O carte complicată, în care imaginarul şi jurnalul cenuşiilor ani ai comunismului (aici am inclus şi anii copilăriei scriitorului) apar, când unul, când celălalt, sub diferite forme, cu descrieri care par interminabile, dar au locul lor bine hotărât în geografia aceasta literară pe care scriitorul Cărtărescu ne invită s-o parcurgem. Am zis geografie literară, pentru că uneori am avut impresia că am străbătut un drum format din cuvinte, lung şi obositor, dar ademenitor de a-l parcurge până la capăt, presărat fiind de multe ori cu imagini <orbitoare>, interesante, neaşteptate, neînchipuite.

Criticul şi scriitorul italian Armando Santarelli, în articolul „Palida lumină din „Orbitor. Aripa stângă”, apărut în revista „Echinox” în 29 aprilie 2021, tradus în română de Valeriu Barbu, scrie, citându-l la rândul său pe alt critic şi scriitor italian contemporan, Alberto Ravasio, care spune că apreciază la scriitorul român „frumuseţea pură a paginii”, dar, Cărtărescu, în final, „livrează o catedrală ce are doar schelele, o planetă doar cu aburi spațiali, fără un nucleu, fără un centru pe care să se sprijine”; cel al lui Cărtărescu, continuă el, este „un amestec pur lexical, nu epistemologic”. (sursa: https://revistaechinox.ro/2021/04/eseu-armando-santarelli/)

Ciudat… Paginile scrise de Cărtărescu – îmi permit o părere – nu trebuie să (ne) ducă la epistemologie. Ideea (sau senzaţia, sau trăirea) apare în final de paragraf, de capitol, de carte, nu sare în ochi, nu-i clară de la început. E un drum pe care cititorul trebuie să-l parcurgă cu răbdare, să admire bogăţia lexicală care i se oferă. Folosim aceleaşi cuvinte. Nouă, din amestecul lor, ne iese comunicarea. La Cărtărescu, nu comunicarea e pe primul plan. Mai mult contează bogăţia stilistică a frazelor, frumuseţea şi unicitatea alăturării unor cuvinte care te fac sa te întrebi cum poate un om să descrie cu atât de multe amănunte un obiect, un fapt, un vis.

Cărtărescu poate că livrează o catedrală care are doar schelele. Tocmai în asta constă măreţia! Fără schele, catedrala nu se poate înălţa. Fiecare cititor o construieşte mai departe aşa cum vrea. Cărtărescu nu comunică (sau o face puţin), el îl face pe cititor participant la visul sau la întâmplarea care pare reală, imaginarul nefiind niciodată lăsat să zacă nebăgat în seamă.

Şi nu trebuie neglijat că „orbitor” are şi sensul figurat că tulbură raţiunea. Nu pot trece mai departe fără să citez aici un fragment din „Orbitor. Aripa stângă”:

„Că sîntem larve ale unei fiinţe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebro-spinal. Cu măduva spinării ca rădăcină şi cu cele două emisfere cerebrale din ţeastă ca două cotiledoane cărnoase, el seamănă perfect cu o plăntuţă în primele stadii de după-ncolţire. Carnea e pămîntul în care a fost sădită şi pe care-l va epuiza de resurse, creierul va fi şi el consumat şi se va zbîrci ca miezul de nucă într-un fruct sec, iar din mijlocul lui vor izbucni, fragede şi luminoase, cele două frunzuliţe, aripi ale sufletului, aripi ale duhului, care vor părăsi răsadniţa acestei lumi pentru ca, îmbrăcate în slava unui corp ceresc, să fie plantate pe un pămînt nou, sub un cer nou”

… şi să spun: asta da!
Aş putea spune de multe ori: asta da! Drumul lung la care pleacă cititorul (cartea are, în format pdf, 661 de pagini) are, în multe momente, idei interesante, unice aş zice. Dau un exemplu: „Eram, cei din familia noastră, ca trei insecte preocupate fiecare de propria dîră chimică, atingîndu-şi rareori antenele şi trecînd mai departe”.

Dacă nu pot fi de acord cu Alberto Ravasio, nu pot fi de acord nici cu Mircea Cărtărescu însuşi, care spunea – cred eu că într-un moment de modestie – că a scris cartea „Într-un singur flux, de paisprezece ani, pagină după pagină pe o serie de caiete, fără a le reciti și fără a rescrie vreodată, pornind inițial de la singura dorință de a scrie o carte de peste o mie de pagini și de a vedea unde mă duce acest gest”.

