A fost șezătoare literară (joi, 10 septembrie 2026) la Muzeul Satului din Baia Mare. De fapt, a fost primul pas al unei frumoase povești literare în decor de toamnă aurie, în satul din inima orașului, unde s-au întâlnit generații, vârste, amintiri, parfumuri, nostalgii, toate îngemănate sub genericul „Începuturile lumii”. Scriitori, oameni de cultură și tineri pasionați de literatură și de muzică au adus pe tapet povești memorabile din satul copilăriei, chipuri, locuri, întâmplări care i-au inspirat și care s-au transformat sau se vor transforma în creații literare.

A fost o călătorie literară prin lumea satului arhaic, cu rânduieli și cu ierarhii firești, cu sărbători încărcate de mister, cu părinții și neamurile trăind într-o devălmășie caldă, cu umorul spectaculos al țăranului român, dar și cu hărnicia și cu credința lui. Au fost povești din vremuri de război, unele dramatice, altele încărcate de duioșie, toate așezate într-o fascinantă călătorie în lumea aceea simplă și încărcată de sens și de întâmplări fabuloase așa cum le-au trăit Gheorghe Mihai Bârlea, Terezia Filip, Nicolae Goja, Dana Buzura-Gagniuc, Delia Muntean, Elena Cărăușan, Monica D. Cândea, Ligia Duruș, Valeria Bilț, Viorica Pârja, Oana Teremtuș, Loredana Hoza, Flaviu Mihali, Adrian Donca, Nicolae Scheianu.

Invitații s-au bucurat de prezența grupului „Încotro”, al cărui solist, Angelo Supuran, membru al Cenaclului „Voci eminesciene” a interpretat piese de inspirație populară.

„Fiecare dintre scriitorii prezenți poartă în minte și-n suflet decupaje de copilărie, de început de lume, emoții și chipuri care au contat, care i-au inspirat, iar istoria și critica literară sunt interesate de izvoarele epicului și ale liricului scriitorilor. Ca urmare, mărturiile de acest fel devin cu atât mai importante. Revista de Cultură «Nord Literar» dorește să tezaurizeze tot ce se poate în acest sens, prin editarea pe viitor a unor suplimente tematice prin care să oferim cititorilor cuvântul scriitorilor maramureșeni. Nimic din ce e valoros nu trebuie să se piardă.” – a spus Dana Buzura-Gagniuc, directorul revistei, cea care a moderat această întâlnire.

Evenimentul a fost organizat de Revista de Cultură „Nord Literar” în parteneriat cu Reprezentanța Maramureș a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, cu Filiala Maramureș a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cu Muzeul Satului Baia Mare și cu Cenaclul „Voci eminesciene” coordonat de profesoarele Monica D. Cândea și Alina Mirela Bîrsan.

Comunicat de presă

În anul 1936 artistul plastic Traian Bilțiu – Dăncuș (1899 – 1975) a realizat, pentru prima dată, o poartă maramureșeană pe cinci stâlpi, prin așezarea, în fața celor trei ai porții tradiționale a încă doi, la o anumită distanță, înspre exterior, adică la drumul țării. Prin această nouă reconfigurare se lărgea haizașul (acoperișul) și se crea astfel o incintă, un spațiu de primire și de primenire spirituală și socială, poate chiar un Purgatoiu – dacă ar fi să rămânem în paradigma sacralității creștine, deși poarta în sine este un altar rustic al spiritului de lemn al Maramureșului.
Amplasată în satul numit Crăcești, atunci, (așezat la cracul văii Mara), la intrarea propiu-zisă în Maramureș, într-un mod simbolic, capodopera de artă populară va avea parte de o poveste pe măsură, fiind salvată dintr-un incendiu pus gospodăriei sculptorului, doar datorită distanței față de casa care a ars. Analizând această construcție, cultă și tradițională în același timp, se observă că ea selectează un număr apreciabil de simboluri care se regăseau mai frecvent pe poarta maramureșeană la acel moment istorico-artistic, sintetizate și prezentate într-o viziune proprie de către artistul care își și asuma, prin semnătură, opera cu caracter de noutate absolută. Între simboluri prevalează: dintele de lup, rozetele solare – ca izvor de lumină, soarele în mișcare, corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia), pomul vieții – un simbol traco – dacic, funia răsucită, crucea celtică, sămânța vieții ș.a.

La poarta pe cinci stâlpi creată de către Traian Bilțiu – Dăncuș se dublează cununa, dispărând totodată formele sculpturale ale acestora, care aminteau de coroana voievodală și erau specifice doar stătutelor nobiliare. De asemenea, în loc de poarta mare înfundată, specifică nobililor, singurii care aveau dreptul să-și ridice o poartă la drumul țării, sculptorul așează o vraniță cu săgeți și alte „împistrituri”, făcând astfel o concesie porțieșilor (celor care aveau doar drept de vraniță).

În prezent, prima poartă pe cinci stâlpi din Maramureș și din țară, mama tuturor porților monumentale, înnobilează expoziția în aer liber de la Muzeul Satului din Baia Mare. Ea a fost amplasată într-o poziție privilegiată, pe axa principală, delimitând ansamblul arhitectural format din Casa Desești, Casa Giulești și Casa – Școală Giulești.
Potrivit fișei analitice „poarta Dăncuș” a fost achiziționată în anul 2001 de la  proprietarul Paul Vasile din satul Mara, nr. 88, de către muzeograf Janeta Ciocan. Inestimabilul monument de arhitectură populară poartă înscris pe frontispiciu deviza „SPRE MUNCĂ ȘI RECULEGERE”, iar pe cununița de la portiță inscripția „TRAIAN BILȚIU – DĂNCUȘ” și anul „1936”. Poarta pe cinci stâlpi are o deschidere de 417 cm și o adâncime de 40 de cm, are acoperișul în patru ape, din draniță de brad, bătută la două rânduri.
Marele patriot și artist Traian Bilțiu – Dăncuș, care la 19 ani s-a înrolat voluntar în armata română, participând la primul război mondial, a fost ajutat în construirea acestei capodopere de către Gavril Utan din Călinești, realizând prin această creație artistică emblematică saltul de la poarta pe trei stâlpi, reprezentativă pentru Maramureș, la cea pe cinci stâlpi, cu adevărat monumentală.

O replică a acestei porți, augumentată, se găsește la Complexul Muzeal Astra din Sibiu, mult mai elaborată, realizată de către genialul artist în contextul mobilizării sale pe front, din timpul celui de-al doilea război mondial.
Dacă este adevărat că în Maramureș omul a coborât „direct din cer”, atunci este la fel de sigur că în acest „sat primordial al Europei” el și-a delimitat, prin poartă, lumea lui sacră, de către „restul lumii”.
Prin cununița portiței de la intrare, așezată la o înălțime de cel mult 170 cm, cel care-i călca pragul era silit să se aplece, să-și ia clopul în mână, adică să-i acorde respectul cuvenit, ca o reverență adusă gazdei casei. Într-o societate virilocală foarte energizată social, în care neamul reprezintă încă instituția cea mai sigură și perenă, poarta era un însemn, o construcție vernaculară menită să dăinuie, prin care se realiza o igienizare magică, cotidiană. În același timp, de fiecare dată când omul casei ieșea pe poarta sa, la rândul său, și el își lua clopul în mână, își făcea semnul crucii, iar atunci când era plecat departe de lucrurile de care îi era dor, el enumera, între aletele, scârțâitul de la poartă, pietrele de pe drum și scârțâitul rotițelor de le tileguța plugului ș.a.

Dr. Ilie Gherheș, Șef Secție

Foto: Cristian Robescu