Nu știu și nu cred că cineva se poate pronunța documentat aupra acestor noțiuni: predestinație și premoniție. Sunt exprimări și de un fel și de altul și de nici unul dintre ele. Și totuși, aproape fiecăruia i s-au întâmplat evenimente mai deosebite, pentru care să nu-și poată da nicio explicație. Se mai vorbește de un al cincelea simț, pe care oamenii de știință îl exclud, mergând pe principiul: pièce touchée, pièce jouée.

Eu am avut o viață cu multe probleme din cele mai grele și din toate am scăpat, rând pe rând, așa cum veneau, fiindu-mi impuse și forțat să le îndur, așa cum erau. A fost o premoniție, o intuiție personală în a le aborda, a le pregăti, o lumină călăuzitoare în bezna lumii sau intervenția divină, care m-au ajutat să trec atâtea praguri, să pătimesc atâtea și să ies, totdeauna, victorios? Nu știu care au fost, dar faptul că am scăpat cu bine, mereu învingător și când păream înfrânt, este o realitate, o minune, pe care o exprim acuma. Mai pot fi, de unele sau de altele, dar sunt rămase în normalul vârstei cu bucuriile sau greutățile ei și se vede sau întrevede sfârșitul drumului, care va pune capăt atâtor vânzoleli pământești, bune și rele, intrând pe porțile acelei veșnicii, pentru noi total necunoscută.

Greutățile mari ce mă așteptau, nu le puteai suporta sau depăși, pe unde am fost, decât printr-o condiție fizică de forță, o educație a foamei, o răbdare peste imaginație și un moral, o credință divină și de jertfă. Intuitiv le-am pregătit, ca pe un „joc”, fără să știu că mă așteptau. Astfel, de mic, o ajutam pe mama la munci din ce în ce mai grele, prin casă, pe lângă casă, unde scoteam apă la vite, le curățam și căram gunoiul, pliveam în grădină, udam florile, adunam multe buruieni din livadă și le căram cu brațul la porci, tăiam lemne pentru foc și altele. Interesant că nu le faceam în silă, ci-mi plăceau și multe le făceam din proprie inițiativă. Poate și pentru că nu aveam jucării sau când am avut le-am confecționat singur, simple, când eram mai mărișor. Când am mai crescut puțin, posteam în Postul Mare și uneori ajunam vinerea, cu toții, iar ceva mai târziu, am ajunat în trei ani cosecutivi ajunul mare, din seara de Joia Mare, până duminică dimineața, când se venea cu Pasca de la Înviere. Ceva mai târziu, când munceam la făcut fân, distanța între mese era neregulată, la intervale mari, funcție de vreme. Uneori ne sculam dimineața la orele 4, beam o cană de lapte pe fugă, apoi treceam la coasă și nu mai mâncam nimic până seara, muncind din greu o zi lungă de vară. Vremea schimbătoare, cu nori gata a-și descărca apele, ne obliga să adunăm pologul, căpițele și să-l facem claie, pentru că ploaia îl strica, gata uscat.

„Erau metode deosebite pentru educarea foamei” și dezvoltarea unei condiții fizice și mi-au fost de bază mai târziu, când foamea, muncile de exterminare erau continue și pe mulți i-a dărâmat. Atunci nu mă durea foamea, ci doar consecințele ei. Era extrem de utilă neglijarea ei, un tonic moral deosebit. Am facut 29 de luni de detenție, spre exterminare, pentru refuzul de a colabora cu securitatea. Relatez un fapt, poate mai amintit, dar e foarte potrivit aici. Servindu-mi „ciorba” de la cazan, într-o zi de muncă, am observat o bucățică de carne cu piele și mult păr, cine știe de pe unde era recoltată. Am aruncat-o jos și am început să mai caut prin gamelă altele asemenea, pentru a putea mânca ce rămânea. A observat gesul meu un milițian, a venit la mine și a spus: „Lasă că te ajut eu să le găsești mai ușor” și, luându-mi gamela, îmi aruncă toată mâncarea jos. „Acuma le poți găsi mai ușor”. Un „ajun” mai mic, cu o „masă” mai puțin. Eu nu cred că se puteau consuma orice ființe animaliere, peste tot ce dădeai și altceva si mult mai grețos, sub presiunea înfometării. Părerea mea, dar poate sunt diferențieri.

