#CNDV100 – Gheorghe Mihai Bârlea – un mix „exploziv”: profesor, poet, politician! (autor, Ion Mariș)

Gheorghe Mihai Bârlea este o personalitate sigheteană foarte vizibilă atât la nivel local dar și în sferele… înalte. Această recunoaștere nu derivă – evident – doar din funcțiile politice deținute. :))

G. M. Bârlea a pornit spre Sighet după Școala Generală din satul Nănești și a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1970, urmat de Facultatea de Filosofie din Iași. Și-a completat studiile și pe segmentul juridic absolvind și Facultatea de Drept, după care, în anul 2000 și-a luat doctoratul în sociologie.

Cu poezia s-a împrietenit devreme, din anii de liceu și nu s-a mai dezis de prima dragoste niciodată.

Cariera profesională a lui G.M. Bârlea este legată de la începuturile sale de Biblioteca Municipală din Sighet, fiind bibliotecar și apoi director. A ocupat funcții și demnități publice, dintre care amintim: consilier și consilier-șef al fostului Inspectorat pentru cultură al județului Maramureș (1991-1997, în două etape), prefect al județului (1997-2000), senator în Parlamentul României (2008-2012), lector, conferențiar universitar și prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare timp de 7 ani și jumătate, unde își continuă și azi activitatea ca profesor asociat. Dar prietenii și cunoscătorii îl consideră un om de omenie, mai presus de toate demnitățile.

A publicat numeroase volume de autor („Mentalități în tranziție”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2003; „Eminescu. Teme metafizice și sociologice”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2004; „Documentar bibliografic”, Baia Mare, Ed. Proema, 2011; „Elita academică în închisoarea politică de la Sighet (1950 – 1955)”, Baia Mare, 2017) și alte multe volume la care este coautor. Diverse scrieri i-au apărut și în volume colective, îi găsim numele în diferite publicații de specialitate, în reviste de cultură și în cotidiene regionale sau naționale. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1999.

Este Cetățean de Onoare al localităților Bârsana, Șieu, Poienile de sub Munte, Repedea, Petrova, Slatina și Apșa de Jos (Ucraina).

Revenind la poezie, nu putem să trecem prin această scurtă prezentare, fără să-i amintim volumele publicate: „Din penumbră”, Cluj Napoca, Ed. Cartimpex, 1999; „Lasă-te prădat”, Sighet, Ed. Echim, 1999; „Ceremonia clipei”, Sighet, Ed. Echim, 2006; „Umbra lucrurilor”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 2010. Are numeroase prezențe cu/prin poezie în multe antologii colective și… (n-a fost ușor!) ne aflăm față-n față pentru un interviu alert (mi-a tot spus, pe parcursul mai multor săptămâni, luni, că are mereu altceva de făcut, de scris, de… alergat). E greu cu senatorii – poeți!

Dar, în sfârșit, G. M. Bârlea a decis să vorbească!…

Ion Mariș (IM): Stimate domnule Gheorghe Mihai Bârlea, ai trecut prin multe funcții. Cum îți spune lumea, domnule profesor, domnule poet, domnule senator?
Gheorghe Mihai Bârlea (GMB): Cum dorește. Agreez îndeosebi formulele simple, directe, mai puțin ceremonioase sau legate de statusul și poziția publică avute la un moment dat. În familie și de către cei apropiați mi se spune Mihai, prenume dobândit în spiritul tradiției, după ce am fost „vândut” cu un leu și cu un ou, când aveam doar câteva luni, pe fereastră, unei moașe din satul meu, Nănești, ca să se depărteze bolile și duhurile rele, de mine și de fratele meu. Dar în quasitotalitatea prietenilor și cunoștințelor mi se adresează cu Gheorghe sau Ghiță și mă simt la fel de confortabil. Spre amuzamentul dvs., cu apelativul Ghiță, dobândit la începutul liceului, am avut probleme emoționale, pentru că în satul meu numele de Ghiță avea și niște conotații ironice.

IM: Domnule – senator – poet, dragă Ghiță, cum definești drumul tău de la Nănești spre… culmi? Este o poveste de succes?
GMB: Privind retrospectiv, parcursul meu nu este neapărat foarte spectaculos, chiar dacă după anii ′90 am ocupat demnități publice importante. Am pornit de la o condiție familială modestă, dar cu părinți dispuși să se sacrifice pentru noi, frații gemeni, mutându-se din sat la oraș. Mama, în special, mi-a fost și primul profesor de poezie fiind o excelentă poetă populară și ne-a inoculat prin educația primită respectul pentru oameni, pentru omenie, muncă și frumos, atribute ce definesc noblețea persoanei umane. „A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare”, ne-a spus mereu mama și această axiomă mi-a marcat pentru totdeauna viața.

IM: Ai fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”. Cum te-ai acomodat cu… băieții de la oraș?
GMB: N-a fost simplu. Diferențele dintre rural și urban erau atunci mult mai accentuate. A fost un șoc cultural, în primul rând. Am resimțit și anumite frustrări, sesizând la unii dascăli o atitudine mai binevoitoare, ca să nu spun altfel, pentru cei proveniți de la oraș. Treptat lucrurile au intrat în normalitate și relațiile dintre colegi și profesori îmi provoacă și acum amintiri frumoase. Mulți dascăli au devenit modele didactice și intelectuale, contând în educația și formarea noastră. Dintre cei cu care am făcut 4 ani de zile discipline din curricula școlară, de care m-am simțit oarecum mai apropiat, îi amintesc pe Ion Vancea, Eracle Titircă, doamna Motogna, Eusebia Negrea, Witman Cecilia, o excepțională profesoară de muzică. Dar port respect egal și altor dascăli din anii de liceu. O remarcă meritată pentru doamna director Cornelia Circa, impunătoare și exigentă.

IM: Din ce știu, v-ați format acolo o echipă de poeți. Cum s-a întâmplat? Cine v-a descoperit?
GMB: Meritul le revine profesorilor Ion Vancea și Eracle Titircă, mai interesați decât alții să-i descopere pe cei cu înclinații spre literatură și artă. Domnul Titircă ne-a reunit într-o echipă redacțională pentru prima revistă școlară a liceului de după cel de-al doilea război mondial, „Zări senine”. Acolo am publicat în premieră poezie eu, Andrei Făt, Marin Slujeru, Ileana Mihai, Emil Cristescu. Alții au publicat eseuri sau probleme din domeniul științelor. A fost încurajator pentru noi, mai ales că inclusiv la revistele școlare se exercita vigilența ideologică, adică o oarecare cenzură. Unii am confirmat în literatură, alții în alte domenii. Important este că au fost dascăli care au încurajat creativitatea elevilor și un climat favorabil afirmării unor talente. De exemplu, fratelui meu Vasile, domnul Titircă i-a organizat prima expoziție de pictură în sala de sport. Dar adevărata școală de poezie am întâlnit-o în anii de liceu la cenaclul „George Coșbuc” și ulterior „Alexandru Ivasiuc“ – a rezultatat din disidența noastră, de la unii membri, îndeosebi dascăli, dar mai reticenți față de înnoirea limbajului poetic declanșat de generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și mulți alții. Ne-am întâlnit aici, eu, Gheorghe Pârja de la Liceul Pedagogic, Andrei Făt, Marin Slujeru, Echim Vancea, Ileana Mihai și alții. Am devenit cum s-ar spune „nucleul dur” în jurul cărora s-a proiectat mai târziu Festivalul Național de Poezie de la Sighet, avându-l în frunte pe regretatul Laurențiu Ulici, a cărui prietenie nu poate fi uitată și fără de care mulți tineri n-ar fi fost ce sunt. Maeștrii ne-au fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, dar și Ion Ardeleanu-Mecena, Ion Ardeleanu-Pruncu, Mihai Dăncuș și alții, care ne-au devenit prieteni și de viață și de literatură, chiar colegi mai târziu. Rememorăm și azi savoarea culturală și poetică a întâlnirilor de cenaclu din fiecare marți seara, la Casa de Cultură din Sighet. Pentru adolescența noastră a contat enorm.

