Binecunoscutul artist fotograf japonez Miya KOSEI a ajuns vineri, 19 septembrie 2025, la Sighet și a primit „live”, într-o ceremonie discretă, prietenească, titlul de Cetățean de Onoare al Sighetului, votat de Consiliul Local Sighet, cu majoritate de voturi, în ședința din 28 august 2025.

Azi, prietenul Sighetului, Maramureșului și României, maestrul fotograf MIYA KOSEI – împreună cu soția lui – a ajuns în orașul nostru (via Tokio) pentru a fi onorat, nu doar simbolic cu… Cetățenia Sigheteană. A fost primit călduros de prietenii apropiați, de doar – din păcate! – câțiva consilieri și de către primarul și viceprimarul municipiului nostru.

După alocuțiunile „introductive”, inclusiv citirea mesajului transmis pentru această ocazie specială de către doamna conf. univ. dr. Lucia Terzea-Ofrim (Universitatea București – Facultatea de Litere, co-autoare – alături de Miya Kosei – a albumului bilingv „Ferestre cu povești/ Window Stories”, 2019, București), l-am ascultat pe Miya Kosei care și-a declarat – pentru a câta oară? – cu multă emoție și sinceritate dragostea pentru zona noastră, pentru România.

Într-un interviu realizat de Horia Daraban, Miya Kosei a subliniat imperturbabil că „fiecare om crede că stă în centrul lumii, iar eu, pentru Maramureș, am scris mult și am pozat și, acum, eu cred că Maramureșul este centrul lumii 100% și eu sunt jumătate moroșan, iar Paris, Londra sunt la periferie.”

Cunoscându-i dragostea pentru folclorul maramureșean, Primăria Sighet i-a făcut o plăcută surpriză, apreciată de familia prietenului japonez (devenit – spiritual – de ani buni român), oferindu-i câteva melodii populare interpretate de Ileana Matus și un grup de la Centrul Cultural municipal.

În continuare, în înregistrarea VIDEO, puteți urmări o mică parte din „povestea” întâlnirii cu România – în anul 1965 – a Cetățeanului de Onoare al Sighetului, Miya Kosei:

La mulți ani, cu multă sănătate, prietene Miya Kosei!

Text & Video: Ion MARIȘ

Foto principal: Mirela Buftea

De 60 de ani japonezul Miya KOSEI pășește cu drag pe pământul țării noastre și al Maramureșului.
La 60 de ani de la prima lui descindere pe plaiurile noastre i-a fost oficializată definitiv „cetățenia” sigheteană și implicit… maramureșeană.
În anul 1965 a ajuns la Iași și la doar câteva luni se îndrepta spre Nordul țării, spre Maramureșul de care se va îndrăgosti iremediabil.
A ajuns la frumoasa vârstă de 88 de ani (s-a născut la Tokyo în 1937) și la peste 200 de vizite în România și continuă să fie o prezență constantă în fascinanta lume a Țării noastre.
A publicat cărți, albume (poezie, filosofie, eseistică etc.), dar mai ales a imortalizat Maramureșul în sute de mii de instantanee.
A străbătut Țara Maramureșului, mai mult pe jos, a dormit la cunoscuți și necunoscuți dar, în primul rând, și-a făcut mulți prieteni.

Prin anii `80 auzisem de japonezul care vernisase o expoziție foto în Franța (și/ sau Japonia) cu imagini maramureșene. Miya Kosei era – pentru trăitorii din acea perioadă – o prezență exotică, inedită, surprinzătoare. Iar el, se apropia din ce în ce mai mult de spiritul locurilor de poveste pe care le-a promovat cu pasiune.
A transpus (inițial pe film clasic), secvențe de viață, bucurie, tristețe, obiceiuri și tradiții (a participat la multe ediții ale Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă) pe care le-a „extras”, cu ochi de artist, preponderent din lumea rurală a Maramureșului.

După „normalizarea” din anii `90, a început să promoveze constant țara și zona noastră prin expozițiile care s-au succedat rapid: Maramureș, Linz, Nordico Stadtmuseum, 1994; Rumänische Rhapsodie, Viena (Kit-see), Ethnographisches Museum Rathaus, 1996; Rapsodia Romena, Venetia, Palazzo Correr, 1997; La Roumanie des quatre saisons. Le Maramures photographié par Kosei Miya, Paris, Musée de l’Homme, 1998; Maramures, New York, East and West Gallery, 1999; Transilvania mea, Sibiu, Festivalul Astra Film, Casa de Cultură a Sindicatelor, 2007; Maramures, Auckland, Green Gallery, 2012; Maramures – la vie, les hommes, Beauvais, Théâtre du Beauvais, 2014; Maramures – Authentic Life, Ekaterinburg, Philharmonie, 2015; Romania, Yujinosahalinsk, Puppet Theatre, 2015; Europe of Europe – Folclor românesc, Yokohama, 2016; Maramureș – centrul lumii, Sighet, 2024; Maramureșul, mijlocul lumii, Slatina (Ucraina), 2025.

O parte din fotografiile lui Miya KOSEI, alb-negru și color, s-au „transferat” în splendide albume care au ajuns în toate colțurile lumii. Și în toate albumele devoalează privitorilor frumusețile noastre, locale și naționale, văzute de un artist sensibil care afirma: „Am încercat să rețin obiectele cu inima. Mai multe decenii am încercat să surprind mai degrabă lucruri invizibile.”
Titlurile albumelor spun totul despre subiectele lui de suflet: „Romanian Rhapsody (Tokio, 1986), „Europa Orientalis – Romanian Red Rose” (Tokio, 1991), „La Roumanie des quatre saisons” (Paris, 1997); „Maramureşul” (Bucureşti, 2000), „Romanian Anthem – Europe of Europe” (Tokyo, 2002), „Romania – People, Alcohol, Songs” (Tokyo, 2002), „The People of Sheep and Fir” (Tokyo, 2007), „Song of the Sheep and the Fir” (Tokyo, 2008), „Maramureş – In a Small Village in Romania” (Tokyo, 2008), „Maramureșul meu/ My Maramureș” (Cluj-Napoca, 2015), „Maramureș, centrul lumii/ Maramures the Center of the World” (Cluj-Napoca, 2016) etc.

Cunoscându-i dedicarea și aportul lui la promovarea internațională a țării noastre și a Maramureșului am considerat că nu este normal ca artistul Miya Kosei să lipsească din galeria Cetățenilor de Onoare ai Sighetului. Am transmis propunerea primarului Sighetului, dl. Vasile Moldovan, care a inițiat proiectul de hotărâre iar Consiliul Local Sighet, în ședința de Joi, 28 august 2025, a votat în unanimitate acordarea titlului.
A fost o zi frumoasă, așteptată de cei care-l cunoaștem pe Miya Kosei, în care s-a „validat” aportul celui care se consideră „pe jumătate moroșan” la diseminarea imaginii lumii noastre (partea autentică, mai puțin cunoscută) pe plan mondial.

La mijlocul lunii viitoare (septembrie 2025) Miya Kosei va avea o expoziție la Focșani și apoi va ajunge la Sighet pentru a-și prelua distincția: CETĂȚEAN DE ONOARE AL SIGHETULUI!
Te așteptăm la Sighet, în Maramureș, aici în „centrul lumii”, așa cum consideri și poziționezi sincer, în context global, acest tărâm.

Felicitări, prietene Miya Kosei!

Ion Mariș

Sighetul a avut onoarea – în primele zile ale acestei săptămâni – să fie gazda Excelenței Sale Katae Takashi, ambasadorul „Țării de la originea soarelui” sau – așa cum o numim noi – Țara Soarelui Răsare.
Sigur, este vorba de Japonia, o țară care ni l-a „trimis” nouă pe fotograful (prozator, poet și eseist) Miya Kosei, cel care a promovat Maramureșul mai mult decât multe alte instituții oficiale.

