* S-ar putea spune că lumea e construită mai ales din contraste, care se manifestă, oarecum, peste tot. În contrastele legate direct de viață, avem mereu prezente în existența ei: binele și răul, frumosul și urâtul, iubirea și ura, hărnicia și lenevia, bogăția și sărăcia, inteligența și prostia, libertatea și întemnițarea ei, Legea și Fărădelegea, virusul care ucide și vaccinul care îl ucide și atâtea altele. În unele, o parte este în favoarea vieții, iar cealaltă în disconfortul ei, în fiecare dintre acestea manifestându-se lupta pentru întâietate sau pentru univocitate absolută a uneia, ceea ce este foarte greu de obținut și, chiar dacă se realizează, de moment, partea care pierde regenerează, pentru că există sămânța ambelor părți, viabilă și, oricare dacă „moare”, putând „regenera”, amândouă fiind cuprinse în structura existenței, în parcurgerea ei, cât este ea și pot dispărea, ambele, numai odată cu ea, cu viața. Sunt unele ce nu-și au dezvoltarea în ființa umană, dar care i se alătură și sunt căutate sau respinse, cu satisfacție sau în disconfort; de exemplu, contrastul dintre coloritul florilor, între diferitele nuanțe de culori în pictură, acela ce armonizează atât de bine costumațiile așa de frumoase, maramureșene, albul și negrul sau albastru, în scris, dar care pot avea și alte inerpretări: curat și murdar, drept și nedrept, speranță ș.a.

* În temnițele și detențiile comuniste, cu toate atributele lor, cu multiplele forme de chinuire, de o cruzime ce depășește imaginațiile umane, a unei enorme mase de oameni, din care șiruri multe si pline au fost desprinși și au luat drumul subteran spre veșnicie, în saturația suferințelor acestora și bucuriei demente a torționarilor. Contrastul acestei vieți cu aceea de „libertate”, așa cum a fost ea atunci, este enormă, într-o discriminare cumplită. Drumul spre acele locații de distrugere umană, înfiorătoare, se făcea printr-o poartă sinistră, cu mult mai multe intrări decât ieșiri, plusul rămas pe acolo fiind „hrana” diabolicelor ființe ce le administrau. Cele petrecute în acele spații ale suferințelor, nu pot fi redate în intimitatea, esența și cursivitatea lor, nici de cei ce le-au îndurat, chiar și atunci când aceștia au o calitate deosebită în a reda evenimente, acțiuni, fenomene. Ele rămân acolo unde s-au petrecut, iar în locul și plinătatea lor mai departe mergând ecourile, care fac diferența între cele două situații, ca între o durere greu simțită, trăită și vaierul ei ce se aude, ca o reverberație, până departe, în timp. Prin acele locuri, cele 3 dimensiuni terestre îți erau restricționate de strânsoarea celulei ce te „găzduia”, iar pe spațiile muncilor de exterminare doar una nu-ți putea fi suprimată, cea spre „Înălțime”, Cerurile fiind mereu prezente cu proscrișii, pe oriunde se aflau.

De aceea, scăpând și trecând de acea sinistră poartă, parcă îți venea să te învârți puțin în loc, precum o sălbăticiune, când o eliberezi din cușca ei, luând apoi o direcție și „fugind” spre a te depărta de colivia ce te-a ținut atâta, la așa mare greu. Te uiți în jur, dacă nu vin totuși după tine acele ființe apocaliptice, care-ți vor rămâne, obsesiv, mult timp în amintiri. Contrastul între cele două stări se manifestă sub multe aspecte și le putem acoperi pe toate, spunând că Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, într-o largă desfășurare.

* Îmi vine în minte prima zi de ieșire din detențiile celulare, cu restrângerile dimensiunilor spațiale, în variate realități, unele mai demonice ca altele. După o noapte de călătorie cu trenul „fantomă”, în mers prioritar, fără opriri, înghesuiți ca sardelele în vagoanele de marfă, care aveau o mică deschidere, cu gratii (?) în partea de sus, am străbătut Câmpia Bărăganului în toată lungimea ei, într-o căldură sufocantă și aproape asfixiați. Ajungând în zona Canalului, garnitura se oprea din când în când, pentru a descărca la „vrac” osândiții, vii și morți la un loc, în lagărele muncilor de exterminare, deschise pe acele spații dobrogene. Ultima oprire, la Capul Midia, unde ocupanții ultimelor 3 vagoane, printre care eram și eu, urmau să-și îndure chinurile și suferințele, sub teroarea criminalului Borcea. Am fost cu repeziciune îmbrânciți de securiști, de pe malul stâncos, udat de valurile spumoase ale Mării, spre platoul mai de jos, din spate, unde ne aștepta, „cu drag”, lagărul de muncă, Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc.

Cu repeziciune am fost repartizați pe barăci, ni s-a înmânat gamela și lingura și, cu o viteză uluitoare, ni s-a servit „un dejun” rapid și am fost încadrați provizoriu într-o brigadă, pentru o zi plină de muncă, într-o „ecluză”. Foarte obosit de drumul lung, de nesomn și foame, de toate suferințele îndurate, cu afecțiuni pulmonare grave ce nu mi-au fost comunicate, am început munca brută în ecluză, într-o frenezie uluitoare. Așa decurgea munca pe acolo, una apocaliptică, în praf, fum și detonări, cu înjurături și „îndemnuri” bine simțite. Abia ne târam spre ieșire, în final, pe o scăriță săpată oblic în peretele ecluzei, cu o bordură din rude de lemn pe margine; fără acestea, eu mă prăbușeam în gol, de oboseală, de nesomn și boala. În capul scării ne aștepta adjunctul coloniei, Bogdan, care-i plesnea cu biciul peste spatele gol, cu care-și mâna căluțul ce-l plimba cu caleașca, în urma căreia picături de sânge, mărgăritare roșii, cădeau pe solul care le absorbea cu o lăcomie însetată. Urgia și greutatea muncii, sălbăticia tratamentului aplicat de torționari, în aceste săpături ale pământului, cu multe mii de morți rămași în adâncurile lor, peste care trec apele „Magistralei Albastre”, din adâncuri până la suprafață, nu se poate exprima în plinătatea ei și-i rămâne consacrată întreaga netrebnicie, prin expresia: „fără cuvinte”.

