Sighetul continuă să uimească (doar?!) pe plan… cultural. Am constatat acest lucru după două zile consecutive cu lansări de carte, la începutul lunii iulie a.c.
Vineri, 07 iulie 2023, la Centrul Cultural Episcopal din Sighet am fost prezent la o interesantă lansare de carte (este concluzia pe care mi-am însușit-o după ce-am ascultat pledoariile celor care au prezentat volumul de debut al sighetencei Mona Șimon, medic în Franța). La momentul lansării încă nu citisem „Locul unde mai trăia ziua” (mie-mi place titlul!), dar din intervențiile „la subiect” ale celor care au citit și recenzat cartea m-au convins că este valoroasă și – mai ales – cred că reprezintă doar începutul într-ale scrisului pentru Mona Șimon. (Îmtre timp am reușit să citesc romanul.)
Pentru că despre carte am publicat articole (analiză & recenzie) în ziarul nostru online, voi încerca să o „provoc” pe Mona Șimon într-o discuție mult mai… personală. Pentru a descoperi cine este Mona Șimon am convenit să discutăm deschis, informal.

Ion Mariș (IM): Ce amintiri are Mona Șimon din „perioada” sigheteană?
Mona Șimon (MȘ): O mulțime! Sunt născută și crescută în Sighet. Copilăria și adolescența sunt perioade pe care nu le poți uita. Bucuria, inocența, prieteniile, primele iubiri, vindecarea, devenirea mea, toate s-au petrecut în acest oraș, pe care mereu îl voi numi acasă. Am amintiri comune cu toți cei din generația mea – cei născuți în anii ’80/’90 – scăldatul în Iza la „cioată”, serile de sâmbătă seara de la Studio, jocurile copilăriei pe care le transformam în adevărate competiții între cartiere, verdele Solovanului vara și albul săniușului de pe cărările lui iarna, dar păstrez în suflet și amintiri personale, strâns legate de oamenii pe care i-am întâlnit atunci și alături de care am crescut. Toate au farmecul lor și ar putea începe cu eternul „A fost odată…”.

IM: Avea eleva de la Liceul „Dragoș – Vodă”, din acei frumoși ani, preocupări literare?
MȘ: Lectura a fost din copilărie o pasiune pentru mine. Am fost binecuvântată cu dascăli minunați, care m-au văzut pe mine cu adevărat, nu doar un alt elev așezat într-o bancă oarecare și care, de-a lungul timpului, mi-au cultivat fiecare în parte acest drag de cuvânt pe care, se pare, l-au putut foarte ușor observa la mine.
În liceu, deși eram dedicată studiului chimiei – o altă pasiune – participări la Olimpiade și pregătire pentru admiterea la facultate, literatura făcea mereu parte din mine. Am organizat un club de carte – îmi vine să râd – pe care îl țineam prin telefon. Telefonul fix! Eram înscrise patru persoane, alegeam o carte pe care urma să o citim într-o săptămână sau două și pe urmă discutam impresiile de lectură cu fiecare participant, pe rând, la telefon. Iar a doua zi, în pauza mare, continuam. Nu îmi amintesc nicio perioadă din viața mea, cu excepția copilăriei mici, în care să nu fi avut o carte începută, să nu fi citit măcar câteva rânduri.

IM: După absolvirea liceului ați urmat UMF Cluj Napoca – Facultatea de Medicină. De ce în această… direcție?
MȘ: Alegerea a venit cumva firesc. Nu pot spune că mi-am dorit asta, nu știam ce îmi doresc. Sincer. Suntem tineri, atât de tineri, și ne vedem nevoiți să luăm una dintre cele mai importante decizii din viață. A răspunde efectiv la întrebarea: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” nu este așa de ușor. Am decis din inerția parcursului meu de până atunci. Absolventă a profilului de „Chimie-Biologie”, având o afinitatea reală pentru aceste domenii, mi s-a părut natural să mă îndrept spre o facultate de profil. Am cochetat puțin cu idee de a mă axa doar pe chimie, ca până la urmă să aleg Facultatea de Medicină Generală, pentru că… nu știu. Pentru că aveam 18 ani și în acel moment părea o alegere bună.

IM: Ce/ cine v-a determinat să părăsiți România și să alegeți Franța pentru practicarea medicinei? A rămas medicina o opțiune?
MȘ: Personal consider că fiecare absolvent de medicină se gândește la posibilitatea de a profesa în străinătate. Unii decid de la bun început că nu este o soluție potrivită pentru ei, alții își doresc doar să se perfecționeze și pleacă pentru o perioadă determinată, iar o parte încearcă marea cu degetul și își clădesc o nouă viață în afara României. Noi am luat decizia de a pleca din mai multe motive personale și deocamdată nu regretăm. Franța a fost o opțiune optimă pentru noi, prin prisma specializărilor pe care ni le-am ales. Soțul meu e medic specialist în Medicina Muncii, iar eu îmi începusem specializarea pe Medicină de Laborator. Aici, în Franța, aceste domenii din medicină sunt practicate la un nivel excelent, exact așa cum ne-am fi dorit să se întâmple și în țară, însă din păcate încă nu este cazul, în special când vine vorba de Medicina Muncii. În plus, studiile ne-au fost pe deplin recunoscute, România și Franța fiind țări semnatare ale declarației de la Bologna, iar limba ne era cunoscută.
Medicina va rămâne mereu o opțiune, însă nu pentru moment. Nu acum. Acum îmi ofer șansa de a-mi îndeplini visul de a fi scriitor cu normă întreagă, dacă îmi permiteți exprimarea.

