Te-aș striga sau poate încă te strig, te-aș picta, dar te văd prin nuanța unui trecut cenușiu, te-aș scrie, dar mâinile-mi tremură la gândul că finalul narațiunii mi te va face străin, te-aș aștepta în înaltul cerului, dar aripile ți s-au rupt, iar zborul spre mine ți-e necunoscut, însă știu ce voi face: te voi povesti frumos mereu, te voi urca pe culmile sufletului meu, precum Eminescu a urcat-o pe Veronica pe „piramidele-nvechite” și te voi pune în capul listei când voi fii întrebată vreodată ce înseamnă fericirea.

12:00 ora la care Clara ar trebui să secrete melatonină, nu să scrie povești nemuritoare despre bad boys, care o lasă cu inima în pioneze ori de câte ori au ocazia și care nu fac altceva decât să o pună „într-o oală” cu toate celelalte, făcând-o să nu-și mai vadă bobocii dornici să înflorească, ci doar spinii care-i ies la iveală din când în când. Știa că e o fată deosebită și specială în felul ei, dar uneori avea nevoie de confirmări, știa că temperamentul ei melancolic și naivitatea mult prea observabilă, o făceau să fie o femeie frumoasă în ochii celorlalți, știa că a avea totul nu e totuna cu a fi totul și mai știa că a iubi cu inima, nu-i echivalentul iubirii cu ochii.
Cu gândurile purtate de nisipuri mișcătoare, Clara adormise precum un bebeluș după o criză de plâns, dar plânsul ei nu se exterioriză niciodată, era doar un maniac interior căruia îi ținea prea bine piept.
– Bună dimineața, s-a trezit creața, se auzi vocea surorii ei la capătul firului.
– E doar dimineață, răspunse Clara, pesimistă.
– Iar tu faci iar pe mădărita, dar nu e cazul, deoarece astăzi avem multă treabă.
– Ce treabă?
– Să nu-mi spui că ai uitat. Clara, ești singura pe care o vreau alături de mine în aceste momente speciale.
Normal că nu uitase de nunta surorii ei și că astăzi trebuiau să meargă la probă pentru rochie, ba din contră era atât de mândră de sora ei și de deciziile pe care aceasta le-a luat de-a lungul vieții, încât se gândea dacă ele chiar au vreo legătură de sânge.
– Vin să te iau într-o oră. Nu te deranja să te aranjezi prea mult, pentru că iar mă voi simți prost că vin în trening.
– Clara și al ei umor la care nu știi dacă să râzi sau să plângi…
– Te iubesc.
Odată ce încheiase apelul, se dusese să-și facă o cafea, timp în care își verifică telefonul gândindu-se că a primit vreun e-mail de la muncă sau vreunul de la facultate, însă rămăsese imună când văzu că are aceleași mesaje, pe care le ignoră zilnic, care sună cam așa: „Bună frumoas-o” ; „Cf frumușiko? ”; „Ești o drăguță! Nu vrei să ne vedem? ” și lista ar putea continua, dar Clara nu voia să-și strice ziua așa că își pusese muzică și se duse să facă un duș pe repede-înainte.
– Suri, mi se pare mie sau ești tristă? o întrebase Sara de cum intrase în mașină.
– Nu, nu sunt tristă.
– Pe cine crezi că minți?
– Știi, Sara, într-o săptămână e Crăciunul, ultimul în formatul ăsta, în două săptămâni te căsătorești și vei avea propria ta familie, nu va mai fi nimic la fel.
– Clara, eu voi fi mereu sprijinul tău, să știi.
– Știu, dar nu va fi același lucru. Casei îi va lipsi o rază de soare.
– Mereu o sensibilă incurabilă, ascunsă în spatele unei încăpățânate plină de orgolii.
– Mă cunoști prea bine.
– Clara, eu cred că încă ți-e dor de el, să știi că ți-am citit ultimul articol și se simte acea durere, o durere pe care o scrii, o trăiești și cu care te-ai obișnuit deja, parcă ar face parte din viața ta, potrivindu-ți-se ca o mănușă. Erai un „pepsi” când erai cu el, iar acuma ești un ceai pe care și-l tot face bunica în fiecare seară, de ghimbir, cred.
– Sara acest capitol al vieții mele este închis. Nu e vorba de el, am mai avut relații după el. spuse Clara cu un oftat adânc.
– Și cum se face că scrii tot despre el?
– Hm… nu am vreun motiv.
– Nu e un motiv, e un sentiment și se numește iubire. Poți să-l negi aruncându-te în brațele a sute de bărbați, poți să minți frumos că ești în al nouălea cer, dar te rog un singur lucru: fii sinceră cu tine.
Clara căzu pe gânduri mai repede decât căzu pe schi iarna trecută, poate că sora ei avea dreptate sau poate că ar trebui să lase timpul să decidă dacă se minte sau dacă ăsta e crudul adevăr: „Am luat cele mai rezonabile decizii pe care le-ar putea lua un om, am îmbrăcat sentimentele în rațiune, precum se îmbracă copiii de Halloween și am acceptat fericirea lui în schimbul nefericirii mele sau poate că n-am avut de ales, cine știe? Voi găsi răspunsul într-o zi, nu vreau să părăsesc această lume cu prea multe întrebări retorice și fără să-i mai văd odată privirea.”