Când am mai crescut un pic mă jucam cu coasa, dar ciupeam destul iarba, iar la 11 ani coseam bine, dar nu mă lăsa tata numai câte puțin, pentru că la cosit e greu, precum la înot: toate componentele organismului participă, mușchii, degetele, ochii, tot… La 12 ani eram însă cosaș calificat, iar la 13 ani am cosit peste 20 ha de fânaț, eu, de 13 ani, fratele Ion, de 17 ani, brazdă la brazdă, iar sora mai mare, Florica, ne pregătea masa și ne ajuta la adunat pologul. Tata era concentrat cu caii la pasul Prislop, pentru a scăpa de front. Cositul, vară de vară, adunatul pologului, căratul căpițelor grele, care îndoiau „botele” dar încovoiau și spinarea, au făcut numai fibre de mușchi, la mâini și picioare și în tot organismul. Educarea foamei și condiția fizică excepțională au contribuit la rezistența și salvarea mea din temniță, alături de moralul credinței, pregătirea lor fiind ca o premoniție. Am ieșit de acolo un schelet de 37 de kg, dar numai „fibră” în maduvă și os, în „mușchii” puțini, în inimă și suflet, în gând, în toate.

Cu acest schelet am reușit să promovez, în anul eliberării, două clase de liceu rămase, cu maturitatea și să reușesc și la Facultate, deși o lună am petrecut-o la spital, pentru recuperare și două luni am avut un serviciu mai ușor. M-am eliberat în 04.03.1954, iar la întâi octombrie, același an, eram student. Am fost unul din cei mai buni studenți din cei trei ani și jumătate de studiu, când m-au exmatriculat, pentru un nou refuz, în recidivă, de a colabora cu securitatea.

Toate acestea m-au salvat din chinurile draconice ce au urmat si au ajuns ca o premoniție, aproape renunțând la copilărie, voluntar și de timpuriu, pentru această pregătire, atât de necesară, în necunoaștere. Eu cred că a intervenit și sprijinul Domnului, pe care l-am simțit în multe situații grele, scăpând de primejdii mari, din situații de necrezut.

Pentru mulți, visele sunt un ghid în viață. Cred că de multe ori sunt simple și dezordonate manifestari ale creierului, în organismul adormit. Dar uneori, nu știm cum și din ce motive, unele au o legătura cu viața, în prevestiri, pe care oricât ai vrea, nu le poți nega, elimina cu totul, poate doar selectiv. Și în Biblie se vorbește de vise și alte prevesiri protectoare, pentru magi și altele și au mai fost astfel de predicții. Cei care cred mult în ele au si propriul cifru de dezlegare a lor.

Astfel, mama, când eu eram la închisoare, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără un costum pentru Ghiță, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă mamă să vină, că-i cumpărăm imediat, i-a răspuns Florica, neîncrezătoare. „Acuma du-te!” repetă mama imperativ. În vreo trei zile intru pe ușă, acasă și găsesc costumul în dulap! Nu ne-a spus sau nu-mi amintesc ce a visat. Bunicii după tata nu-i cunosc; aveam în jur de un an când au trecut la cele veșnice. Se respectau și se iubeau foarte mult. Bunicul a murit întru-n accident și bunica era dărâmată de supărare. Mama i-a spus într-o zi tatălui: „Soacra are să moară curând, după cum am visat”… „Vorbești prostii, e supărată, dar cu timpul îi va trece”. În 2-3 zile s-a stins și dânsa și au fost înmormântați în aceeași săptămână, sau în săptămâni apropiate; a murit de supărare. Se poate muri și de bucurii mari și de supărări foarte mari, în afară de greutăți peste măsură. Și în alte dăți ne-a prevestit unele lucruri și trebuia să o ascultăm, pentru că – eram convinși – se împlineau.