La peste 64 de ani, în turnura ce a luat-o viața, regimul de teroare comunistă fiind destrămat, formal, am fost pus în situația de a zbura peste țări, mări și oceane, în State, la fiica noastră, de unde, plecând într-o excursie în Arizona, am vizitat „Marele Canion”; o minune a lumii, mai exact, una din cele șapte minuni ale ei. Râul Colorado a produs o erodare a solului, la o adâncime de 1600 m, în aproximativ 17 milioane de ani și se mai vede și acuma un firicel albastru jos, în adâncuri, cu aceeași răbdătoare activitate. Am intrat prin mai multe „ferestre”, privind spre malurile consolidate ale acestei uriașe săpături, cu pereți sculptați în variate forme și culori, cu acei stâlpi masivi, mai rezistenți, crescuți parcă din adâncul abisului, într-o arhitectură de o frumusețe de nedescris. Am rămas prin împrejurimi două zile și rămân la concluzia unanim recunoscută, că această minune nu o poți relata în strălucirea și forma ei fenomenale, în atmosfera ei, rămânându-i consacrată expresia: „fără cuvinte”.

Dar și comparația între urâțenia acelor două săpături: săpături-ecluze, adânci, acele morminte masive umane, la grămada, create până la exterminarea victimelor, impuse de vietăți umanoide criminale și uriașa muncă rodnică a acelui fluviu, Colorado, care, răbdător, în milioane de ani, a creat acea adâncă și largă săpătură, de o extraordinară frumusețe, o minune a pământului, o creație a naturii înseși, rămâne tot: „fără cuvinte”, dar într-un contrast total. Contrastele între cele două stări, le înglobează pe cele dintre moarte și viață.

* Am adăpostit un fugar, un urmărit al securității, legat de Decretul de desființare a cultului greco-catolic, spunea el, pe care l-am protejat și tăinuit, în casă la noi, 3 ani, o lună și o săptămână, cu toate cele necesare, în posibilitățile vremii, cu mari greutăți, pericole, îndurări grele și sacrificii, până când nu s-a mai putut. El a ajuns la noi printr-o păcăleală, un fel de înșelăciune a cuiva, pentru a scăpa de el. Dar n-a mai plecat, de teama prinderii lui și a prigoanei, cu cine știe ce final, iar problema predării, a denunțului de către noi era exclusă, nu se punea. Acesta manifesta o pronunțată spiritualitate și mergea des la preotul greco- catolic din vecinătatea noastră, care a refuzat îmbrățișarea noului cult și venea și dânsul pe la el, pentru cele spirituale. Dar casa acestuia era în supraveghere și dânsul lăsat ca momeală până la arestare, după cum mi-a spus preotul.

A descins securitatea la noi și la preot, o „păcăleală de vineri, întâi aprilie” 1949, la orele 01 din noapte. Fugarul era în casă, într-un adăpost construit de acesta inginerește, dar nu l-au gasit și credeau că-l vor gasi la preot; dar acolo au dat peste 3 studenți, înarmați; 2 au sărit pe geam cu arma în mână, cu îmbrăcăminte ușoară. Milițienii, în paza pe afară, speriați, au tras târziu și imprecis și i-au scăpat; pe al treilea l-au prins și a petrecut grele suferințe, fiind puternic mutilat. Au venit să prindă 4 bandiți și au plecat cu unul singur. Inginerul a rămas în continuare la noi, fără a-și da ghes cu plecatul, tăinuit și protejat la noi în continuare și, începând cu acea dată, am fost urmăriți la fel, eu și tatăl meu. Am mai umblat pe dealuri, mai în adăpost acasă, unde ne-am stabilizat. Nici prin gand nu le-a trecut la securiști că am putea fi „dosiți” într-o casa în supraveghere, judecată pe care ne bazam și noi. După peste 3 ani de ascundere și protejare la noi, l-a preluat aceeași persoana care l-a și adus și, cu multă grijă, l-a predat părinților lui, stând ascuns acolo precum la noi; au urmat apoi arestarea, detenția, eliberarea, cu toate ale lor, petrecute în timp.

Eu și tata ne-am prezentat de îndată la Securitatea din Vișeu; tata a fost eliberat, cu condiția de a se înscrie în CAP, în formare atunci, fiind un agricultor de mare apreciere. Mie mi s-a propus „să-l ajung din urmă pe tatăl meu”, cu condiția să colaborez cu ei pentru a-l prinde pe Pașca, renumitul partizan maramureșean. A urmat primul meu refuz categoric de colaborator al securității, după care, înjurându-mă mi-au strigat: „ai să-ți petreci viața prin pușcării, banditule!”. A urmat detenția și m-am eliberat după 29 de luni, trecerea și petrecerea cărora le-am relatat. Îmi părea bine că am rămas singur, pentru că au fost implicate 5 familii în tot acest demers și nu știu dacă tata ar fi rezistat, pentru a tăinui totul, ferind pe mai mulți de arestări, probabil și de mai mult. Au condus securiștii anchetele, dar eu le-am dominat, de la un capăt la altul. Am dus tot greul singur, în beciuri cu întuneric beznă și șobolani, în celule înghețate, pe unde am contractat grave afecțiuni pulmomnare (pleurită, TBC pulmonar), muncile de exterminare de la Canal, unde abia mă târam, cu o greutate de 37 kg. Am salvat pe 7-8 persoane de detenție, pe unii cu viață și nimeni din cei implicați în caz nu a fost chemat să dea vreo declarație. Cercul s-a închis !

