Mineral-Expo din nou la Sighet!

Vino la muzeu în perioada 12 – 14 iulie 2019 să admiri cele mai senzaționale minerale și bijuterii cu și din pietre semiprețioase și prețioase, dar și multe alte surprize.

Vă așteptăm între orele 09.00 – 18.00 la Secția de Etnografie, vis-a-vis de Poșta Română.

Preț bilet: 2 lei

Muzeul Maramureșului




Adio, prietene! Adio, Mihai Borodi!

Cuvinte și metafore nu pot exprima durerea noastră la trecerea în neființă a bunului nostru prieten și coleg, sculptorul Mihai Borodi.

Ne vom aminti altruismul său, de un pitoresc inegalabil, dragostea pentru români și România, pentru Maramureș. Mulțimea de prieteni, de la un capăt la altul al lumii, de la Viorel Igna în Italia, la Olga Lazin în America, de la numeroșii prieteni necunoscuți nouă, pe care-i aborda după fusurile orare, la cei de acasă, din Maramureș, cu care era într-un dialog continuu. Îmi spunea că ”acela îți este prieten pe care poți să-l suni la 3 dimineața și nu se supără”.
Cetățean de onoare al municipiului Sighetu Marmației a lăsat în memoria colectivă perenitatea în marmură a generalului Leonard Mociulschi, a marilor români Ion Buteanu, Ioan Mihalyi de Apșa și Mihai Eminescu. Avea în intenție să desăvârșească sculpturile pentru Dragoș Vodă, Iosif Man. Ca o obligație de dragoste și recunoștință, voia să facă bustul primului nostru director al Muzeului Maramureșan, Dl. Francisc Nistor.

A iubit și Franța, mereu cu gândul la România.

Nu a mai putut continua. Timpul s-a grăbit. Mihai, cel care a făcut crucea lui Nichita Stănescu în Cimitirul Belu, așteaptă ca noi să îi cinstim opera și memoria. Când a început bustul poetului nostru național Mihai Eminescu, i-am spus parafrazându-l pe Titu Maiorescu ”Mihai, tu semeni într-un fel cu Eminescu. Ești fericit în nefericirea ta”.

Se va odihni în același cimitir cu Francisc Nistor, Vasile Balea, Vasile Mănăilă, Vasile Bârlea.

Fie-i țărâna ușoară și memoria în veci binecuvântată.

Adio, prietene!

În numele colegilor și foștilor colegi de la Muzeul Maramureșean,

Director,
Gheorghe Todinca
10 mai 2019

Foto: „Salut, Sighet!”




Câteva date despre istoria aşezării Şugău (autor, Teofil Ivanciuc)

Pe teritoriul de azi al Şugăului am identificat prin cercetări de suprafaţă trei puncte arheologice din care am recoltat: unelte de piatră (în zona morii Drimuş, sub Dl. Morii [i]), respectiv fragmente ceramice care par a data tot din epoca preistorică [ii]. În anii 1960, Francisc Nistor, director al Muzeului Maramureşului, a descoperit fragmente ceramice feudale (sec. XVII-XVIII) în zona Falu Dâmb, acolo unde s-ar fi aflat vatra satului Tursad (informaţie personală de la Fr. Nistor). În anii 1980, într-un loc neprecizat de pe teritoriul aşezării a fost descoperit un tezaur monetar  din secolele XVI-XVII, din care s-au recuperat doar trei piese poloneze şi austriece [iii].

Aşadar, teritoriul de azi al Şugăului a fost locuit încă din epoca preistorică (probabil din ep. Bronzului), alte urme arheologice din perioada medievală venind să completeze lacunele istoriei scrise.

În anul 1406, pe 6 noiembrie, la Visegrad, regele Sigismund emite o diplomă în favoarea cnezilor de pe Cosău, hotărnicia moşiilor acestora atingând şi valea Tursad (rivulum Turczad[iv]. Numele acesteia este legat de radicalul „Tur”, care poate însemna fie zimbru, fie bour. Aşadar, numele acesteia a fost valea Zimbrului ori valea Bourului.