IM: Aveați un mentor printre profesori?
GMB: Pe unii i-am amintit, deși mentor este pretențios spus.

IM: Cum ați perceput tinerii deceniului 7, ai secolului XX, “curricula” comunistă?
GMB: După 1968, revoluția cehă părea să producă un dezgheț ideologic și în România, după două decenii de proletcultism. A fost de scurtă durată. Presiunea ideologică a unui stat totalitar nu o resimțeam foarte concret, cu atât mai puțin o înțelegeam la adevăratele ei dimensiuni. Statele totalitare știu prin manipulare să dispună de viața oamenilor. Cultul personalității a cuplului Ceaușescu căpătase proporții apocaliptice. La maturitate, după revoluția din decembrie ′89 îndeosebi, am putut descoperi că odată cu instalarea totalitarismului comunist în România, oamenii au devenit victimele unui experiment ideologic și politic cu consecințe dramatice. Elitele intelectuale au fost trimise în închisori, îndoctrinarea de masă a înstrăinat oamenii de adevărul istoric și de valorile identitare ale spiritului românesc. Grav a fost că nu aveam acces la adevăr, la ceea ce s-a întâmplat în spațiul concentrațional și în societatea românească în anii în care noi ne nășteam. Anii ′80 au culminat cu o umilitoare raționalizare a vieții cotidiene, prin limitarea accesului la bunuri de consum de bază. Cenzura asupra culturii a devenit mult mai agresivă. S-au interzis opere literare, dreptul de a publica pentru scriitori reputați, au fost interzise filmele, piesele de teatru care prin mesajul lor erau suspectate a fi ostile ideologiei partidului-stat.

IM: Ce îndeletniciri de timp liber aveați în anii de liceu?
GMB: Nu aveam și nu era posibilă o filozofie a timpului liber. Orașul era modest în oferte. Pentru liceeni distracția se limita la serile de dans organizate la liceu, la unele fiind eu însumi organizator. Pentru cei de la internate regulile și constrângerile erau mai numeroase. Pentru liceenii de azi pot părea absurde: să mergi la film doar organizat, obligativitatea purtării uniformei cu număr matricol, prezența obligatorie la festivități etc. Mai mult, se formau grupe de control în oraș și se administrau uneori sancțiuni disciplinare. Tinerețea și optimismul ne-a permis să depășim și astfel de limitări.

IM: Și te-ai dus spre Iași pentru a te face filosof printre comuniști. De ce la Iași, de ce filosofie?
GMB: Iașul a fost mai întâi o opțiune a fratelui Vasile, care se visa student la arte plastice. N-a fost să fie, concurența era de 50 pe un loc și favoriți erau nu întotdeauna cei mai talentați, ci fiii de demnitari. Opțiunea pentru filozofie am avut-o din liceu, dar după armată am făcut mai întâi biblioteconomia la București și abia în 1974 am intrat la filozofie. Nu am mers singur. În anii următori i-am luat cu mine pe Marin Slujeru și pe Petre Dunca. Iașul a fost și rămâne un oraș cu vestigii și memorie culturală excepționale, iar Universitatea și Facultatea de Filozofie în special avea profesori de elită, pentru care păstrez și azi respect, ba cu unii chiar relații de prietenie.

IM: Ai revenit după absolvirea facultății la Sighet. Pe ce post, în ce instituții? De ce?
GMB: Am precizat că debutul meu profesional este legat de Biblioteca Municipală, dar și de activitatea didactică pe care am desfășurat-o în paralel la unele licee din oraș.

IM: Cum te-ai „descurcat” până la schimbările din anul 1989?
GMB: Ambianța culturală a orașului, prietenii din instituțiile culturale au fost benefice evoluției mele intelectuale, chiar dacă resursele pentru o viață cotidiană decentă erau minimale. Resimțeam ca orice tânăr și ca orice cetățean frustrări și nemulțumiri sociale, sărăcia din jur. Toate acestea au devenit până la urmă acumulări negative în conștiința colectivă, care au devenit cauze ale revoltei populare din decembrie ′89.

IM: Literatura în societatea „multilateral dezvoltată” avea și unele grade de… libertate?
GMB: Am amintit despre cenzura ideologică ce se exercita asupra creatorilor de artă, scriitori, pictori, muzicieni, regizori. Invit pe liceenii de azi să viziteze Memorialul Sighet, unde sunt prezentate documente și momente ale represiunii împotriva culturii. Asta nu înseamnă că în acea perioadă nu s-au realizat opere de mare valoare în toate domeniile artistice. Se știe că marii creatori sunt mai greu de aliniat și de manipulat, chiar și în condițiile unui regim totalitar, după cum se găsesc și unii care din oportunism se pun în serviciul acestuia. Avem modele și exemple de curaj estetic și civic și în țară. L-aș aminti pe scriitorul Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana. Nu trebuie să-i uităm pe scriitorii mari care s-au confruntat cu regimul de viață al închisorilor, îndeosebi în anii ′50 – ′60, din secolul trecut. Ei, alături de alți opozanți ai regimului comunist, constituie azi tezaurul de memorie și demnitate românească în confruntarea cu regimul. Posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii” ne țineau în contact și cu scriitorii români din exil, cu climatul politic și cultural din Europa occidentală, cu disidența culturală din România, importantă chiar dacă nu de proporții ca în alte țări foste socialiste.

IM: Ascensiunea ta a început după anul 1989. Au trecut 30 de ani de inedită democrație. Spune-mi, care crezi că este cea mai mare performanță a ta din acest interval. Doar una!
GMB: Nu doresc să fac ierarhizări legate de momentele mai mult sau mai puțin semnificative din biografia mea. Răspunsul poate surprinde. Sunt mândru de contribuția mea la realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, alături de Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioana Boca, Nicolae Noica, și de colegii de la muzeu, dintre care îi amintesc pe Ion Ilban, Petru Iuga, cercetătorii muzeografi Andreea și Robert Furtos. Această instituție a memoriei construită pe ruinele fostei închisori politice din anii ′50 este cea mai importantă operă a societății civile din România ultimelor trei decenii, considerată printre cele mai reprezentative instituții de gen din Europa, posesoare a mărcii Patrimoniului Cultural European. Peste 2.000.000 de vizitatori i-au trecut pragul.