În cazul când eu visam împușcături, în scurt timp primeam vești, când făceam baie în „plise” limpezi, curând aveam ceva bucurii mari, iar când visam roșu, sânge, mi se întâmplau răutăți; poate coincidențe. Cum acestea se tot repetau, cu regularitate, am ajuns să le dau o oarecare crezare, ca premoniții. Într-o noapte am visat că eram la cosit și mi-a ieșit un șarpe roșu în drum. L-am călcat, puțin mai departe de cap; el s-a întors rapid și m-a înțepat deasupra ciorapului. L-am zdrobit cu piciorul, dar de la înțepătură se scurgea un fir de sânge. După două zile am fost chemat la cadre, apoi la Securitate și a urmat exmatricularea, din același motiv, refuzul colaborării cu ei, în recidivă. Aceste astfel de „întâmplări”, mi-a fixat acest gen de vise de a le crede, pe unele însă.

Mă gândesc și la cazuri în care s-ar putea face prevestiri. Altfel, la nivelul atins de știință azi, un clic pe o literă este transportat la distanțe enorme, pe liniile câmpului electromagnetic, la destinație luând acolo aceeași formă materială, litere, cuvinte, texte. S-ar putea ca si gândurile supuse ferm unei presiuni mari despre o persoană, să spargă această membrană electromagnetică și pe liniile acestui câmp să ajungă la destinatar, la creier, să-l atenționeze, prin empatie și legături familiale și, în codul propriu de descifrare să-i apară prevestirea, în acele „traduceri”. O problemă complexă și ar fi greșit să le dai mereu o interpretare de coincidență, de superstiție, cazurile concrete dând o negare acestei gândiri. Dar nici să trăiești din vise nu e bine și trebuie să le „cerni”.

Gândindu-mă la frecvența și ordinea în care mi s-au întâmplat atâtea evenimente, fără putință de a mă sustrage lor, dau puțină crezare și destinului, predestinației.

Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Minnesota, USA

Foto: Ion Mariș

Dacă te-ai da deoparte și ai privi lumea din apropiere de ea, ai observa că viața, în trăirile ei, prezintă mulțimi de situații. Nu au un caracter general și de multe ori sunt aleatoare, sunt de durată mai mare, pe viață, de durată mai mică sau, altele, de moment. De aceea, voi exemplifica „povestea” mea prin câteva exemple, auzite, văzute sau trăite.

Doi copii mici, un băiat și o fetiță, locuind în vecinătăți, se jucau împreună cu diferite jucării, de la unul și de la altul, se bălăceau în apele călduțe ale unui râuleț, vara, ori se bulgăreau cu zăpadă pe lângă „omul” de ei făcut, iarna. Se pomenesc apoi mergând la școală cu ghiozdanul sau tășcuța, frumos împiestrițită, iar la intoarcere sunt ambii veseli sau supărați, ori în feluri diferite. De ce oare? Au crescut mărișori și odată, trecând un râuleț peste o punte îngustă, s-au prins de mâini pentru echilibru și, coborând, au uitat un timp să-și lase mâinile, privindu-se apoi cu rușinare. Au urmat studiile și în vacanțe se întâlneau, râdeau, dansau și mergeau acasă fără a se mai lăsa de mâini. Își mai făceau vizite și odată au mers la părinții fetei, prinși de mână și băiatul, timid, a întrebat dacă-i permite fetei lor ca el să n-o mai lase de mâini. Au făcut o nuntă ca-n povești, o familie binecuvântată cu copii, împlinită, fericiți și nu au fost străini unul altuia niciodată. O unire statornică, de-o viață. Au rămas „copii mici”, veseli și iubitori și la maturitate! O povestioară, frumoasă, imaginară dar câte nu se petrec astfel pe întinsul țării, nu prea mică, pe care unii se străduesc s-o facă mai mică, prin asocieri și dezertări ciudate.

Eram odată în mașnă, în Minneapolis, eu refuzând să merg prin magazine, din cauza mersului meu foarte greoi. Am văzut mai în față doi bătrânei împuținați de vârstă, care treceau ținându-se de mâini, liniștiți și calmi, chiar în mers vioi, zâmbindu-și unul altuia, fără a avea nevoie careva de sprijin.
Aveau, cred, peste 80 de ani. Se vedea că această ținere de mâini avea izvorul mai depărtat, din copilărie sau tinerețe, pe care au dus-o cu ei, păstrându-o, până la adânci bătrânețe. Îmi venea să mă dau jos din mașină, să-i îmbrățișez, dar nu-i ajungeam.
Astfel de familii liniștite pe tot parcursul, pe toată trăirea vieții de familie sunt peste tot în lume, fericiți, fără a se plictisi unul de altul. Din păcate, sunt multe familii total opuse, fiind căutători de „noutăți”, unul, altul, sau ambii parteneri, semănând multă suferință în jur, mai ales celor mici, până când viața însăși îi „temperează”.