În urma exmatriculării din facultate, mă aflam la munca de jos, pe șantierul Brazi- Ploiești, muncitor necalificat. Elevul care altădată aducea mâncare banditului ascuns la noi, cei ai casei fiind pe câmp, împreună cu mine, la recoltări, era atunci șeful sectorului energetic de pe șantier. Mă bucuram când îl vedeam și mă gândeam că am și eu un mic merit în această devenire, pentru că am tăcut totul și l-am scăpat de închisoare sigură, cu mari jertfe; era student atunci și ajungea pe la Pitești, cu cine știe ce continuări. I-am făcut o vizită într-o seară (eu am fost cazat la o baracă pe șantier, apoi la o gazdă în comuna Brazi) și, pe neașteptate, soția lui îmi spune, răspicat, în față: „Tu și cei ca tine nu trebuiau lăsați să iasă afară de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ai fost și ai rămas dușman al țării!”… Ea îmi era străină și nu-mi cunoștea istoria, fiind purtătorul de cuvânt al soțului, care era și laș! Am rămas împietrit, simțeam că ochii au produs lacrimi, dar n-au curs pe obraz (!), vertical și mă sufocam. El credea, probabil, că am tăinuit atunci nu pe un „bandit”, ci pe bolșevicul de azi. Am plecat de acolo împleticindu-mă, cu rău la stomac. Cea mai inumană și grotească răsplătire pentru așa mare bine, cu un sacrificiu atât de greu, care putea fi total; bine că n-aveau permis de port-armă, cine știe…. Era contrastul murdar dintre viață și moarte, dintre ideologia comunistă, bolșevică și cea firească, umană. Era de-ajuns un simplu mulțumesc de pronunțat, care a fost însă substituit „ideologic”, cu acea cumplită „dojană”.

Și tu, Brutus?!

Demniățile, ca și micimile cele mai mici, se produc și mai pe jos.

Sau, cum spune o zicală maramureșeană: „Cui îi dai a si, îți dă a muri!”

Nici eroului principal n-ar merita să-i spun: „jos pălăria!” Decepția a fost ca la niște intersecții, unde în loc de strălucirea diamantină ce credeam că o să întâlnesc, am dat peste un ciob de sticlă, sau larva unui licurici!

Cu toate acestea, nimic nu scade meritul celor îndurate, ci îl întărește, rămânând mereu în ținuta ce mi-am format-o, indiferent de situații; au fost câțiva care au meritat sacrificiul, iar pentru ceilalți nu eram eu responsabil pentru devenirea lor, pentru influența bolșevismului, la care au aderat; se vede și de aici pericolul acestei ideologii, care nu face diferența între moarte și viață!!

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

foto: Marian Nichifor

„Micimi” în Sfere Înalte, „Înălțimi” și mai pe Jos

* Se întâmpla în anul II de studii. O colegă, printre cei mai buni studenți din an, până la acea dată, numai cu note de 10/10, la toate examanele, Ciocan Florica, are examen la științe sociale. Răspuns așteptat, corect și complet, de nota 10, pe care profesorul se și pregătea să o treacă în carnetul de note, când asistentul intervine și rostește: Tov. Profesor, vă rog să considerați pentru seminar nota „2″ și să faceți media. Profesorul s-a executat și a trecut în carnet nota „6”. Era o observație puternică, probabil încărcată și cu ceva funcții și responsabilități politice, pentru că abia sosise de la Moscova, inima ideologică comunistă a lumii. Ieșind din sala de examene, profesorul a spus studentei să faca cerere de reexaminare. Mulțumesc, domnule profesor, dar accept nota, care mă și scoate din monotonie; nu mă afectează, e puțină între cele multe; de altfel, e bună și ca amintire de viață. Ea a mai lipsit de la seminarii, pentru că făcea multe consultații, având ceva greutăți pe acasă. Puteam și singuri să apreciem ca utopice Tezele Comuniste, în cele două faze ale dezvoltării lui: „Pentru fiecare, după cantitatea și calitatea muncii” și „Pentru fiecare, după capacitatea și nevoile sale”, fără lămuririle asistentului; absurditatea lor era evidentă. Dar competența profesorului și a asistentului nu era aceeași, între curs și seminar era o diferență, nu era în medie de 50%/50% și nu trebuia să se execute astfel, încălcându-și demnitatea; putea să-i micșoreze doar puțin media. Un exemplu de demnitate și înălțime „mai pe jos” și „micime” mare în sfere înalte, universitare!

* Eram tot in anul II și aveam examen la limba rusă, cel mai greu obiect pentru mine; eu doar într-un an universitar am avut contact cu limba rusă, în timp ce colegii mei vorbeau rusește, cu studiul ei încă din ciclul II. Aveam 4 examene în sesiune, primele trei, la obiecte de specialitate, fiind promovate cu nota 10. Mă zbăteam să nu iau mai puțin de 8, pentru a-mi păstra bursa de merit; colegii mă susțineau și mă ajutau în pregătire, pentru acest examen, atât de greu pentru mine. Lecțiile din semestru le știam bine pe toate, citit, tradus, vocabular, gramatică, precum și din cele 10-15 pagini traduse din limba rusă. Oricare student care trata subiectul ca și mine, primea nota maximă, fără alte întrebări. Profesorul știa însă că eu nu am „spate”; a fost însă mirat de răspunsul meu și a decis: „harașo” tov. Bărcan, eu fiind foarte mulțumit; însemna nota 8. Luându-mi indexul de note și văzând acolo cele 3 examene toate notate cu 10, nu-i venea să creadă; mă considera coada grupei, precum la rusă. A răsfoit carnetul și mai în față cu rezultate similare și se tot uita, pe sub ochelari, când la mine, când la note. Îmi spune atunci, hotărât: la tablă, tov. Bărcan; mi s-au muiat picioarele, pentru că bănuiam întrebări suplimentare, pentru a-mi mări nota. Am încercat să protestez, să-mi manifest mulțumirea, dar degeaba: la tablă! Mi s-au pus două întrebări din gramatică (domeniul meu), cu răspunsuri corecte. A treia, decisiva: De ce se folosește aici genitivul? Pentru că este o negație, am răspuns. „Oceny harașo” și m-a „batjojorit” în carnet cu un 10 (la limba rusă!). O demnitate, peste aceasta; m-a notat peste merit (la totalul limbii ruse), probabil și ca o scuză, un bonus, pentru aprecierea generală nedreaptă ce o avea asupra mea. O demnitate universitară, umană, de înălțime, mult peste detaliul unei note (prof. Grigoriev).