IM: Desigur că aveți autori/ scriitori preferați, poate… modele. Ce „favoriți” români și/ sau străini – din domeniul literaturii – aveți?
MȘ: Lista este foarte lungă. Scriitorii români preferați sunt: Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Victor Ion Popa, Ion Agârbiceanu, Eugen Barbu, Andreea Răsuceanu, Simona Poclid, Suzănica Tănase, Em Sava, Tatiana Țîbuleac și alții. Se scrie foarte bine azi, trebuie doar să scoți la iveală literatura de bună calitate, care este acoperită strident de maculatură.
Scriitorii străini preferați sunt: Émile Zola, John Steinbeck, Jack London, Boris Vian, Edgar Alan Poe, Arthur C. Clarke, Charlotte Brontë, Fredrik Backman, Guzel Iahina. Iar dacă e să numesc un model de scriitor pentru mine e John Steinbeck, iar romanul meu de căpătâi este Jane Eyre.

IM: Lansarea primului dumneavoastră roman la Sighet a produs o oarecare „rumoare” în comunitatea locală. A fost primit foarte bine, s-a discutat despre acest debut favorabil și totul pare de bun augur. Cum, de unde sau – astfel spus – ce v-a inspirat în alegerea interesantei construcții epice?
MȘ: Aș vrea să vă pot oferi un răspuns elaborat, dar adevărul e că nu știu exact. Romanul este ideea mea îndrăzneață, visul meu împlinit. A luat naștere după o muncă de aproape cinci ani, nu a fost un traseu ușor. M-am împotmolit adesea, am avut nenumărate îndoieli, am scris, șters și rescris de foarte multe ori. Știam cu certitudine ce vreau să transmit cititorilor, însă a fost un drum lung până am descoperit și cum să o fac.
Ideea romanului mi-a venit din iubire. Am spus-o în mai multe rânduri, am avut privilegiul de a fi înconjurată de oameni în vârstă, oameni demni, buni, verticali, adevărate modele pentru mine, dar a căror agonie a fost un chin, aș spune chiar atroce. Cartea este și un omagiu adus lor.

IM: Ce planuri în direcția „scriitoricească” are Mona Șimon?
MȘ: Vreau să continui să scriu. Iubesc să fac asta, simt că este menirea mea, poate părea pretențios spus, dar cred în visuri împlinite și în bucuria de a munci și a face ceva care îți place din tot sufletul. Visez să am mai multe cărți care să îmi poarte semnătura, îmi doresc să evoluez, să îmi îmbunătățesc scriitura și să ajung momentul în care voi spune cu mâna pe inimă: Sunt scriitor!

IM: Deși sunteți stabilită în Franța, sunteți la curent cu viața culturală a orașului nostru? Mai prezintă „interes” pentru dumneavoastră?
MȘ: Urmăresc cu interes ce se întâmplă în Sighet pe plan cultural, deși, recunosc, nu atât de mult pe cât mi-aș dori. Dar sper să remediez asta pe viitor.

IM: De ce iubiți Sighetul?
MȘ: Pentru că este și va rămâne întotdeauna acasă.

IM: Vă vedeți și în viitor scriind doar în limba română. Sau veți fi tentată, așa cum au făcut mulți scriitori români din diaspora, să „abandonați” limba originară?
MȘ: Nu știu să iubesc, să plâng sau să mă bucur decât în limba română. Și nu aș putea vreodată renunța la cuvântul dor. Tot ceea ce sunt e românește, iar scrisul face parte din mine. Iubesc limba română, iubesc fiecare nuanță a ei, nu mă văd scriind niciodată în alt alfabet decât cel tricolor.

IM: Ați petrecut câteva zile acasă, la Sighet. Spuneți-mi sincer ce nu v-a plăcut aici, la revenirea în orașul… tinereții. Sau, pentru a nu fi „cârcotaș”, ce v-a plăcut?
MȘ: Am revenit în Sighet după foarte multă vreme, de peste 20 de ani nu mai locuiesc în oraș și am fost doar un simplu vizitator la intervale mari de timp, iar de peste 4 ani nu am mai fost în România deloc. Am fost foarte plăcut surprinsă de cum este azi orașul tinereții mele, așa cum, pe bună dreptate, l-ați numit. Există o frumusețe pe care poate localnicii nu o mai observă. Am descoperit un oraș cochet, drăguț, cu foarte mult potențial, evoluat și încremenit în timp totodată, ceea ce îi oferă un farmec aparte. Iar Solovanul și Iza încununează micul nostru târgușor, pe care ar trebui să continuăm să îl iubim și să avem grijă de el. Sighetul este și va rămâne un reper pe harta României și în inimile noastre, ale sighetenilor.
Nu mi-a plăcut lipsa de gospodărie din cartiere, recunosc, și am avut câteva experiențe mai puțin plăcute. Omul sfințește locul, din fericire, iar în Sighet sunt mulți oameni extraordinari, de aceea cred cu tot sufletul că orașul va continua să crească, să evolueze și va fi acasă întotdeauna pentru noi toți.