Diploma din 17 septembrie 1411 [v], dată la Lelesz pe baza mandatului regelui Sigismund din 24 iulie a aceluiaşi an, îi introduce pe Leucă şi Andrei în posesia moşiilor Vad şi Tursad, hotărnicia celor două sate menţionând o serie de puncte de demarcaţie astfel că teritoriul acestora poate fi reconstituit destul de lesne.

Despre Tursad, toţi istoricii ştiu că s-a aflat pe locul Şugăului de azi, pârâul care străbate aşezarea purtând numele de Valea Turţiadei până la începutul secolului XX. Tot I. Mihalyi de Apşa [vi] spune: „Satul Tursad demult nu mai există. Locul satului (ungureşte: Falu Dombja) e aproape de Vad către apus. Din tradiţiune, spun bătrânii din Vad, că satul Tursad era al familie Codrea, dear pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, prin nota infidelitas, s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”.

Diploma de rehotărnicire a Sighetului dată la mandatul regelui Matia Corvin pe 1 mai 1459 la Buda [vii], aminteşte că s-a trecut prin punctul Zugohegy (muntele Şugău), apoi s-a urcat de-a lungul pârâului Turczad etc.

Despre presupusa grăniţuire a Sighetului din anul 1488 în care ar apărea şi Şugăul [viii] nu am nici un fel de date.

În concluzie, în anul 1405 satul Tursad încă nu exista (altfel ar fi fost menţionat în hotărnicia cnezatului Cosăului), în 1411 apare împreună cu hotarele sale ca posesie românească, pentru ca în 1459 să nu mai existe, iar teritoriul său să aparţină deja Sighetului, pe baza unei confiscări despre care nu ştim foarte multe.

În secolele XVI-XVIII, aproape de vărsarea Şugăului în Iza, pe malul stâng al pârâului a existat o moară renumită, moara Thurzad, deţinută de feluriţi proprietari sigheteni, care apare de foarte multe ori în actele vremii. Apoi, ceva mai în amonte, a fost construită o a doua moară, pe locul unde există şi azi o moară nefolosită (la Drimuş). Aceste instalaţii măcinau mai ales grânele sighetenilor, la fel cum făceau şi morile din Iapa.

Cătunul Turczad, cu 6 locuitori, apare menţionat din nou în anul 1828 [ix].

În a Doua Ridicare Topografică Habsburgică (1819-1869), pe valea Şugăului apar câteva case în jurul celor două mori, cei doi afluenţi ai văii numindu-se Sugo Bach (Tiurtiulişul de azi), respectiv Val. Turczadel (Şugăul din prezent).

Recent am reluat discuţia despre Tursad într-un articol despre satele dispărute maramureşene [x], unde susţin că satul autohton Tursad a fost părăsit şi „reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, de data aceasta fiind populat cu mineri alogeni de la mina Coştiui”.

După 1900 valea Şugăului a început să se populeze masiv în amonte, mai ales cu locuitori proveniţi din Vad, Berbeşti sau Iapa. Primul recensământ care menţionează aşezarea a fost cel din 1966, când acolo locuiau deja 728 de locuitori, dintre care 722 români şi 6 maghiari, pentru ca în 2002 să se înregistreze 795 de locuitori, dintre care 760 români, 33 romi, 1 ucrainean şi 1 maghiar.

Chiar dacă datele de care dispunem deocamdată sunt limitate, acestea  pot să creioneze suficient de explicit istoria rareori menţionatei aşezări maramureşene Şugău-Tursad.

Teofil IVANCIUC


[i] Teofil Ivanciuc, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017, p. 24

[ii] Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, „Acta Musei Maramorosiensis”, 3, Sighetul Marmaţiei, 2005, p. 281.

[iii] Carol Kacso, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, p. 511.

[iv] Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din veacul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 135.

[v] Ibidem, pp. 178-180.

