceste vise se împlinesc. Se mai înmulțesc acestea și pe parcurs, în diferite condiții apărute conjunctural și multe le porți cu tine însoțite de speranță, cu care rămâi. Pentru toate acestea, se poate afirma că dorurile n-au margine, n-au limite, nu le poți cuprinde într-un contur și cu toții ne aflăm pe undeva printre ele și ele printre noi, în așteptare, în împlinire sau fără nădejde.

Acestea le exprima foarte intuitiv versurile – cântec ale lui O. Goga: „Dorurile mele n-au întuchipare, Dorurile mele-s frunze pe cărare. Spulberate și strivite/ Frunze pe cărare. Tot ce-mi țese noaptea zorile-mi destramă, Mi s-a dus norocul, Nu-l mai plânge mamă. La icoana Preacuratei/ Nu-l mai plânge mamă…” Cât de multă lume în viață nu-l știu sau nu-l cântă, dar le trăiesc și le duc cu ei, fără a se bucura de ele.

Dorurile reprezintă o entitate umană, tăcută, interioară, psihică și iau naștere în inimă, în suflet, în gânduri, greu de definit, de evaluat măsura intensității lor. În cuprinsul general cred că îl studiază, psihologii, pedagogii, filozofii. Pe parcurs ele pot dispare, din lipsa condițiilor realizării lor în existență, dar apoi pot reapare cu și mai mare intensitate, când condițiile se schimbă. Unele te însoțesc toată viața. Ar fi multe direcții pe care ar putea să le ia aceste trăiri interioare, care să genereze mulțimi de pagini. Am să mă refer însă la cea directă, obișnuită în exprimare curentă: „O dorință, puternică (amestecată cu nostalgia așteptărilor, a împlinirilor) de a vedea sau revedea pe cineva drag, de a ajunge la o stare sau îndeletnicire preferată, la o „normalitate” de trăire, în sensul cel mai larg al cuvântului.” Am să mă rezum la unele doruri trăite, în împlinire sau neîmplinire, ori relatate de alții, ieșind din largul lor.

Ca și copil, dorințele erau legate de bomboane și diferte jucării, sau dorul de părinți, când erau plecați de acasă și rămâneam singur. Fiind mai mărișor, am văzut la unii copii o tricicletă, cu care se „cărau” pe loc „neted”. Îmi doream și eu una, dar o puteau avea doar unii copii de funcționari. Atunci, împreună cu un prieten al meu, am construit una din lemn, „asemănătoare”, cu roți decupate dintr-un lemn de fag rotund ce-l aveam în curte. Nu puteam merge pe drum cu ea, era „delicată”. Am urcat pe dealul „Seciului” și de acolo, din vârf, eu i-am făcut probele. Locul era în pantă mare și pe o porțiune nu avea denivelări. „Tricicleta” a prins viteză tot mai accelerată și a ajuns la prima denivelare, un „hat” înalt, unde am zburat prin aer câțiva metri, apoi s-a prăbușit, cu mine printre bucățile de lemne, cu puține zgârieturi. Un dor „împlinit” și suprimat repede, așa cum vor fi multe în viață, simbolizând parcă o prevestire.

Dorul și dorința sunt într-o strânsă legătură, trecând dintr-una în alta, deși au exprimări de nuanță diferită. Am ajuns elev de curs primar și doream, mă străduiam să fiu un bun elev, încheind acest ciclu pe primul loc, cu anii ce l-au format. Aveam un proiect, un dor de a merge mai departe, după care să continui studiile, printr-o formă superioară. Condiția era dragul de carte, cu rezultate de excepție, astfel sperând la o bursă și la susținerea părinților, situația fiind grea, în timp de război. Dar acest dor, această dorință s-a frânt. Tata a spus nu! școlii mai departe: „nu avem bani de întreținere, ne-au luat și animalele și trebuie să achităm multe cote în alimente”. Era în timpul stăpânirii maghiare și războiul era în plină desfășurare. Prima dată când am cunoscut procurarea anumitor produse alimentare pe cartelă, de la magazinul „Hangya”. Mă durea, pentru că dorurile neîmplinite dor întotdeauna, în mărime după importanța psihică a obiectivului.