„Orbitor. Aripa stângă” n-are o mie de pagini. Are mai puţine. Autorul lasă impresia că în momentul când se apucă de scris, ideile se dezvoltă de la una la alta, se ramifică formând „un arbore” care pare a fi, la prima vedere, un „obstacol” dincolo de care nu se vede nimic altceva decât neînţelesul.

Asta, doar la prima vedere… Cărtărescu zice ceva interesant la un moment dat:
„Nu doar vedem, ci şi gîndim doar de la roşu la violet. Nu înţelegem decît ce deja am înţeles, nu credem decît ce deja am crezut. Dar cum ar fi să vedem întreg spectrul din care vederea-i doar o gaură într-un zid nesfîrşit? Să vedem cu toată pielea şi să gîndim cu toate celulele, ca şi cînd am fi alcătuiţi în întregime din neuroni?”.

Nu mi-a plăcut că unele idei din „Orbitor. Aripa stângă” (apărută în 1996) „sar” în alte cărţi ale aceluiaşi autor. Dau câteva exemple.

„Ăsta, aşa oaie blîndă cum îl vedeţi! A omorît-o pe una cu care trăia, cînd avea negustoria la Buzău, a ars-o-n foc şi i-a strîns cenuşa şi-o mînca dimineaţa cu linguriţa dintr-o oală mare, uite-aşa, şi după ce-a mîncat-o toată lepra asta s-a dus la poliţie […]”. – citat din „Orbitor”.

„… în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei”. – citat din „De ce iubim femeile” (apărută în 2004).

„Mimi făcea colecţie de pachete de ţigări şi un arici viu, pe care-l scotea cîteodată afară, în spatele blocului”. sursa: „Orbitor”.

„Mimi creştea un arici şi colecţiona cutii de ţigări străine, unele făcute din plastic subţire”. sursa: „Mendebilul” (anul apariţiei: 2006).

„…că o dată va mai vedea, şi nu doar cu ochii, ci cu toată pielea corpului său”. – idee din Mandebilul.

„Cît sîntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea”. sursa: „Orbitor”.

Ce să mai spun despre efectul Kirlian, care în cartea pdf pe care am citit-o e scris greşit de fiecare dată când apare ?  Scrie „efectul Kirilian” la pagina 134, „efectul kirilian” la pagina 308 şi „efectul Kirihan” la pagina 429.

Să revenim la aspectele pozitive ale cărţii. Cărtărescu descrie în cartea sa [carte…Cărtărescu… merge, nu-i aşa ?]  întâmplări din perioada comunismului – securistic trăite în fiecare casă şi trebuie recunoscut, o face cu umor, cu ironie. Unde exista un televizor „…imaginea se deregla, apărea scris pe ecran „Defecţiune tehnică”. „Stai, nu mai pocni televizorul, că e de la ei”, zicea mama, căci tata, cum începea să joace imaginea, sărea enervat şi lovea cu palma în cutia de lemn atît de tare, că era de mirare că nu se făcea praf. Aceşti „ei” ştiau ce-ţi trebuie, nu mai trebuia să-ţi baţi tu capul. Îţi dădeau un film pe săptămînă. O emisiune de varietăţi vinerea şi serialul cu Sfîntul sîmbăta. Marţi nu-ţi dădeau nimic, se odihneau şi ei. În schimb, se pare, tot ce-ţi cereau era să nu vorbeşti „ce nu trebuie”.”

Primii ani de şcoală, în vremurile când fiecare elev folosea tocul cu peniţă, cerneala din călimară:
„Îi fusese îngrozitor de greu să înveţe să facă literele. Apăsa pe pagină cît putea, peniţa tocului se crăcăna şi caligrafia ieşea aiurea. Îi plăcea însă mult mirosul şi chiar gustul tocului, care avea capătul zbîrcit de zeci de muşcături. Cerneala însă avea un miros oribil, dacă nu era „Pelican”, cea mai bună, ce se vindea în cutii de carton în care era o elegantă sticlă plată. Cînd îi deşurubai prima dată dopul, ieşea de-acolo o aromă stranie, pătrunzătoare. Pe fundul dopului era un cauciuc mereu impregnat de cerneală. Ăla mirosea cel mai tare. Cerneala o turna într-o călimară de plastic care, chiar dacă se răsturna, nu lăsa să curgă cerneala, şi totuşi copiii erau mereu pătaţi peste tot, pînă şi pe limbă”. Chiar aşa era!