[vi] Ibidem, p. 175, nota 2.

[vii] Ibidem, pp. 422-424.

[viii] Fratello Marius, Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II), în „Salut Sighet”, 12 februarie 2019.

[ix] Lajos Nagy, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti Regni Hungariae, partiumque eidem adnexarum, Budae, 1828, p. 200.

[x] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, „Revista Arhivei Maramureşene”, Baia Mare, nr. 10/2017, p. 17.




Expoziție: Ion Bledea – CentenART

A trecut Centenarul dar sărbătoarea… continuă; continuă în cel mai creativ mod posibil având un protagonist recunoscut la nivel național și internațional.

Marți, 04 decembrie 2018, orele 14:00, la Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșului (str. Bogdan Vodă, nr. 1) suntem invitați la expoziția de sculptură a binecunoscutului artist sighetean, Ion Bledea.

Prin lucrările lui, sculptorul Ion Bledea aduce un omagiu Centenarului, iubitorilor de artă care îi apreciază munca neîntreruptă și, nu în ultimul rând, sighetenilor, prietenilor, celor care i-au fost și îi sunt onest alături.

Salut, Sighet!




Dilemă: ce este Sighetul, sat sau oraş? (autor, Teofil Ivanciuc)

Teofil Ivanciuc

Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.

În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul…

Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene.

În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei. Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii.

Apoi, în perioada comunistă, localitatea a devenit o „citadelă” industrială, practic o imensă fabrică-dormitor cu puţine facilităţi urbane, iar după evenimentele din 1989 a intrat într-o perioadă oscilantă, azi părând a fi mai degrabă un „sat” imens (ori, mai degrabă, o mahala).

De prin anul 2008 încoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se îmbracă ţărăneşte de câte ori are ocazia. Şi el, şi nevasta, şi copiii. Şi mai mestecă şi cu polonicul în gulaş sau mămăligă, în faţa camerelor de luat vederi. Deşi nu este ţăran autentic, care ştie să altoiască un pom, să bată coasa, să mulgă vaca sau să horească cu un simţ nativ, el se încăpăţânează să o facă pe ţăranul.

Iar după primar, se iau şi ceilalţi: unii consilieri şi funcţionari locali îmbracă „cămeşa” tradiţională la festivaluri ori în delegaţiile în străinătate (i-aţi putut vedea, nu demult, în Italia). Ca şi cum ar fi fost trimişi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalităţii.

Ce nu înţeleg eu, este de ce aleşii din această categorie se încăpăţânează să reprezinte Sighetul, în loc să-şi ia buletin de Călineşti sau de Ieud. Au văzut ei, oare, cum arată şi cum se comportă primarii şi consilierii din oraşe precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate că ar trebui să se inspire de acolo… Altfel zis, şi Sibiul are periferii rurale, este mărginit de sate tradiţionale săseşti sau româneşti (Mărginimea) şi are un Muzeu al Satului excepţional, dar n-am văzut ca primarul şi consilierii sibieni să se dea drept ţărani…

 „Cât îi Maramureşu’/ Nu-i sat ca Sighetu’ „

Casa de Cultură şi Şcoala de Artă din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am aştepta să se promoveze mai întâi cultura urbană şi apoi pe cea rurală, au dat-o aproape total pe „tradiţii”, cu excepţia dansului de societate, a claselor de pictură-grafică, pian-orgă şi chitară-tobe-canto. În rest, cultura subvenţionată din bugetul venerabilului municipiu înseamnă zgărdane, taragot-saxofon, ceteră, zongură, hore şi învârtite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet în care majoritatea locuitorilor se trag de la ţară, dar… Nimeni n-a mai pus în scenă de ceva vreme vreo piesă de teatru, iar despre fanfara oraşului şi orchestra semi-simfonică auzim doar poveşti vechi de ani de zile. Mai are rost să vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?!