Dar cu susținerea îndoielnică a tatălui meu, mama și cu mine am reușit să-l convingem să urmez școala, după un an pierdut, prima clasă de gimnaziu la Năsăud, cu limba de predare română și doar 2 ore/ săptămână faceam l. maghiară (ținut grăniceresc). Am încheiat clasa în două trimestre, războiul și bombadamentele se apropiau. În locul unei vacanțe mai lungi, am petrecut o vară într-o muncă grea, de adult, la 13 ani, eu cu fratele și sora, mai mari. Tata era concentrat cu caii la Pasul Prislop pentru a construi fortificații.

În toamnă mi-a fost blocat din nou dorul de școală și am fugit prin ploaie după căruță, fără nimic la mine, peste voia tatălui, la școala din Sighet. Eram deja sub administrarea noastră, românească. Au trebuit apoi să accepte situația și pentru a-mi duce mai departe dorurile, am urmat clasa următore la fără frecvență. Fiind în clase mai mari și gospodăria mai revenindu-și, mi-au împlinit dorința să continui școala la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet. Astfel, mă „târam” încet, încet spre realizarea idealurilor dorite, ajungând în clasa a IX-a de liceu.

Dar în 1949 mi se frânge din nou acest ideal – dorință, securitatea blocându-mi continuarea școlii și punându-mă sub urmărire 2 ani. Motivul a fost găzduirea la noi, un timp, a inginerului Pop Mihai, de la Sighet, căutat pentru că a criticat Decretul de interzicere a cultului greco-catolic. Eu eram la școală atunci și tata îi tot spunea musafirului să plece, predarea lui de către noi fiind exclusă. Dar a plecat abia dupa 3 ani, o lună și o săptămână. Eu cu tata ne-am prezentat a doua zi la securitate, care nu știa cât a stat inginerul la noi. Am decis să iau totul asupra mea, pentru a scăpa pe mulți de necazuri și unii cu viață. Tata a fost eliberat, cu condiția să intre în CAP, iar eu, nevinovat, eram eliberat, dacă acceptam colaborarea cu securitatea. Am refuzat categoric și mi-au spus: „Pușcăria o să te mânânce” și n-a lipsit mult. Am fost întemnițat 29 de luni și am relatat în mai multe articole tratamentul criminal îndurat pe acolo. M-am eliberat în 04.03.1954, ducând cu mine 37 de kg si un TBC pulmonar, vindecat cu medicamentele de acasă.

După eliberare, am început un tratament medical și apoi am găsit un serviciu ușor de două luni, dar m-a prins un dor de neoprit în a-mi continua studiile, ideal la care n-am renunțat nicicând. Cu un efort extraordinar, pot spune, cu studiu intens și somn extrem de puțin, am reușit promovarea celor două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate și, în plus, am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică – Fizică, UBB Cluj, în aceeași vară. Eram pe locul 60 din 200 de locuri, cu peste trei candidați pe un loc. În anul eliberării, după 5 ani de întreruperi și chin, la 01 octombrie 1954, eram student! Altfel aveam probleme și cu armata (3 ani). Am urmat cursurile acestei facultăți trei ani și primul semestru din anul IV, ultimul an de studiu, fiind unul din cel mai buni studenți din an. Eram foarte mulțumit: dorurile, dorințele, idealurile de mult fixate, începeau să ia contur, trecând peste toate cumplitele piedici și chinuri îndurate.

Ca un trăznet, apare un alt blocaj, o nouă interdicție brutală și ilegală: „îți vei putea continua studiile, numai dacă o să colaborezi cu noi (securitatea) altfel „zbori” din Facultate”. Refuzul a fost din nou categoric, în recidivă și în scurt timp am fost exmatriculat de peste tot din țară. Au urmat refuzul locurilor de muncă modeste, în serie, apoi m-am așezat pe șantierul Brazi -Ploiești, ca muncitor necalificat. După un an de muncă aici, deci 5 de la intrerupere, m-am prezentat cu o cerere de reabilitare la Tribunalul Vișeu de Sus și domnul președinte, Bartoc Ioan, mi-a respins-o, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, alăturând și cazierul. Am trimis-o urgent la MI, unde s-a constatat minciuna ticăloasă și ilegală a securității, condamnare nerecunoscută (!), pentru care m-au exmatriculat. În scurt timp am primit aprobarea continuării studiilor și în următorii doi ani, 1962-1964, mi le-am încheiat, în aceeași notă. Mi-am ales la repartiție Liceul B. P. Hașdeu, Buzău, azi un puternic Colegiu. A apărut un post la Liceul din Vișeu și, după un an, m-am transferat aici, mai aproape de ai mei, pentru ajutor, unde am funcționat până la pensionare, în septembrie 1990, mai repede, din cauza unor grave afecțiuni cardiace.