Marți, 4 martie 2025, Excelența Sa, Katae Takashi, a avut o întâlnire la sediul Primăriei Sighet cu primarul și viceprimarul orașului nostru, Vasile Moldovan respectiv Krisztofer Orosz, urmată de o declarație de presă la care jurnaliștii locali au avut ocazia să primească informații despre discuțiile purtate.
Astfel, am aflat că s-au fixat câteva jaloane în planul/ strategia de colaborare a Sighetului cu Japonia. Se dorește demararea unei colaborări culturale mai ample, organizarea unor tabere și schimburi de tineri, promovarea turismului maramureșean în Țara Soarelui Răsare, inițierea de cursuri de limba japoneză în municipiul nostru și, nu în ultimul rând, înfrățirea Sighetului cu un oraș din țara aflată între primele dintre cele mai dezvoltate economii din lume.
Au fost – se pare – discuții bine țintite, s-au evaluat resursele disponibile în cele două țări și s-a stabilit un „traseu” pentru continuitate. Un rol important în consolidarea relațiilor bilaterale îl are și îl va avea Centrul Cultural Japonez al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (director, dr. Yusuke Sumi, prezent la Sighet).
La finalul succintei comunicări făcute de E. S. Katae Takashi, completată de cuvintele de mulțumire ale primarul Sighetului, domnul ambasador a primit din partea edilului local un frumos album foto semnat de Miya Kosei („Maramureșul meu”).

M-am gândit și eu să-i fac o surpriză Excelenței Sale, i-am oferit o carte apărută zilele trecute la Editura Valea Verde din Sighet („Fără constrângeri”, volum care conține un capitol consistent de haiku-uri – un gen de poezie tradițională japoneză), semnată de haijinul nostru local… poetul Marin Slujeru. E.S. Katae Takashi a apreciat modesta mea… „îndrăzneală”.

După o scurtă discuție cu jurnaliștii și promisiunea de-a reveni în orașul nostru, ambasadorul Japoniei s-a deplasat la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, următorul „punct” din agenda vizitei la Sighet.

Ion Mariș

Credit foto: Mirela Buftea, Ion Mariș

Vernisajul expoziției foto „Maramureș – centrul lumii”  a avut loc vineri, 12 iulie 2024, la Muzeului Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor” în prezența unui numeros public. Sunt expuse 72 de fotografii alb-negru ale reputatului artist fotograf japonez Kosei Miya, care „spun” povestea Maramureșului… invizibil.

Confirmarea (și) în materialul video care surprinde emoțiile reîntâlnirii cu… maramureșeanul Miya Kosei:

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Maramureșul are foarte mulți prieteni constanți, implicați, dezinteresați, conectați pasiunii nemercantile pentru zona noastră. Printre Oamenii cu toate sentimentele dedicate – din pură dragoste! – Maramureșului se numără și japonezul Miya KOSEI. L-am reîntâlnit pe japonezul – maramureșean la Sighet (la Librăria Luceafărul), la sfârșitul lunii trecute (ianuarie), după mai mulți ani în care a lipsit din „peisajul” nostru. A revenit în România în primul rând pentru a participa la expoziția de la Oradea „Expo Foto Art” (vernisajul a avut loc în 24 ianuarie 2023, expoziția fiind deschisă până în 17 februarie 2023), unde i-au fost expuse fotografiile (72 de imagini alb – negru) pe care le-a realizat în regiunea noastră de-a lungul anilor, expoziție având un titlu sugestiv „Maramureșul Centrul Lumii/ Maramures the centre of the world” dar și pentru a face un tur de țară (Sighet, Cluj, Iași, Delta Dunării etc). Poate, poate, expoziția va ajunge și la Sighet?!…

Cred că prietenul nostru Miya Kosei a făcut – altruist – mai mult pentru Maramureș decât multele instituții de stat, implicate în promovarea turismului. Prima expoziție cu tema Maramureșului a oferit-o parizienilor prin anii ‘70 urmată de o alta, mult mai generoasă, în capitala Franței (1998) și la Beauvais (2014). Numeroasele albume publicate și vizitele prin multe alte țări ale lumii în care „vorbea” prin imagini despre România, despre Maramureș, au fost pași eficienți în maximizarea vizibilității zonei noastre în lumea largă.

Miya Kosei este cunoscut și ca prozator, poet, eseist, având publicate până acum 12 cărți; se exprimă dezinvolt dar cu discreție atât în română cât și în franceză, maghiară, rusă. Deși descinderea la Sighet a fost de scurtă durată, pe lângă bucuria revederii am primit și un „cadou”, oferta de-a publica un nou album foto cu imagini din Maramureș la Editura Valea Verde („tentativă” de publicare pe care am mai avut-o în urmă cu aproape zece ani).

Kosei Miya s-a născut în 1937 la Tokio. A studiat literatura, arta, istoria, etnologia, economia și sociologia. Eseist și autor de lucrări documentare, și-a început cariera ca redactor la revista Weekly Book Review, unde a lucrat între 1958 și 1964. În 1965 descoperă România. Entuziasmat de țara noastră și mai ales de Maramureș, va reveni aici de peste 200 de ori.

Multe dintre cărțile sale și câteva albume de fotografii, „Romanian Rhapsody (Tokio, 1986),  „Europa Orientalis  – Romanian Red Rose” (Tokio, 1991), „La Roumanie des quatre saisons” (Paris, 1997); „Maramureşul” (Bucureşti, 2000), „Romanian Anthem – Europe of Europe” (Tokyo, 2002),  „Romania – People, Alcohol, Songs” (Tokyo, 2002), „The People of Sheep and Fir” (Tokyo, 2007), „Song of the Sheep and the Fir” (Tokyo, 2008), „Maramureş – In a Small Village in Romania” (Tokyo, 2008),  „Maramureșul meu/ My Maramureș” (2015), „Maramureș, centrul lumii/ Maramures the Center of the World” (2016) etc. sunt consacrate României, Maramureșului.

A participat la numeroase expoziţii internaționale, dintre care amintim: „Rumänische Rhapsodie”, Viena (Kittsee), Ethnographisches Museum Rathaus, 1996; „Rapsodia Romena”, Veneţia, Palazzo Correr, 1997; „La Roumanie des quatre saisons. Le Maramures photographié par Kosei Miya”, Paris, Musée de l’Homme, 1998; „Maramureş”, New York, East and West Gallery, 1999; „Maramures”, Auckland, Green Gallery, 2012; „Maramures – la vie, les homes”, Beauvais, Théâtre du Beauvais, 2014; „Maramures – Authentic Life”, Philharmonie Ekaterinburg, 2015; „Romania”, Yuzhno-sakhalinsk, Puppet Theatre, Sakhalin, 2015.

A fost distins cu importante premii: Child Welfare Culture Award (Japonia), Medalia culturală a Guvernului României, membru onorific al Institutului Cultural Român (ICR).

Oare ce face și cum face fotografie Miya Kosei? „Am încercat să rețin obiectele cu inima. Mai multe decenii am încercat să surprind mai degrabă lucruri invizibile.” (Miya Kosei)

 Mulțumim, prietene Miya Kosei!

 Ion Mariș

De Crăciun să fim mai buni!… Să încercăm măcar!…
Un gând curat, o faptă bună, un gest caritabil sunt în sine o mare… sărbătoare!

„Salut, Sighet!” dorește colaboratorilor, cititorilor și tuturor celor ce sunt „sensibili” la spiritul Crăciunului, Crăciun fericit!… și… Sărbători minunate!!

Boldog Karácsonyt! Frohe Weihnachten! Joyeux Noël! Merry Christmas! Buon Natale! Feliz Navidad! Καλά Χριστούγεννα! Vrolijk Kerstfeest! З Різдвом Христовим! Veselé Vánoce! God Jul! Սուրբ Ծնունդ! Счастливого Рождества! メリークリスマス！圣诞快乐！

Salut, Sighet!

foto: Miya Kosei

Echipa ”Salut, Sighet!” dorește tuturor cititorilor și colaboratorilor săi, ”Sărbători fericite!”

Care va fi viitorul Creștinismului?

1. O aparentă resurecție a sentimentelor religioase creștine

Despre scurta resurecţie a sentimentului religios, petrecută la hotarul dintre veacurile XX şi XXI, se poate spune că nu a fost nici prevăzută şi nici previzibilă. Faptul a fost analizat de către noi mai detaliat în altă parte [1]. Și nici nu este de mirare, pentru că modelele globaliste cu pretenții științifice din anii ’80 nu au reuşit să prevadă mai multe evenimente majore, de exemplu nu au reușit să prevadă prăbuşirea fostei URSS, şi de asemenea nu au reuşit să prevadă rolul prioritar pe care îl va recăpăta religia, pentru scurtă vreme, raport cu ideologiile politice fasciste și comuniste, precum şi cu diverse alte categorii de valori, atunci când se punea problema autoidentificării subiective a oamenilor privind apartenenţa la o anumită cultură.