Muzeul Maramureşului se bazează într-o proporţie covârşitoare pe „tradiţii” şi pe notorietatea Muzeului Satului, în afara unor activităţi specifice de la Casa Elie Wiesel, secţiile de Istorie şi de Ştiinţele Naturii şi a organizării câtorva expoziţii de artă pe an. Elementele de istoria artei şi de evoluţie a habitatului urban, aspectele de civilizaţie şi cultură maghiară sau germană ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie în spate, par să nu stârnească interesul acestei instituţii. Iar singurele cărţi de istorie şi civilizaţie a Sighetului de până acum au fost scrise de către cercetători independenţi, neafiliaţi la vreo instituţie publică municipală.

Cele mai importante festivaluri şi concerte susţinute financiar de administraţia locală fac parte tot din categoria „rural”: „Paşte tradiţional în Muzeul Satului”, Festivalul tradiţional pentru copii „Am fo’ ş-om fi”, Festivalul de Datini de Iarnă etc. Până şi de Ziua Oraşului ori la Festivalul de Poezie, sunt puşi să performeze pe scenă cântăreţi populari, ca la „Fiii Satului” de la ţară…

Sigur, anumite asociaţii culturale organizează concerte, spectacole, vernisaje şi lansări de carte, însă aceste binevenite iniţiative private nu pot substitui letargia instituţiilor publice.

Pe de altă parte, municipalitatea a luptat serios să închidă anul trecut cea mai importantă Şcoală gimnazială de Muzică şi Arte Plastice din nordul României (gratuită, nu cu taxe, precum Şcoala de Artă a Centrului Cultural şi specializată pe muzică cultă, nu populară!), motivând că Sighetului îi ajung şcolile pe care le are. Primarul a mai încercat să scape şi de Casa Elie Wiesel, apelând la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanţi oameni de cultură şi artă eminamente urbană, care nu au fost însă înlocuiţi de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor şi Caius Lugojan. Şi aşa, mahalaua a mai câştigat ceva teren…

Oamenii de litere şi practicanţii artelor culte din urbe duc o viaţă grea, numărul iubitorilor de cultură şi piaţa de artă restrângându-se pe an ce trece, chiar dacă, lăudabil, Primăria a acceptat să expună în sediul propriu lucrări realizate de majoritatea artiştilor locali. Grav este însă faptul că Sighetul nu are, precum alte oraşe, un program anual, transparent şi cinstit, de finanţare publică a proiectelor independente culturale şi artistice.

Ieşind din domeniul cultural, observăm că orăşenii veritabili, cei care au cel puţin două-trei generaţii de urbanitate în spate şi o educaţie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind înlocuiţi cu săteni cu bani reveniţi de la munca din străinătate, care vor să devină „domni” peste noapte, fără a mai pierde vremea cu şcolile adevărate şi cu bunele maniere.

„Ţăranii” cu buletin de oraş

Ei sunt cei care dau trendul de transformare a oraşului într-un mare „sat”/mahala, în care să se simtă „acasă”. Unii dintre aceştia, mutaţi pe selecta (cândva) stradă M. Eminescu au cerut să le fie tăiaţi copacii din faţa caselor, că îi deranjează! Ei au de fapt oroare de spaţiile verzi de care au fost înconjuraţi în copilărie, de iarba pe care era musai să o cosească, de copacii pe care erau obligaţi să-i cureţe primăvara, preferând acum, ajunşi liberi şi cu bani, betonul… Şi nimeni nu le spune că sunt penibili!

La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din faţa Memorialului – cel mai vizitat muzeu din nordul României (deşi nu vinde deloc „tradiţii”!), meşteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet…) vând, la tarabe de lemn pseudo-tradiţionale, costume, icoane, fuse, sculpturi în lemn şi alte elemente de artă şi artizanat rural, nicidecum piese de artă cultă…

Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a  arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat… Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute..