Edilul administrativ și politic al orașului fiind domnul Grigore Hontău, profesor de română, m-a obligat să primesc funcția de dir. adjunct, deși nu eram membru de partid, apreciindu-mă foarte mult. Am realizat lucruri deosebite în cei 5 ani, plecând prin demisie. „Corbii” nu m-au lăsat în pace nici acuma, venind cu o nouă solicitare de a colabora cu securitatea, urmată de un nou refuz și i-am și deconspirat. Furioși că i-am batjocorit, au intervenit la partid, pentru a fi scos afară din învățământ. M-a chemat repede primarul și mi-a spus: „te faci urgent membru de partid !” L-am refuat spunând că nu pot, nu am aceste „calități” și nu vreau. E musai mi-a spus dumnealui, adăugând: „Știu, dar nu-ți vom cere nimic, decât să mergi la ședințe și să plătești cotizația”, ceea ce s-a și întâmplat. Erau și făcute referințele, a convocat adunarea generală și de îndată eram membru de partid. „Aceasta a fost pedeasa”. Dar tot îmi părea rău și eram, cu conștiința cu totul străină lor. Puteam refuza și să iau din nou drumul șantierelor. La o întâlnire cu domnul Hontău, care ne-a fost și naș de cununie, mi-a spus: „Acuma, pentru a te scoate din învățământ, mai întâi trebuie să te excludă din partid. Cine ar vota?!”

La 33 de ani am ajuns să-mi împlinesc un ideal atât de mult dorit, de a deveni dascăl. Am trecut printr-o mare mulțime de greutăți, pe atâtea cărări cu spini, de atâtea ori stând cu viața lîngă ele, în îndurarea lor, fiind gata să fie suprimată. Dar aceasta este măreția și noblețea unui ideal frumos : „să ți-l împlinești”, ori să te „duci” cu el, cu demnitate.

Un alt ideal, poate primul, fixat mult înainte, în adolescență, a fost întemeierea unei familii, cu trăirea ei în deplină și frumoasă morală creștină. Eram însă nehotărât și am tot așteptat 4 ani, dacă să rămân singur sau să-mi întemeiez o familie. Este zona cu cele mai tentante, apucături de a căuta „noutăți” și care te depărtează cel mai mult de normalul unei căsnicii, ceea ce mă descuraja și reținea, fiind total în afara concepției mele de viață. Este unul din cele mai grele si sfidătoare păcate, care te îndepărtează mult de credință și se putea ajunge și la tragedii și la multe alte complicații pentru întreaga famile, uneori cu influențe dezastruoase pentru copii. Regimul de atunci însăși încuraja aceste imoralități, care îl ajuta în ateizarea statului.

Conjunctural m-am întâlnit cu o colegă de an, din a doua parte a Facultății, Tăut Maria si, cunoscându-ne, am purtat mai multe discuții despre viață, despre familie și concepții asupra acestora și am constatat că ne potrivim și ne-am îndrăgit, stabilind data căsătoriei în aceeași vară; soția s-a transferat de la Liceul din Cavnic la Liceul din Vișeu de Sus, unde am funcționat împreună pănă la pensionare. Îmi realizam astfel și acest frumos ideal, încă un dor împlinit, după multe încercări. Deși eu sunt cu 10 ani mai în vârstă, având 37 de ani la căsătorie, am reușit să aniversăm și „Nunta de Aur”, de câțiva ani. Aceasta dovedește o stabilitate familială deplină. S-au respectat toate „da”-urile rostite în fața Altarului și a Ofițerului Stării Civile, fără nicio știrbire, aceasta inducând în familie o liniște, respect, fidelitate și pace sufletească, în sublima ei sacralitate, bucurându-mă enorm. Ce mare este diferența între trăirea acestor familii, cu iubire și pace în suflet, excluzând „noutățile” și a celor în care unul, sau ambii parteneri, preferă viața plină de „străinătăți”, mereu în certuri, jigniri sau dezbinări. Se poate întâmpla, rar, ca unul din parteneri să-și mascheze până la sfârșit ranița cu „noutăți” purtată și celălalt partener să plece cu mulțumire deplină, de frumos și sublim, stări murdărite de ticăloșia partenerului, de oribilele și grețoasele dublei înșelăciuni. Se mai poate ca partenerul cinstit să rămână singur, înfruntând mulțimea greutăților, pentru salvarea copiilor. Lumea familiilor se vede că este împărțită între cei ce preferă frumusețea, demnitatea, moralitatea și respectul ei sublim și alții care nu se satură de „instrăinări” murdare. O floare frumoasă și o murdărie urâtă, ambele se găsesc în această lume largă a familiilor.

Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu doi copilași, o fetiță și un băiat, pe care mereu i-am ocrotit și ajutat împreună, în acele timpuri grele, să-și încheie foarte bine ciclul primar, liceal și mai departe cel de studii superioare, un alt dor, o altă dorință împlinită.
Ana – Rodica, licențiată în Franceză-Română, cu masterat și o specializare la Londra, cu o bursă unică pe țară, cu serviciul la Universitatea de Medicină – Relații lnternaționale. Victor-Gheorghe, licențiat în Informatică-Economică, cu masterat și doctorat, asistent universitar, cu cărți publicate. Ambii copii stăpânesc limbile engleză și franceză, în vorbire curentă. Această reușita cu copiii ne-a produs o bucurie majoră. Și era pe cine ajuta. În domeniile în care lucrau, la nivel universitar nu le ajungea salariul să-și plătească și chiria. A venit din Franța o delegație pentru a recruta informaticieni. Într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu adecvat. După câțiva ani, a dus-o acolo și pe Rodica, de unde destul de repede a plecat în America, prin căsătorie, iar mai apoi și Victor a plecat la Londra, tot prin căsătorie, cu o doctoriță din Iași. Au servicii foarte bune. Noi ne duceam cu rîndul la ei. O altă mare dorință-dor ne-au împlinit-o copiii: Dumnezeu i-a bucurat cu 4 copii, iar pe noi cu 4 nepoței; Rodica are un băiat de 15 ani, elev de liceu, foarte capabil, cu o voce extraordinară, ajungând până la concursul pe statatul Minnesota, iar Victor cu trei fetițe de mare drăgălășenie, la grădiniță. Acuma suntem cu Rezidentă în America, la Rodica, unde suntem foarte bine îngrijiți și beneficiem de servicii medicale și asigurări sociale. Măriuca are peste 81 de ani, eu peste 91 ani. Ne-am dori mult, dar nu știm dacă vom putea merge în vară până acasă.

Gheorghe Bărcan
Minnesota – Minneapolis (SUA)

Un om matur, chiar în „formă” de viață, uneori nu are ce face, e într-un repaus relativ și, în aceste cazuri, își antrenează gândirea în cine știe ce activități necerute de viață, oarece „jocuri”, jucării,  sau  chiar se joacă precum copiii, ori cu ei împreună. De aici vine probabil vorba: „a dat în mintea copiilor”.

Sunt la o vârstă înaintată, de peste 91 de ani, cu posibilități de mișcare foarte reduse și multe alte activități le-am părăsit eu, ori m-au părăsit ele. Mi-am îndreptat atunci atenția spre unele activități statice, măcar memoria și sufletul neputandu-le opri. O astfel de „jucărie” este acum calculatorul, cu care mă descurc greu, în afara scrisului și chiar  cu acesta, doar: „cioc, cioc”,  cu un deget de la mâna stângă, pentru că, într-o cădere,  degetele de la mâna dreaptă s-au fracturat. Acestea acuma se refac foarte greu. Subiectul, Natura vie și Natura moartă, oarecum dificil de abordat, fiind mult cuprinzător, se potrivește  cu mine, ca și cu calculatorul, în separările dintre adevăr și  eroare, între sobrietate și naivitate.