* Examen la „Mecanica Rațională”, foarte greu, de un an de zile, cu 4 ore/săptămână, cu excepționalul și exigentul Prof. Brădeanu, la care era o plăcere să audiezi cursurile. La lucrarea scrisă era foarte greu și se punea mare accent pe partea practică. Colegului meu, Radu Florin, i se anunță nota 6 (sau 7), după răspuns, la care el se pronunță răspicat: n-o primesc! Probabil i se întâmpla aceasta pentru prima dată, profesorului. Doi colegi au ieșit bucuroși de la examen și, la întrebarea noastră, ce ați făcut? Zece, au răspuns ei din mers, apoi, întorcându-se, au completat: amândoi! Te bucurai cu examenul luat, aici! Domnul profesor, deloc afectat, jignit, supărat, îl întreabă cu calm: de ce? I se răspunde tot cu o întrebare: ce am greșit? Răspunsul excelent, dar lucrarea scrisă nu e conformă. Îmi pare rău, am rezolvat-o bine și pe aceasta! Am s-o revăd și nota pe urmă, îi răspunde cu același calm firesc, fără a se simți jignit. După puțin timp îl anunță: nota 9; ai făcut ceva artificii, dar ai salvat-o bine. Ce să spui? Curaj și demnitate „în zona celor mai mici”, demnitate și la Înălțimea universitară. Felicitări amândurora și în sfera înălțimilor și mai pe jos!

* În 1964, eram prezent la Examenul de Stat, Facultatea Matematică-Mecanică, și mă aflam în confruntare la Analiza Matematică, obiect de bază, cuprinzător. Biletul conținea două subiecte de teorie și o probemă de integrală definită, pe o funcție trigonometrică, unde apărea numărul „pi”. Am pregătit examenul după un curs mai nou, modern, de prof. Miron Niculescu. Profesorul examinator era și dânsul coautor, într-un curs în două volume, cu mai multe părți, litografiat, cu mulți ani în urmă, tot la Analiza Matematică. Am tratat toate subiectele, fără nicio ezitare și așteptam nota, care întârzia. Se vedea o ezitare, o răceală pe fața profesorului, eu fiind nedumerit. Deodată îmi spune: să-i spun poezia în limba franceză, care permite stabilirea pentru numarul „pi” mulțime de zecimale. Am rămas surprins: o poezie în limba franceză la examenul de stat la matematică, care nu se găsea nici în cursuri, nici în bibliografie și era o veselie, o distracție cu ea în clasele mici de liceu. Dacă greșeai un singur cuvânt din poezie, se făcea praf numărul „pi”. Dar atunci erau dezvoltate calaculatoarele și nu mai aveai nevoie de poezie și oare dânsul o mai reținea, o mai putea corecta. „Nod în papură”. Pronunță sec, în românește, nota 8! Total nemulțumit, am ieșit, cu un salut formal, de conveniență, ducând însă cu mine o bănuială și „Înălțimea, demnitatea universitară”, văzându-o aruncată pe jos!

A urmat la răspuns, mai târziu, colegul meu, același Radu Florin, care a tot fost întrerupt în expunerea subiectelor, de același profesor și, enervându-se, a întrebat: oare sunt obligat să mă pregătesc după un anume curs? arătați-mi unde greșesc! Ieși afară! i s-a strigat și examenul de stat era ratat. Aici nu mai era Domnul prof. Brădeanu și nici calitățile, caracterul dânsului. Auzind președintele comisiei de scandal, Domnul Prof. Academician Călugheranu, a chemat înăuntru candidatul, pentru a-și încheia expunerea. I s-a atribuit nota 6, nota minimă pentru a putea merge mai departe. Cu aceasta i s-a diminuat media generală la 8,50, cu care nu mai putea prinde Liceul lui din Târgoviște și a rămas asistent universitar la Institutul de 3 ani, Oradea. S-a frânt un destin. Am priceput atunci și eu problema cu poezia în franceză, așa cum bănuiam. Cred că protestul colegului a fost și el prea dur, putea fi altfel exprimat, dar, cu această ocazie, s-a văzut cât de ușor cade o Înălțime și demnitatea pe care cineva numai formal le are, luându-i locul calicia stabilizată. Se remarcă îndrăzneala prea mare a studentului și demnitatea sobră, de Înălțime, a Președintelui, care a reparat ce se mai putea repara din „Înălțimea” universitară.

Sunt câteva exemple date și câte or mai fi, atât de „Micime” cât și de „Înălțime”, demnitate. Cele prezentate aici, redau însă doar câteva cazuri de „reverențe”, mai mărunte, făcute în cinstirea sau necinstirea acestei nobile profesii, de inimă și suflet, dar sunt destule cazuri cutremurătoare, cunoscute, relatate în media, care arată în ce mod degradant și-au murdărit chemarea unii de „mai sus”, dacă a fost o chemare și nu o trișare în alegerea ei și care, în desfășurare, te lasă „fără cuvinte”. Mai sunt și cazuri în care aceștia și-au dus drumurile în „două lumi”, unul în prinos de jertfire și respect profund nobilei chemări, iar altul în prizonieratul decadent al vremilor, cu tentațiile lor în trăiri indecente, în mari ticăloșii, de care s-au lăsat învinși, li s-au predat, un amestec în care vezi alternativ contrastele.