Sau, tot în primii ani de şcoală: „De deasupra tablei le zîmbea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu faţa lui de unchiaş singuratic. Cînd vorbeau, în clasă, despre eroii clasei muncitoare şi despre comunişti, tovarăşa îl dădea mereu exemplu de luptă şi abnegaţie. Nu se ştia însă prea bine ce făcuse, în afară de faptul că era conducătorul ţării”.

„Orbitor” – cuvântul, apare de treizeci şi şapte de ori în carte. Până la urmă,– îl citez mai departe pe autor – „în miezul miezului acestei cărţi nu se află altceva decît un urlet galben, orbitor, apocaliptic…”.

                                                Horia Picu

Încerc să mă lămuresc pe mine însumi despre opera lui Mircea Cărtărescu. Vreau să îmi pot face o părere, desigur, fără pretenţii de specialist în arta literaturii, doar ca cititor care tot trece de la un autor la altul, de la un stil la altul, de la un arhicunoscut la un aproape necunoscut scriitor.

Ideea mi-a venit de curând, după ştirea neprimirii scriitorului în rândurile academicienilor. Înainte de a face primul comentariu despre „Mendebilul”, pun aici numele unor scriitori care au fost şi academicieni, folosind sursa https://acad.ro/bdar/armembri.php

Fac precizarea că din toată lista am ales doar scriitorii din secolele XX şi XXI, fără cei care au primit – ? –  onoranta recunoaştere după moarte. Aşadar, scriitorii academicieni şi anii când uşa Academiei le-a fost deschisă: Tudor Arghezi 1955, Eugen Barbu 1974, Jean Bart (Eugeniu Botez) 1922, Mihai Beniuc 1955, Geo Bogza 1955, Demostene Botez 1963, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti 1918, Nicolae Breban 2009, Augustin Buzura 1992, George Călinescu 1948, Eusebiu Camilar 1955, Barbu (Ştefănescu) Delavrancea 1912, Ştefan Augustin Doinaş 1992, Geo Dumitrescu 1993, Victor Eftimiu 1948, Petru Dumitriu 1993, Gala Galaction 1947, Nicolae Gane 1908, Mihnea Gheorghiu 1996, Nicolae Iorga 1910, George Murnu 1923, Fănuş Neagu 2001, Camil Petrescu 1948, Cezar Petrescu 1955, Alexandru A. Philippide 1963, Dumitru Radu Popescu 2006, Titus Viorel Popovici 1974, Marin Preda 1974, Liviu Rebreanu 1939, Mihail Sadoveanu 1921, Marin Sorescu 1992, Zaharia Stancu 1955, George Topîrceanu 1936, Dumitru Ţepeneag 2019, Elena Văcărescu 1925, Tudor Vianu 1955, Grigore Vieru 1993, Romulus Vulcănescu 1993.

Se observă că după 1990 deschiderea uşii Academiei Române s-a îngustat pentru scriitori. Au reuşit să treacă „într-un borcan, dar într-unul tăiat parcă în cristal de stîncă […] […] borcanul […] din cînd în cînd scăpăra curcube[i]e. În peretele borcanului, care scînteia nebuneşte, apăruseră contururile subţiri ale unei uşi”. (sursa: Mircea Cărtărescu – „Mendebilul”): Marin Sorescu în 1992, Ştefan Augustin Doinaş în 1992, Augustin Buzura în 1992, Geo Dumitrescu în 1993, Petru Dumitriu în 1993, Grigore Vieru în 1993, Romulus Vulcănescu în 1993, Mihnea Gheorghiu în 1996. După anul 2000, s-a deschis doar pentru: Fănuş Neagu în 2001, Dumitru Radu Popescu în 2006, Nicolae Breban în 2009 şi Dumitru Ţepeneag în 2019.

După cum se vede, uşa Academiei s-a deschis ultima oară pentru un scriitor în 2019. De mai bine de cinci ani, „un lacăt enorm, moale, ca de carne, atîrna la uşă”. (aceeaşi sursă).

Scriitorului Cărtărescu, uşa Academiei i se arată mereu întredeschisă, cu cineva înăuntru care o ţine bine să nu se deschidă mai tare. Pe opera lui, pe întreaga sa operă, nu-i deloc uşor de aplicat o ştampilă pe care să scrie: bună sau de refuzat pentru ca autorul ei să devină sau nu academician.

Revin acum la „Mendebilul”. Întâmplări din lumea copilăriei, trăite şi închipuite, cu autorul personaj principal şi povestitor, care ne duc în vremurile când fiecare descoperă lumea şi, pe măsură ce aceste descoperiri apar, vălul inocenţei se dă, uneori încet-încet, uneori brusc la o parte, sunt elementele fundamentale ale nuvelei.