Această „Sferă”, Pământul, gravitează, împreună cu celelalte planete, în  jurul Soarelui, de la care primește căldură și lumină, fără restricții și „facturi”. Este rece la suprafață, cu mici excepții termale, dar mai poartă ferbințeală în interior, la mari adâncimi, de unde, din când în când și din loc în loc, erup vulcanii, lăsând să se scurgă pe sol torente de lavă fiebinte, dând naștere  munților vulcanici, iar în atmosferă aruncă jeturi de „aburi” de  foc.

În condițiile  favorabile, Creatorul  a umplut  Pământul  cu mulțime de specii ale naturii  moarte, cum este nisipul, munții, apele mai mici,  sau  mai mari, mai adânci și mai întinse, pământul  cu amestecul lui de elemente, văzduhul ce-l înconjoară și câte or mai fi. Pe de altă parte, Creatorul a îmbogățit aceste spații și cu natura vie, cu mulțime de specii, prin văzduh și ape, pe suprafața pământului și chiar în interiorul lui, până la o anumită  adâncime. Din când în când și din loc în loc, sunt distruse  elemente din  această natura vie, de unele din natura moartă. Pe suprafața acesteia a fost „trimis”  și „omul”, cel mai de seamă reprezentant din natura vie și natura moartă, care se confruntă  cu marea mulțime ale bacteriilor, microbilor și virușilor,  ducând o luptă „pe viață și moarte” cu aceștia, împuținând populația umană, deși global pare în creștere. Se distrug și aceștia, dar le rămân speciile, care prin mutații se dezvoltă  și tot revin, această luptă fiind fără sfârșit. Mulțimea de vietăți, de diferite mărimi și forme, umplu aceste spații, ca și cele din natura moartă. Toate au fost date omului să le administreze, în folosul lui, ambele naturi,  ceea ce face  de multe ori fără discernământ, producând atâtea pagube, pericole.

Omul,  ființa umană, a fost înzestrat, în partea materială a lui, temporară, și cu sufletul, spiritul veșniciei. Aceștia au cartografiat totul, în văzduh, pe ape, pe pământ și în interiorul lui, cu trasee în diferite sisteme metrice. Au realizat apoi  linii de deplasări, în văzduh, pe pământ și prin apele mari și adânci, trasee pe care navighează nave și aeronave, diferite tipuri de vehicule, inițial pentru folosul omului, în prezent folosite și pentru distrugerea lui. A mers mai departe, mai sus, „printre planete”, în văzduh, la mari înălțimi, printre  aștri, cu stații inerplanetare, „locuite” de oameni pe lungi perioade de timp, cu o pregătire de durată, în acest scop. Astfel, pe ape, pe pământ și prin văzduh, a creat  o întreagă țesătură  de linii de deplasare, folosite în scopuri diferite.

S-au inventat tot felul de arme, simple, automate și de altele, elemente ale naturii  moarte, folosite nu doar pentru vânat și apărarea de sălbăticiuni, dar mai ales pentru suprimări de vieți umane, în războaie și în alte lupte. S-au descoperit substanțele radioactive, de mare eficiență în economia lumii, în prezent fiind o mare amenințare la existența ei.

E suficient să fie o „îmbuteliere” în  doua-trei „butelii”, care aruncate asupra unui Stat mare, de către Decizia unui dement,  să facă lumea mai săracă. Natura vie și  natura moartă pot fi distruse, chiar de aceasta, energia atomică, atat de periculoasă, fiind în mare răspândire. „Unii atacă, alții se apără”, în fapt dându-și mâna în această catastrofă a lumii. Linia roșie este trasată și viitorul va spune dacă lumea va trăi sau va muri, majoritar.