Când trăiau bunicii după tata, eu eram mic, în jur de un an și nu-i țin minte. Trăiau în mare liniște și întelegere, se iubeau mult și țineau în mod deosebit unul la altul. Bunicul a avut un accident mortal, mergând cu doi boi la târg. Bunica s-a supărat enorm. După două – trei zile, mama i-a spus tatălui meu că mama – soacră va muri; tata i-a spus că vorbește „prăpăstii”. Era foarte supărată, dar în câteva zile se va liniști și-i va trece, cu timpul. Doar că în vreo două zile bunica a murit. Mama a visat că bunicul a venit după ea și n-a vrut să o lase, cu toate stăruințele copiilor, spunând că trebuie să fie împreună, nu singuri și a ieșit cu ea din curte. A murit de supărare. Au fost înmormântați în aceeași săptămână sau în săptămâni apropiate.
Dumnezeu să-i odihnescă și răsplătească, în veșnicia Sa!

Bunicul după mamă a fost primar și a plecat si el pe front. A căzut prizonier la sârbi și pe majoritatea i-au ucis. BunicuI meu, Iuga Ioan, nu s-a mai întors acasă. Cu toate greutățile, bunica a trimis pe băiatul mai mic, Gheoghe, la Școala Normală și a ajuns învățător chiar în comună, locuind cu familia la casa bunicii, urmând ca, pentru îngrijire, să-i rămână casa și grădina frumoasă, chiar lângă șosea. Mama, având sub 15 ani, o ajuta, aducea fân și lemne cu utilajele și doi boi, pentru nevoile casei. S-a căsătorit cu dispensă de vârstă, la 15 ani, cu Bărcan Dumitru, Măran, a mers la casa acestuia, cu părinții lui (bunicii mei), unde a întemeiat o nouă familie. A plecat și el pe front, ducând doi cai, care trăgeau după ei un tun și a ajuns până în Franța, la Verdun, unde s-a încheiat războiul, lăsând orașul scăldat în sânge. Cu mari greutăți și destul de târziu, s-a strecurat și a ajuns acasă la familie. Mai târziu, de supărare și nedreptăți, bunica văduvă a paralizat la pat și mama a adus-o de acolo la noi, cu o îngrijire de mamă, Când plecau vara la lucru, eu aveam grijă de ea: eram de 7-8 ani. A fost înmormântată în cimitirul „de peste apă”, singură, lângă altar, alături de ceilalți membri ai familiei noastre, din „lumea ei”.
Domnul să o răsplătească și odihnească în veșnicia Sa!

Am văzut până în prezent trecerea la cele veșnice din supărare, știm că au fost o mare mulțime răpuși de grele suferințe, prin închisori și lagăre de muncă grea, altele prin naturalețea acestei lumi. Mă întreb: oare dacă se moare de mare supărare, nu se poate muri și de mare bucurie? Amândouă se manifestă în simțirile inimii, aici își au lăcașul. Dacă una din ele depășește capacitatea de rezistență a acesteia, ea face inima „să taca”. Amândouă deodată nu se pot întâlni.

Am redat în articolele precedente situația că am fost alungat din școală, am fost urmărit de securitate și am făcut detenție, fără condamnare, mi-au fost blocate studiile prin exmatriculare, mi s-au fixat restricții domiciliare, toate la un loc însumând aproape 12 ani. Motivul confictului a fost tăinuirea și protejarea la noi în casă a unui fugar, urmărit de securitate, în legătură cu manifestări pentru desființarea cultului greco-catolic. Detenția de 29 de luni, fără condamnare, a fost pentru refuzul meu de a colabora cu securitatea, exmatricularea din ultimul an de studii pentru același motiv. Au mai încercat și a treia oară, când am refuzat și i-am deconspirat. Autoritățile m-au sprijinit în al treilea refuz, pentru a nu fi scos din învățământ.