Lăsând monologul s-o aștepte, Clara își aranjă puțin părul jucăuș, își puse masca de arogantă, asortând-o cu un zâmbet zeflemitor și deveni o tipă rece, inabordabilă și plină de sine, de care orice bărbat ar fugi.
– Știi? Uneori mă întreb de ce ai dat la sport? Actoria ți s-ar fi potrivit mult mai bine, o spuse cu ironie Sara.
– Îmi place să fug de probleme și să iau viața ca pe-un joc, i-o tăie Clara scurt.
Fete cu tact, perseverente și al naibii de încăpățânate, Sara și Clara erau două picături de apă, se completau perfect precum o nucă crăpată în două și se cunoșteau atât de bine una pe cealaltă, încât se înțelegeau din priviri. Trecuseră prin prea multe împreună, dar asta nu le-a făcut niciodată mai instabile emoțional, ba din contră, le-a îmbărbătat și le-a dat curajul de a merge mai departe cu capul sus, dorindu-și în adâncul sufletului lor să mulțumească cerului pentru steaua ce strălucește pentru ele.
– Sara, arăți minunat. Uite că a venit și ziua să te văd mireasă.
– Cum e? Îmi vine? E potrivită pentru mine?
– Frumusețea se asortează cu orice și da, îți vine de minune, parcă a fost creată special pentru tine.
– Mulțumesc! Aș fi dat orice să fie și mama aici în aceste momente.
– E mândră de tine oriunde ar fi! Sunt sigură de asta.
Clara îi spusese surorii ei că merge să ia o gură de aer, pentru că nu ar fi vrut să deschidă subiectul „mama”, care era un subiect prea delicat și cu o încărcătura emoțională prea mare, iar în pragul celui mai fericit moment din viața surorii sale, Clara nu ar fi vrut să-i vadă pe chip tristețe.
Afară începu să ningă, cum era de așteptat… Doar vine Crăciunul, numai că acești fulgi de zăpadă îi reamintiră Clarei ceea ce uitase complet de atâta vreme: să fie fericită. Parcă o trezea la cruda realitate, iar „a lua viața ca pe un joc” parcă nu mai era o soluție prea inteligentă acum că se gândește mai bine. Simți un gol adânc în stomac și niște furnicături pe șira spinării, ceea ce nu mai simțise de multă vreme, iar asta o irită puțin.
– Poate e de vină părul tău creț, însă te-aș recunoaște dintr-o mie.
Clara se făcu stană de piatră, nu-și mai simțea picioarele, parcă i-ar fost paralizate, ar fi vrut să spună ceva, dar vocea îi tremura, ca și la serbarea din clasa a 3-a când toți o priveau cu atâta admirație, ar fi vrut să fugă, dar iată că în astfel de momente condiția de sportiv nu prea ajută, ar fi vrut să aibă puteri supranaturale să se facă invizibilă și ar fi dat orice să-l fi uitat cu adevărat, dar unii oameni nu se uită așa ușor sau mai bine zis, unii oameni se fac uitați doar de dragul uitării, dar inima îi închide cu lacăte grele în celulele sale, lacăte care fie se vor deschide la momentul potrivit pentru a elibera sentimentele prăfuite de atâtea doruri grele, fie voi rămâne prizonierele ruginii și ale unor chei aruncate pe marginile Senei.
– Părul m-a dat de gol.
– Am zis doar așa, te-aș fi recunoscut oricum, deoarece o timiditate dusă spre mister, nu e așa greu de observat.
– Dacă tu spui.
– Ai rămas la fel de frumoasă, era imposibil să trec fără să te observ.
– Nu ar fi fost prima dată.
– N-ai uitat, așa-i?
– Poate că n-am vrut s-o fac.
– Sau poate n-ai putut.
O voce suavă a unui copilaș cu ochii furați din înaltul cerului le întrerupse discuția:
– Tati, a fost o idee excelentă să ies îmbrăcat pe stradă ca și Moș Crăciun.
– Dacă tot ești astăzi Moș Crăciun, poți te rog să-i îndeplinești domnișoarei acesteia o dorință? Apoi făcu un gest spre Clara
– Cu siguranță! Voi încerca, iar dacă nu reușesc îi voi spune adevăratului Moș Crăciun, sigur el va face o treabă mult mai bună decât mine.
Apoi, fără sfială, se duse la Clara și cu o privire sinceră și încrezătoare îi rostise:
– Astăzi eu sunt Moș Crăciun și sunt aici să-ți îndeplinesc orice dorință. Ascult dorința ta, frumoasă fată.
Clara era tulburată, dar în același timp amuzată de seriozitatea celui mic și luându-l de mână, îl mai privi încă o dată pe tatăl acestuia apoi închise ochii și spuse:
– Nu-mi doresc nimic!
– Imposibil! Toată lumea vrea să primească ceva de la Moș Crăciun, răspunse cel mic puțin cam bulversat.
– Mi-aș fi dorit un singur lucru, dar e imposibil și e de domeniul trecutului.
– Poate Moșu îți îndeplinește dorința anul acesta, cine știe. Trebuie doar să spui.
– Mi-aș fi dorit să fiu mama lui Moș Crăciun, atât și nimic mai mult.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

Sursă foto: Ileana Vassiliev

Senzațional! Azi, 16 decembrie 2018, sub povara zăpezii, Moșul a fost luat pe nepregătite… a îngenuncheat în fața naturii… Doamne-ajută să ieșim cu bine din iarnă!

Salut… iarna!