Am dat exemple din învățământ, pentru că aici intervine „educația”, o greutate enormă în comportamentul uman, precum este și „spiritualitatea” în cel religios, sau „legalitatea și dreptatea” în magistratură, „sănătatea” pentru cei care o administrează, pentru care au depus și jurământ și altele, care trebuie să fie, toate, bariere de netrecut de la „înălțime” la „micime”, trecere care le distruge conținutul, le desfigurează, le transformă în „hidoșenie”. Se manifestă și mai pe jos aceste neașteptări. Toate cuprind însă spiritualitatea, în sensul larg al cuvântului, moralitatea societății, fără de care aceasta se compromite sub multiple aspecte și creează în societate neajunsuri majore, așa cum e acuma la noi. Aici nu e permis să se treacă de la „Înălțimi” la „Micimile joase” , ci și mai mult, să apere și „Înălțimile” din zonele mai de jos, de „micimi”. Am folosit expresia „micime” pentru răul uman, de la cel mic, până la cel de mare „grandoare”.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

sursă foto: www.ubbcluj.ro

Articolul publicat în ziarul online „Salut,Sighet!”, în data de 11.04.2020, „Fie vorbești, fie taci!”, autoarea fiind Mădălina Danci, studentă la Jurnalism, UBB Cluj-Napoca, mi-a plăcut mult și am postat pe Facebook un comentariu, apreciat și acesta. Mă gândesc acuma la un articol complementar celui menționat, dezvoltat sub titulatura scrisă mai sus. Cum primul vizează partea teoretică, oarecum, ARTA CONVERSAȚIEI, cu vorbirea, tăcerea și gestica acestora, bine făcute sau nu cum trebuie, ori nefăcute, acesta ar viza partea practică, trăirea vieții, sau netrăirea ei, așa cum trebuie sau ar trebui să fie, sau cum nu trebuie, deci „ARTA ACȚIUNII”, COMPORTAMENTUL, ȚINUTA, care pot fi de un fel sau de altul. Este evidentă o separație între acestea, dar ele pot și interfera uneori și nu se exclude una pe alta, nici în bine, nici în rău și, uneori, se pot privi și sub un raport de subordonare: când vorbești sau taci, „acționezi, faci” și atunci ceva, într-o interpretare sau alta. Se poate și invers, o anumită ținută, acțiune, ferm manifestată, de bine sau de rău, să determine, să implice luări de poziții vocale, pe măsura.

Uneori, trăirea vieții în anumite cerințe de „ținută” demnă, de acțiuni necesare într-un anumit moment, să implice și SACRIFICII, de diferite grade, „arta” acțiunii să fie mai grea decât partea teoretică, de „vorbire sau tăcere”, decât „arta” acestora. Precum se spune: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară!”

Această trăire a vieții în a acționa așa cum trebuie, când trebuie și cât trebuie și nu a face altfel, sau a face ce nu trebuie, a „acționa” altfel atunci, are o largă cuprindere, diversitate și nu se pot aduna într-un program făcut de cineva, o rețetă, în a fi urmată și este tot o problemă de educație de acasă, din școală, din societate, de formare individuală, de obișnuința și preocuparea în a le urma, a le perfecționa. Nu este vorba de truda zilnică pentru procurarea celor necesare vieții, care se impune obligatoriu, pentru a nu fi parazitar, ci acțiunile peste acestea, în anumite situații, uneori mai deosebite, în relație cu cei din jur, cu societatea, care pot fi „administrate” diferit, în eleganță și frumusețe comportamentală, sau în reproșul acestora; acestea ar viza trăirea sub aspect comportamental, demn efectiv, sau altfel. Deci dacă prima temă era ARTA DE A VORBI SAU A TĂCEA, cum și când trebuie, sau cum și când nu trebuie, aici este vorba de ARTA COMPORTAMENTULUI UMAN SAU, ALTFEL, ȚINUTA VERTICALĂ de a acționa trebuitor, sau a nu acționa, atunci când și cum trebuie.

Cred că ar fi binevenite exemple de manifestări comportamentale de excepție, alături de altele reprobabile, uneori ele având loc și în acelaș moment, în dualitate: demnitate, verticalitate sau opusul acestora.

Se prezenta la televizor o tragedie petrecută în România. Doi copii au ieșit din casă și au plecat spre apă; erau probabil dintre cei lăsați în grija bunicilor, părinții fiind plecați departe de ei, dar și pentru ei, prin străinătăți. S-a dezlănțuit o furtună puternică și nu se știe pe unde erau, că i-au prins apele involburate, fiind în mare pericol. Un tânăr, sau adult, prezent pe acolo, străin de ei, oricum, n-a ezitat și a sărit în apă să-i salveze. Puhoaiele au apele grele, cu mult pământ, nămol și altele, creează și vârtejuri. L-a prins pe un copil din valuri și l-a pus pe mal; a sărit și după al doilea, care se zărea din când în când,  printre ape și l-a luat, ducându-l și pe acesta spre mal și a reușit să-l salte sus. Epuizat de puteri, prin atât de mare și prelungit efort, el n-a mai avut puterea să se cațere imediat și un val vrăjmaș l-a tras în curenți, în vâltoarea apelor, apoi l-au preluat alte valuri și l-au tot dus, fără a se mai putea împotrivi, fiind găsit, după câtva timp, prins în ceva crengi mărginașe, dar fața probabil reflecta mulțumirea că a salvat viața a doi copii, lovirile apelor nereușind să-i întunece această bucurie. Pe margine de drum sau ape, a apărut o cruce simplă, care indică acolo moartea, jertfa unui om în apele înfuriate. Un erou ce a salvat viața a 2 copii, într-o reprezentare modestă, în timp ce mulți care au ucis oameni, mulți oameni, tronează pe monumente gigantice, prin zone selecte!

A  fost un îndemn spontan, intern, propriu: sări(!), scapă-i, ACȚIONEAZĂ CUMVA, FĂ CEVA! Și a făcut foarte bine, cu sacrificiul total. S-a și VORBIT despre această mare și frumoasă jertfă, după aceea, oral și scris, în omagiu profund. O interferență a celor două manifestări, A VORBI ȘI A ACȚIONA, cum trebuie, ținuta demnă și vorbire la obiect, în interferență!