De venirea lui la noi știau cinci familii, cu 8-10 posibile arestări, unele definitive. Eu eram hotărât să-i protejez, să-i fac necunoscuți și să protejez câteva vieți, cu orice preț, cu ori câtă îndurare. Înainte de a mă prezenta la securitate, m-am gândit mult la aceasta, cum să procedez și, în arest, înainte de a adormi, mă gândeam ce întrebări mi-ar putea pune, ce să răspund, pentru a evita orice contradicție.

De la început mă gândeam că problema pincipală pe care vor insista va fi: cum și prin cine a venit la noi, tocmai la noi. Așa a și fost și aici am dus tot greul. În acest scop am construit o minciunică simplă, din câteva fraze și de aceasta am rămas agățat și „i-am obligat” să o accepte, eu nelăsând-o din „mâini”.
Am adus și acuze pentru discriminare religioasă, că excludeau de la școală copii a căror părinți refuzau să intre în colectiv sau că nu divorța partenerul rămas de cel închis. Ce vină aveau ei? Pentru aceste „obrăznicii” am îndurat consecințe grele și le așteptam, făcându-le cu scopul de a-mi crede povestea neadevărată, salvatoare, manifestându-mă curajos. De două ori, mai ales, am avut viața în grea cumpănă, dar am rezistat și i-am învins eu pe ei, chiar pe linia de separare a celor două vieti, la egalitate între ele de a fi exprimate.

Într-un raport, un anchetator scria: „e băiat inteligent, dar bolnav”; aveam TBC pulmonar. La sfârșitul anchetelor au propus la București să fiu transferat la Penitenciarul TBC, Tg. Ocna, sau să fiu pus în libertate, în supraveghere. Dar de acolo (DGSS), s-a trimis Decizia: „La Canal!” În scurt timp, debarcam la lagărul „Capul Midia”, răpus de oboseală, de somn, de sete, de foame, după străbaterea în noapte a Bărăganului, fără oprire, în vagoane de marfă, înghesuiți ca sardelele, aproape asfixiați. Abia sosiți, la capăt de linie, am fost repartizați în brigăzi și… „la muncă”!

Nu stiu cum, dar pe măsură ce ne îndepărtam de acele zone de chin cumplit, spre altele și mai cumplite, unde muncile de extermare își făceau mai departe treaba, dar în „aer liber” de arșiță vara și de îngheț iarna, pe mine mă cuprindea o bucurie imensă, care tot creștea cu drumul și spre alte zone de chin. Era așa de mare și parcă îmi umfla pieptul. Mă întrebam, oare de bucurie mare, mare, nu se putea, muri, ca si de supărare mare? Ce le producea?

În primul rând Credința nestrămutată cu care i-am înfruntat cu curaj și „atac”; era apoi sentimentul de solidaritate umană, neștirbit, prin care am salvat de la detenție și chinuri multe persoane, la câțiva chiar viața. Am tăinuit totul: prin cine a venit în Săliste, cine l-a trimis la noi, cine-i aducea mâncare în lunile de toamnă când ai noștri plecau la recoltări, de dimineața până seara, că n-a fost o vizită la părinți de câteva zile, plecând apoi nu știm pe unde. A fost o „vizită” de peste trei ani, cu tăinuire și protecție în casă! Au rămas doar cu acea povestioară simplă și neadevărată, cu totul, a mea: „l-am cunoscut când preda pe la școala, l-am întâlnit întâmplător pe șosea, venind cu profeții de la mănăstirea din Moisei, l-am invitat pe la noi pentru câteva zile, vrând să vadă și bisericile din lemn, fiind inginer constructor. Totul era o invenție, nimic adevărat. Eu am plecat în aceeași săptămână la școală, urmând să plece și el curând. Nereușind să găsească altceva, deși am fost supus unor probe de viață, s-au mulțumit cu acea povestioară a mea, cu ce „le-am dat eu”. De fapt cine mai putea să-l cunoască din casa noastră? Un alt motiv care mă bucură, personal, era faptul că am învins toate gradele securiștilor ce m-au anchetat; ei conduceau ancheta, dar eu am dominat-o de la un cap la altul. Și dacă mă doborau, nu-mi puteau lua această bucurie și o duceam cu mine, în alte lumi.

Dupa 29 de luni de detenție m-am eliberat, având 37 de kg în greutate, adăugându-se alte suferințe si bucurii mari, pe care viața, în realitatea ei nedreaptă, mi le-a tot oferit.