O afirmaţie, atribuită vag lui A. Marlaux şi care a devenit folclor, spunea că secolul XXI sau va fi unul religios, sau nu va fi (nu va exista) deloc [2]. Afirmaţia în cauză a fost făcută pe la începutul anilor ’50, în contextul începerii războiului rece şi se referea implicit la posibilitatea izbucnirii unui al treilea război mondial. Posibilităţile tehnice pentru război, înzestrarea armatelor cu arme de ucidere în masă, combinate cu atrofierea sentimentelor umane provocată de războiul abia încheiat, au ajuns să ameninţe însăşi supravieţuirea umanităţii ca specie. În prima jumătate a secolului XX, conducerile unor state s-au făcut vinovate de moartea a zeci de milioane de oameni şi au comis tentative de exterminare a unor popoare în întregul lor. Dacă aceste tendinţe se vor manifesta şi în secolul XXI, atunci civilizaţia umană riscă să dispară. Sensul afirmaţiei lui Marlaux este că acest risc va putea fi evitat, în ipoteza renaşterii sentimentului religios, care ar implica şi o morală cu valenţe umaniste şi universaliste, o morală a necondiţionatului, şi care ar tempera şi contrabalansa pornirea distructivă, de fapt autodistructivă a omului. Şi Malraux nu este singurul care a făcut un astfel de raţionament. În aceeaşi manieră s-a pronunţat şi Albert Einstein. Întrebat fiind în SUA de către un jurnalist cum vede el un al treilea război mondial, savantul a răspuns că nu ştie cum va arăta al treilea război mondial, dar că este sigur că al patrulea se va purta cu bâte şi pietre. Ideea era că o confruntare militară, care să pună în joc tot armamentul existent, să-l utilizeze în mod real, nu doar ca factor psihologic de descurajare, ar provoca distrugeri de aşa natură încât i-ar arunca pe puţinii supravieţuitori înapoi în preistorie.

Totuşi, o renaştere bruscă și spontană a sentimentului religios la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI este o realitate de ordinul evidenţei. Contestarea totalitarismului ateu în statele foste comuniste din Europa centrală a fost complementară cu puternice manifestări de ordin religios, după cum azi contestarea modului de viaţă occidental în statele islamice este una de factură curat religioasă. Moda parastaselor anticomuniste cu soboare de preoţi nu a fost inventată în România în 1990, ci mult mai devreme în Polonia. Faptul poate părea cu atât mai surprinzător, cu cât vine după o diminuare succesivă a rolului pe care îl mai joacă religia în configurarea civilizaţiei europene. În aproximativ două secole s-au produs trei decăderi semnificative. Secolul al XVIII-lea, zis al Luminilor, s-a încheiat cu programul laic, anticlerical şi ateu al Revoluţiei franceze. Secolul al XIX-lea, mai cu seamă în a doua jumătate a sa, a fost secolul pozitivismului, al constituirii ştiinţelor experimentale, al darwinismului în biologie şi al ateismului marxist în ştiinţele sociale. Apoi, prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o epocă a ideologiilor, nu a religiei. Ideologia, gândită ca depozitar al adevărului absolut, a fost pusă mai presus decât Revelaţia, iar partidul unic mai presus decât Biserica [3]. Bolşevismul rus şi nazismul german au însemnat ideologii intrinsec ateist-mesianice, de fapt mesianismul în faza sa de parodie, izbăvirea întregii umanităţi fiind operată prin proletariat în cazul leninismului, sau prin rasa pură, în cazul hitlerismului. Războaiele secolului XX nu s-au purtat pentru cauze religioase, pentru locuri sfinte, ci în mod explicit pentru comunizarea proprietăţii, pentru spaţiu vital sau pentru acapararea resurselor de petrol.

Sentimentul religios a renăscut, paradoxal, valorificat fiind în calitate de componentă a specificului naţional de către ţări din centrul şi estul Europei, în cursul schimbărilor politice de după 1990, exact într-un moment istoric caracterizat printr-o reducere dramatică a ponderii paradigmei naţionale în favoarea globalizării. În contextul acestor prefaceri obiective, de profunzime şi de durată, unele naţiuni îşi caută disperat noi elemente identitare, evoluând până la transformarea acestor elemente în motive de confruntare şi cauze de război, cazul fostei Iugoslavii fiind unul relevant în acest sens. Totodată, s-a putut constata o resurecţie a spiritului religios şi la alte civilizaţii, în afara celei creştine.

2. Erodarea din exterior a fundamentelor Creștinismului

Civilizaţia ebraică apare pe scena istoriei în urmă cu aproximativ trei milenii şi jumătate. Religia sa riguros monoteistă conduce triburile de evrei la teritorializarea prin război în „Pământul Făgăduinţei” şi la crearea unui stat tipic teocratic. O religie care părea străinilor, cuceritorilor romani de exemplu, ca fiind de un fanatism și de un formalism excesiv şi de neînţeles. Pedeapsa cu moartea prin lapidare, aplicată cu uşurinţă pentru mărunte dispute pe probleme de terminologie şi de cult, pentru „blasfemie” sau pentru încălcarea interdicţiilor din ziua de sărbătoare, părea de asemenea excesivă, ocupantul roman luând dreptul Sanhedrinului de a judeca procese în care se punea problema pedepsei capitale („Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”, au zis membrii sanhedrinului către Pilat, vezi Ioan XVIII, 31), astfel încât, atunci când la Ierusalim apare un straniu profet din Galileea acuzat de blasfemie, acesta a trebuit să fie judecat şi condamnat la moarte de către guvernatorul roman, la presiunea plebei manipulate. Totuşi, cu tot formalismul său, acest cult a pătruns atât de adânc în fiinţa poporului evreu, încât i-a asigurat o supravieţuire miraculoasă în diaspora timp de aproape două milenii. Iudaismul este astăzi probabil singura civilizaţie vie până în prezent, dintre cele care au existat în mileniul al II-lea înainte de Hristos. Înfloritoarele civilizaţii de odinioară din Orientul Mijlociu, contemporane cu Moise (sec. XIV î. H.), Babilonia, Fenicia, vechiul Egipt – toate sunt demult praf şi ruine.

Creştinismul este o religie derivată din iudaism, de fapt a fost iniţial o simplă sectă în cadrul iudaismului [4] şi aşa ar fi rămas, dacă nu ar fi existat contribuţia cosmopolitului şi poliglotului evreu cetățen roman Saul din Tars, devenit ulterior Apostolul Pavel, „apostolul neamurilor”. Desigur, se poate vorbi despre un patrimoniu spiritual comun iudeo-creștin dar, pe de altă parte însă, iudaismul şi creştinismul se află într-o puternică şi permanentă divergenţă asupra unui punct esenţial: dacă Mesia a venit deja în lume în urmă cu două mii de ani, sau dacă doar de-abia de acuma ar urma să vină, într-un viitor nedeterminat dar apropiat.

În context, s-a derulat şi o campanie sistematică şi bine disimulată de culpabilizare a bisericilor creştine şi /sau de discreditare a fundamentelor creştinismului, campanie purtată cu mijloace care pot avea un mare impact de public, filme artistice sau scrieri (pretinse) de literatură de ficţiune. În doar câţiva ani, de la începutul acestui secol, a fost lansat pe piaţă filmul Amen, în care preotul catolic german din timpul celui de al doilea război mondial era pus pe picior de egalitate cu ofiţerul SS, a fost scrisă şi tradusă în multe limbi cartea Codul lui Da Vinci, în care întemeietorul religiei creştine era prezentat într-o postură exclusiv umană, ignobilă chiar, s-a pretins că au fost descoperite anumite oseminte, despre care şarlatani patentaţi pretindeau că ar aparţine lui Iisus fiul lui Iosif din Galileea, au fost proferate o seamă de blasfemii prin piese de teatru, încurajate sub pretextul libertăţii de exprimare etc., etc. Reacţia bisericilor şi a laicatului creştin a fost relativ slabă. Mult mai viguroase au fost reacţiile lumii musulmane, faţă de blasfemiile proferate la adresa profetului Mahomed. Să ne imaginăm doar că astfel de lovituri ar fi fost aplicate şi altor întemeietori de religie, lui Moise de exemplu, tot sub pretextul libertății de exprimare, atunci care ar fi fost reacţia mediilor ebraice? S-ar mai fi admis că este vorba de libertatea de exprimare?