Un eveniment asemănător, o altă tragedie. Într-o seară de 01 noiembrie, a nu mai știu cărui an, o familie, părinții și o fetiță de 8-10 ani, se deplasau la Rebrișoara, o comună în apropierea Năsăudului, pentru a aduce omagiu, pomenire si rugăciuni, la mormintele parinților și bunicilor de acolo. O ploaie densă și rece i-a însoțit tot drumul, de la plecarea din Baia- Borșa; fetița, mai temătoare de ape, a spus să o lase acasă, unde se juca cu alți copii, dar au plecat toți trei. Se aflau prin apropierea comunei  Romuli, pe  unde apa „Sălăuței”  era învolburată,  cu repezișuri, murdară, adâncă, grea și tulbure, de pământul smuls și strâns adânc între munte și malul șoselei, într-un spațiu îngust, gata să-l rupă și s-o invadeze. Într-o curbă mare, mașina a derapat și a aterizat în ape, în puhoi, mai aproape de mal.

Imediat conducătorul, profesor de matematică, amețit și rănit, a forțat ieșirea, și ținând cu o mâna mașina spre mal și, într-un efort disperat, a reușit să scoată soția din mașină, care s-a prins cu disperare de mal, ajungând pe șosea. Peste măsură de obosit și în durerea  rănilor, tatăl prinde fetița de un picior și o trage din mașină, dar un val puternic și criminal îi smulge fetița din mână și o ia, ducându-o în învolburarea apelor, el rămânând doar cu cizmuluița fetiței în mână. Rămas agățat de pietrele malului, privea împietrit și neputincios cum se depărtează copilul. Amețit de accident, de efortul deosebit, nu se mai putea mișca și rămâne îngrozit de durere. Desigur, impulsul sentimentului patern îl putea determina să se arunce mai departe în valuri, într-o altă încercare de a o salva, dar rămânea tot mai în urma și ar fi rămas doar dorința de a muri răpuși împreună, de aceleași ape ucigătoare. Alfel, un sacrificiu fără sorți de izbândă. S-a târât cu greutate în șosea și s-au despărțit… Definitiv! O zguduitore tragedie. Intuiția temătoare a fetiței a fost „împlinită!”. Poate, tatăl îndoliat, a rămas definitiv cu reproșul  de ce au luat și fetița, de ce au plecat pe așa vreme, sau că trebuia să oprescă pe ploaia orbitoare, ori să fi mers și mai încet, ori să fi „înotat” mai departe după ea; poate l-au chinuit toate, sigur și în prezent. A avut însă o ținută, în situația dată, de sacrificiu familial total, peste orice alte putințe omenești, peste reproșuri; nu putea acționa, a face mai mult. A trăit tragedia în plinătatea ei, rămânând eventual de acționat doar prin sacrificiul total al lui, fără a mai putea aduce mai multă întregire familiei.

Altceva s-a mai petrecut însă în acel loc: chiar în acel moment a oprit acolo un autobuz și lumea a coborât și a privit la „spectacol”, la tragedie! Majoritatea dintre acei călători erau inapți pentru o astfel de intervenție, era un sacrificiu inutil. Se spune însă că, printre ei, era una sau două persoane robuste, înotători buni, în forță, care puteau inerveni cu șanse de succes, mai multe decât de pericol, pentru că fetița se mai vedea, amestecată printre valuri. Au rămas la țărm, uscați, fără risc, într-o temere și manifestare de trăire lașă, totală. În acea tragedie, o persoană a făcut tot ce putea să facă și alte 1-2 persoana n-au acționat deloc, așa cum puteau s-o facă, având această obligație morală. O trăire în demnite umană plină și o lașitate totală s-au regăsit în aceea tragedie.

O Cruce frumoasă, la margine de drum, marchează această tragedie…

În cele două exemple am evidențiat cum se manifestă, așa cum trebuie, onorabil, „arta” de a se comporta, a trăi, a acționa, sau a nu face aceasta, așa cum trebuia, în mod normal, în oprobriul celorlalți.

În aceste momente nu trebuie să uităm de alte exemple, în felul de a se comporta și de a face ce trebuie și cum trebuie, de prezența în prima linie de luptă a personalului medical, prin vorbire, programe de salvare și prin acțiuni directe, de sacrificiu, la fața locului, uneori în forma supremă. Au plecat la datorie din mijlocul familiei, iar în timpul de răgaz fiind cazați în locuri amenajate în siguranță.

Tot aici se află prezenți și janadarmii, poliția, armata, pe afară, cu aceleași avertismente și acțiuni în sacrificii, dar și cu sancțiuni pentru cei pentru care binele trebuie instaurat cu forța, binele și siguranța publică fiind pentru ei un moft și nu un comportament de onoare, de demnitate și chiar de sacrificiu.

Dorul de casa, de întregirea familiei, în cazul tradițiilor marilor sărbători, au fost mult mai îngrădite ca altă dată, în condițiile prezentei pandemii…

S-au produs multe alte tragedii și vor fi încă multe alte dureri, răni, care se vor simți peste timpuri, dar speranța rămâne și lumea o va păstra mereu…

Gheorghe BĂRCAN
 fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 05.05.2020

sursă foto: pixabay.com

România a trecut prin multe urgii și cu războinicii ei viteji a depășit greutățile, „a ieșit mereu învingătoare”, în mod miraculos. Au fost inundații și cutremure, au venit peste noi năvăliri cotropitoare: aici ne-au găsit, dar ne-am apărat, am rămas pe aceleași spații și ne-am dezvoltat, iar acele rele s-au dus, au trecut și au dispărut.

Au fost și altă dată epidemii cumplite, date tot de viruși necunoscuți și cu o lume medicală aproape inexistentă atunci, care ne-au împuținat destul, dar tot noi am rămas, învingători. Așa a fost cu epidemia cumplită de „ciumă”, în care cei scăpați odată de ea deveneau imuni și adunau cadavrele de prin casele și locurile pe unde „cădeau” și, fără teamă, îi transportau la grămadă și apoi îi aruncau în „gropi comune”, aruncând var nestins peste ele. A dus cu ea, această epidemie, o parte din populația țării, ce reprezenta jertfele umane care, prin lupta cu epidemia, au făcut ca cei ce au rămas să ducă viața cu rosturile ei mai departe, în refacere și dezvoltare, sub toate aspectele. A fost și epidemia de tifos exantematic, în timpul primului război mondial, cu cca 300.000 de morți, dar am învins-o și pe acesta, ca și pe nemți și, încetul cu încetul ne-am refăcut, am regenerat.