Trebuie subliniat că ruralizarea Sighetului nu a început de ieri, de azi, ci are rădăcini mai vechi. Începutul l-a făcut administraţia de după 1920, care a determinat plecarea multor maghiari în Ungaria şi care a dat liber mutării ţăranilor în oraş. După 1950-1960 a avut loc marele şoc, odată cu decimarea comunităţii evreieşti şi cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutaţii demografice cum n-au mai existat vreodată.

Doar în anii 1960-70, în nou construitele blocuri de locuinţe din Sighet s-au mutat cca 10 mii de foşti ţărani deveniţi, peste noapte, lucrători în industrie, oraşul devenind locuit în majoritate de către persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunităţii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, după 1990, numărul lor să scadă la aproape jumătate.

Apoi, mai ales după 2007, au început să apară tinerii din mediul rural, trecuţi (fie ei înşişi, fie părinţii lor) prin frustrările din Occidentul unde au economisit suficient încât să-şi dorească condiţii de viaţă mai bune decât prin satele lor. Doar la Sighet există, de bine-de rău, un spital, cabinete medicale şi stomatologice, o extensie universitară, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, cluburi sportive, cluburi şi restaurante, servicii de fitness şi întreţinere corporală, asfalt, apă, canal, internet şi gaze naturale. Deci, faţă de condiţiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva! 

Ce avem, aşadar, azi? Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele.

Şi ce dacă? Păi contează enorm, căci nimeni nu va veni vreodată la Sighet ca într-un mare sat tradiţonal, căutând ferma cu vaci, porci şi găini în bătătură pe care o va găsi de altfel în satele învecinate, ci se va aştepta ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. Investitorii străini caută oraşele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT şi nu gatere ori uzine de prelucrare primară a lemnului, precum în comune…

Ori, adevărul arată puţin diferit, nu? Ia faceţi voi o plimbare de seară prin Piaţa Libertăţii şi curţile acesteia, ca să înţelegeţi la ce mă refer…

Sau, greşesc eu şi vă simţiţi cumva ca într-un oraş istoric din Uniunea Europeană a anului 2018?! Dacă e aşa, îmi cer scuze!

În încheiere, iată un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988:

Între 1967-1982 populaţia urbană a crescut de la 6 la 12 milioane… smulşi din obiceiurile şi din tradiţiile satului, deveniţi dominanţi ca număr, ca lipsă de cultură şi civilizaţie, în toate oraşele României. Prezenţa lor de indivizi nepregătiţi să devină orăşeni peste noapte, needucaţi, bădărani, necizelaţi, a pocit faţa oraşelor României, a degradat şi a coborât nivelul de civilizaţie urbană românească la nivel de promiscuitate şi vulgaritate. O acţiune de „urbanizare” forţată ca la noi a dus la consecinţe catastrofale asupra nivelului de viaţă socială, coborând la nivel de mahala, de înlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu bădărănia, mitocănia, înjurăturile, scuipăturile pe unde apucă, fumatul în lifturi, statul cu pălăria sau cu căciula în cap în instituţii, nepoliteţea, murdăria, completa lipsă de simţ civic, lipsa de respect pentru spaţiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai bună condiţie din toate oraşele ţării, de cele mai felurite meserii şi vârste, au părăsit definitiv minunata şi altădată binecuvântata noastră Românie. De aceea aproape că te ruşinezi să te porţi civilizat când eşti copleşit şi sufocat de mitocănimea devenită predominantă în societatea românească… cei ce ne conduc nu schiţează nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevărată a gradului de civilizaţie al ţării, pentru că şi ei înşişi sunt complet lipsiţi de cultură, agramaţi, ascunzându-şi în maşinile lor negre ruptura totală faţă de popor. Cum să faci civilizaţie când tu însuţi eşti ultimul dintre inculţi… familia nu ţi-a transmis nimic… apoi ai trecut peste toate treptele civilizaţiei şi culturii şi dintr-o dată te-ai trezit sus de tot?”

(G. Leahu, „Arhitect în epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, p. 181-182)

© Teofil Ivanciuc, aprilie 2018

sursă articol: https://teofil-ivanciuc.weebly.com/

foto: Miya Kosei




CNDV-iștii, inițiatori de… povești!