Pentru că detenția grea mi-a dat ocazia, pe de altă parte, să trăiesc mari bucurii, mult peste suferințe, ajung la paradoxul să spun că „iubesc închisoarea făcută”, care mi-a dat ocazia realizării unor așa mari bucurii și mi-a mai dat mult curaj și ocazia să iubesc mult studiul, care mi-a adus multe satisfacții și el, deși cu multe blocaje și „lupte”, terminându-l în 10 ani de la începerea lui: 1954 – 1964, desi eram unul din cei mai buni studenți.
Au urmat celelalte ale vieții, cu suferințele și bucuriile ei, așa cum destinul ni le-a repartizat, unele cu mai multă „dărnicie”, reușind să ne bucurăm și de nunta de aur (1968 – 2018)). În anul acesta (2022), eu am depășit 91 de ani, iar soția împlinește 81 de ani.
Aducem mulțumiri Domnului pentru că ne-a învrednicit cu așa frumoasă viață și vârstă, bucurându-ne și cu doi copii, bine educați și instruiți, la locurile lor, mărindu-ne bucuria și ei cu patru nepoței, trei fetițe și un băiat, cuminți și atât de drăgălași, după atâtea îndurări, bucurii, pe care le vom duce cu noi, în plinătatea lor și „mai departe”.
Doamne ajută!

Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Minnesota, SUA

Sinceritatea este o entitate ce-și are locul în relațiile dintre două persoane, în cadrul unui grup social, sau cu o mai mare extindere. Este prezentă și în individualitate, sinceritatea unei persoane față de ea însăși. Ea semnifică o „frumusețe”, o „noblețe” de caracter, de comportament, acolo unde și când o găsești. Minciuna, s-ar putea vedea opusul ei, dar nu este totdeauna așa. În cazul unei stări de normalitate într-o societate, cu viața trăită în firescul ei, lipsită de orice turbulențe, cele două entități ar fi într-adevăr contrare, opuse una alteia. Aceasta ar fi o stare ideală, care nu se prea găsește și nu știu să se fi petrecut vreodată, de când societatea este organizată în tipicul vremilor.

S-ar pune problema dacă ele au un caracter absolut sau relativ, interpretativ. Dar cum absolutul în viață lipsește, cam în toată desfășurarea ei, nu se poate crede că s-ar găsi chiar aici, într-un domeniu atât de sensibil, de care depind atâtea, bune și rele. Din expunerea unor realități, se va putea deduce că ambele sunt interpretative și uneori sunt chiar „prietene”, că e necesar și bine să se sprijine una pe alta, în anumite situații. Depinde de timpul în care ele se produc și de cei de care țin. Îmi exprim câteva păreri personale, în care ar putea apare și unele erori. Acestea sunt studiate, în filozofia și generalitatea lor, de către specialiști, dar și în acest caz se pot prezenta deformate, în funcție de istoria timpului în care se produc, când ce era odată minciună se prezintă ca adevăr și invers. Istoria mai recentă este bine reprezentată în acest domeniu și se poate ușor constata. Am să mă refer la câteva exemple în legătură cu Statul, în relațiile familiale (deosebit de importante în acest domeniu, familia fiind Instituție de bază a societății) si sub aspect general.

Chiar în prezent, în administrație, în domeniul politic, în Instituțiile de bază ale Statului, se aud acuzații de minciună, de falsitatea sincerității, afișate sau declarate și, la o analiză pe fond, se constată, de multe ori, că situațiile sunt inversate, că acuzatorul devine acuzat, sau că ele se află de ambele părți. Se folosește mult minciuna si promisiunile, sinceritatea formală, de către conducătorii societății, pentru a-și aduna enorme bogății din banii și bunurile publice, „unele” dintre ele fiind soluționate prin Instanțe, cu sancțiuni grave și rușinoase. Azi sunt puține „robe” a celor care ne conduc, care să poarte cu ele corectitudinea și demnitatea umană, să fie curate și nepătate. Depind mult acestea de evoluția timpului în care se organizează societatea, de către aleșii noștri, de cinstea și demnitate lor, care atât de mult lipsesc.