Au trecut apoi peste noi cele două războaie mondiale, cu jertfele lor, cu câștigarea și pierderea de teritorii, după dorința celor mari, în ambele fiind în final câștigători. Apoi, a urmat năpasta cea mare care ne-a cuprins, a unei ideologii de dictatură comunistă, după al Doilea Război Mondial.

În acele vremuri, de mare prigoană, a urmat prima dislocare masivă a unei mari mulțimi de oameni de pe pământurile lor, de la casele lor, prin masive deportări și, mai ales, milioane de oameni au fost trimiși în temnițe pe tot curinsul țării, sau în lagărele muncilor de exterminare, construite în acest scop. Temnițele, „Canalul Morții” și „Stufărișurile Dobrogene” au înghițit sute de mii de victime, făcute de torționarii vremii. Cei uciși și exterminați, au fost aruncați apoi tot în gropi comune, prin locuri necunoscute, de nimeni știute, cum s-a facut altădată și sub „domnia ciumei”, care acuma a avut însă eșarfa roșie. Au rămas însă unii și prin albia „Canalului Morții”, a „Magistralei Albasre” („Roșii”!), apele căruia n-au reușit și nu vor reuși niciodată să-l spele de sângele atâtor victime. Dacă atunci gropile comune aveau motivația de a proteja populația, celelalte erau determinate de o criminalitate comunistă.

Dar, am izbutit, cu multă mobilizare, jertfe și vărsare de sânge, să înlăturăm odiosul regim, fiind admirați de o lume întregă, în prima revoluție din lume transmisă la televiziune. Simpatia și ajutoarele au fost masive, dar nu s-a continuat lupta cum trebuia, „ne-am oprit din drum”. La butoane au rămas aceiași, prin diversiune și crime, doar cu epoleții și denumirile schimbate, sub conducerea și influența malefică a aceluiaș „liber cugetător”. În acest fel, s-a ajuns la o distribuție fărâmițată a economiei, apoi la distrugerea ei, prin falsul proces de privatizare, beneficiarii de azi fiind, mai ales, politrucii de ieri. Încetul cu încetul, s-a format acea categorie de „hoți”, „corupți”, care au dezvoltat până la urmă „tâlhăria”, hoția făcându-se pe față, prin Legi cu destinație. Acestea au obligat românii să-și părăsească iar țara, să ia drumul pribegiei multe milioane de oameni, împrăștiindu-se prin toată Europa, Anglia, peste Ocean și cine știe mai pe unde. După primele drumuri spre închisori, spre moarte, a milioane de oameni, de mai înainte, a urmat acest exod și mai amplu, al doilea din lume, dupa Siria, milioane de români, cine mai știe câte, fiind alungați să plece din țară peste frontiere, pentru a găsi mijloacele de trai necesare și care în țară le-au fost refuzate de hoția masivă, fără margini, tot „fără frontiere”. Cu bolizi de cea mai nouă și bună marcă, cu mâinile încărcate de ceasuri de ultimă modă, de zeci de mii de euro, cu brățări și coliere diamantine, de o strălucire orbitoare, și altele, aceste obiecte moarte, făceau contrastul cu vietatea întunecată a purtătorilor acestor bogății nemăsurate, nemeritate, obținute prin furtișag.

Acest „fenomen” rupe țara, acasă rămânând copiii și bătrânii, cei apți de muncă, uneori familii întregi au umplut lumea. Cum era și firesc, multe tragedii s-au produs neîntârziat, cu copii dispăruți, neșcolarizați, înecați în ape, abuzați sau uciși, bunicii lor neputându-i supraveghea, să-i păzească de rău; cu atâtea victime pe șosele, în drum de acasă sau spre casă, pentru nevoi sau întâlniri familiale, cu familii dezmembrate! Așa cum pentru victimele comunismului, informatorii erau asociați în crime și ucideri, cu torționarii de altădată, corupții, hoții și tâlharii de azi sunt asociați în toate aceste tragedii ce s-au produs și se mai produc asupra romaânilor.

Ca și cum aceste nenorociri nu erau de ajuns, a venit peste noi și această pandemie cumplită, cu întoarceri obligatorii acasă a milioane de oameni, infectați, izolați sau în carantină, veniți spre casă pe rute de noapte, alese și supravegheate, mai ales cei rămați fără locuri de muncă, fără casă și mijloace financiare. Sentimentul de familie unită, în bine și în rău, depășește uneori orice motive de pericol, oricât de mari și se caută reunirea familială, peste toate pericolele, peste toate greutățile, granițele. În cazul acestor acțiuni forțate, este firesc să apară și alte victime, asociate și cu acest atât de periculos coronavirus ucigător, cu atâta forță de răspândire. Aceiași vinovați și pentru „retur”, sunt cei formați și proiectați după 1946 și a odraslelor acestora!

Fondul Monetar Internațional s-a înființat în 1944, cu 188 de state membre. Era dupa un război nimicitor și se impunea imperativ organizarea unei Instituții financiare, pentru a  veni în ajutorul  celor mai afectate state de teribila confruntare, indifernt că au participat la  război sau au fost doar victime, ori au fost afectate greu în diferite  relații economice cu state în confruntare. România este și ea stat membru al FMI, a avut relații bune cu Fondul  și  a accesat  diferite împrumuturi.