IM: Mulțumesc pentru timpul acordat și… sper să ne mai vedem la Sighet și cu ocazia altor lansări de cărți, semnate Mona Șimon!
MȘ: Eu vă mulțumesc pentru această minunată ocazie, de a mă dezvălui sighetenilor, și nu numai, și astfel. Da, eu am speranța că ne vom revedea, trebuie să mi-o păstrez, să cred în mine în continuare și să muncesc pentru visurile mele! Ceea ce îi îndemn și pe cititori să o facă pentru ei înșiși, din toată inima!

Ion Mariș

 

Sigheteanca Mona Şimon va ajunge celebră. Poate deveni un nume important în lumea scrisului. Asta e previziunea mea, pe care o voi argumenta mai departe.

În romanul „Locul unde mai trăia ziua” se pune problema dacă eutanasierea poate fi acceptată ca ultimă  posibilitate de a curma suferinţele unui bătrân aflat într-o stare de minimă posibiliate de a recunoaṣte – din când în când – oamenii și locurile din jurul său, de a-și aminti.
Subiectul nu-i nou, nici în domeniul literaturii, nici în cel al formelor juridice și morale pe care le implică întotdeauna înfăptuirea unei asemenea fapte. Autoarea are marele merit că „intră” în personajele romanului și ne înfăţiṣează lumea așa cum o văd ele, deformată, ireală, ciudată, meschină, dură.

Incapabil să-și mai recunoască soţia, cel care trebuie eutanasiat vede (e un fel de a spune…) un personaj ciudat care are grijă de el. Omul-ou. „Era ca un ou cu picioare. Mic ṣi rotund, se legăna uṣor chiar ṣi când stătea nemiṣcat. […]. Pe chip îi sclipeau doi ochi ca două boabe de cafea. […]. Clipea atât de des încât îţi venea să te întrebi dacă apucă să vadă ceva sau doar îi făcea plăcere să-și privească interiorul pleoapelor″ […].„Cine ești, Ulistav? De ce locuiesc cu tine, de când se întâmplă asta ṣi cum se face că ai atâta grijă de mine?”.

Desigur, degradarea a început din copilărie. „Să fi avut cam opt ani […]. Stătea chircit […]. Simţea loviturile repetate de curea care îi spintecau orice fărâmă de putinţă”.

„Cuvintele sunt vocea inimii”- a zis Confucius. Din cele două citate pe care le-am dat până acum, se vede clar că scriitoarea a scris acest roman ascultându-și vocea inimii.

Penelul cuvintelor alunecă armonios pe tablourile pe care suntem invitaţi să le vedem în faţa noastră. Două exemple:
„Se așezau pe veranda casei și, respirând culorile asfinţitului, care se legănau în adierea brizei ca niște cosiţe pe umerii unui curcubeu, își depănau în tăcere toate amintirile”. Şi: „Nu putea zări nimic în jur, doar întinderea galbenă și marea care îl chema cu valurile ei lăptoase, ce frângeau surd verdele lujerilor din calea lui”.

În roman, ziua e un leitmotiv. Unde-i ziuă, unde se face ziuă, există speranţă. Să faci ziua să dureze cât mai mult, să te agăţi de ultimele licăriri ale asfinţitului, să speri astfel până în ultima clipă… „În depărtare, linia orizontului era fisurată pe alocuri de lumini răzleţe. Şi poate e adevărat  că întunericul face lumina să strălucească mai tare, pentru că micile licăriri îi dădeau speranţă, îi arătau calea. […]. Acolo era salvarea. Era singurul loc unde mai trăia ziua și trebuia să răzbată până la el”.
Expresia „locul unde mai trăia ziua” apare de mai multe ori în roman, ordinea cuvintelor poate diferi puţin, dar întotdeauna ziua înseamnă speranţă.

Scriitoarea demonstrează infinite abilităţi în mânuirea cuvintelor. Iar cuvintele, se supun ascultătoare gândurilor, ideilor interesante pe care le-am întâlnit deseori în această carte extraordinară. Un exemplu: „De fiecare dată când se deschidea ușa, era invitat să ia parte la conversaţie. Sau mai degrabă el se înfiltra, între cei doi interlocutori, ca un zid de care sunetele se loveau. Cuvintele hârbuite cădeau pe podea și se adunau într-o băltoacă neagră, care se întindea și trecea pe sub ușă, adunându-se sub patul  lui ca o picătură de mercur ce îi aluneca prin coridoarele minţii”.

Sunt trei personaje importante în acest roman. Toţi trei ajunși la vârste înaintate. Soţul e cel cu probleme grave de sănătate mintală. El trebuie eutanasiat. Soţia și prietenul cel mai bun al soţului iau această hotărâre. Grea… „Fie ce-o fi, Elia, trebuie să o fac! Pentru ea și pentru tine. Pentru voi. […]. Inima-mi gâfâie și marea râde. Îi străbat hohotele cu privirea și îmi aprind  încă o ţigară. Şi încă una. Şi încă una. Să mă ia dracu, în ce m-am băgat?!”.

