Cad resturi dintr-o dronă rusească pe teritoriul României. Ai noştri, iuţi în gândire şi vorbire precum ştiţi dvs. cine, au susţinut că nu s-a întâmplat nimic. Teritoriul ţărişoarei e bine supravegheat, cerul de asemenea, nicio cioară cârâind ruseşte nu poate trece peste teritoriul nostru, şi mai ales nici măcar o cioară rănită în aripă nu va ateriza de urgenţă în stufărişul canalelor deltei dunărene.

Au fost două zile de contre cu ucrainenii, care ziceau că drona ruşilor a căzut pe teritoriul României, iar oficialii noştri, competenţi cum îi ştim, susţineau că ucrainenii n-au văzut bine. Cum bine nu văzuseră nici localnicii din satul Plauru, comuna Ceatalchioi.

Pripeala nu face bine în nicio situaţie. Cade un pahar de sticlă de pe masa din bucătărie, nu te apuci imediat să mături cioburile. Analizezi mai întâi circumstanţele, lasi să treacă două zile în care dezbaţi problema cu forurile competente. Apoi, timp în care poate ai călcat peste cioburi cu consecinţele prea bine simţite şi ştiute, te apuci de strâns urmele erorii umane care a cauzat ireparabila stricăciune.

Pe acelaşi principiu (nu face azi ce poţi lăsa pe…poimâine) au vorbit şi ne-au aburit oficialităţile de la Bucureşti. Ne-au asigurat iar şi iar că Articolul 5 al Tratatului NATO ne face să dormim oricând cu ferestrele deschise. Desigur, se va ţine cont de temperatura mediului exterior şi de votul unanim al ocupanţilor camerei. Suntem aşa de bine păziţi, că niciun şurub dintr-un echipament militar al unei ţări duşmane nu ne va tulbura somnul sau încrederea oarbă că alţii se ocupă de starea noastră de bine.

Unii dintre noi cred că vestitul articol 5 al Tratatului NATO ne scuteşte de orice griji războinice. Acum, a căzut în ograda României o dronă, sau resturi dintr-o dronă rusească. Lovită de ucraineni în moalele capului, drona a mai avut putere doar să zboare câţiva metri pe teritoriul românesc, unde a sucombat şi şi-a ascuns atât de bine rămăşiţele, că au trebuit două zile până să le găsească descurcăreţii noştri.

Nicolae Dolghin, scria că articolul 5 nu garantează că un stat NATO atacat va fi automat apărat de Alianţă. Mai important, autorul spune în „Articolul 5 al Tratatului de la Washington-sursă pentru apărarea colectivă şi apărarea naţională” că „scopul acţiunilor de sprijin nu va fi restabilirea situaţiei dinaintea atacului, ci „restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice”, ceea ce înseamnă cu totul altceva.

Deciziile militare ale NATO se supun deciziilor politice ale statelor membre. Pentru ca NATO să contraatace militar, e nevoie de consensul tuturor membrilor Alianţei, care nu se poate obţine de azi pe mâine. Trebuie să decidă guvernele, parlamentele ţărilor membre. Abia apoi se trage cu puşca.

Nici nouă nu ne-ar fi uşor să contribuim cu tancul din dotare la alungarea duşmanului care ar ataca o ţară colegă de Alianţă, pentru că  articolul 118 (1) din Constituţia României zice clar: „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale şi a democraţiei constituţionale.”

…iar voinţa poporului înseamnă Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia. Cum la noi ba unii, ba alţii sunt plecaţi în concedii prelungite, e greu să-mi imaginez că în câteva ore se poate lua o decizie: ori la atac, ori joc de glezne.

Pentru decizia finală – atac armat sau se fac că nu observă –  se ţine cont şi de Consiliul Nord-Atlantic, din care fac parte şefii de stat şi de guvern. Mă întreb cine dracu’ se mai poate uita la părerea românească, dacă tu, la nivel supraatmosferic nu ştii din prima clipă că ţi-a căzut o dronă printre copacii patriei care a speriat toţi peştii din Dunăre pe o suprafaţă de câteva hectare.

Dacă NATO, prin organismele sale de dezbatere despre care am amintit zice că ghiuleaua, săgeata sau cioara vrăjmaşă au căzut accidental pe teritoriul bine apărat al patriei, atunci atacul poate fi considerat un simplu accident şi nu se activează nici mama articolului 5!