„Vova şi Paul Smirnoff (ce contrariat am fost mai tîrziu cînd am auzit de vodca numită la fel!), Mimi şi Lumpă (nu ştiu cum îi mai chema), Luţă, Dan de la scara trei, Marconi şi frati-su Chinezu, Luci, Marian-Marţianu-Marţaganu-Ţaganu-Ţacu, cel care acum vreo doi ani s-a însurat cu o vînzătoare de la cofetărie, Jean de la etajul şapte, Sandu, vecinul meu, Nicuşor de pe scara cealaltă. Fiecare, mi se pare acum, era interesant în felul lui”, sunt colegii de joacă ai povestitorului.

Mimi îi pune porecla Mendebilul lui Dan Nebunul, „o poreclă ciudată, despre care nici pînă acum n-aş putea spune de unde venea şi cum a trecut prin mintea greoaie a lui Mimi”.

Colecţiona cutii de ţigări străine, creştea un arici şi era cel mai mare dintre toţi şi îi putea bate oricând pe ceilalţi. De-asta era şeful.

Încet-încet, Mendebilul atrage auditoriul de partea sa. Avea harul povestirii, al imaginaţiei care prinde într-un grup de copii inocenţi. Mendebilul spunea că – şi mai mai departe trebuie să-l citez în totalitate pe Mircea Cărtărescu, altfel textul pierde din inedit:
„Femeile nu se împreunează niciodată cu bărbaţii. Ele poartă în pîntece o celulă. Cînd ating vîrsta potrivită, vor să nască. Atunci dau drumul la treptele naşterii. Ele sînt acestea: din celulă iese un purice. Din purice, un gîndac. Din gîndac, o broscuţă. Din broscuţă, un şoarece. Din şoarece, un arici. Din arici, un iepure. Din iepure, o pisică. Din pisică, un cîine. Din cîine, o maimuţă. Din maimuţă, un om. Femeile se pot opri la orice treaptă. Unele femei nasc broscuţe, altele pisici. Dar cele mai multe îşi doresc copii. Ele ar putea să nască o fiinţă mult mai minunată decît un copil, pentru că treptele naşterii nu se termină cu omul. Şi Mendebilul încheie: „Eu am văzut o astfel de fiinţă. […] Oamenii nu sînt toţi de un fel. Ei sînt de patru feluri: cei care nu s-au născut, cei care trăiesc, cei care au murit şi cei care nici nu s-au născut, nici nu trăiesc, nici nu au murit. Aceştia sînt stelele. […] Cît sîntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea”.

Mendebilul şi ceilalţi colegi de joacă şi de „explorare” ai lumii oamenilor mari se maturizează. Se maturizează şi Mirciosu, aşa cum îi spuneau ceilalţi copii lui Mircea, viitorul scriitor.

Nuvela e o împletire de real şi imaginar. Mircea Cărtărescu scrie despre Mendebil că „Nu a existat un copil atît de savant la noi în bloc”.  Nici ceilalţi nu sunt uitaţi: „Vova Smirnoff e acum inginer, Lumpă e picolo la Athenee Palace, îl tot văd pe-acolo. Marţaganul e şi el ceva pe undeva, Sandu e tot inginer, iar Nicuşor e amicul meu, Nicolae Iliescu”. 

Sigur că „Mendebilul” nu e un maxim al creaţiei lui Cărtărescu, dar are meritul că trezeşte în fiecare cititor amintirea momentului sau momentelor când ceva, cumva, în copilărie, ne-a arătat lumea reală.

Rândurile de mai sus pot fi luate ca răspunsul unui cititor la întrebările pe care şi le pune autorul: „Dar unde e Mendebilul? De unde naiba a apărut povestea asta?”.

Horia PICU

Am ales acest titlu pentru articolul de faţă, deṣi mai departe nu va fi vorba nici de doctorii (cu prima silabă accentuată) care îngrijesc bolnavii, nici de doctorii (cu ultima silabă accentuată), medicamentele pe care le luăm pentru vindecare.

Un singur cuvânt, doar un singur cuvânt scris, nu ne poate fi câteodată de-ajuns ca să-l pricepem.

Doctorii, sau doctorii?… După cum se vede, acelaṣi cuvânt, scris la fel, dar semnificaţia lui depinde de modul cum îl pronunţăm. E doar un exemplu. Ca el, sunt multe. Cu toate acestea, limba română scrisă continuă să fie lipsită de accentele care ar lămuri din start despre ce-i vorba, la ce se face referinţă.