„Va ajunge cu bine ṣi noi vom continua să îi fim”. Spun cei doi, încurajându-se să-și ducă planul până la sfârṣit. Vor rămâne și vor continua să îi fie celui care va muri. O frază scurtă care poate da naștere la o mulţime de întrebări și de supoziţii. Să îi fie ce? Cine pe cine ajută? Sunt vinovaţi cei doi pentru intenţia – și apoi fapta – lor? E normal ca cineva să ia viaţa altcuiva, care oricum trăieṣte în altă lume?

Toţi trei s-au cunoscut când erau tineri. „Elia s-a uitat la mine și a început să râdă. Proaspăt. Tânăr. Cred că toţi oamenii râd așa în tinereţe. Energic și înviorător ca un izvor rece de munte. Încet ne domolim și la sfârșit ne stoarcem zâmbetele în estuare pline ochi de povești și de amintiri”.

Poate cineva să spună că nu-i aṣa?…

Mona Şimon „pictează” și, citind monologurile personajelor sale, ne face să ne gândim la noi înșine. Oare nu la fel am (fi) făcut și noi?…

„Mi-am lipit ochii, la propriu, de zarea care unea ca un fermoar cele două culori, cele două lumi albastre, și mi i-am plimbat întruna  de-a lungul ei.[…] O viaţă întreagă, de fiecare dată când priveam în faţă, mă opream la linia orizontului și mă întrebam ce e dincolo de ea”.

Întâmplările din roman „ajung” și la malul mării. Acolo, „iarna […] e lăptoasă și umedă. Când se porneşte vântul, valurile par a fi strunite de nenumărate bice născute din bucăţi de gheaţă, care, la fiecare rafală, te lovesc fără milă peste faţă. Alteori se sparg pe ţărm și crezi că ai scăpat, însă din spuma în care le clocoteṣte îngheţul se ridică mici ace de sare care te înţeapă peste tot. Plouă cu fulgi îngheţaţi direct din pământ, nu din norii de deasupra”.

Scriitoarea sigheteană ne invită, pe alocuri, să medităm asupra existenţei noastre, asupra trecerii timpului și odată cu aceasta declanșarea mecanismului uitării, care poate lua forma paroxistică a uitării de sine. „Şi ce e existenţa, până la urmă? Exiști cât timp ai o formă fizică? Exiști doar dacă ocupi un loc bine definit în spaţiu? Ori e suficient să fii în mintea cuiva, iar asta înseamnă că nu te-ai curmat, că nu ai dispărut, că ești? O prostie. A exista înseamnă să știi că ești. Să ai idee cine eṣti”. [‚…]. „Dacă ai putea ști cu exactitate momentul în care vei uita un lucru, ce anume ai alege să faci? Ai încerca să-l conservi sau să-l epuizezi? Ai fi împăcat cu dispariţia lui? Ai lua fiecare fărâmă de clipă din care e alcătuit și ai mări-o, dându-i o nouă formă de temporalitate?”

Mona Şimon face, pe la sfârșitul romanului, o interesantă „conexiune” între lumea materială și lumea sentimentelor celor trei personaje.

„Atunci observ, în sfârṣit, eșarfa albastră. La început, am impresia că mi se pare, dar nu, e aici. Între mine și Ailina. Strânsă în pumnul lui Elia. Cerul  e același peste tot și frica e la fel la orice vârstă. O bucată de pâine l-a ţinut cândva în viaţă, iubirea Ailinei l-a mântuit”.

După faptă, apar regrete. „Calc pe nisip […]. Nisipul e neobișnuit de alb. Mă simt ca făcând parte dintr-un glob de sticlă ieftin, precum cele pe care le găsești la orice târg. Cupola albastră stă suspendată deasupra mea, o mână  becisnică  scutură  cadrul și noiane de regrete cad peste mine”.

„Locul unde mai trăia ziua” începe cu… finalul, aflăm că fapta deja a avut loc. Crima, sau, să fim mai îngăduitori, eutanasierea, s-a produs. Chiar cine a comis-o ne spune cum s-a ajuns aici. La sfârșitul acestui roman pe care-l consider deosebit de valoros, același personaj, octogenar, se justifică în faţa cititorilor: „Ne povestim viaţa, pentru că altfel nu știm să ne luăm la revedere de la ea. Bătrânii nu știu drumul înainte, ei se întorc mereu pe cărările deja deja bătătorite. Poate de aceea vom reveni mereu aici, în locul unde ziua va trăi mereu”.

Mereu se face zi, mereu reapare speranţa. La sfârṣit, soţia ia urna cu cenuṣa fostului soţ și-i spune prietenului: „Haide, să mergem, s-a făcut zi!”.

Da… s-a făcut zi. Şi o luăm din nou de la capăt. Până într-o zi…

Horia Picu

 

Lansarea unei cărți e o bucurie atât pentru autor cât și pentru cititor, pentru că se naște o bucățică de lume cu personaje și întâmplări, care ne vor urmări câtva timp, descoperind noi situații, primind informații inedite, delectându-ne estetic.

Când e vorba de un debut literar, putem spune că e sărbătoare, e momentul botezului pentru intrarea în lume a cărții… a autorului. Mona Șimon spunea cu emoțíe: „Tot timpul cât am scris-o, am numit-o al treilea copil al meu. Așa o simt și acum. E copilul meu (…) care se pregătește să ia lumea în piept”.