Ţinta era, evident, slăbirea creştinismului, din toate ţările şi sub toate aspectele. Ceea ce ar însemna, în opinia unor comentatori avizaţi, o imensă greşeală. Deoarece, aşa după cum a arătat şi Huntington: „Civilizaţia Occidentală ar putea să fie subminată, dacă va fi slăbită componenta sa centrală, creştinismul” [5]. Tentativele de a slăbi creştinismul pot fi eronate şi dintr-un alt punct de vedere. Dacă prin denigrarea creştinismului se are în vedere o diminuare a naţionalismului religios-creştin, acolo unde acesta mai există, de regulă în state foste comuniste cu populaţie ortodoxă, atunci scopul nu va putea fi atins nicidecum, pentru că atacarea fundamentelor creştinismului va avea un efect contrar şi va duce la o escaladare a fundamentalismului religios. Exact acelaşi efect l-a avut şi propaganda ateistă din timpul comunismului. Dacă prin denigrarea creştinismului se caută discreditarea catolicismului, nici acest obiectiv nu va fi atins, pentru că faptul nu face decât să crească la cote înalte resentimentele în sânul clerului şi laicatului catolic.

3. Erodarea din interior a Civilizației creștine contemporane

Mult mai eficiente în sens distructiv și mai nocive sunt însă acțiunile de erodare din interior a fundamentelor civilizației creștine. De exemplu în cultura europeană contemporană, post-modernă și post-creștină, indivizii sunt manipulați cu ușurință ca, în relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii, să pună în prim plan componenta hedonistă. Educația permanentă în sensul pervertirii, dusă timp de câteva decenii, a dat roade. În Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa sexuală, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică. Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber și cu adevărat liber, va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va fi o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.

Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de comunități. În rest Europa, ipocrită și decrepită, simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000, în prezent atingând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu acribie. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 – 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios.

4. Iudaismul aspiră la statutul de religie dominantă pe plan global. Noul Sanhedrin ca interfață între religie și politică

Din punct de vedere istoric [6], Sanhedrinul (de la termenul grecesc syn he-drion – „a fi așezați împreună”, respectiv Consiliu) a fost o formă de guvernământ specifică a vechilor evrei, un organism colectiv de conducere în Israel, în principal cu atribuții religioase și juridice, un fel de Tribunal. Sanhedrinul central din Ierusalim, care funcționa ca o Curte Supremă de Justiție, era format din 71 de rabini, iar cele mai mici, din cetățile mai importante, din 23 de mebri. În perioada celui de al Doilea Templu, Marele Sanhedrin din Ierusalim se întrunea zilnic, cu excepția sărbătorilor și a zilelor de sâmbătă, și își avea sediul într-o clădire anexă a Tempului. Atribuțiile concrete ale Sanhedrinului priveau: reprezentarea în raport cu autoritățile imperiale romane, numirea judecătorilor în toată țara lui Israel, stabilirea calendarului, emiterea de acte normative cu privire la puritate, la strângerea recoltei, la zeciuală, la anul sabbatic, pronunțarea divorțului, trimiterea de emisari către comunitățile din diasporă, stabilirea impozitelor și a modalităților de colectare.

După distrugerea celui de al Doilea Templu, Sanhedrinul și-a mutat sediul în mai multe cetăți din Galilea, apoi din cauza persecuțiilor romane a renunțat la denumirea de Sanhedrin, funcționând ca o școală, în cele din urmă fiind desființat explicit prin decret imperial în anul 358 după Hristos. De atunci nu a mai existat un Sanhedrin cu o autoritate universal recunoscută. Au existat în istorie, în Evul Mediu și în modernitate, mai multe încercări de reînviere a instituției Sanhedrinului, dar acestea nu s-a bucurat de succes.

Ultima dintre acestea, cu adevărat interesantă și importantă, a avut loc în contemporaneitate. În octombrie 2004, un grup de rabini reprezentând diverse comunități ortodoxe din Israel, au au efectuat o ceremonie religioasă în orașul Tiberias, pe tărmul Mării Galileii, unde se presupune că s-ar fi aflat ultimul sediu al Sanhedrinului antic [7]. Aceștia au susținut, cu acea ocazie, că au pus bazele renașterii vechiul Sanhedrin, după principiile enunțate de către renumitul învățat medieval Moise Maimonides (1135-1204). Tentativa este controversată și este dezbătută în prezent în cadrul diferitelor comunități evreiești. Este o inițiativă relativ bine organizată, iar Noul Sanhedrin are deja o serie de obiective clar definite și niște organisme de lucru.

În cadrul Sanhedrinului renăscut există o Asociație numită „Mikdash Educational Center”, condusă de rabinul Hillel Weiss, care inițiază reconstruirea vechiului Templu din Ierusalim [8], Cel de al Treila Templu, și strânge deja fonduri în acest sens, cu cele mai neobișnuite mijloace (între altele a bătut o monedă de argint de 9,5 gr, cu chipul regelui persan Cyrus din antichitate, eliberator al evreilor din captivitatea babiloniană, și cu chipul lui Donald Trump, președintele SUA de azi). Actualul Sanhedrin nu a ezitat să ceară bani inclusiv de la creștini, precum și de la națiunile arabe bogate, în numele vechii lor înrudiri legendare, trimițându-le o scrisoare redactată în ebraică, engleză și arabă în acest scop. Iată un scurt fragment din această Scrisoare: „Dragi frați, fii distinși ai lui Ismael, mare națiune arabă! Cu ajutorul milostiv al Mântuitorului lui Israel, Creatorul lumii, declarăm că pașii lui Mesia se aud în mod evident și că a venit vremea să reconstruim Templul de pe muntele Moria, în Ierusalim, în vechiul său loc. Noi, evreii care susținem reconstruirea Templului, facem cerere către cei onorabili, care au fost numiți de către popor, să aducă făgăduințe și daruri în Templu, așa cum a profețit profetul Isaia” [9].

Însă ideea renașterii Sanhedrinului nu este deloc simplă și este contestată chiar din interior. Se pune problema: după ce criterii se vor alege cei 71 de membri, având în vedere că Sanhedrinul va dispune de o putere religioasă uriașă și de o influență juridică și politică considerabile. Din momentul în care cei 71 de membri ai Sanhedrinului sunt nominalizați ca un fel de sindicat de inițiativă, personalitățile rabinice rămase pe dinafara acestui prim cerc de 71 vor contesta legalitatea sau împrejurările constituirii noului Sanhedrin. Una dintre aceste personalități a scris deja următoarele: „În ultimul an, am auzit mai multe persoane referindu-se la presupusa renaștere a unui Sanhedrin modern. Unii chiar au confundat sistemul religios al Israelului cu faptul că este un nou Sanhedrin, ceea ce nu este. În schimb, există un grup de evrei ortodocși care încearcă să restabilească vechiul Sanhedrin. Dar au ei autoritatea să decidă pur și simplu că sunt guvernământul Sanhedrin? Desigur că nu! Ei nu au nici o autoritate judiciară. Prin acest standard, orice grup de 23 sau 71 de evrei ar putea pretinde că sunt noul Sanhedrin” [10]. S-ar putea ca numai o intervenție fermă și categorică din partea statului Israel, respectiv recunoașterea de către stat a unei anumite componențe a grupului de 71, să scoată lucrurile din încurcătură, să fie decisivă – și atunci va fi clară o fundamentare politică a instituției, iar Sanhedrinul va avea de jucat un rol politic internațional deosebit de important.
Pe de altă parte, o instituție cu atribuții de anvergură internațională, precum este noul Sanhedrin are nevoie și de o recunoaștere internațională, ceea ce grupul de rabini autodeclarați Sanhedrin au început să caute. În ultima zi a Sărbătorii de Hanuka din acest an, după calendarul creștin anul 2018, deci pe data de 10 decembrie 2018, Sanhedrinului a invitat reprezentanți ai 70 de popoare ale lumii (cifră simbolică, care ar constitui un fel de „cvorum” de recunoaștere la nivel mondial) să se alăture Noului Sanhedrin în rugăciune. Din partea unor popoare au existat reprezentanți care au participat la ceremonie la Ierusalim, iar în alte cazuri au existat emisari ai Sanhedrinului care s-a deplasat la fața locului, în diferite țări creștine, unde au reușit să convingă episcopi să participe alături de evrei la Sărbătoarea de Hanuka.