Îmi vine în minte ideologia comunistă, care prin Lenin și Stalin, după „filozofia” lui Marx și Engels, s-a introdus în Rusia și apoi ea s-a răspândit „microbian” în mare parte a Lumii, determinând atâtea tragedii umane. Unele personaje ale acestei ideologii au trecut în veșnicie, în jur de o sută de milioane de vieți fiecare, direct sau prin ordin. În prezent, tot de acolo vine și uriașul pericol nuclear, care poate provoca distrugerea lumii, cu puține „rămășițe” și acelea infestate. Dictatorul Putin vrea să devină lider mondial și să conducă,  ce va rămâne din lume, din buncărul atomic  siberian. Dar sunt materiale nucleare cu perioda de înjumătățire enorm de mare, care-l vor obliga să iasă afară și să se „topească” în aceeași baie nucleară, unde ar putea trimite o lume întreagă. Să sperăm că  aceasta se va bloca la timp, de către mulțimea doritorilor ca acestă lume, așa cum este ea, să mai trăiască. Nu știu, dar se pare că acest pământ rusesc este blestemat, rău prevestitor al vieții, pentru că de aici au pornit urgia roșie, care aproape a cuprins lumea si a „micșorat-o” și acuma se pregăește cea mai nimicitoare „armă”, după dorința și plăcerea unui țar, care parcă este venit de undeva, de  dincolo de lumea noastră.

              Gheorghe Bărcan
Minneapolis, Minnesota, SUA

Foto: Ion Mariș 

Prietenia este o relație  interumană foarte placută și prezentă în viață,  care „nu se cerșește”, nu se ia cu „mâna întinsă”, dar nici nu se poate „impune”, nici pentru a apărea, nici pentru a dispărea, de către nimeni, străin independenței și purtătorilor acesteia.  Frumusețea ei este determinată de respect, onestitate , sinceritate și răbdare, nici un  interes, de nici un fel, sobrietate. Ea este „liber acceptată” de cei doi parteneri, oricare ar fi ei,  liberi de a o păstra sau a o elimina, după propria  lor  personalitate și concepție de viață.  Poate apărea  dintr-o cunoaștere în timp a unor aspecte de comportament compatibil,  dar pot fi și  din situații de conjunctură, instantaneu apărute uneori, venite din neprevăzut, care să o determine.  Această relație, care se impune a fi atât de  frumoasă, se poate   falsifica și a se încheia și între oameni răi, care pot fi între ei „prieteni”, până la sacrificiu, în a face mult rău altora, să fie marii dușmani, agresori ai celor cinstiți din jurul lor, sau și mai de departe.

Am să mă refer la unele aspecte, exemple, în forma lor bună, de măreție umană. Se poate aborda și în grupuri sociale, între state, prin care s-ar evita războaiele, cu atâtea distrugeri  și  dispariții  umane.

Condiția esențiala pentru trăinicia acesteia, cred că este sinceritatea, „lipsa interesului și  a falsității, respectul reciproc,  spiritul de sacrificiu și solidaritate umană, un caracter ferm și bună cuviință, răbdarea și iertarea unor mici scăpări și multe alte calități frumoase umane, pe care aceasta le conține, „le îmbracă”, reprezintă baza de existență și strălucire a  ei. Mai sunt și alte destule situații, uneori mărunte sau cu ghimpi, care o pot întări, slăbi, sau să o facă să dispară. Durabilitatea ei depinde și de seriozitatea și stabilitatea ce determină caracterul persoanelor implicate, evitarea neglijării sensibilităților personale, reciproce, excluderea unei anumite  „conjuncture” potrivnice. O exigență exagerată pentru orice mică geșeală, din partea unuia sau altuia, cine știe în ce fel apărută, un mic reproș, când cel în cauza își cere „iertare”, care se acordă sau nu și prietenia, amiciția, continuă sau încetează.

Multe din acest fel de prietenii cinstite,  însoțite de afecțiuni,  duc la încheierea de cupluri familiale morale și trainice, cea mai superioară formă de prietenie, generatoare a lumii, când cele două personae „sunt una”, separate de toți și de toate, într-un anume fel  ca „o singură persoană”, după cum spune și Biblia. Astfel de familii apar în toată frumusețea lor, de admirat și respectat, purtând cu ele un fel de sacralitate umană, un sublim al trăirilor. Din păcate, sunt destule altfel de cupluri, care pornesc rău de la început, sau foarte bine, dar ispitele lumii moderne, atât de lacome, îi aruncă în murdăriile ei. Unul sau altul, ori amândoi partenerii, caută mereu „noutăți”, trecând de la una la alta, într-o nestatornicie umană, mascat sau la vedere. Acestea, în general se dezmembrează și e „bine” când separarea se face amiabil, cu ințelegere pentru protecția copiilor și nu prin agresivitate sau tragedii. Ei rămân, oricum, traumatizați, în situații de vitregie. E lăudabil partenerul care rămâne singur, pentru îngrijirea și protejarea lor. In cele mai multe  astfel de cazuri, copiii sunt influiențați, după exemplul părinților, sunt rău educați și duc cu ei modelul ce le este prezentat. Pentru aceasta, lumea „prieteniilor familiale” este atât de pestriță, sub mulțimi de aspecte.