IM: Ce te-a determinat să intri în „mocirla” politicii?
GMB: Ne place sau nu, politica face parte din dezvoltarea istorică a societăților, căreia individul nu i se poate sustrage. Se spune că e rău cu politica, dar nici fără politică nu se poate. Depinde de cine o face și pentru cine. Poți intra în politică din dorința sinceră de a face bine pentru oameni și comunități, după cum unii intră pentru propriile interese. Nu sunt corecte generalizările negative. Am avut onoarea să cunosc mulți oameni valoroși profesional, cu cariere respectabile, implicați și în politică. Din păcate, media românească obișnuiește să ne livreze pe micile ecrane pe carieriștii agresivi, cu tupeu și cu un jenant profil cultural și moral. În ce mă privește am crezut și cred că dimensiunea morală și intelectuală a omului politic sunt foarte importante.

IM: Pentru că ești de cealaltă parte a baricadei, în lumea politicienilor, spune-mi de ce nu se mișcă România cu o viteză mai mare?
GMB: La încheierea misiunii în România ambasadorul SUA Michael Quest a făcut o vizită la Memorial. L-am întrebat cu ce impresii pleacă din România. Răspunsul a fost în mare măsură admirativ, spunându-mi că a cunoscut o țară frumoasă, cu oameni talentați și instruiți, o cultură bogată, dar nu a înțeles de ce se fac prea lent schimbările de fond din România. Nici eu nu am un răspuns exhaustiv. Să-i facem responsabili doar pe decidenții politici și administrativi este comod. S-au făcut multe erori pe parcursul construirii capitalismului pe cadavrul economiei socialiste. Dar trebuie să admitem că și mentalitățile individuale și colective nu au fost ușor să fie orientate favorabil reformelor. Retoric, toată lumea spunea DA reformelor, dar să nu treacă prin curtea mea, pe la locul meu de muncă. Reformarea unei societăți este un proces complex și de durată, dependent de factori interni și externi, de competențele și onestitatea decidenților. Avem, din păcate, restanțe mari la viteza schimbărilor în bine.

IM: Românii părăsesc masiv țara, tineri calificați și înalt calificați, intelectuali, muncitori profesioniști „fug” de pe plaiurile mioritice. Nu-i oare rezultatul unor politici proaste implementate la noi? Nu crezi că voi, politicienii, ați făcut prea puțin?
GMB: Migrația este cel mai grav fenomen sociologic cu care ne confruntăm, nu doar statistic ci și din perspectiva calității profesionale ale celor plecați, specialiști de mare clasă, în toate domeniile, muncitori de înaltă calificare. Se depopulează comunități. Rata scăzută a natalității este îngrijorătoare, iar politicile nataliste incoerente și insuficiente. În prezent, criza forței de muncă este mai acută decât oricând. Deja aducem muncitori din zonele asiatice. Avem, așadar, nevoie de politici publice mai bine focalizate pe aceste fenomene, care pe termen lung pot avea consecințe dramatice pentru destinul nostru ca națiune.

IM: Cum evaluezi starea cultural – artistică actuală a Sighetului?
GMB: Sighetul a fost un pol cultural al județului, perpetuează și în prezent unele manifestări cu rezonanță națională. Instituțiile muzeale îndeosebi, bibliotecile, școlile dispun de un patrimoniu valoros, insuficient etalat. Opinez că unele manifestări suferă de o uzură excesivă și pretind o urgentă redefinire a lor. Am făcut personal unele propuneri. Cultura în contemporaneitate își redefinește paradigmele sub impactul globalizării. Pretinde un spor de creativitate și management cultural performant, dar și de încurajarea și motivarea actului de creație și al creatorilor. Idei valabile și pentru Sighetul nostru.

IM: Ce puncte forte are azi Sighetul?
GMB: Reputația de capitală istorică a Maramureșului îi conferă Sighetului noblețe, dar nu este suficient, orașul are nevoie urgentă de un proiect de regenerare urbană, mai ales pe zona centrală, de o centură de ocolire pentru a fluidiza traficul, parcări, atragerea de fonduri europene pentru proiectele comunitare și susținerea instituțiilor publice din educație și sănătate.

IM: Pe ce proiect(e) te vei focaliza în următorii ani?
GMB: În curând îmi va apărea, la Editura Limes, un nou volum de poezie. Am și alte proiecte de scris, de publicat. Doresc să rămân o persoană implicată în viața socială și culturală. Nu în ultimul rând, să mă bucur de nepoțică și de nepoți, să-i observ cum cresc frumoși și optimiști. Urez Colegiului „Dragoș Vodă” la cât mai multe centenare, să rămână în continuare o citadelă de referință în educația tinerilor, în spațiul cultural și civic al Maramureșului Istoric. Să auzim numai de bine, cum ne saluta venerabilul meu prieten Mircea Carp, de la microfonul Europei Libere din Munchen, pe care l-am cunoscut la Memorialul Sighet.

IM: Mulțumesc, dragă domnule senator – poet Gheorghe Mihai Bârlea și, sper, să ți se mai audă vocea în comunitatea sigheteană deși – oficial – ești retras, pensionar! Ne vedem la Sărbătoarea Centenarului… dragoșist!

Ion MARIȘ

foto: Florentin Năsui




#CNDV100 – Doctorul în poezie Echim VANCEA şi-a risipit arginţii doar pe/prin… Sighet! (autor, Ion Mariș)

De-a lungul timpului, oraşul nostru, Sighetul nostru, a fost personalizat prin existenţa şi activităţile unor oameni dedicaţi, valoroşi. De fapt, Orașul a existat şi există în simbioză cu acei oameni care îl hrănesc spiritual. Clădirile, patrimoniul material şi alte categorii antropice sunt elemente care nu dau viaţă fără amprenta umană.

În anumite locuri strategice din Sighet, au fost ani buni în care poetul, publicistul, editorul Echim Vancea era nelipsit şi chema la viaţă!… degaja hotărâre, forţă şi valenţe de combatant… vizionar. Au fost ani în care Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet s-a mişcat doar prin sârguinţa lui. Oricât ar dori unii să-l ignore, oricâtă supărare a declanșat uneori, poetul Echim Vancea va rămâne pentru Sighet, pentru sigheteni, omul cu aproape 30 de volume de poezie! Treizeci! Vă imaginaţi câtă poezie “arde” şi erupe din omul “dur”, chiar “rău” câteodată, tranşant şi mucalit, dar şi foarte “supărăcios” (poate chiar supărător!) când are vreun… bai!

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1998) şi un om bun la inimă (asta s-a cam schimbat în ultima perioadă, de când îşi mai rezolvă bunătatea şi pe la un institut clujean al cordului). Fără nicio discuţie, absolventul din anul 1970 al Liceului “Dragoş Vodă”, coborât de pe Valea Izei, de la Năneşti, a devenit orăşean şi – după cum îmi spunea – “şi-a lăsat opincile la Podul Ronişoarei”. S-a apucat de citit, de scris şi de glumit pe seama… vieţii. A făcut multe prin Sighet, pe la Casa de Cultură, pe la Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” şi doar el ştie prin ce alte locuri din Sighet şi împrejurimi (mă refer evident la Deseşti, să nu vă gândiţi la altceva!).