Proiectul Povestea localității mele a fost inițiat de Colegiul Național „Dragoș Vodă” în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, Centrul Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, Facultatea de Litere din cadrul Centrului Universitar Nord, Prefectura Maramureș, Muzeul Maramureșului, Extensia universitară Sighetu Marmației a Universității Babeș-Bolyai, Centrul Cultural Sighetu Marmației și site-ul www.salutsighet.ro.

Echipa de implementare a proiectului este formată din coordonator, prof.dr. Gheorghe Andrașciuc, și membri: prof.drd. Daniela Andrașciuc, prof. Claudia Dura, prof. Brîndușa Oanță, prof. Gabriela Filimon, prof. Liliana Cheșa, prof. Amalia Mihu, prof. Emilia Pop, prof. Doinița Mihalca, prof. Ioana Bîrsan, prof. Ileana Petrovan, prof. Gabriela Ilieș, prof. Ioan Muntean, prof. Mirela Radu și prof. Georgeta Ierima.

Obiectivul general al proiectului este cercetarea, conservarea și valorificarea patrimoniului cultural al satului maramureșean. Grupul-țintă este format din elevii din ciclurile gimnazial și liceal. Proiectul este organizat pe șase activități.

Prima activitate se referă la prezentarea proiectului, organizată la Colegiul Național „Dragoș Vodă” joi, 22 martie 2018.

A doua activitate vizează formarea grupelor de elevi (10 – 20 de elevi) pentru fiecare localitate selectată.

Activitatea 3 implică cercetarea specificului localității selectate de către grupa de elevi formată, prin consultarea monografiilor, a materialelor informative despre localitatea selectată, prin discuții cu bătrânii satului despre obiceiurile, tradițiile, portul specific localității selectate etc. De asemenea, vor fi adunate fotografii vechi care reprezintă imaginea satului de odinioară.

Cea de a 4-a activitate se referă la scrierea povestirii în care vor fi cuprinse informațiile obținute în cadrul activității precedente. Povestirea va fi scrisă în format A4, cu caractere de 12, la un rând și jumătate. Totodată în povestire vor fi inserate maximum cincisprezece fotografii.

Activitatea 5 constă în prezentarea proiectului în cadrul căminului cultural al localității selectate. Prezentarea va fi susținută în format powerpoint (PPT). Prezentarea se va încadra în 40 – 45 de minute. După prezentare, va fi organizată o șezătoare care va pune în scenă un obicei specific localității selectate în proiect.

Activitatea 6 constă în prezentarea proiectului într-o sesiune județeană la Colegiul Național „Dragoș Vodă”.

Până la data de 5 iunie vor fi trimise povestirile scrise la povestealocalitatiimele@gmail.com. În data de 6 iunie, juriul, pe baza unor criterii stabilite de către membrii acestuia, va face o evaluare a proiectelor, urmând ca în data de 7 iunie să evalueze prezentarea acestora. În aceeași zi, vor fi acordate premii de către membrii juriului. Ultima activitate se referă la publicarea povestirilor într-un volum colectiv cu ISSN/ISMN.

La proiectul Povestea localității mele pot participa echipe de elevi din orice unitate de învățământ din județul Maramureș, cu respectarea precizărilor de mai sus. Mai multe informații pot fi obținute de pe domeniul Povestea localității mele pe se site-ul povestea.cndv.ro.

Salut, Sighet!




Sighet – Întâlnirea generațiilor!

Pentru al treilea an Fundaţia Tarbut Sighet împreună cu Municipiul Sighetu Marmaţiei, Muzeul Maramureşului, Comunitatea evreilor Sighetu Marmaţiei şi Centrul Cultural Sighetu Marmaţiei organizează evenimentul comemorativ „Întâlnirea între generaţii” în perioada 18 – 22 Mai, 2017.