Destinul Monei Șimon se aseamănă surprinzător cu cel al celebrului prozator și eseist Augustin Buzura, maramureșean, absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie din Cluj, care  a renunțat la o cariera în medicină pentru a se dedica literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se vor regăsi în romanele sale. Și Mona Șimon a renunțat la profesia de medic, scrie cu talent, iar primul roman are la bază și studiile de la universitate.

Romanul „Locul unde mai trăia ziua„are o structură inversă, începe cu epilogul, ca apoi evenimentele care au condus la acel final să fie derulate ulterior. Autoarea folosește tehnica flashbak-ului, spațiul temporar în care se petrece acțiunea romanului alternând între prezent-trecut și viitor (tehnică folosită și în cinematografie).

Modul în care este concepută structura romanului, ne dezvăluie o maturitate scriitoricească surprinzătoare. Organizarea capitolelor, a tablourilor, titlurile, citatele care preced fiecare capitol, sunt ale unui scriitor meticulos, meseriaș atent la fiecare detaliu.

Titlul „Locul unde mai trăia ziua”, cuprinde o personificare transformată într-o semnificație metaforică care pe parcursul romanului corespunde stării protagoniștilor.  În epilog, afirmația protagonistului „Am creat un loc în care două suflete să aibă șansa de a mai sta un pic unul lângă altul. Locul unde mai trăia ziua”(p.8), se referă la timpul în care  zilele sunt numărate, care să fie trăite alături de iubirea vieții, pentru care „faci orice pentru fiecare răsărit pe care l-ai mai putea prinde„.  În tabloul 8 din capitolul „Apusul” autoarea ne spune că: „În depărtare, linia orizontului era fisurată pe alocuri de lumini răzlețe.

Și poate e adevărat că întunericul face lumina să strălucească mai tare, pentru că micile licăriri îi dădeau speranță, îi arătau calea. Într-acolo trebuia să se îndrepte. Acolo era salvarea. Era singurul loc unde mai trăia ziua și trebuia să răzbată până la el.” (p46) sintagma se referă la speranța salvării înainte de a căderea definitivă.

În finalul romanului vom avea o justificare convingătoare: „Bătrânii nu știu drumul înainte, ei se întorc mereu pe cărările bătătorite. Poate de aceea vom reveni mereu aici, în locul unde ziua va trăi mereu. Ziua în care ne-am cunoscut, ziua în care ne-am îndrăgostit unii de alții, ziua în care am râs împreună, ziua în care ne-am ținut în brațe și ne-am sprijinit unul pe altul , ziua în care am devenit de nedespărțit„(p.222)

Citatele, care preced fiecare capitol, (reprezentând de fapt prologul fiecărui capitol, poartă semnătura unor personalități din literartura universală) și titlurile capitolelor sunt alese în concordanță cu evoluția personajelor,cu starea lor și conținutul narațiunii.

În „Epilog„ (care este parte finală a unor lucrări literare) care deschide romanul, este prezentat unul din protagoniști, care va deveni de mai multe ori naratorul principal și  sunt subliniate anumite idei care vor justifica faptele viitoare, mărturisirea unei crime-modalitate prin care autoare captează imediat atenția cititorului.

Mona Șimon va folosi momentele zilei pentru tilurile celorlate șase capitole, fiecare corespunzând cu evoluția personajelor:  „Apusul”- prezintă declinul, decăderea, prăbușirea personajului Elia-Rem;

„Amurgul” cu sens figurat: bătrânețe declin;„Firida dintre lumi” (deschizătură îngustă într-un zid), legătură dintre personaje: „Cerul ne va lega întodeauna.(…). Iar albastrul lui e cea mai frumoasă iluzie „; „Cerul e același peste tot. Ca o firidă între lumi.„(p.127);„Noaptea”, cu sens figurat lipsă de lumină, stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare; „Crepusculul”, cu sens figurat declin, decădere, sfârșit.„Răsăritul”, cu sens figurat începutul unei vieți noi. „ Și soarele a răsărit.(…) Sunt convins ca soarele are și el noaptea lui- oare de ce nu a rămas acolo, nevăzut și neștiut de nimeni?„ (195). În final protagoniștii rămân cu sentimentul puternicei prietenii care i-a unit toată viața  „Oamneii nu sunt doar trecutul și prezentul lor. Oamenii sunt părți din alți oameni, iar  Elia va fi mereu parte din noi„; „Marea ne va păstra amintirile  fără a-și pierde vreodată memoria„; „ Haide, să mergem, s-a făcut zi ! ” (pp.222-223)

Mona Șimon conferă textului său o mare putere de semnificare, îl construiește complex, cu o tehnică prin care să evidențieze trăirile și problemele umane, a îmbinat zona reprezentărilor speculative cu realul, concretul vieții.

În roman sunt abordate mai multe teme, dominantă fiind tema iubirii și valențele incomensurabile ale prieteniei.