Nu-i prima dată când mă plâng de indiferenţa cu care stâlcesc (unii dintre noi) limba română. N-am de gând să reiau nimic aici. De data acesta vreau să ridic aṣa, ca o „Suflare de vânt”, inspirat pentru expresia din ghilimele de titlul volumului cu 100 de poezii scrise ṣi cântate de Bob Dylan ṣi adaptate la limba română de Mircea Cărtărescu, o problemă.

Academia Română n-are nimic de zis? Un comunicat, ceva, acolo? Să ṣtim ṣi noi că există, că le pasă (academicienilor) despre ce se vorbeṣte ṣi cum se scrie ṣi se vorbeṣte româneṣte?

Citez din pressone.ro referitor la poemele lui Bob Dylan traduse: „Ceea ce îl face cu totul special este tălmăcirea poemelor de către Mircea Cărtărescu, în direcția căruia se îndreaptă majoritar speranțele românești la un Nobel literar […]. Rescris de Cărtărescu, Bob Dylan capătă viziune, așa cum are și în original: „Câţi ani pe pământ poate-un pisc să existe/ Până ce spălat e de mare?/ Şi câţi ani poate un popor să reziste/ Până la visata eliberare?/ De câte ori te prefaci că eşti orb/ Ca să nu vezi lumina cea mare?/ Răspunsul, prietene, e suflare în vânt/ Răspunsu-i suflare în vânt”.”

Pe 3 februarie 2023, pe www.cotidianul.ro se putea citi: „Mircea Cărtărescu nu prea are noroc atunci când vine vorba despre academii. Ani de zile s-a vehiculat că opera sa ar putea convinge membrii Academiei suedeze să-i ofere premiul Nobel. Nu i-a ieșit. Cel puțin deocamdată. Mai nou, ar vrea să fie membru al Academiei Române. Pare că nici aici nu i-a ieșit. Tot deocamdată.”

Nu-i treaba mea să-mi dau cu părerea dacă media de vârstă a academicienilor români ar trebui scăzută prin acceptarea unui nou membru ca Mircea Cărtărescu, dacă scriitorul merită sau nu Premiul Nobel pentru literatură. Pot, în schimb, să constat că din lunga listă de academicieni, cu arta scrisului se ocupă acum doar patru (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_membrilor_Academiei_Române).

Mi-am permis să (mă) întreb ce mai fac academicienii noṣtri pentru că uneori se dovedesc a fi
implicaţi în mersul ṣerpuit al lumii. De exemplu, pe 11 februarie 2017, se putea citi: „84 de academicieni români reclamă falsificarea istoriei, globalizarea, vânzarea pământului și pierderea resurselor. Iată apelul lor menit să prevină destabilizarea țării″. (sursa: http://www.cunoastelumea.ro)

Dacă citim ce scria pe https://www.libertatea.ro/stiri/frauda-academia-romana-indemnizatii-academicieni-murit-3065275 în 14 iulie 2020, cred că doctorii pentru suflet ne-ar prinde bine.

Măcar puţin, până trece o „Suflare de vânt”…

Horia Picu

Mircea Cărtărescu a fost desemnat duminică, 15 ianuarie 2017, câştigător al celei de-a XXVI-a ediţii a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, premiu acordat în fiecare an la Botoşani.

A fost nominalizat şi anii trecuţi, în 2014 şi 2015, iar în 2016 a refuzat nominalizarea. Pentru ediţia din acest an au mai fost nominalizaţi poeţii Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu şi Lucian Vasiliu. Câştigătorul va intra în posesia sumei de 30.000 de lei, dar şi a titlului de cetăţean de onoare al Botoşaniului. Preşedintele juriului a fost Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România iar gala de decernare a marelui premiu s-a desfăşurat pe scena Cinematografului Unirea din Botoşani.

Acceptarea premiului a stârnit reacţii diverse în lumea virtuală deoarece de acest premiu se leagă scandalul din 2015 când a fost desemnat câştigător craioveanul Gabriel Chifu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în detrimentul lui Mircea Cărtărescu, nominalizat şi el. Peste 30 de scriitori au contestat acordarea premiului lui Gabriel Chifu şi au cerut demisia lui Nicolae Manolescu, preşedinte al juriului şi al Uniunii Scriitorilor din România. Anul acesta s-a vorbit chiar de „o abdicare morală” din partea autorului „Solenoidului” dar nu au fost contestate meritele lui ca scriitor cât conjunctura în care a acceptat acest premiu. Mircea Cărtărescu a declarat că „un premiu este sfinţit, ca să spunem aşa, de lista celor care l-au luat de-a lungul anilor”.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: www.libertatea.ro