Evenimentul este organizat cu ocazia comemorării deportării evreilor maramureşeni în Mai 1944, având ca obiectiv major promovarea toleranţei, a înţelegerii între culturi precum şi cunoaşterea moştenirii culturale iudaice.

Evenimentul este deschis publicului larg precum şi descendenţilor familiilor evreieşti din ţară şi străinătate.

Programul include:

Vineri 19 mai:
12:30 In memoriam, moment comemorativ la Gara CFR Sighet

Sâmbătă 20 Mai
14:30 Tur ghidat al Sighetului evreiesc, pornire Casa memorială Elie Wiesel
16:00 Despre Sighetul evreiesc, Fundaţia Tarbut Sighet (Curtea Kahan) – proiecte vechi şi noi
22:30 Proiecţie film, Muzeul Maramureşului. Casa memorială Elie Wiesel

Duminică 21 mai
09:15 Comemorarea evreilor maramureşeni – Monumentul Holocaustului (în caz de ploaie la Sala
Transist Primăria Sighetu Marmaţiei)
10:15  „Welcome to Sighet” – Sala Transist, Primăria Sighetu Marmaţiei
Prezentare Rony Golan  „Exploring your Jewish genealogy in Maramures. Tools, research and results”
13:15 Tribut lui Elie Wiesel, Casa Memorială Elie Wiesel
19:00 Teatru „Curajul Mamei mele” de George Tabori şi Janka” de Oscar Speace, Centrul Cultural Sighetu Marmaţiei




Sighet – Noaptea Muzeelor

Muzeul Maramureșan din Sighet organizează sâmbătă, 20 mai 2017, evenimentul Noaptea Muzeelor – porți deschise.

Acțiunea se va desfășura după următorul program:
Ora 19.00 – Muzeul Etnografic
Film artistic de scurt metraj „Vreu”, de Bogdan Fanariu (cu Lavinia Pop Coman, Măriuca Verdeș și Grupul Călineștenii Țării Maramureșului)

Lansare de carte – Ghid turistic „Poienile Izei” (2017) – Vasile Timur Chiș, Mihai Hotea
Proiecții de filme documentare

Ora 22.30 – Casa Elie Wiesel – Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș
Amintirea Holocaustului

Expozițiile pot fi vizitate gratuit în intervalul orar 19.00-24.00

Sursa: Muzeul Maramureșului




Hollósy – 160 de ani de la naștere

Uniunea Armenilor din România, sucursala Baia Mare și Primăria Municipiului Sighetu Marmației vă invită sâmbătă, 25 martie 2017, la evenimentul: Hollósy – 160 de ani de la naștere. Co-organizatori: Muzeul Maramureșului Sighet și Universitatea „Babeș – Bolyai”, Cluj  Napoca.

Evenimentul se va desfășura după următorul program:

Ora 09.30 – Muzeul Maramureșului – Sălile de expoziţie

  • Seminar „Simon Hollosy – artistul” – susţinut de Lucian Nastasă Kovacs – directorul Institutului de Armenologie
    În deschidere vor lua cuvântul: domnul Varujan Vosganian – Preşedinte al Uniunii Armenilor din România, Excelenţa Sa Hamlet Gasparian – Ambasador al Republicii Armenia, domnul Horia Scubli – Primar al municipiului Sighetu Marmaţiei
  • „Biserici Armene din România” – Expoziţie de tablouri, creaţii ale Cercului de pictură „Hollosy Simon” al UAR, Sucursala Baia Mare. Prezintă: Mihai Tirică – preşedintele AAP „Alexandru Şainelic”
  • Lansare de carte: „Copiii războiului” , autor Varujan Vosganian, moderator Ion Mariș

Ora 13.00 – Casa natală a artistului
-Dezvelire placă comemorativă

Ora 15.30 – Cimitirul Catolic
-Depunere de coroane de flori la mormântul artistului

Ora 16.00 – Casa Ioan Mihaly de Apşa 
-Din creaţia artistului: „Cetatea Hustului” , prezintă Gheorghe Todinca – director al Muzeului Maramureşului

 

Echipa „Salut, Sighet!”