După mulți ani de acivitate cu mare influență, șefa acestuia, D-na Christin Laggarde, face o constatare și a ieșit cu o exprimare  șocantă  în public, în iulie 2018 : „Bătrânii  trăiesc prea mult și este un risc pentru economia  globală, trebuie făcut ceva”!! (Publicată în 24 martie 2020, anul curent, în întâmpinarea  pandemiei!). S-au pronunțat mulți asupra  anunțului  surpriza, cu privire la agresivitatea acestui anunț, cu care pune în relief problema.  Este un anunț cinic, prin care acuză viața, îi acuză pe bătrânii care mai trăiesc, și-i învinuiește, spunând de ce trăiesc atâta. Cu atât  mai  crudă este exprimarea  „abuzului  de a trăi”, cu cât vine din partea  unei doamne;  oare  Domnia  sa  are bătrâni, are copii,  a dat viață? La cât  o fi calculată lungimea acesteia, „permisa”?  „En garde, bătrânilor!!” Care se consideră  că este  vârsta limită și cum crede  că s-ar putea realiza acest „proiect”? Evident, numai restricția de a nu mai purta baston nu ar fi suficientă! De ce nu se întreabă și de ce se sting așa de mulți oameni cotizanți,  fără a beneficia  măcar de o lună de pensie, deloc  bătrâni; de ce mor așa de mulți copii cu zile și să încheie la fel: „trebuie făcut ceva”.

Această „prevedere” este contrară și unui „circuit” uman firesc: sunt mulți care mai târziu, la bătrânețe, dau mari valori umanității, în domeniul artistic, cultural, știintific ș.a. De exemplu. Despre Johnn W. Goethe s-ar putea spune că: de avea vârsta lui Eminescu, era un necunoscut, în modestie, iar Eminescu, dacă ajungea la vârsta lui, era unul din cei mai mari poeți. Tot așa Michelangelo, Brâncuși, A. Eintein ș.a. au realizat opera de mare valoare, la o vârstă înaintată, mai bătrâni. Lumea nu era mai tânără, atunci, fără ei, dar în mod sigur mai săracă! În multe domenii, „bătrânii” dau valori imense lumii.

Îmi vine în minte dictonul binecunoscut:

„Cei ce nu au bătrâni, să-și cumpere!”

precum și „cântecul” bătrânilor, trist, dar demn:

„Bătrânețe haină grea, ce n-aș da să scap de ea”.

Oricum, se vede de aici că acești „bătrâni” nu se leagă cu disperare de viață.

Se știe că lumea este foarte polarizată în aceste vremi. Am mai putea reține o informație: se spune că 1% din populația globului deține 99% din veniturile acestuia, iar cei 99% cu ce a rămas, 1%! Spre care  „bătrâni” se îndreaptă  oare, avertismentul? Evident, spre aceia unde sunt mai mulți, în grupul celor 99%. Cei din 1% au puțini bătrâni și sunt  cu sacoșele pline! Oare pentru situația „globală financiară și econimică” n-ar trebui să-și îndrepte atenția spre  cei  1%, nu neapărat bătrâni? Acolo este masa globală financiară și de acolo vine sărăcia, „problemele economice globale”!

Altfel, acești bătrâni acuzați, cu zilele lor, nu sunt pomanagii. Persoanele obișnuite, talpa țării, nu cele speciale, încărcate de „specialități” de tot felul, pe lângă salarii și pensii uriașe, cu mari consumuri financiare, pe oriunde or fi, cinstite sau necinstite, ceilalți au muncit mulți ani, 40 sau mai mulți, în care au cotizat cu regularitate, lunar, sume depuse în depozitul statului. Dacă aceștia le administrau bine, cuantumul lor creștea semnificativ și cum pensia este evaluată cam la 40% din salariul mediu, deci pentru un an de pensionare ar fi necesari doi ani de depuneri și ar ajunge pentru 20 de ani de pensionare. Adunați la cei 64 de ani de la data pensionării, ar urma o „batrânețe” în jur de 84 de ani! Sunt puțini care o ating și mult mai puțini care depășesc această vârstă, acuzată cu bătrânețea, cred.

Bizareria este dată mai ales și de faptul că atunci când ridici prima pensie, fondul tău de depuneri este nul. Oare cine a luat, cine a furat banii de acolo, depuși atâția ani, pentru bătrânețe? Am auzit că ar fi state în care tot ce depui acolo, acolo rămâne și crește, într-un cont al tău, pe care poți să-l controlezi și, în final, când nu mai lucrezi și treci spre bătrânețe, decizi tu dacă-ți ridici toți banii și ți-i administrezi cum știi, sau ridici lunar diferite tranșe, controlul fiind tot al tău. În caz de deces, disponobilul bancar rămâne soției sau copiilor, așa cum nu se întâmplă la noi, sumele rămân bun pierdute.

Teribila afirmație de la acest înalt for financiar, parcă vine ca o blestemată prevestire, care s-a și concretizat în realitatea vieții destul de repede, prin această nenorocită pandemie, care face ravagii în lume, preferând în „consum” bătrânii, mai ales, cei mai vulnerabili, într-o largă majoritate, fiind și de drept într-o astfel de situație. Vorba aceea:

„Ei și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul”!

Pandemia, însă, n-a ales numai pe bătrâni pentru consum și traumatizează tot ce întâlnește în cale, pe cei mai expuși luându-i cu ea. Mai bună este situația în țările în care s-au luat măsuri ferme mai repede, nu chiar de la început, pentru că apariția a fost oarecum mascată și totul a fost nepregătit, dar am putea spune că printre ele se află și România.

În acest fel, s-ar putea ca înaltul For Financiar să-și  revizuiască concepția și să revină la vechiul dicton, să caute „bătrâni”, fie și numai ca  model de existență umană, pentru că ei se vor împuțina drastic!

În situația dată, cu groaznica ei prezență, izolarea în cel mai mare grad posibil, „acasă”, „domnească”, (dacă ne gândim la altfel de izolări celulare, criminale, de altădată, ținta fiind distrugerea), disciplina și respectarea întocmai a regulilor de comportament, stabilite de specialiști și de cei în drept să le organizeze, este obligatorie și responsabilă, fiind singura șansă de supraviețuire în lipsa unui remediu, în afara unui tratament formal, simptomatic, sau asimptomatic, la grămadă.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș -Vodă” din Sighet
Minneapolis, 04.04.2020