După această prietenie, sudată familial, prietenia în sens general, până la frontiera acestora, este una din relațiile sociale cu  cele mai frumoase și nobile manifestări interumane, de sprijin moral și practic de viață, uneori mergând până la sacrificii mari. O bruscare negligentă a acesteia de către unul din parteneri, din neatenție nepermisă, sau din alte cauze, poate duce  la slăbirea sau incetarea acesteia, lăsând în urmă o stare de spirit indiferentă, sau regrete, după sufletul și inma, după gândirea persoanelor implicate.

Apare aici un paradox social, evidențiat prin ciudățenia ca două persoane, într-o apropiată forma de existență socială, în prietenie, amiciție sobră, acorduri, să se ferească deodata unul de altul, să „obosescă”, prietenia sa  nu se mai manifeste, ceea ce arată  instabilitatea caracterului uman, în atâtea variate forme evidențiate de viață.

Astfel de relații, stabilite dezinteresat, lipsite de formalism și superficialitate, sunt totuși un tonic moral semnificativ, în derularea vieții. În caz de apariție a unor probleme neprevăzute,  dacă ai lângă tine un prieten de nădejde, uneori acesta îți este mai apropiat de tine  ca un frate.  O prietenie sobră se poate dezvolta în cadrul diferitelor activități, care poate ține toata perioada acestora, sau și mai mult. Între copii sau tinerii care studiază, ea este de mare ajutor, cerută chiar de firescul vieții. Această prietenie are intensități diferite, funcție de multe situații, care o măresc sau o diminuează. Nu definesc eu această entitate umană, altora revenindu-le acest rol, filozofilor (!), sociologilor, ci doar îmi exprim unele puncte de vedere, în sensul că ori este  adevarată, ori este formală, când în fapt nu există. Pot fi schimbări de atitudine, unele cu totul neașteptate,  „de azi pe mâine”, cauzate și de specificul  de viață personală, sau de un mediu influent. Dacă lipsește orice explicație a acestei separări a unei prietenii, cu totul sobră și cinstită, aceasta duce la asemănarea cu o  persoană, care intră într-o casă și nu salută  la ieșire. Întâlnești caractere de multe forme, când nu poți, sau nu dorești să te atașezi lor, având poate și alt concept despre prietenie, despre viață, care însă nu ți-l reproșezi…

După exprimări atât de incâlcite despre această nobilă relație interumană, cum se consideră  că este, când se află „pe locul ei”, am să mai fac unele considerații. Se poate ca o prietenie, sobră și cinstită, dezinteresată, apărută si exprimată conjunctural, fără previziuni de durată, să dispară așa cum a și apărut, obsevând deodată un loc gol acolo unde ea era prezentă. Aceasta se întamplă dacă ea nu a fost potrvită locației sau locația nu era potrivită ei și e bine atunci că a dispărut. Rămâne acolo doar indiferența, sau poate regretul pentru acele frumoase calități umane, pe care vântul le-a suflat cu multă ușurință, de parcă nici nu au fost. Dar cu toate calitățile  ei frumoase amintite, ea nu dispare și nu se poate modifica, ci doar trece în evidența trecutului și rămâne acolo definitiv, în amintitile timpului, specific fiecăruia. Pot apare completări la aceasta, dar  ele trec tot în evidența trecului inaccesibil, lângă celelate, nu în locul lor și nici în amestec. O amiciție  încheiată poate fi mai rea ca  indiferența între persoane necunoscute, pentru că ea poate produce  uneori obstrucțiuni sau și alte răutăți, unul altuia; depinde de caracterul și de „ținuta” sociala a lor. Obișnuit, oricine are varietăți de prietenii, probabil mai stabile și se pot forma altele, în cine știe ce condiții, inima fiind larg cuprinzătoare, cu o rațiune de supraveghere.

                Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA

Foto: Marin Slujeru