Cum am în vedere „sinceritatea” și „minciuna”, ca fenomene în relațiile dintre oameni, acestea nu se pot limita doar la o anumită perioadă, la un anumit regim, izvoarele lor fiind depărtate în timp. Am să dau câteva exemple din regimul nu demult trecut, în prezent dezvoltarea și manifestarea lor fiind în „concordanță” cu noile organizări sociale, la fel cu multe ciudățenii.

În mediul rural, numărul chiaburilor a crescut mult, celor câțiva existenți li se adăugau mulți țărani mijlocași, care se opuneau întovărășirilor și colectivizării. Acestora li se fixau cote foarte mari și dacă nu le puteau achita, le puteau plăti în bani, altfel făceau închisoare între 3 și 6 luni. Unii declarau veniturile diminuate, minciună ce se putea afla uneori și erau acuzați de sabotaj și sancționați sever. Care scăpau, minciuna folosea întreținerii familiei, așa cum, cu toată sinceritatea au declarat la constituirea ei, „până la sfârșitul vieții”. Iată cum minciuna proteja sinceritatea, iar aceasta o motiva.

Dacă așteptau un vițel de la o vacă, trebuia obligatoriu anunțat medicul veterinar și erai obligat să-l îngrijești bine un an de zile, să aibă o anumită greutate, pe care-l prelua Statul, bine crescut, la un preț „oficial”. Mulți oameni, cu familie mai numeroasă și cu copii, luau imediat vițelul și-l asfixiau; chemau apoi medicul veterinar să constate că vițelul s-a născut mort. O minciună care îi permitea să fie sincer față de familie, față de copii, pentru întreținerea ei având nevoie de lapte. Aici sinceritatea și minciuna familiale se protejau reciproc, împotriva abuzurilor si ilegalităților de tot felul. O acțiune fără imputare, pentru nevoile familiei. Este însă dură suprimarea vieții unui tânăr animal.

În regimul trecut, detenția și exterminarea celor închiși era mai multă ca oriunde și ne mângăiam doar cu gândul că am scăpat de el. A continuat însă sub forme diversioniste, la butoane rămânând aceiași torționari sau urmașii lor, cu puține excepții. În aceea situație, „minciuna”, „tăcerea” „sinceritatea” și „solidaritatea umană” trebuiau să fie într-o strânsă colaborare, înlocuindu-se una cu alta, pentru a suprima suferințele, sau pentru a le diminua eventual, pentru cei în curs de a le îndura. S-au înființat mulțime de organizații de elevi și studenți, pentru a lupta împotriva răului si terorii ce se dezvolta, dar au fost anihilate destul de repede, datorită neglijenței sau trădării, la nivel general. Au primit ani grei și mulți de temniță și munci de exterminare, de unde destui nu s-au mai întors. Pentru studenți fiind rezervată închisoare de la Pitești, cu un tratament de o monstruozitate nemaiîntâlnită în lume. De mai lungă durată au fost organizațiile PNȚ si PNL și, mai ales, luptele de partizani, care cuprindeau țărani, elevi, studenți și chiar femei, îndurând o lungă prigoană, destui plătind lupta lor dreapă prin sacrificiul total. Pașca Gheorghe din Maramureș a fost ucis după 10 ani de partizanat, ducând cu el și câțiva torționari.

Conducerile precedente ale Statului erau cunoscute, poate câteva zeci de mii. Dar au fost închiși milioane și aici se vede rodul informatorilor (opt sute de mii sau mai mulți). Afară regimul era criticat de masele de oameni, care-și spuneau unii altora oful nemulțumirilor. Unii erau arestați și condamnați, alții erau închiși și șantajați să spună tot ce au auzit, să trădeze, pentru că regimul voia să cunoască și pulsul societății. Unii rezistau și foloseau minciuna, pentru salvarea celor cu adevărat revoltați de „ordinea” din țară, alții se înrolau în mulțimea informatorilor, aliați ai securității, care făceau ca altă mulțime de oameni să ia calea prigoanei, chinurile anchetelor, pentru alte descoperiri, sau condamnarea, prin instanțe sau în forme administrative. Aceasta tagmă a informatorilor, mărea suferințele celor închiși, sau le sporea numărul lor.