Este abordată tema legată de problemele persoanelor în vârstă – protagoniștii sunt octogenari, Ailina  are 75/76 de ani, sunt pensionari. Elia a fost medic psihiatru, care a ales să se pensioneze când îi venise timpul, „…nu a procedat ca bătrânii care s-au încăpățânat să lucreze mai mult decât ar fi fost cazul din dorința de a simți utili cât mai mult timp„. „Există o credință cum că bătrânețea este echivalentă cu inutilitatea. Un bătrân e nefolositor. În special societății” (p17). Degradarea spirituală a personalității este o problemă a societății moderne.  Se formează la persoanele din categoria celor de vârsta pensionării, din lipsa nevoii de încărcare a creierului cu responsabilitate care duce treptat la o slăbire a propietăților personale. Există mulți oameni în vârstă care și-au păstrat o minte vie și o claritate a gândirii.

Agnus mărturisește în prolog că „Unii se apucă de alergat cu bețe, alții o iau razna de-a dreptul și se scutură de vicii…Eu nu am înnebunit. Nu mi-am cumpărat pantaloni de sport roz și nici nu m-am lăsat de băut și de fumat. Sunt îndrăgostit, nu imbecil„.(p.8)

De aici pornește o tema importantă pe care Mona Șimon, o dezvoltă pe tot parcursul romanului (având la bază studiile de medicină), aceea a cauzelor și a evoluției degradării personalității, a pierderii inerente, simultan, a tuturor abilităților și calităților. Elia – Rem este urmărit de la primele simptome ale bolii sale ireversibile până la final când de fapt „Elia murise de mult timp, că mintea lui fusese golită de realitate de ani întregi(…)un cadavru(…)” (p.216).

Fără a fi un studiu patologic, ci  ficțiune, aflăm  mecanismele bolii, mai precis cauzele, simptomele, urmările acestora, boala ce se dezvoltă treptat, ireversibil. Mona Șimon reușește să ne introducă în lumea necunoscută, halucinantă, ireală , în care va intra Elia și în care i se va spune Rem. Pe măsură ce boala i-a progresat, simptomele au devinit mai accentuate, memoria s-a înrăutățit, amintirile sunt haotice, frica este dominantă, cu rare momente de luciditate, ca degradarea personalității să-l ducă la totala indiferență față de lumea reală, atingând un moment de demență când o ucide pe Nioca, după care devenind un pericol pentru el însuși și pentru cei din jur este internat în spital, unde va ceda total  „…redus doar la o bucată de trup…”(p.160.) când nu mai exista nicio șansă de recuperare, corpul neputând supravețui fără sprijin articial.  Autoarea va insista cu argumente asupra principalelor cauze care au declanșat boala și anume pe lângă îmbătrânirea firească a corpului, un efect important l-au avut traumele suferite de Elia în copilărie,clipele de frică,  moartea Mamei, faptul că și-a ucis tatăl, trauma datorată Niocăi (cu trăsături de caracter  ce-i aminteau de Traian).

Fără a folosi direct termenul de  eutanasiere, ca metodă de provocare (asistată de către medic) a unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea, problema este dezbătură din punct de vedere moral, dar și al respectului și dragostei față persoana pentru care s-a făcut totul, dar nimic nu îl mai poate salva și care are dreptul la o moarte demnă.

Eutanasierea este la momentul actual interzisă prin lege în România și se și pedepsește cu închisoare (în Belgia și Olanda este legală această practică).

„Când intrase în amurgul vieții, Elia nu se întristase. Simțise chiar o umbră de bucurie. Reușise! Trăise suficient de mult încât să spună că de atunci înainte putea muri. Sunt puțini oameni care reușesc să facă asta cu adevărat.(…) Își oprise goana și se pregătea să trăiască atât cât i-ar mai fi îngăduit trupul, dar acesta, subit, îl trădase. Rem nu-și mai amintea de Elia, iar Elia nu acceptase nicodată ca avea să moară ca Rem„(142) „Oricum, ideea e că Elia se imaginase devenind bătrân, însă unul al cărui timp avea să se termine demn. Drept. Brusc„(p143).

Atât naratorul omniscient cât și personajele-narator, aduc argumente în favoarea unei treceri cu demnitate, fără a fi un chin pentru el înșuși sau pentru cei din jur.

„Trecerea bruscă de la viață la moarte e perfect acceptabilă pentru oricine. (…) Să treci însă din amurgul vieții într-o noapte ștearsă și palidă,să fii nici mort nici viu, să nu exiști, însă să continui să fii, a a fi căznit în care însăși dăinuirea ta devine focul care arde existența celor din jur și apropiați   cf cccccfneființă ce se preface în catalizatorul nimicirii lor, este ceva lugubru” (p.144). Și se pune fireasca întrebare:„De ce nu poate fi alegerea noastră dacă să murim demn sau nu ?” (p.145).

Ailina s-a străduit câțiva ani să-i ofere bărbatului vieții ei o dovadă a dragostei eterne. Actul final este săvîșit în numele dragostei purtată față de Elia, a iubirii față de Ailina și a promisiunii făcute lui Elia. Agnus, cu toate că se acuză că a primit „…restul vieții în schimbul unei crime (…)-se justifică că  nu- a fost niciodată un om care să țină cont de legile altora„.(p7)

Tema familiei și rolul ei în creșterea și formarea copiilor, este abordată prin prisma vieții și evoluției celor trei personaje principale.