La Ierusalim, punctul culminant a avut loc atunci când reprezentanți străini au urcat pe o scenă, pentru a semna public și solemn un acord cu Sanhedrinul [11]. Prin semnarea acestui acord națiunile respective, prin reprezentanții lor, au recunoscut gruparea în cauză ca fiind Sanhedrin și încă au mai recunoscut că „au răspuns unei chemări din partea Sinedriului lui Israel ca să însoțească poporul lui Yahve, în vederea reînființării Templului din Ierusalim ca o Casă de Rugăciune pentru toate neamurile (națiunile) lumii, așa cum acest lucru este profețit în Biblie”. În afară de Ierusalim, acest act al piesei a fost jucat și în afara Israelului, în diferite țări de religie predominant creștină. De exemplu în România, la Iași, la sărbătoarea Hanuka din 3 decembrie 2018, alături de rabinul venit de la Ierusalim Iosif Wasserman, au mai fost invitați și au participat ÎPS Teofan, Mitropolitul Ortodox al Moldovei și Bucovinei, precum și Arhiepiscopul romano-catolic de Iași ÎPS Petru Gherghel. În alocuțiunea ținută cu acest prilej, Î. P. S. Petru Gherghel a binevoit să îi numească pe evrei „frații noștri mai mari” [12], cam așa cum, pe vremea lui Stalin, sovieticii erau numiți de către activiștii locali din țările satelite URSS „frați mai mari”.

Evident faptul că evreii, prin liderii lor religioși, caută prietenia cu creștinii nu este în sine deloc un lucru rău, ci dimpotrivă, poate fi benefic pentru ambele părți, dar tendința aceasta se confruntă cu o problemă. Problema pentru un Sanhedrin care caută să obțină recunoaștere și donații de la creștini și de la musulmani pentru reconstrucția celui de al Treilea Templu la Ierusalim, este: cum se raportează acesta la întrebarea dacă Yeshua (Iisus Christos) este Mesia sau nu, respectiv dacă Mahomed este cel mai important profet al Dumnezeului unic sau nu? Cei care cred că Yeshua este Mesia (creștinii), cum vor putea fi acceptați să participe activ la ritualul iudaic? Sau, cu alte cuvinte, cum este posibil un altfel de ecumenism, sub conducere iudaică, în cadrul căruia să poată fi acceptați și creștini, precum și popoare de alte religii? Problema a fost rezolvată în stil talmudic, printr-un distinguo.

5. Înaltul Consiliu al Fiilor lui Noe

Un Departament din cadrul Sanhedrinului reînviat, alcătuit dintr-un număr de șapte mari rabini, se numește Înaltul Consiliu al Noahizilor (Fiii lui Noe) și a rezolvat problema în felul următor. A elaborat și dat publicității, la Ierusalim pe 10 decembrie 2018, o „Declarație către toate popoarele lumii”, în care popoarele sunt chemate să vină la Ierusalim ca să venereze Dumnezeul Vechiului Testament în ritualul mozaic și, concomitent, să transfere toată puterea religioasă, politică și juridică a lumii la Ierusalim, unde se propune înființarea unei organizații mondiale de gen ONU, dar pe fundamente biblice, precum și a unei Curți de Justiție mondiale după modelul celei de la Haga [13]. Momentan, problema recunoașterii lui Yeshua ca Mesia este reinterpretată și apoi pusă între paranteze. Mai importante sunt condițiile obligatorii pe care trebuie să le întrunească ne-evreii pentru a participa la ritul mozaic împreună cu evreii, anume respectarea Celor Șapte Porunci ale lui Noe.

Aceste șapte porunci ale lui Noe sunt: (1) Shefichat damim  – Să nu ucizi. (2) Gezel – Să nu furi. (3) Avodah zarah – Să nu te închini la idoli (dumnezei falși). (4) Gilui arayot – Să nu fii imoral sexual (angajat în incest, sodomie, bestialitate, castrare și adulter). (5) Birkat Hashem – Să nu iei numele lui Dumnezeu în deșert. (6) Dinim – Să respecți legile (să ai Curți de Justiție și Justiția să fie aplicată în mod corect). (7) Ever Min HaChai – Nu mânca o parte a unui animal viu.  Prin urmare, oricine primește toate aceste șapte reguli în mod solemn în fața unei curți rabinice are un statut special în iudaism. Chiar dacă nu sunt evrei, ei au intrat într-un „parteneriat deplin” cu evreii în serviciul lui Dumnezeu și pot sluji la Templu împreună cu evreii.

În Declarația Consiliului Fiilor lui Noe [14] se spune, între altele: „Numele Israel, prin care Iacov a fost chemat și toți urmașii săi după el, indică legătura poporului Israel cu Creatorul și această legătură este întărită și prin cântatul Cântului lui Dumnezeu, care se realizează prin Cartea Psalmilor. Scopul cel mai înalt al cântecului este să laude pe Creator […].
1. Toată omenirea trebuie să se pregătească pentru ziua în care Domnul va împărăți în Sion, când popoarele vor face pelerinaje la Ierusalim pentru a lua parte la slujirea din Templu.
2. Învățații ne spun că lumea se sprijină pe trei stâlpi. Pe Tora, pe slujirea la Templu și pe faptele bune ale dragostei. Fără slujirea la Templu, lumea e ca un tron care stă pe două picioare.
3.  Suntem foarte aproape de ziua pe care profeții lui Israel au anunțat-o, în care Dumnezeul lumii, Creatorul a toate, va fi chemat de către lume cu numele Dumnezeului lui Israel, deoarece numai Israel a rămas atașat de El.
4. Omenirea a creat religii precum creștinismul și islamul ca instrumente de-a lungul istoriei pentru a apropia omenirea de această zi, când toată lumea Îl va recunoaște pe Dumnezeul lumii descoperit pe Muntele Sinai.
5. Chemarea lui Dumnezeu de a întoarce poporul Său în țara Sa va demonstra că credința unor națiuni că Israel a fost în exil ca pedeapsă este greșită. Exilul a existat doar pentru ca Israel să servească drept exemplu popoarelor de slujire a lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost exilul, Mahomed nu l-ar fi cunoscut pe Dumnezeu și ar fi fost idolatru ca și ceilalți frați ai săi. Dacă nu ar fi fost evrei în Roma, aceștia ar fi rămas idolatri până astăzi. Tora a fost tradusă în greacă și popoarele au copiat cuvântul lui Dumnezeu pentru că existau evrei în exilul egiptean.
6. A venit momentul ca poporul Creatorului să revină în țara sa, iar de aici lumina să se răspândească în întreaga lume. Iar când o vom merita, când Templul va fi restaurat și construit pe locul său, atunci toate popoarele vor realiza și mai mult că a venit momentul să I se închine lui Dumnezeu. Criza religiei de astăzi este o pregătire pentru adevărata adorare a lui Dumnezeu.
7. În concluzie, oricine dorește să ne însoțească, să ne fie partener în slujirea lui Dumnezeu și să aibă legături cu poporul nostru, trebuie să creadă în Dumnezeul descoperit pe Sinai și să fie ca poporul lui Israel, care a fost prezent acolo, și a rămas până astăzi prezent. Vedem lucrarea lui Dumnezeu clar în minunea creării statului Israel, care a renăscut la două mii de ani după distrugerea sa. Tuturor celor ce ne însoțesc le revine sarcina să încerce tot posibilul pentru a răspândi credința potrivit profeților, așa cum evreii au păstrat și respectat cuvintele acestora, și să prevină răspândirea religiilor făcute de oameni. Cei care fac acest lucru trebuie să îi ajute pe evrei să respecte ceea ce Dumnezeu le-a poruncit. Dumnezeu cere de la evrei mult mai mult, mai mult decât a cerut popoarelor, dat fiind faptul că evreii vor sluji ca preoți ai umanității. Iar celelalte popoare nu ar trebui să încerce să influențeze poporul lui Dumnezeu să accepte religiile lor” [15].