În această situație, tăcerea celor știute, sau minciuna unor activități subversive, la care poate au luat și ei parte, era o obligație morală, trecând peste orice suferințe. Acest comportament proteja sinceritatea, asumată sau neasumată, a credinței si gândurilor tale de mai înainte și prin această ținută se manifesta eroism și demnitate umană. Iată cum „minciuna” proteja sinceritatea, iar aceasta motiva această ținută. Se produceau mulțime de abuzuri, Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, iar lupta ascunsă împotriva acestora, era cu asocierea tăcerii, minciunii și nesincerității, în timp, lupta pe față fiind imposibilă, cu prezența în tară a colosului Armatei Roșii, până în 1958. Nici azi nu s-a terminat procesul de cunoaștere deplină a celor ce au colaborat cu securitatea și au produs atâtea cazne, pentru „arginți”, sau alte favoruri și apar cazuri de mare surpriză și acuma. Multe Dosare au fost distruse, periate și mai sunt și azi destule la „secret”.

Familia, Instituție de bază a unei societăți, are doua componente: relația între cei doi ce formează cuplul familial și buna creștere, educație și instrucție a copiilor, până ajung „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi binecuvântează cu această „bogăție”. Într-o familie, sinceritatea totală este de bază, pentru a trăi și a se dezvolta în idealurile frumuseții, bunici, părinți si copii. În fapt, aceasta ar fi ceea ce au promis la întemeierea familiei, sub jurământ, în fața preotului la altar și în fața ofițerului de stare civilă și nu trebuie decât să respecte ce au promis, să fie sinceri.

Dar, din păcate, abaterea de la promisiuni, nesinceritatea familială și în general, cresc de la an la an și prin aceasta aduc familiile în suferință. Unele de la înființare pornesc greșit, punând la bază interesul. În cele mai multe cazuri, acestea se destramă, în suferința copiilor, mai ales. În alte situații intervin părinții, peste dorința tinerilor și multe au aceeași soartă. Este necesară o avertizare, din partea părinților, dar neforțată. În acest domeniu se produc multe situatii cameleonice și tinerii nu le observă. În cele mai multe cazuri intervine imoralitatea societății de azi, când promisiunile și jurământul, de la început, le consideră mulți simple formalități și, evident, acestea eșuează. Printre altele, se promite fidelitatea, respectul, să rămâna împreună și la bine și la greu, până la sfârșitul vieții. Dar mulți se „sfârșesc” și sunt „reanimați” și iar încep cu altă sfârșire si reanimare, de nu știu câte ori. Copiii sunt însă adevăratele victime în acest „joc” de-a familia, traumatizați și aceștia, ca și părinții vitregi și se definesc bine prin exprimarea „vitregiei”, în toate nuanțele ei. Admir pe acel partener care rămâne singur, jertfă pentru susținerea si îngrijirea copiilor, fără a „încerca” alte variante de familii, mai „norocoase”.

Într-un film western, o doamnă spune patenerei sale: îmi place tipul acela și aș dori să fim în relații mai apropiate. Fac apoi o baie mai fierbinte și sunt precum am fost mai înainte, Nu, stimată doamnă (domn)! Chiar dacă ați face baie în apă clocotindă, tot nu veți mai putea fi ceea ce, probabil, ați fost (cândva).

Sunt mulți tineri sau persoane adulte care folosesc mult „mobilul”. El este foarte util în atâtea situații: salvează oameni, descoperă răufăcători, înlesnesc comunicări utile și rapide, în atâtea alte cazuri. Dar dacă o persoană onestă ar auzi la multe mobile „ce aud” ele, „ce răspund”, „ce programează”, mulțime de acte josnice și tragedii, peste toate „sinceritățile” si „bogăția minciunilor”, poate ar cere să se desființeze, pentru că fac mai mult rău decât bine. Este a doua față a lui, cea a lumii reale, în trăirile ei. Nu se știe care este raportul între cele două laturi ale acestuia, cea onestă, foarte utilă, ori cea încărcată de mult rău, cu care produce adevărate catastrofe, atâtea depărtări de firescul vieții și multe alte necazuri și tragedii.

În ce privește sinceritatea în general, ea își păstrează caracterul de noblețe, deși se împuținează și nerespectarea ei duce la înșelătorii, la dobândirea de bunuri necuvenite, la hoții, jafuri și uneori la mari suferințe.

Gheorge Bărcan
Minneapols, Minnesota, USA