Elia suferă traume a căror urme nu s-au șters nici la bătrânețe. Mama, o ființă blândă și iubitoare suferă calvarul vieții alături de Traian care o va ucide. Este momentul în care copilul Elia, învinge frica și îl ucide pe tatăl său. Și în familia Mihai și Valeria Albu, vă suferi o experință traumatizantă datorită Niocăi, care la rândul ei trecuse prin mâinile lui Traian.

Nici Ailina nu a avut o familie, mama a părăsit-o când avea cinci ani, tatăl, a fost singurul părinte pe care l-a cunoscut, era profesor de matematică, a crescut-o singur. Domnul Pârvu cânta la pianul pe care era așezată păpușa Ailinei, Dida, simbol al frumuseții și  inocenței. Tatăl îi trimite eșarfa care avea să devină simbol al cerului albastru, dar și semnul sub care a durat prietenia dintre cei trei protagoniști.

Nici Agnus nu a avut o familie mai reușită, tatăl a murit în anul în care s-a născut iar mama a murit brusc din cauza unui virus hepatic. El a rămas cu bunica care îi amintea din când în când de părinți, dar l-a părăsit și ea după terminarea liceului.

Situația din familiile celor trei personaje le-a influențat devenirea și poate a contribuit la cimentarea prieteniei lor  aduși împreună de mare.

Cele trei personaje Ailina, Elia și Agnus ni se dezvăluie astfel din copilărie, cu împlinirile din tinerețe, cu problemele legate de bătrânețe, cu traumele suferite și dorințe împlinite sau nu. Ailina și Elia vor trăi împreună cincizeci de ani în deplină înțelegere și iubire.

Familia Mihai și Valeria Albu (născută Rem) soră cu Traian, tatăl lui Elia, vor avea o viață plată cu unicul copil Nioca, care îi dezamăgește. Farmacistul Mihai Albu se va dedica creșterii și educației lui Elia care va termina medicina și se va bucura de iubire și de o prietenie adevărată.

Un rol important l-a avut dr. psihiatru Juruja care l-a ajutat pe Elia să i se atenueze trauma traită și să-și aleagă profesia de medic psihiatru.

Un exemplu de familie bazată pe respect și dragoste, este cea a lui nea Nelu, șoferul de cursă, care se sacrifică îngrijindu-și soția bolnavă și care va dispărea o dată cu moartea ei. Un cuplu nerealizat este cel al profesoarei Nadine cu ortopedul Mircea.

Este atinsă și problema alcoolisnului, a efectelor sale nocive. Traian, bărbat cu oarecare șarm, devine violent, își terorizează familie, ajungând să-și ucidă soția în bătaie. Și Angus trece prin situații dificile, ajungând la dezalcolizare. Așa se face că înainte de a participa la actul final va trebui să fie internat în spital.

Cei trei protagoniști poartă nume deosebite: Ailina, Elia-Rem și Agnus.  Numele „Ailina” de la Alina este considerat că provine de la verbul „a alina”. Un simbol al caracterului nobil, luminii și frumuseții. „Ailina” Eileen- ar putea înseamna și „un firicel în paradis”.  În armeană, se spune că numele Alina înseamnă „purtator de lumină”. Ca „purtator de lumină” – aceasta va lumina viața celor doi bărbați, iubitul și prietenul lor. Ailina va gestiona singur familia, o relația cu sexul opus înseamnând pentru ea, în primul rând, respect reciproc. Va face tot ce se poate pentru bărbatul iubit, fiind alături de el în toate etapele evoluției bolii.

Ulistav-Ulise – nume de origine latină, varianta a numelui grecesc Odiseus- este numele pe care îl dă Rem, care nu-și mai recunoaște soția pe care o percepe ca „…un omuleț haios (…) …ca un ou cu picioare„(p.19). Ailina va fi devotată cu tot sufletul, îngrijindu-l, hrănidu-l, încercând să-l readucă la lumea reală, un supliciu care va dura câțiva ani, făcut în numele iubirii.

Numele „Elia ” este unul cu o semnificație puternică și interesantă. Acesta provine din limba ebraică și înseamnă „Domnul este Dumnezeul meu”.  Una dintre profesii care se potrivește cu numele Elia este cea cea de psiholog. Rem este numele de familie și este folosit după ce acesta va trece din lumea reală în locul numit Vieta („Loc” în limba lituaniană și „Viață” în italiană) lumea ireală în care se va prăbuși.

Rem se poate referi și la denumirea somnului REM, aspect fascinant și esențial al odihnei noastre nocturne, persoanele care sunt private de somnul REM întâmpină mari dificultăți iar o cantitate insuficientă poate duce la tulburări de dispoziție, cum ar fi depresia sau anxietatea.

„Agnus” (Dei), în traducere „mielul lui Dumnezeu”, este denumirea dată lui Isus Cristos în Evanghelia lui Ioan (1,29, 1,36) și în Apocalipsa lui Ioan (5,6-14)însemnând pur, Mielul. Agnus se va sacrifica în numele prieteniei și cuvântului dat, pentru a realiza actul final al unei treceri demne.