Secretarul Sanhedrinului, Rabinul Dov Stein vorbește chiar despre nevoia de a desființa Organizația Națiunilor Unite, care este depășită de evoluțiile din lumea contemporană și de a o înlocui cu o organizație controlată de un Sanhedrin dispus să colaboreze cu toate națiunile lumii. „Acum trăim într-o perioadă când amenințările sunt globale și nu se limitează la o singură țară. Acest lucru este valabil pentru arme, probleme de mediu și chiar probleme sociale. Soluțiile trebuie să provină dintr-un efort universal. Organizația Națiunilor Unite a eșuat în mandatul său, prin respingerea lui Dumnezeu ca Creator și a Legilor lui Noe ca fiind legi comune tuturor oamenilor […]. Trebuie să reeducăm lumea pentru a aborda aceste probleme. Avem nevoie de o organizație universală care să se întoarcă la Biblie, să reeduce lumea. Aceasta nu este o inițiativă religioasă. Aceasta este o inițiativă națională, cu fiecare națiune care aduce aspectul său special, toate națiunile care se reunesc la Ierusalim, unde a fost creată lumea” [16]. La fel ar sta lucrurile și cu Curtea Internațională de Justiție de la Haga, care ar trebui reconstruită pe principii biblice. Cele mai importante instituții internaționale de azi, cea politică (ONU) și cea juridică (Curtea Internațională de Justiție) ar trebui regândite și mutate la Ierusalim, să funcționeze sub autoritatea Templului.

6. Comentarii la Declarația Consiliului Fiilor lui Noe

(a) Declarația ne arată clar că poporul evreu de azi își asumă explicit o misiune mesianică, pe baza profeților vetero-testamentari, de răspândire în întreaga lume a învățăturii biblice mozaice. Baza se află în profeția lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare și peste cei ce locuiesc în umbra morții lumină va răsări (IX, 2) [17], precum și în capitolul 56 din același profet, care se referă la chemarea tuturor popoarelor la mântuirea adusă de Mesia. (b) Această misiune cheamă toate popoarele la împreună-slujirea Aceluiași Dumnezeu, fără a fi nevoie ca ele să fie convertite la iudaism, în baza respectării poruncilor legii morale a lui Noe [18], fiind de ajuns faptul că Îl recunosc pe Dumnezeul Vechiului Testament ca Dumnezeu adevărat. (c) Tot exilul de două mii de ani al poporului evreu nu a fost, cum se susținea în Evul Mediu creștin, o pedeapsă de la Dumnezeu pentru poporul evreu, ci dimpotrivă o misiune dată acestui popor, de pregătire a popoarelor lumii pentru a accepta adevărata religie. (d) Creștinismul și Islamismul sunt două religii care au fost create în scopul de a pregăti lumea pentru ziua în care mozaismul va fi religia universală a întregii omeniri. Deci, invers față de cum sunt concepute lucrurile în religia creștină: nu Mozaismul este o pregătire a lumii pentru primirea Creștinismului, ci invers. (f) Criza actuală a religiilor este o pregătire pentru adevărata adorare a lui Dumnezeu, pe care o va aduce instaurarea unei religiei Mozaice universale la Ierusalim, pe muntele Sion. Ateismul și materialismul ar putea fi considerate ca pregătitoare pentru noua religie Mozaică, s-ar putea spune chiar că au fost create intenționat, cu scopul de a slăbi celelalte religii, în așa fel încât popoarele să fie pregătite pentru a primi o nouă spiritualitate. (g) Rabinii evrei vor fi viitorii preoți ai întregii umanități. Cheltuielile legate de întreținerea lor, a Templului, a Sanhedrinului cu departamentele sale și cu instituțiile subordonate vor cădea în sarcina tuturor națiunilor care vor respecta poruncile lui Noe.
Prin urmare, de aici înainte problema ecumenismului se va pune altfel. Până acuma se vorbea de ecumenism ca despre un ideal de unire a tuturor creștinilor. Acuma, prin recenta Declarație a Sanhedrinului din 10 decembrie 2018, toți creștinii sunt invitați să participe la cultul restaurat al celui de-al Treilea Templu, ca în adevăratul ecumenism, în calitate de parteneri ai evreilor care se închină Aceluiași Dumnezeu unic, revelat pe Muntele Sinai. În consecință, ce viitor ar putea să mai aibă Creștinismul? Sau problema ar putea fi pusă altfel: cum este posibilă împăcarea tuturor, evrei și neevrei, în ideea mesianică? Deocamdată, răspunsul este negativ, atâta timp cât evreii și creștinii înțeleg prin Mesia lucruri diferite [19]. Dar este posibilă oare o reducere a divergențelor și o apropiere a pozițiilor, până la ajungerea la un numitor comun? Se pot oare construi punți de legătură între Iudaism și Creștinism, fără a fi însă compromisă Evanghelia? Și dacă da, cum anume?

Prof. Univ. Dr. Nicolae IUGA

Foto: Miya Kosei

[1] Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008.

[2] Idem, p. 62.

[3]  Nicolae Iuga, Bisericile creştine tradiţionale spre o Etică globală, Ed. Grinta, Cluj, 2006, p. 53.

[4] Mircea Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, vol. II, ESE, Bucureşti, 1986, p. 328.

[5] S.P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Ed. Antet, Bucureşti, 1999, p. 453.

[6] https://en.wikipedia.org/wiki/Sanhedrin

[7] https://israelnews.arutzsheva

[8] http://en.hamikdash.org.il/about/we-need-your-support/the-70-years-israel-redemption-temple-coin

[9]  https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seduction-and-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

[10] https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seduction-and-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

[11] https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seduction-and-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

[12] https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-mozaismului

[13] http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/90646

[14] Adam Eliahu Berkowitz în:  https://www.breakingisraelnews.com/117830/70-nations-hanukkah-altar-third-temple

[15] https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-mozaismului Traducerea în limba română a Declarației a fost preluată după administratorul acestui site, Mihai-Silviu Chrilă.

[16] https://www.breakingisraelnews.com/116619/sanhedrin-jerusalem-mayor-temple

[17] După Tora, Ed. 2004, Londra.

[18] Mihai-Silviu Chirilă în: https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-mozaismului

[19] https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seduction-and-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.

În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul…

Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene.

În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei. Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii.

Apoi, în perioada comunistă, localitatea a devenit o „citadelă” industrială, practic o imensă fabrică-dormitor cu puţine facilităţi urbane, iar după evenimentele din 1989 a intrat într-o perioadă oscilantă, azi părând a fi mai degrabă un „sat” imens (ori, mai degrabă, o mahala).

De prin anul 2008 încoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se îmbracă ţărăneşte de câte ori are ocazia. Şi el, şi nevasta, şi copiii. Şi mai mestecă şi cu polonicul în gulaş sau mămăligă, în faţa camerelor de luat vederi. Deşi nu este ţăran autentic, care ştie să altoiască un pom, să bată coasa, să mulgă vaca sau să horească cu un simţ nativ, el se încăpăţânează să o facă pe ţăranul.

Iar după primar, se iau şi ceilalţi: unii consilieri şi funcţionari locali îmbracă „cămeşa” tradiţională la festivaluri ori în delegaţiile în străinătate (i-aţi putut vedea, nu demult, în Italia). Ca şi cum ar fi fost trimişi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalităţii.

Ce nu înţeleg eu, este de ce aleşii din această categorie se încăpăţânează să reprezinte Sighetul, în loc să-şi ia buletin de Călineşti sau de Ieud. Au văzut ei, oare, cum arată şi cum se comportă primarii şi consilierii din oraşe precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate că ar trebui să se inspire de acolo… Altfel zis, şi Sibiul are periferii rurale, este mărginit de sate tradiţionale săseşti sau româneşti (Mărginimea) şi are un Muzeu al Satului excepţional, dar n-am văzut ca primarul şi consilierii sibieni să se dea drept ţărani…

 „Cât îi Maramureşu’/ Nu-i sat ca Sighetu’ „

Casa de Cultură şi Şcoala de Artă din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am aştepta să se promoveze mai întâi cultura urbană şi apoi pe cea rurală, au dat-o aproape total pe „tradiţii”, cu excepţia dansului de societate, a claselor de pictură-grafică, pian-orgă şi chitară-tobe-canto. În rest, cultura subvenţionată din bugetul venerabilului municipiu înseamnă zgărdane, taragot-saxofon, ceteră, zongură, hore şi învârtite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet în care majoritatea locuitorilor se trag de la ţară, dar… Nimeni n-a mai pus în scenă de ceva vreme vreo piesă de teatru, iar despre fanfara oraşului şi orchestra semi-simfonică auzim doar poveşti vechi de ani de zile. Mai are rost să vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?!