România e acum exact ca în 1916, când francezii ne-au scos din ăăă… din… nu-mi aduc aminte. Acum stăm la mila guvernelor şi parlamentelor ţărilor membre ale NATO. Pe noi, nu ne doare capul…

Există totuşi o excepţie. Ne poate durea capul când o dronă, neavând ce face, se gândeşte să-şi  găsească locul de aterizare forţată  oriunde în România.

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

Ne-am obişnuit să vedem tragedii aproape de noi. Ne uităm la ştiri şi construcţii bombardate cu oameni înăuntru, oameni mitraliaţi care „invită″ invadatorii să plece acasă, sau cine mai ştie câte orori comise de Rusia care e hotărâtă să salveze (?) Ucraina, ne oripilează şi ne vor face în continuare dereglări spaţio-temporale…

Până pe la sfârşit de februarie din anul 2022, credeam că suntem în Europa, în secolul XXI, că ne înţelegem din vorbe, nu din dat cu măciuca în capul celui care nu vrea ca noi. Sau nu vrea să fie cu noi, lângă noi, apărat de noi, manipulat de noi, exploatat de noi, terorizat de noi.

Acum suntem în faza că încercăm să înţelegem. Vrem să găsim explicaţii pentru ceva inexplicabil. Ne uităm într-o parte (în sens figurat), şi vedem acolo Rusia şi guvernarea sa autocrată. E clar că acea guvernare are un stăpân absolut… Ne uităm în altă parte (în acelaşi sens figurat) şi vedem acolo Ucraina, o ţară de două ori mai mare decât România ca populaţie. La suprafaţă e mai greu de făcut calculul, pentru că au mai apărut nişte republici autonome recunoscute doar de ele însele şi de Rusia.

Populaţia Ucrainei e absolut admirabilă! Vedem la ucraineni eroismul la superlativ. Vedem dorinţa unor oameni de a fi lăsaţi în pace, pentru că nimeni n-are dreptul să le arate calea pe care trebuie s-o urmeze.

Ucrainenii vor în UE şi în NATO. S-au pregătit pentru asta, au visat la asta. Sunt foarte buni vorbitori de engleză. Au făcut manifestaţii pentru integrarea europeană. S-au luptat pentru ea. Ei vor să intre în NATO pentru că s-au săturat de ruşi şi de „fericirea″ pe care vor să le-o aducă. Stalin i-a înfometat pe ucraineni. Putin îi omoară acum indiferent că au poate 100 de ani sau sunt încă bebeluşi.

De se-ntâmplă ce se-ntâmplă? E întrebarea pe care ne-o punem cel mai mult în ultima lună, văzând ura ajunsă la paroxism şi neînfricarea, determinarea de a nu ceda, demne de a fi trecute în cărţile de istorie ale omenirii, în contrapoderea urii animalice.

Desigur că dacă ţinem cu tot dinadinsul ca răul să ia o formă concretă, toţi ochii şi toţi indecşii sunt îndreptaţi spre preşedintele rus. Ucrainenii, în momentele de euforie că încă un tanc a fost distrus sau o zburătoare mecanică a fost doborâtă, folosesc, probabil, un obicei din Evul Mediu (de care prin comportamentul agresorului nu suntem departe) şi arată ştiu ei spre cine degetul arcaşului.

Filosoful Gabriel Liiceanu, într-un articol („Putin nu este nebun”) spune că şeful suprem al Rusiei este aşa cum îl vedem azi pentru că este un produs al KGB, sau FSB-cum se numeşte azi, în dorinţa de a „o tăia″ cu trecutul. „…conspirația mondială, dușmanul la pândă, amenințarea continuă (complexul „citadelei asediate”), vigilența, cruzimea care trebuie să nu cunoască limite, obsesia puterii care trebuie să fie afirmată continuu de vreme ce totul se rezumă la raportul de forțe, afirmarea planetară a măreței Rusiei ca țel final. Toate acestea sunt conceptele prin care Putin înțelege, interpretează și vrea să modeleze la ora actuală lumea și care fac imposibil orice dialog cu el și orice negociere″.