Cartea surprinde prin povestea captivantă, dar ritmul lecturii este facilitat în mod special de stilul artistic al autoarei. Limbajul este elevat, îngrijit, și atunci când este vorba de patologia bolii, sunt folosiți foarte rar temenii de specialitate, care sunt la îndemâna oricărui cititor.

Numeroase fraze sunt adevărate prozopoeme, care includ (tropi): comparații, personificări, alegorii, metafore, metonimii, ce înfumuețează construcția și ne dezvăluie latura plină de  sensibilitate a scriitoarei.

Sintagma, comuniunea omului cu natura, este ilustrată prin legătura celor trei protagoniști cu marea. Ea estea cea care-i adună împreună, este confidentă, este martor, participă la stările personajelor, reacționând în raport cu acestea, ea  îl va primi pentru todeauna pe Elia.

Prima întâlnire a lui Agnus cu marea este copleșitoare: „ Când primele ochiuri de apă au început să îmi apară în aria vizuală și plămânii au început să bea sarea din ele am înlemnit. (…) Nu marea în întinderea ei m-a captival. Ci faptul că era întâia oară când vedeam cerul întreg. Mi-am lipit ochii , la propriu, de zarea care unea ca un fermoar cele două culori albastre, cele  două lumi albastre și mi i-am plimbat întruna  de-a lungul ei.(…) Nu m-am întrebat ce e dincolo de zarea albastră. Pentru că am înțeles că, într-un final, am reușit să ajung dincolo de zarea mea.”(pp.75,76)

Personajele nu șterg nicio urmă de mare din viața lor pentru că „…ea e cea care i-a unit pe cei doi și ne-a ținut laolată pe toți trei„(p.77);

„Comunicarea dintre noi a fost mereu una bizară, desprinsă din ireal. De fapt comunicarea ei cu noi trei.(…)marea a fost cea care ne-a sudat și ne-a ținut lipiți unul de altul.”(p.68)

Legătura cu marea îl face pe protagonist să afirme că marea este forța divină din viața lui: „…țărmul e singurul loc unde poți îngennchia, unde rugăciunile mele îmi sunt ascultate.”(p.69)

Dar țărmul mării este și locul unde Elia ajunge străbătând lanul de rapiță (un fel de loc tabu, o dată trecut suferind consecințele) va avea experiența traumatică datorită Niocăi și, tot prin lanul de rapiță va ajunge pe țărmul fără întoarcere, unde va  capitula definitiv.

Personajele sunt caracterizate fie de către narator, de către alte personaje  sau se autocaracterizează. La începutul romanului, ne este prezentat portretul lui Agnus: „…sunt un bătrân cât se poate de obișnuit, nimic demn nu se remarcă în înfățișarea mea, fața îmi e la fel de zbârcită ca a oricărui moșneag, pielea îmi atârnă în același mod oribil(…) am descoperit whisky-ul irlandez, iar organele îmi sunt o dovadă clară a depravării (…)” (p.7)

Un alt potret important este cel al lui Traian de pe vremea când a cunoscut-o pe Mama: „La aproape 30 de ani, cu mici riduri apărute prematur, dar care confereau un plus de farmec, Traian era considerat un bărbat bine.(…) Părul negreu și ușor ondulat îi contura perfect fața și îi punea în evidență ochii. Un căprui spre galben absolut hipnotizant.

Fără doar și poate, era un bărbat frumos. O frumusețe brută. Îți dădea impresia de neteminat, de început„.(p.86)

Trăsăturile Niocăi sunt prezentate în mai multe ipostaze, impresionat este însă portretul acesteia hiperbolizat sub imperiul fricii: „Se uita hipnotizat la gura ei mult prea mare comparativ cu restul trăsăturilor. Buza superioară îi era foarte groasă. Iar atunci când nu vorbea i se lipea total de nas. Când articula un cuvânt își scăpa limba în față și mai-mai că trebuia să o îndese cu degetele înapoi, atât era de mare și umedă. Ca un pește  imens și roșu care se zbate pe uscat și emană în jur miros de putreziciune.”(p.35) . Înfățișarea de pe vremea când avea doar 14 ani o prezintă cu o voce groasă, cu sânii dezvoltați și șoldurile lățite, care-i „…dădeau aspectul unei lăptărese”. (p.163)

Romanul „Locul unde mai trăia ziua”, este  un roman complex și tulburător, care ne face să medităm despre oameni, despre viața cotidiană, despre destin, despre problemele vârstei în amurgului vieții.

Scriitoarea Mona Șimon este un exemplu extraordinar de putere, determinare, sensibilitate și forța.  Ea marturisea că a început să lucraze din dorința de a învăța să reușească să-și îndeplinescă visele de una singură. Și-a impus independența prin muncă. Mona este o dovadă a faptului că orice vis poate deveni realitate!

Prof. dr. Ioan Dorel Todea

Foto: Ion Mariș

Vineri, 7 iulie 2023, de la ora 14:00, la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” (Sala „Episcop dr. Vasile Stan”) din Sighet, va avea loc lansarea romanului „Locul unde mai trăia ziua” (apărută la Editura pentru Artă și Literatură), de Mona Șimon.

Invitați: prof. dr. Ioan Dorel Todea, prof. dr. Nicolae Iuga, editorul Violeta Borzea.

Salut, Sighet!