Uneori – când îşi amintea – se mai certa cu umbrele, pe anumite subiecte tare fierbinţi, se mai certa şi cu prietenii, alteori rămânea de unu singur dar, o viaţă întreagă – indiscutabil – s-a dedicat scrisului; şi-a făcut chiar şi o editură (una din umbrele lui preferate), a publicat cât un raft sănătos de bibliotecă şi – O, tempora!… – şi-a întinerit inima ca să şteargă din amintre întâmplările triste, neplăcute.

Nu mi-a fost uşor să-l conving ca să-mi acorde atenţie preţ de câteva zeci de întrebări dar – v-am spus că altfel “pulsează” azi! – s-a înduplecat şi ne-am apucat de… despicat firele vieţii (lui, bineînţeles!) în… subtile subdiviziuni.

Ion Mariş (IM): Hotărăşte-te, Maestre! Câte volume de poezie ai publicat?
Echim Vancea (EV): Să stabilim dintru început un lucru: această convorbire nu sunt de acord să o botezi interviu. Aşadar vorbim în continuare de o convorbire. E cumplit de greu să faci confidenţe mulţimii. Îţi trebuie curaj şi ceva care să te apere. Pe mine, mă apăr singur. Pe poet, frumuseţea expresiei care transformă confidenţa în artă, adevărurile personale, în adevăruri comune. Ele ne fac să ne credem unii pe ceilalţi, să descoperim că nu suntem singuri şi… să-l ascultăm pe cel care se confesează. Oare numărul cărţilor rămâne în inima cititorilor sau un rând, două, o strofă, o poezie din acestea? Nu numărul volumelor este important, ci, aşadar, cât şi ce rămâne din „maldărul” de volume. Fiecare carte exprimă ce am vrut şi avut de spus, să spun, în acel moment. Ţi se pare că am scris şi publicat prea mult? Te priveşte. Fiecare pagină, fiecare carte mă conţine şi încă nu m-au epuizat, dimpotrivă, m-au făcut mai mănos. A mai rămas încă mult din mine pe dinafară care trebuie pus în cărţi. Abia când voi fi reuşit să scriu CARTEA, una singură, mă voi opri din scris, din publicat. Simt o durere care mă copleşeşte necontenit, că mă tot caută ca un cuţit să mi se înfingă în bietu-mi piept. Ce cumplită neîmpăcare! Creaţia nu se numără. Ea are propriul ei adevăr, propria morală, propria raţionalitate… şi aşa până la propriu-i Dumnezeu. Câte cărţi am semnat? N-aş vrea să amintesc aici numărul cărţilor. Ca să revin la întrebarea ta îţi spun sincer că la urma urmelor, din toate căţile, de fapt nu sunt cărţi ci numai umbre de cărţi, vor rămâne puţine pagini…

IM: Există vreun Sfânt Echim în calendarele creştine?
EV: Nu! Cel puţin eu nu ştiu să existe. „Dihania asta nu există” (să citez titlul unui volum al prozatorului maramureşean Gheorghe Buzatu). Dar va să fie de acum înainte… O spun serios, fără falsă modestie. Ştii că în limba turcă „luna octombrie” se traduce prin „echim” (eckim)? Născut fiind în luna octombrie găsesc de „cuviinţă” a spune că dacă creştinii nu şi-au bătut capul cu un „sfânt echim” iată că turcii musulmani, parte dintre ei fiind „fără convingere religioasă” şi care nu „cred în obligaţiile religioase”, s-au învrednicit să îmi pună la dispoziţie o lună întreagă! Ha! Ha! Ha! Şi apoi nu mă deranjează că nu sunt printre „sfinţi”. Nu am fost şi nu sunt practicant în materie de credinţă religioasă, nu sărut mâini, poale, crucifixuri, nu bat mătănii. Ceea ce au spus şi spun oamenii despre Dumnezeu este ceva relativ şi subiectiv, iar eu reţin, din toate cele spuse, doar ceea ce îmi îmbogăţeşte corespondenţa mea intimă cu ceea ce nu pot a cunoaşte. De altfel nu cred că am voie a cunoaşte Divinitatea. Sunt fericit că pot a-i simţi adierea în fiinţa mea…

IM: Cum ţi-ai (pe)trecut anii pe la Liceul “Dragoş Vodă”?
EV: Bine zis, „pe la liceu”. Pe vremea mea liceul se numea Liceul de cultură generală. Se făcea carte în draci! Şi asta nu îmi prea plăcea. Dar eram, dinspre mamă, nepotul tânărului, pe atunci, profesor de română Ion Vancea, care era şi secretarul UTC-ului pe liceu. (Cred că abia de prin clasa a X-a s-a hotărât ca această sarcină să revină unui elev.). Aşadar de voie de nevoie a trebuit să mă adaptez. Se spune că în anii de liceu se iau cele mai importante decizii şi te formezi ca personalitate. Începi a călca pe drumul vieţii. Eu am „debutat” efectiv în viaţa culturală de licean cu o lucrare despre romanul „Şoseaua Nordului” a lui Eugen Barbu. Ca orice copil, elev fiind nu am fost nici prea fericit, nici prea vesel. În primul an de liceu am fost coleg de clasă cu nănăştenii fraţi Bârlea (Gheorghe şi Vasile plecat dintre noi mult prea devreme) ei fiind deja orăşeni cu acte în regulă, viitorul medic Ioan Rednic şi de o droaie de săpâncenţe iar dintr-a X-a ni s-a alăturat şi deseşteanul Andrei Făt. Eram şapte băieţi şi restul până la 36 sau 42 (nu mai ştiu câţi eram în clasă) erau fete. Au fost anii marilor lecturi, ani care pentru mine, copilul de la ţară, au însemnat mult în devenirea ulterioară. În liceu cred că mi-am început adânca prietenie cu cea care mi-a devenit prietenă pe viaţă: cartea. Adevărat este şi faptul că am avut profesori de excepție: amintitul unchi şi profesor Ion Vancea (română), profesoara Eusebia Negrea (literatură universală), Eracle Titircă (psihologie, logică), profesorul Ioan Törok (istorie), Radu Bitan (rusă) şi mulţi alţii. Au fost anii generozităţii adolescenţei, anii avântului intelectual. Dar ajunge că o iau pe panta şabloanelor!

IM: Au fost profesori care te-au… remarcat? Pe care dintre profesori i-ai remarcat (cu sau fără ghilimele!) tu?
EV: Pe câţiva i-am numit mai sus. Pe ceilalţi îi rog să mă ierte dar memoria şi vârsta-mi conţin o doză de uitare. Tuturor deopotrivă le port o amintire plăcută şi un profund respect.