Shalom, Sighet! – Salut, Sighet! (autor, Alina Marincean)

Shalom, Sighet! Ar fi traducerea în ebraică a acestui Salut, Sighet! pentru cititorii sigheteni de la prietenii noștri israelieni, veniți la Sighet într-un program de schimb de tineri -,,Tineri pentru muzică”.

Am avut încă o dată privilegiul să fac parte dintr-un astfel de proiect și am fost surprinsă ca de fiecare dată de fragilitatea, dar și de puterea acestui timp de viață-adolescența. Veseli sau serioși, visători sau pragmatici, boemi sau conservatori, leneși sau ambițioși, adolescenții sunt la fel peste tot.

Au fost emoții la început de schimb ca de fiecare dată și din nou surpriza și firescul interacțiunii. Teme comune, glume înțelese deși spuse cu accente diferite, în limbi și maniere diferite. Ține mimica adolescentină, limbajul jocurilor pe calculator și al ,,app”, care m-au lăsat pe dinafara grupului. În rest povestind toți aveam câini și pisici frați și surori – grași sau slabi, mici, mari, urâți, frumoși, mame cicălitoare, probleme la școală, apetit bogat sau blazare permanentă, totul suna familiar până la urmă. Pare foarte firească această prietenie nouă cu atât mai firească, aș zice eu, pentru noi, sighetenii. Dacă mergi în Israel și spui Sighet, Maramureș sau doar România vei fi copleșit cu entuziasm. Și pot confirma personal.

Lucrurile potrivite de Univers acum câțiva ani s-au legat într-o înfrățire cu Kiryat Yam-ul, un orășel minunat din Israel, la câțiva kilometri de Haifa, cu o plajă superbă și o comunitate caldă, caldăăă. Am fost și noi acolo au venit și ei; de data aceasta să ne cânte, să ne încânte, să cântăm împreună. Ce limbaj mai potrivit pentru prietenie? Așadar, 10 tineri israelieni, elevi ai Conservatorului, împreună cu directorul și unul dintre profesori, au venit la zăpadă, ne spun povestea lor în aceeași măsură în care și tinerii noștri, tot 10, au multe de spus despre ei, despre noi sighetenii în general. Vor merge și ei la vară să fac tot ski, dar nautic.

Am încercat să facem un program, ne ținem cât putem de el, dar cu adolescenții nu te pui. Suntem flexibili și încercăm în primul rând să cântăm, să facem oameni de zăpadă, să vizităm muzee, licee, biblioteci, expoziții, dar în primul rând să ne cunoaștem, să ne descoperim cât suntem de minunați în diversitatea noastră.
Așadar, după o săptămână de socializare, culturalizare și sport, vă invităm să ne cunoașteți, să ne ascultați, luni 6 februarie la Sala „George Enescu”, de la ora 18:00 în concertul ,,Tineri pentru muzică”.

A!.. și mai este un concert fain, tot cu tinerii de la Conservator, duminică 5 februarie, la o ,,fabrică de cafea” vis a vis de primărie, ora 17:00.

Salut, Sighet! de la Kisuf, Lenuța, Ran, Andrei, Ionuț, Carmen, Alex, Ami, Ron, Alexandru, Shely, Daniela, Andreea, Oren, Hodor, Shon, Alina, Andreea, Shachaf, Aurel, Angel, Eden, Roman, Dani, Crina. Suntem saxofoniști, violoniști, pianiști, chitariști, soliști vocali sau pur și simplu tineri!

*Program realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Sighetu Marmației în parteneriat cu Liceul Tehnologic Forestier, Liceul Tehnologic Marmația, Liceul Regele Ferdinand, Colegiul Național Dragoș Vodă, Școala de Muzică George Enescu, Clubul Copiilor și Muzeul Maramureșului. Mulțumim!

Alina Marincean