Muzeul Maramureşului se bazează într-o proporţie covârşitoare pe „tradiţii” şi pe notorietatea Muzeului Satului, în afara unor activităţi specifice de la Casa Elie Wiesel, secţiile de Istorie şi de Ştiinţele Naturii şi a organizării câtorva expoziţii de artă pe an. Elementele de istoria artei şi de evoluţie a habitatului urban, aspectele de civilizaţie şi cultură maghiară sau germană ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie în spate, par să nu stârnească interesul acestei instituţii. Iar singurele cărţi de istorie şi civilizaţie a Sighetului de până acum au fost scrise de către cercetători independenţi, neafiliaţi la vreo instituţie publică municipală.

Cele mai importante festivaluri şi concerte susţinute financiar de administraţia locală fac parte tot din categoria „rural”: „Paşte tradiţional în Muzeul Satului”, Festivalul tradiţional pentru copii „Am fo’ ş-om fi”, Festivalul de Datini de Iarnă etc. Până şi de Ziua Oraşului ori la Festivalul de Poezie, sunt puşi să performeze pe scenă cântăreţi populari, ca la „Fiii Satului” de la ţară…

Sigur, anumite asociaţii culturale organizează concerte, spectacole, vernisaje şi lansări de carte, însă aceste binevenite iniţiative private nu pot substitui letargia instituţiilor publice.

Pe de altă parte, municipalitatea a luptat serios să închidă anul trecut cea mai importantă Şcoală gimnazială de Muzică şi Arte Plastice din nordul României (gratuită, nu cu taxe, precum Şcoala de Artă a Centrului Cultural şi specializată pe muzică cultă, nu populară!), motivând că Sighetului îi ajung şcolile pe care le are. Primarul a mai încercat să scape şi de Casa Elie Wiesel, apelând la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanţi oameni de cultură şi artă eminamente urbană, care nu au fost însă înlocuiţi de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor şi Caius Lugojan. Şi aşa, mahalaua a mai câştigat ceva teren…

Oamenii de litere şi practicanţii artelor culte din urbe duc o viaţă grea, numărul iubitorilor de cultură şi piaţa de artă restrângându-se pe an ce trece, chiar dacă, lăudabil, Primăria a acceptat să expună în sediul propriu lucrări realizate de majoritatea artiştilor locali. Grav este însă faptul că Sighetul nu are, precum alte oraşe, un program anual, transparent şi cinstit, de finanţare publică a proiectelor independente culturale şi artistice.

Ieşind din domeniul cultural, observăm că orăşenii veritabili, cei care au cel puţin două-trei generaţii de urbanitate în spate şi o educaţie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind înlocuiţi cu săteni cu bani reveniţi de la munca din străinătate, care vor să devină „domni” peste noapte, fără a mai pierde vremea cu şcolile adevărate şi cu bunele maniere.

„Ţăranii” cu buletin de oraş

Ei sunt cei care dau trendul de transformare a oraşului într-un mare „sat”/mahala, în care să se simtă „acasă”. Unii dintre aceştia, mutaţi pe selecta (cândva) stradă M. Eminescu au cerut să le fie tăiaţi copacii din faţa caselor, că îi deranjează! Ei au de fapt oroare de spaţiile verzi de care au fost înconjuraţi în copilărie, de iarba pe care era musai să o cosească, de copacii pe care erau obligaţi să-i cureţe primăvara, preferând acum, ajunşi liberi şi cu bani, betonul… Şi nimeni nu le spune că sunt penibili!

La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din faţa Memorialului – cel mai vizitat muzeu din nordul României (deşi nu vinde deloc „tradiţii”!), meşteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet…) vând, la tarabe de lemn pseudo-tradiţionale, costume, icoane, fuse, sculpturi în lemn şi alte elemente de artă şi artizanat rural, nicidecum piese de artă cultă…

Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a  arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat… Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute..

Trebuie subliniat că ruralizarea Sighetului nu a început de ieri, de azi, ci are rădăcini mai vechi. Începutul l-a făcut administraţia de după 1920, care a determinat plecarea multor maghiari în Ungaria şi care a dat liber mutării ţăranilor în oraş. După 1950-1960 a avut loc marele şoc, odată cu decimarea comunităţii evreieşti şi cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutaţii demografice cum n-au mai existat vreodată.

Doar în anii 1960-70, în nou construitele blocuri de locuinţe din Sighet s-au mutat cca 10 mii de foşti ţărani deveniţi, peste noapte, lucrători în industrie, oraşul devenind locuit în majoritate de către persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunităţii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, după 1990, numărul lor să scadă la aproape jumătate.

Apoi, mai ales după 2007, au început să apară tinerii din mediul rural, trecuţi (fie ei înşişi, fie părinţii lor) prin frustrările din Occidentul unde au economisit suficient încât să-şi dorească condiţii de viaţă mai bune decât prin satele lor. Doar la Sighet există, de bine-de rău, un spital, cabinete medicale şi stomatologice, o extensie universitară, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, cluburi sportive, cluburi şi restaurante, servicii de fitness şi întreţinere corporală, asfalt, apă, canal, internet şi gaze naturale. Deci, faţă de condiţiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva! 

Ce avem, aşadar, azi? Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele.

Şi ce dacă? Păi contează enorm, căci nimeni nu va veni vreodată la Sighet ca într-un mare sat tradiţonal, căutând ferma cu vaci, porci şi găini în bătătură pe care o va găsi de altfel în satele învecinate, ci se va aştepta ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. Investitorii străini caută oraşele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT şi nu gatere ori uzine de prelucrare primară a lemnului, precum în comune…

Ori, adevărul arată puţin diferit, nu? Ia faceţi voi o plimbare de seară prin Piaţa Libertăţii şi curţile acesteia, ca să înţelegeţi la ce mă refer…

Sau, greşesc eu şi vă simţiţi cumva ca într-un oraş istoric din Uniunea Europeană a anului 2018?! Dacă e aşa, îmi cer scuze!

În încheiere, iată un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988:

„Între 1967-1982 populaţia urbană a crescut de la 6 la 12 milioane… smulşi din obiceiurile şi din tradiţiile satului, deveniţi dominanţi ca număr, ca lipsă de cultură şi civilizaţie, în toate oraşele României. Prezenţa lor de indivizi nepregătiţi să devină orăşeni peste noapte, needucaţi, bădărani, necizelaţi, a pocit faţa oraşelor României, a degradat şi a coborât nivelul de civilizaţie urbană românească la nivel de promiscuitate şi vulgaritate. O acţiune de „urbanizare” forţată ca la noi a dus la consecinţe catastrofale asupra nivelului de viaţă socială, coborând la nivel de mahala, de înlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu bădărănia, mitocănia, înjurăturile, scuipăturile pe unde apucă, fumatul în lifturi, statul cu pălăria sau cu căciula în cap în instituţii, nepoliteţea, murdăria, completa lipsă de simţ civic, lipsa de respect pentru spaţiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai bună condiţie din toate oraşele ţării, de cele mai felurite meserii şi vârste, au părăsit definitiv minunata şi altădată binecuvântata noastră Românie. De aceea aproape că te ruşinezi să te porţi civilizat când eşti copleşit şi sufocat de mitocănimea devenită predominantă în societatea românească… cei ce ne conduc nu schiţează nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevărată a gradului de civilizaţie al ţării, pentru că şi ei înşişi sunt complet lipsiţi de cultură, agramaţi, ascunzându-şi în maşinile lor negre ruptura totală faţă de popor. Cum să faci civilizaţie când tu însuţi eşti ultimul dintre inculţi… familia nu ţi-a transmis nimic… apoi ai trecut peste toate treptele civilizaţiei şi culturii şi dintr-o dată te-ai trezit sus de tot?”