IM: Ţi-e drag Năneştiul?
EV: Nu zic ba. Este prezent peste tot în poezia mea. I-am dedicat şi un volum de versuri („Hramuri”) iar Ioan Es. Pop i-a dedicat un poem („năneşti”) din care redau începutul acestuia („ca să ajungeți la nănești, o să trebuiască/ să luați autobuzul până la sighet,/ a zis femeia de la casa de bilete din salva.// auzisem că e unul direct, am zis./ l-au scos acum o săptămână, a zis,/ nu mai erau pasageri pe linia asta./ dar merită, zău, e grozav că mergeţi la nănești./ am visat și eu să ajung o dată acolo,/…/ așa că luaţi dumneavoastră liniștit/ autobuzul de sighet, pentru că/ de la sighet la nănești e doar o palmă de loc./ dacă n-o să vă convină când pornește următorul,/ o să fie o nimica toată să ajungeţi la nănești pe jos.”). Astăzi din motive familiale mi-aş dori ca să nu fie locuit. Prea multele „zânituri” l-au stricat. Ori de câte ori merg la Năneşti merg doar până acasă, la mama. Are 88 de ani! Stau o jumătate de oră şi deja simt nevoia să plec. Năneştiul nu mai este Năneştiul copilăriei mele. Au dispărut bunul simţ şi respectul faţă de tot şi de toate. Dacă nu te ştiu în vreo funcţie înaltă, gata. S-a terminat. Nu eşti servit nici măcar cu o ulce’ cu apă.

IM: Dar Sighetul?… şi de ce?…
EV: Te poţi îndrăgosti de un oraş datorită fiinţelor vii care îl populează sau din cauza unei fiinţe foarte dragi… După ce m-am descălţat la intrarea în oraş şi mi-am lăsat opincile la Podu’ Ronişorii m-am gândit să mă fac orăşan. Nu cred că am reuşit acest lucru nici până în ziua când l-am părăsit. Am conştientizat mult mai târziu sentimentul că m-a întâmpinat hazardul. Dar asta nu înseamnă că, recunosc, destinul meu nu a fost de sighetean. Oriunde am fost plecat prin ţară nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca în Sighet, până când am fost scos cu şuturi în cur din oraş de nişte pigmei care întreaga lor viaţă nu au făcut decât să urce în genunchi scările clădirii administrative pe care o numim Primărie, să lingă şi să se gudure pe lângă mai marii vremurilor. Sighetul, locuitorii acestuia nu au nici o vină pentru ceea ce mi-au făcut, cum s-au comportat vremelnicii săi „gospodari”. Sighetul a fost pentru mine, în multe privinţe, profesorul meu de seninătate. Îmi este drag tot ce urmează după „de ce”. Multă vreme Sighetul a fost pentru mine „turnul meu de fildeş” locul de retragere, de meditaţie, simbol, s-ar putea, al depăşirii, într-un fel chiar al morţii sau al nemuririi, de ce nu. A fost spaţiul meu acropolitan aşezat la poalele Solovanului, sprijinindu-se de malurile celor trei ape, Iza (râul copilăriei mele pe malurile căruia am deprins gustul independenţei şi al aventurii, râul în apele căruia am învăţat să înot, râul începutului călătoriei mele, apa care mi-a marcat sfârşitul copilăriei şi cu care ne-am regăsit departe de izvoarele sale în oraş), Tisa (apa de graniţă, cum o numeşte Alexandru Ivasiuc, apa care mi-a înflăcărat imaginaţia cu gardul de sârmă ghimpată care-ţi interzicea până şi privirea peste malul său drept) şi Ronişoara (neumblată, sălbatecă, al cărei aer te obligă să respiri altfel şi chiar să fii altfel, o apă nesupusă, deloc disciplinată), ape care mi-au adăugat o vârstă…, ape care, dacă le ştii asculta, te împacă cu lumea şi cu tine însuţi. Păcat că după 1989 adimistraţiile care s-au perindat în fruntea Sighetului i-au stricat tradiţia de eleganţă cu patină a oraşului, atât de incandescent pe dinăuntru (scriitori, artişti plastici, muzicieni, interpreţi de facturi variate, actori, ziarişti, cluburi şi asociaţii culturale). Cred că fiecare oraş are o faţă ascunsă, un duh al lui, care rămâne necunoscut celor ce nu ştiu să-i perceapă misterele.

IM: Pentru un fecior sosit la oraş de prin Năneşti, nu te-ai apucat mult prea devreme de… poezie?
EV: De scris poezie scriam încă din generală provocat fiind de un consătean (nu dau nume, astăzi el fiind un nume de referinţă în viaţa socială şi culturală a Maramureşului, oricât ar vrea unii sigheteni să îl şteargă din „cronicile” realităţii imediate). El îndrăgostit fiind (iertată-mi fie indiscreţia!) de una dintre învăţătoarele noastre (cred că era prin clasa a IV-a) şi gelos pe unchiul meu, studentul, pe atunci, Ion Vancea (ulterior profesorul Vancea) îi scria acesteia poezii pe care i le recita cu harul şi talentul moştenite de la mama sa. Dar eu nu îndrăzneam a le face publice deşi mai târziu, prin ciclul II, am început să le trimit, fără succes, pe la revistele epocii printre care „Cravata roşie” şi „Luminiţa”. Erau sincere, spontane, scrise din suflet. În liceu, din clasa noastră erau cunoscuţi şi afirmaţi în paginile revistei şcolare „Zări senine” prozatori, poeţi şi chiar eseişti şi care frecventau Cenaclul literar „George Coşbuc” din cadrul Casei de cultură din oraş. La nivel de liceu erau foarte mulţi elevi (nu numai din anul nostru) care cochetau cu scrisul: Emil Cristescu şi mai tinerii Marin Slujeru, Lucian Perţa, regretata Ileana Mihai (poetă talentată şi traducătoare din Emily Dickinson). Eu am debutat în revista liceului ca… folclorist. Aici am publicat câteva poezii populare culese din Năneşti. Aveam vreo şase caiete pline cu folclor, folclor adevărat, cules de la bătrânii din sat (noi, elevii de ţară eram obligaţi de profesorul de română ca la întoarcerea din vacanţa de vară să ne prezentăm cu un caiet de folclor cules din satul de origine). Aşa că, vezi tu, Ion Mariş, că nu mai aveam „cale de întoarcere”. Aşa că poezia a devenit o „opţiune”, chiar pătimaşă. Am dorit cu patimă să mă alătur, să mă integrez grupului de scriitori liceeni, vroiam ca fantezia mea să se hrănească substanţial din acea apropiere, să intru în esenţial, să umblu pe coridoarele liceului cu „reflectoarele” privirilor aţintite asupră-mi! Dar cred că era mai mult o neînţelegere a ceea ce înseamnă în fapt poezia, literatura. Scriam sub influenţa lecturilor şcolare, ajungând la imitaţii după poezia unor Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Gellu Naum, Zaharia Stancu, în general clasici, lecturile schimbându-se după vârstă şi clasă.

IM: Aşadar, ai debutat în anul 1973. Ce gânduri, ce speranţe aveai în acel an?
EV: Venisem din armată (februarie 1972). După câteva luni de la lăsarea la vatră am început să îmi caut de lucru. Dar din scris nu m-am oprit! Eram sigur că dacă voi publica îmi voi găsi mult mai uşor de lucru. Dar de lucru nu găseam decât în CPL, pe când eu mă gândeam la cu totul altceva. Acolo, vreun loc călduţ din care să pot a mă pregăti pentru facultate. Doar eram poet, desigur în măsura în care eram, că dacă scriam poezie nu însemna că şi eram poet. Părinţii erau dezamăgiţi că feciorul lor stă prin oraş teleleu. Prin aprilie 1972 am reuşit să mă angajez ca muncitor sezonier la o formaţie de geologi din Bucureşti care-şi avea sediul în Sighet şi cu care am lucrat până în mai 1973. Mi-a plăcut. Băteam dealurile şi munţii din împrejurimile Sighetului (Solovanul, Piatra Ţiganului, Agrișul, Colibdi, Huta, Gutâiul) de dimineaţă până seara. Nu aveam şefi. Era o muncă foarte frumoasă. Scriam poezie în draci şi trimiteam, sub pseudonim, maldăre de plicuri pline cu manuscrie pe la mai toate revistele literare ale vremii, dar în special la ziarul judeţean „Pentru socialism” din Baia Mare. Aşteptam cu înfrigurare ziua de sâmbătă să cumpăr revistele al căror „corespondent” devenisem. Şi nu mică mi-a fost surpriza ca într-un număr din revista ieşeană „Cronica” să-mi văd publicat un poem, girat de poetul Nicolae Turtureanu. Vestea a zburat cu repeziciune prin tot târgul. Şi într-una din zile poetul şi librarul de excepţie Simion Şuştic-Coman mă abordează şi îmi propune să citesc la Cenaclul literar „George Coşbuc”. De aici totul a decurs ca pe roate… Scriam şi citeam, marţea, la cenaclu. Aşa am redebutat în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare (octombrie 1973). De aici a fost destul de „uşor”. Publicam, deşi greu şi rar, în presa literară din ţară. Dar eram constant publicat de ziarul judeţean „Pentru socialism”, suplimentul social-cultural al acestuia, „Maramureş”, în culegeri şi antologii judeţene. Eram invitat la cenaclurile literare din Baia Mare („Măiastra”) şi Borşa („Metamorfoze”). Citeam poezie, şi nu numai, pe rupte aprovizionat fiind din plin de poetul-librar Simion Şuştic-Coman. În 1973 (mai) m-am retras la „vatră” devenind pedagog la Liceul „Dragoş Vodă” şi apoi la Grupul Şcolar pentru Exploatarea Lemnului. Au fost anii mei de seninătate (înţeleasă ca mod de viaţă dar şi ca scris, desigur). Datorită unor prieteni (Gheorghe Mihai Bârlea, atunci bibliotecar şi Ion Ardeleanu-Pruncu, atunci directorul Casei de Cultură a municipiului), cărora şi astăzi le sunt profund recunoscător pentru marele lor curaj, am păşit într-o altă lume, cea a culturii, ca instructor pe probleme de literatură şi folclor. Şi astfel am ajuns să stau mai mereu de vorbă cu stelele, a căror taină nu de puţine ori m-a înspăimântat. Poate că dacă luam cunoştinţă doar de frumuseţea astrelor, atunci ar fi fost mai bine… Speranțe? Să străbat lumea alături de poezie. În parte mi-a reuşit. Dar am pierdut şi mai multe. Au fost vremuri când am trăit iluziile unei false utopii. Dar la urma urmelor utopia nu-i calea regală spre mântuire? Apoi, după mai multe „eşece”, mi se părea că cu fiecare clipă prin care mă agăţam de poezie era o laşitate. Am tras adânc aer în piept şi mi-am înmuiat pixul (peniţa?) în cerneală şi în propriul sânge şi am mers mai departe. Eram în anii cu vreme frumoasă. Şi atunci mi-am promis să supun tot ceea ce este urât în lume, o evadare spre zări mai senine. Am continuat să scriu dintr-un imbold pe care-l simţeam ca un om pe cale să se sufoce fapt pentru care se repede la fereastră să o deschidă larg şi să îşi umple plămânii cu aer proaspăt…

IM: Nu te-a tentat niciodată să părăseşti Sighetul, să-ţi iei lumea… în cap? Deşi, cred că ai trăit cu lumea în cap!
EV: Nuuu! Câtuşi de puţin. Cred că de la prima noastră întâlnire ne-am dat seama, am înţeles că ne aparţinem. Că atârnăm unul de celălalt. Am trăit şi cu lumea în cap şi cu ea deasupra capului. Am despoperit Sighetul la vârsta adolescenţei. A fost primul oraş văzut. Aici mi-am petrecut o parte din tinereţe. Cu trecerea anilor, m-am simţit tot mai legat de oamenii (excluşi din capul locului politrucii de ieri şi de azi, neînzestraţi politic şi fără intuiţia istoriei de care a avut şi are nevoie încă Sighetul) şi locurile oraşului. Odată cu maturitatea a însemnat şi ancorarea definitivă în apele oraşului, a acestor locuri. Sighetul este un oraş ospitalier, generos, cum de altfel este tot Maramureşul. Nu este nici balcanic şi nici oriental cum este majoritatea ţării exceptând Ardealul şi Bucovina. Este un oraş centro-european. Oraşul în care am avut peste treizeci de ani mi-a dat o şansă, aceea de a pleca unde doream, nestingherit, fără a-mi frânge coloana vertebrală. Chiar dacă nu iubeam acea lume, ea, drepţi să fim, oferea unui tânăr mai multe posibilităţi de a se împlini, decât lumea de astăzi… Dă-mi voie să citez din mine însumi cu evlavie, ca dintr-un clasic, câteva rânduri dintr-un interviu pe care l-am acordat scriitorului Adrian Alui Gheorghe (fondatorul şi directorul revistei „Conta” din Piatra Neamţ): Iată o poveste: unui bătrîn spunându-i-se că el este dintr-un sat cu cîteva „nume mari” (pe care din decenţă nu le voi spune) a replicat sigur de el: „Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui care fuge din el! Atâta vreme cît fie unul, fie altul şi-a părăsit satul, atâta vreme cît nu au fost în stare să facă şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în satul lor, rămân nimeni! Satul a fost pentru ei pomul, ei au fost fructul! S-au smuls din ram şi s-au dus în lume să-i mănânce alţii. Acolo, în satul lor, nu au lăsat nimic.” …Din această poveste nu ştiu dacă mi-aş fi putut asuma un alt destin! Nu ştiu dacă „povestea” de mai sus te-a lămurit. Am fost şi sunt legat de o anumită conjunctură. Sufăr şi astăzi ca şi mai ieri pentru faptul că scriitorul este… inutil în comunitatea sa. Mi s-a dovedit cu vârf şi îndesat acest lucru când am fost alungat din instituţia pe care o am condus aproape douăzeci de ani. (Mă iartă că revin asupra acestui episod neplăcut din viaţa mea dar mă doare şi astăzi când îmi aduc aminte că doi indivizi, unul interimar şi altul ales, nu au găsit altceva cu cale de făcut decât să mă ia de guler şi să mă scoată afară din Bibliotecă, o instituţie de cultură la al cărei reviriment şi rol în societatea sigheteană post decembristă nu au contribuit cu nimic, dimpotrivă, au încercat pe toate căile să-i minimalizeze rolul, să o politizeze…

IM: Ce ţi-e mai drag pe lumea asta, în afară de cărţile tale (pardon, de poezie!)?
EV: De ce „în afară de cărţile” mele? Cărţile mele îmi sunt dragi, cum dragi îmi sunt şi femeile, şi prietenii, precum şi poezia. Îmi vine uşor să îmi închipui cum l-a făcut Dumnezeu pe om din ţărână. „…un fir de nisip poate face foarte mult când renunţă la fundul liniştit al oceanului şi pătrunde în mărutaiele scoicii” a scris undeva Geo Bogza.