(G. Leahu, „Arhitect în epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, p. 181-182)

© Teofil Ivanciuc, aprilie 2018

sursă articol: https://teofil-ivanciuc.weebly.com/

foto: Miya Kosei

De pe malul Izei și Tisei în deșertul Omanului. Temerarul SIGHETEAN Radu Roman concurează la a V-a ediție a “Oman Desert Marathon“.

Sigheteanul Radu Roman, polițist de frontieră în cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației, are o pasiune „extremă” practicată în timpul liber: alergarea de anduranță. Maratoanele și ultramaratoanele întinse pe zeci de kilometri de asfalt sau pe poteci de munte în condiții extreme. În ultimii doi ani și-a intensificat participările la competiții interne și internaționale, dintre care amintim: Maratonul Internațional Cluj-Napoca 2016 și 2017, Ultramaratonul Transylvania 50 k – Munții Bucegi 2016 și 2017. Maratonul Internațional Lacul Maggiore – Italia 2016, Semimaratonul Rakvere – Estonia 2016, Maratonul Internațional Emporio Armani Milano – Italia 2017.

Radu Roman își propune să participe în luna noiembrie a acestui an la ultramaratonul “Oman Desert Marathon” aflat la a V-a ediție găzduit de Sultanatul Oman. Acest maraton reunește anual aproximativ 80 de alergători din toate țările mapamondului, într-o cursă de anduranță în deșert, pe o distanță de 165 de km, în 6 etape/zile. Pe parcursul celor 6 etape ale competiției, fiecare participant trebuie să-și asigure subzistența și sacul de dormit, organizatorii punând la dispoziție doar apa potabilă și materialele de campare.

Pentru a-și împlini visul de a reprezenta Sighetul și instituția din care face parte, pe harta lumii „a alergărilor de anduranță”, Radu are nevoie de susținere financiară pentru a acoperi o parte din cheltuielile de deplasare și înscriere. În speranța că va fi auzit de potențialii sponsori, am decis să îi ascultăm și să îi popularizăm povestea din spatele pasiunii pentru acest sport extrem.

Salut, Sighet!: Care sunt atuurile unui polițist de frontieră pentru practicarea maratonului?
Radu Roman: Îmi desfășor activitatea de aproximativ 12 ani în cadrul Poliției de Frontieră Române, perioadă care m-a format atât din punct de vedere profesional, fizic cât și mental. Printre atuurile dobândite în cariera mea, principalele ar fi: rezistența la efort fizic și psihic, seriozitatea, perseverența și… spiritul de aventură.

Salut, Sighet!: De unde pasiunea pentru sportul acesta din zona extremă?
Radu Roman: Totul a început din dorința de a avea un stil de viață sănătos și de a ieși din zona de confort. Am început cu alergări pe distanțe scurte și medii, după care s-a născut dorința de a-mi depăși limitele în cadrul unor probe pe distanțe lungi și în condiții extreme (maratoane și ultramaratoane pe asfalt și în zone muntoase cu altitudini de peste 2.000 m în condiții de vreme și relief dificil).

Salut, Sighet!: Pasiunea pentru acest sport o mai au și alți polițiști de frontieră?
Radu Roman: Da, pregătirea fizică are un rol important fiind esențială în activitatea fiecărui polițist de frontieră. Am mai mulți colegi care practică acest sport, alergarea pe distanțe mari devenind “virală“ în rândul colegilor.

Salut, Sighet!: Din datele pe care le deții, au mai participat români la “Oman Desert Marathon”?
Radu Roman: Din datele de pe site-ul competiției nu rezultă participarea unor competitori români.

Salut, Sighet!: Care sunt “pericolele” pe care și le asumă un ultramaratonist?
Radu Roman: Pheidippides (grecul care a alergat primul maraton) a făcut „check-out-ul”, iar Einstein zicea că „e o nebunie să faci lucrurile la fel și să aștepți rezultate diferite” – epuizarea fizică și psihică determinată de deshidratarea severă, scăderea glicemiei, dureri musculare severe și alți factori „care pândesc după colț”.

Salut, Sighet!: Pentru ce “lupți” la ultramaratonul de la Oman: faimă, distracție, bani?
Radu Roman: Am convingerea că niciun participat la o asemenea probă nu își propune un asemenea scop. În primul rând, consider competiția o luptă dată cu sinele, de a-ți depăși barierele fizice și psihice prin terminarea etapelor. Fiecare “finish“ reprezintă suportul unui început.

Salut, Sighet!: În ce constă pregătirea pentru participarea la maratonul Sultanatului Oman?
Radu Roman: Pe cât posibil voi încerca să mă antrenez în condiții de vreme cu temperaturi ridicate, pe distanțele prevăzute în etapele de concurs (21 km – etapa 1, 25 km – etapa 2, 29 km – etapa 3, 28 km – etapa 4, 42, 195 km de noapte – etapa 5 și 20 km – etapa 6), cu rucsacul de competiție (aprox. 15 kg).

Salut, Sighet!: Cu ce situații limită/extreme te-ai confruntat până acum?
Radu Roman: Păi, ar fi așa, câteva date tehnice la întâmplare – start la temperatură de 15 grade Celsius, altitudine de aprox. 900 m, pe parcurs la altitudinea de 2.000 m ninsoare viscolită și temperatura de -5 grade Celsius; la altitudinea de 1.800 m ploaie cu grindină și un parcurs în condiții de umezeală cu întreg echipamentul leoarcă; finish în stare de hipotermie cu dureri musculare severe. Ajung? (râde)

Salut, Sighet!: Câștigătorii de la ultramaratonul din Oman vor fi recompensați cu cantități însemnate de apă sau/și cu… diplome de participare?
Radu Roman: Da! Dacă putem considera o recompensă, organizatorii pun la dispoziția alergătorilor „lichidul vieții” pe întreaga desfășurare a concursului (atât în punctele de control, cât și în locurile de campare). Cât privește diploma de participare și medalia de finisher, sub rezerva modestiei, să lăsăm savoarea momentului pentru data de 23.11.2017.

Salut, Sighet!: Care e „rețeta” financiară a participării la maratonul Omanului?
Radu Roman: Taxa de participare 1.200 de euro, transportul pe ruta Sighet – Cluj – București – Istanbul – Muscat și retur aprox. 4.000 lei, echipament sportiv adecvat condițiilor de deșert și produse de subzistență minim 2.000 kcal/zi/6 zile, aprox. 2.000 lei.

Salut, Sighet!: Cum și prin ce mijloace vei promova potențialul sponsor?
Radu Roman: Voi purta unui sticker personalizat pe echipamentul de concurs.

Salut, Sighet!: Cum percep colegii tăi „aventurile” tale maratoniste?
Radu Roman: În rândul colegilor sunt văzut ca un performer și primesc multă pozitivitate din atitudinea lor încurajatoare.

Salut, Sighet!: Dar familia ta cum apreciază pasiunea pentru cursele de maraton?
Radu Roman: Familia m-a sprijinit moral, dar și financiar, înțelegându-mi hobby-ul, acceptând programele prelungite de antrenament și deplasările la competiții.

Salut, Sighet!: Știm că ești prieten bun cu celebrul fotograf Miya Kosei. Nu te-ai gândit la o participare sigheteană la maratonul de la Tokyo și la un fotoreportaj pe care să ți-l dedice Miya Kosei?
Radu Roman: Cum am mai spus, fiecare finish reprezintă pentru mine un început, sper ca finishul din Oman (Asia Mijlocie) să mă aducă mai aproape de un posibil maraton nipon (Tokyo sau Nara).

Salut, Sighet!: Ce iubești/preferi: muntele, deșertul sau marea?
Radu Roman: Iubesc răsăritul soarelui și briza mării, ozonul de pe crestele munților, dar și nisipul fierbinte.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu! Noi, „Salut, Sighet!”, te vom susține și te vom sprijini după puterile noastre! Îți dorim mult, mult succes, sperăm să-ți găsești sponsori puternici și… ne gândim să transmitem fotoreportaje din fiecare zi a competiției din Oman!
Radu Roman: „Salut, Sighet!” vă mulțumesc pentru ocazia acordată de a-mi face cunoscută povestea și promit sponsorilor să ne regăsim în cadrul fotoreportajelor dumneavoastră din fiecare etapă a competiției.

Brîndușa Oanță & Ion Mariș