IM: Dacă nu ţi-ai fi “îndestulat” viaţa cu scrisul, cu poezia, ce-ai fi făcut?
EV: Aş fi scris poezie.

IM: S-a scris mult (şi bine!) despre tine. Cine crezi că te-a perceput mai… corect, adevărat?
EV: Mi-e indiferent. Când scriam eu poezie nu ştiam că există oameni care citesc poezie ca să scrie despre ea. Cine citeşte ca să scrie despre ceea ce citeşte mai şi greşeşte. Nu m-a chemat nimeni să scriu. Opţiunea-mi aparţine, fiind chiar pătimaşă. Cei care au scris despre cărţile mele au scris corect chiar atunci când au greşit. Oricum ar scrie nu au făcut decât să facă publicitate cărţii mele, literaturii în general.

IM: Unde se află Sighetul, Maramureşul, în universul poetic global?
EV: Fiind uşor adaptabil nu cred că, oriunde m-aş fi stabilit, mi-ar fi lipsit Sighetul, Maramureşul mai mult decît eu lor! Oricum Maramureşului îi datorez totul. Eu, ca om al acestuia, cât şi poeziei mele, care îi aparţine. Chestiunea este că, cu excepţia d-lui Gheorghe Grigurcu, dar şi a cîtorva prieteni (din Bucureşti, Piatra-Neamţ, Iaşi, Bistriţa, Beclean, Cluj-Napoca), care i-au bătut drumurile, nu prea au înţeles „uşurătatea” cuvîntului. Maramureşului îi datorez totul. Dar trebuie să ne înţelegem, odată pentru totdeauna, asupra acestui Maramureş…! Maramureşul de astăzi are cîteva ţări care nu au nimic în comun cu Maramureşul Maramureş. Sunt „ţări” atît de individualizate social şi cultural încît mă mir că nimeni nu a sesizat încă acest fapt. Maramureşul de astăzi îşi aşterne „plapuma” peste cîteva „ţări” de o individualitate nemaipomenită şi care au dat literaturii române nume de excepţie. Aşa are Maramureşul sub „cupolă” (din 1968, odată cu noua împărţire administrativ-teritorială) Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului. Oamenii obişnuiţi, oamenii de cultură, scriitorii, „se dezic” astfel de „ţările” lor, de identitatea locală. Îşi iau o identitate care nu este a lor, plăcîndu-le mai mult să li se zică „maramureşeni”. Nu este corect. Nici pentru ei, nici pentru Maramureş. Şi nu vreau să dau nume. Maramureşeanul este testamentar aşa cum este şi lăpuşeanul, chioreanul sau codreanul. Dar iluzia de a aparţine Maramureşului, fie el om de rînd sau scriitor, este „o ipocrizie”. A fi vedetă, oriunde în altă parte, cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de… titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat!

IM: Povesteşte-mi o întâmplare frumoasă/ interesantă de la Serile de Poezie de la Deseşti, acolo unde ai fost… nelipsit!
EV: Înainte de toate şi câte toate era uimitor faptul că la fiecare ediţie a Serilor de Poezie de la Deseşti, ulterior Serile de Poezie „Nichita Stănescu”, sala Căminului cultural era arhiplină de oameni din sat (tineri, maturi, adolescenţi; bărbaţi şi femei) care îşi lăsau lucrul şi veneau să se întâlnească cu poeţii „lu’ Pârja” (cum umbla vorba prin sat), să asculte poezie. La una dintre ediţii, era prin anii ’80, la Căminul cultural din satul Hărniceşti, sală arhiplină, erau tineri căţăraţi până şi pe sobele din sală. Totul decurge conform desfăşurătorului când deodată se ia curentul electric. Rumoare în sală. Aşteptăm câteva minute bune. Telefoane. Nimic. Atunci nu mai ţin minte, cineva din „prezidiu” sau din sală strigă să fie aduse lămpi, lămpaşe, lumânări. Într-o clipă sala s-a umplut de lumină… De părăsit sala nu a părăsit-o nici cel mai în vârstă spectator. Dimpotrivă au mai venit săteni. Recitalul de poezie şi dialogul cu sala s-a reluat într-o linişte „de mormânt” (staţia de amplificare era „moartă”, doar), întreruptă doar din când în când de aplauzele sincere ale celor prezenţi.

IM: Îţi cunosc destul de bine abilităţile şi preocupările manageriale. (Unii ar zice că e laudă, dar n-au dreptate!) Ce-ai reuşit să faci pentru Biblioteca Municipală, unde ai fost şi director?
EV: Din ceea ce am iniţiat şi făcut s-a ales praful odată cu relocarea. A rămas doar Sistemul Informatic Integrat de Bibliotecă „eBibliophil”. Dar nu reuşitele rămân în memorie ci, mai ales, nereuşitele. Între acestea aş aminti faptul cu nu am reuşit finalizarea Catalogului online (documentele intrate în colecţiile bibliotecii începând cu anul 1998) şi a celui tradiţional virtual (documente intrate în colecţiile bibliotecii până în anul 1998), amenajarea Laboratorului conservare, recondiţionare carte contemporană şi carte veche, cât şi digitalizarea acesteia din urmă, cât şi realizarea Catalogului bibliografic al scriitorilor din Ţara Maramureşului şi a Catalogului bibliografic al Sighetului şi al Ţării Maramureşului.

IM: Pentru că ai fost foarte mulţi ani implicat în mişcarea cultural – artistică din municipiul nostru cred că eşti un cetăţean avizat în acest sens. Ce ar trebui făcut azi pe acest (prim)plan?
EV: Administraţia locală să acorde o mai mare atenţie vieţii culturale a municipiului, cetăţenilor reprezentativi ai acestuia. Odată cu crearea, în 2013, acelui mutant căruia-i zice „centrul cultural” instituţiile de cultură stau sub semnul interimatului, activitatea lor fiind gestionată (manageriata, dacă vrei) politic! Odată cu retrocedarea Palatului Cultural „Astra” acestea au fost împrăştiate de-a lungul şi de-a latul Sighetului.

IM: Te rog să faci nişte nominalizări din lunga ta listă de… fapte bune!
EV: Nu am săvârşit nicio faptă bună! De la un festival de poezie patriotică şi muzică folk local, am făcut un Festival Naţional de Poezie (ulterior internaţional). Am adus la Sighetul Marmaţiei, prin regretatul Laurenţiu Ulici, floarea Generaţiei ’80 de astăzi a poeziei româneşti, scriitori (poeţi, prozatori, dramatugi, eseişti) ale căror cărţi sighetenii le citeau cumpărate de la librărie pe sub mână, actori ale căror spectacole de poezie şi muzică care au pus pe jar organele locale ale securităţii! Nu mai vorbesc de zecile de spectacole, cu invitaţi de „prim plan” („cap de afiş”) ale Ansamblului Folcloric „Mara” (premii naţionale şi internaţionale), într-o perioadă când instituţiile de cultură se autofinanţau din greu… Printre altele mi-am făcut doar datoria. Aşadar am făcut numai porcării, fapte pentru care în 2016, după aproape patruzeci de ani petrecuţi în „sistem”) am fost luat de guler şi dat afară fără un cuvânt!

IM: Ca tot omu’, deşi tu nu eşti chiar ca tot omu’, trebuie să ai şi regrete. Care sunt marile tale regrete?
EV: Mi-am dat prea târziu seama că sunt complet rupt de realitatea socială a zilei. Astăzi sufăr pentru „laşitatea” din anii ’80. Pentru lipsa de curaj din perioada când băteam Europa în lung şi în „laţ”. Dar ce să fac astăzi cu o plângere fără de… pauză? Timpul a trecut şi trece şi astăzi asistăm la o poluare fără precedent a socialului şi a spaţiului cultural. Dar nu poţi, oricum, să îţi asumi un alt destin decât al tău. Părerile de rău nu îşi mai au rostul. Simt că sunt presat de timp şi mă tem că nu voi fi în stare să realizez ceea ce, măcar parţial, aş fi vrut/ putut să fac. Îmi este greu să îmi închipui că frustrările pe care le-am avut nu mi-au marcat oarecum personalitatea. Ce-ar fi fost dacă nu le-aş fi avut? Greu de spus. „Curaj”? O trăire care merită toate „suferinţele” de până acum! De aceea privirea mea cînd scrutează orizontul din dreapta Tisei este ca o „feerie coborîtă parcă dintr-o pictură”. Regretele mele sunt cele ale românului dintotdeauna, a românului obişnuit. Regret că nu am ştiut a minţi, că am fost sincer, chiar supărător de sincer, în relaţia cu cei din jur. Cel mai mult regret că imediat după ’90 nu am înfiinţat o societate de servicii publice de poezie. „– Alo, societatea de servicii publice de poezie? – Îhî. – Îmi curg la ţeava de la bucătărie câteva rînduri de versuri albe. Mă puteţi ajuta? Eu aş vrea să fie cu rimă. – Este cineva acasă înainte de amiază? – Nu, abia spre seară. – Seara asta nu este lună şi nu cred că vom putea drege defecţiunea! – Hai, domnule, cei de la meteo mi-au zis că cerul va fi liber, că nu vor fi nori. Aia nu mint, domnule, ce dracu! – Haideţi, vă rog nu vă enervaţi! – Păi ce, io mă enervez? Am nevoie urgentă de patru strofe. Rima obligatorie. – În regulă… Vă rog adresa…”

IM: Te-ai autoexilat de vreo doi ani la Câmpulung la Tisa. Cât de bine te simți acolo, departe de luminile oraşului?
EV: Nu m-am exilat. Trăiesc în România. Trăiesc în Maramureş! Pare ridicol pentru un poet, dar a trăi în România este un loc comun, a trăi oriunde în Maramureş este un certificat de valoare! Câmpulungenii sunt oameni admirabili! Îmi pare rău că nu m-am stabilit printre ei mai devreme cu vreo zece ani!

IM: Care crezi că este categoria socială care iubește sincer poezia?
EV: Cred că generaţia noastră a celor trecuţi de şaizeci de ani.

IM: Care este cea mai gravă boală pentru un poet?
EV: „Boala” poetului? Este ca oricare boală care-l atinge pe om, deşi timpul trece altfel pentru poet. Mulţumirea de sine. Să îşi lase sufletul să se prăfuiască, să se golească de idealuri, dar să fie plin de pofte deşarte. Să fie o conştiinţă putredă!

IM: Ce se află dincolo de… poezie?
EV: Dincolo de poezie se află poezia. POEZIA este totul!

IM: Ştiu că ai pregătit pentru tipar un volum de versuri. Ce alte proiecte pe termen scurt mai ai?
EV: În perioada imediat următoare îmi va apărea la Editura „Junimea” din Iaşi volumul „ultima pagină”, am pregătit pentru toamna asta sau poate pentru anul viitor la Editura „Limes” din Floreşti-Cluj volumul „culoarul şarpelui”. Pregătesc volumul „Dialoguri la apa de graniţă” cu scriitori de pe ambele maluri ale Tisei şi un volum de poezie în limba rusă în traducerea poetului Pavlo Romaniuc. În rest lecturi, lecturi, lecturi şi… grădinărit.

IM: Tu ai pus – altfel nu se explică “surprizele” tale anatomice – totul la inimă! Pe cine ai – în mod special – la inimă?
EV: Nu ştiu, că am strâns la piept prea mulţi oameni (unora nu li se poate spune aşa) care nu-mi meritau prin nimic prietenia, erau suflete goale de idealuri, dar pline de pofte, erau falşi, aveau conştiinţele putrede. Dar în primul rând pe mine pentru că nu am scris CARTEA pe care aş fi vrut (şi încă vreau) să o scriu, că am urmat îndemnuri deşarte, că eram indiferent la ce se întâmpla în jurul meu, că nu am fost suficient de răzvrătit…

IM: Ce mesaj ai pentru sighetenii… pragmatici? Dar pentru cei (încă) iubitori de poezie?
EV: Tuturora iubirea nemăsurată a lui Echim Vancea, iar iubitorilor de poezie să nu se întrebe precum fariseii arătând spre crucea pe care era răstignit Iisus: „Cât o să mai ocupe EL locul acela?”…, dar lasă nu le mai spun nimic decât să închidă ochii şi să guste din „pelinul neliniştii. Să îşi regleze butonul intensităţii emoţiilor la maxim, chiar dacă riscă o incendiere a fiinţei lor! Îi mai rog, în special pe tineri (băieţi sau fete), ca atunci când vor să se apropie de poezie, să citească o poezie să renunţe la blugii aia rupţi în genunchi (că doar nu li s-au rupt stând în genunchi atunci când fac declaraţii de dragoste poeziei sau unii altora) şi să se sărute cu guma de mestecat în gură. Numai aşa vor rămâne în continuare alături de POEZIE şi vor afla „că este un noroc să aibă limba română ca limbă maternă”. Sunt mulţumit a spune că, în rândul cititorilor sigheteni, sunt şi dintre cei care au din cărţile mele. De vreme ce nu le-am pus niciodată la vânzare. Totuşi de unele titluri mai dai prin librării, prin anticariate. Dar să nu ne amăgim…

IM: Mulţumesc, Echime! Să-ţi dea Patria (Poeziei) şi Cel de Sus sănătate şi să continuăm cu partea a doua a interviului la aniversarea de 110 ani a Liceului “Dragoş Vodă”!
EV: Mulţumesc şi eu. Ce bucurie că am pus…(puncte, puncte!)… acestui interviu. Vezi, o bună parte din mine a fost plăsmuită în acesta. În încheiere, uite două versuri, dar nu ştiu ale cui sunt: „Arborii îşi fac semn ca surdomuţii∕ pentru spectacolul de adio”… Ajunge pentru astăzi. Ne vedem mai târziu. Conversaţia noastră s-a încheiat chiar dacă, totuşi, continuă. Şi poate continua oricât…

Ion MARIȘ

Foto: Florentin Năsui