Ziaristul Ion Cristoiu scrie pe blogul său articolul „Măreaţa tradiţie a măcelăririi″, din care reproduc aici fragmentul: „Tătucul se proclamă peste tot dușman al Europei. În secret însă, ambițiile sale vizează ajungerea din urmă a Occidentului, intrarea în veac a Rusiei, aducerea la zi. Ca și înaintașul său întru prigonirea propriului popor, găsește de cuviință că procesul implică sacrificarea [a] milioane de ruși. […] toți cei ce se cred veniți pe pămînt cu o misiune sfîntă, toți cei ce sunt convinși de providențialitatea lor nutresc, în taină, un profund dispreț față de propriul popor. Socotindu-l incapabil să se ridice pînă la înălțimea viziunii lor, ei îl sacrifică fără milă. Măcelărirea e doar unul din momentele acestei nebunii″.

Nu stă în firea omului doar să se întrebe de ce se întâmplă războiul ruso-ucrainean fără a judeca problema pe toate părţile. Filosoful Andrei Marga vede o altă faţă a problemei, peste care noi, oripilaţi de imaginile transmise la ştiri, am trecut mai uşor. Citez din articolul „România în contextul crizei Ucrainei″ scris de filosoful clujean: „…înțelegerile Gorbaciov-Reagan, Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Kohl și-au asumat două decizii de reorganizare a Europei la începutul anilor 1990: Rusia se retrage din centrul continentului, unde rămăsese de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, și, așa cum declara atunci secretarul de stat James Backer, „NATO nu se extinde cu nici un centimetru”. Toți cei implicați în decizii (secretarul de stat adjunct, consilierul de securitate american, cancelarul și ministrul de externe german, liderii francezi și mulți alții) au exprimat această poziție. Președintele Bill Clinton a precizat mai târziu că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în țările ce intră în alianță″.

NATO nu şi-a respectat promisiunea. Rusia a fost „trasă pe sfoară″, „dusă cu zăhărelul″ sau oricum altcumva vrem să spunem, ideea rămânând aceeaşi.

Pe 29 ianuarie 2022 (ce bine ne era atunci!…), pe www.mediafax.ro a apărut articolul: Comentariu Lelia Munteanu: „La ce vă trebuie NATO? ″. O discuţie între fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres şi cel al Rusiei războinice ne poate aduce mai aproape răspunsul la întrebarea „de ce?″.

Voi sublinia câteva idei ale celor doi oameni politici, al căror dialog a avut loc în 2016.

Peres îi reproşa lui Putin acum şase ani că se comportă ca un ţar, iar ţarii n-au făcut altceva decât să dezvolte două oraşe: Moscova şi Sankt Petersburg. „Restul Rusiei e ca Nigeria acoperită de zăpadă″. Tot în dialogul celor doi preşedinţi Putin spune că a început să-i pese din momentul în care Ucraina a fost invitată în NATO. Aderarea la Uniunea Europeană nu l-a deranjat.

Pe 21 februarie 2022 (şi atunci încă ne era bine…) a apărut pe www.cotidianul.ro articolul „Angajamentele încălcate de SUA și noul Război Rece″, scris de Călin Marchievici. În 1994 SUA, Rusia şi Marea Britanie au semnat la Budapesta un Memorandum prin care s-au angajat „să nu amenințe și să nu folosească forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei”. Memorandumul a fost negociat pentru ca Ucraina să renunțe la arsenalul nuclear sovietic, iar Putin l-a încălcat, în 2014, când a anexat Crimeea și a început războiul prin interpuși din Estul Ucrainei″.

Tot Călin Marchievici constată că „Documentele declasificate arată cum oficialii americani i-au asigurat pe ruși că NATO nu se va extinde, iar apoi au dublat Alianța. Transcrierile întâlnirilor ruso-americane la nivel înalt postate de Arhiva Națională de Securitate arată că au fost multe asigurări oferite Rusiei, la începutul anilor 1990″.

Sigur, ţările est-europene au profitat de „uşa deschisă″ de NATO şi au intrat în Tratatul militar Nord-Atlantic. Acum, într-un fel, răsuflă uşurate. Rusia nu se mai poate extinde în această parte a Europei.

Promisiuni încălcate din partea forţelor binelui şi fapte oribile de război din partea răului, aduse chiar acuzaţii de crime de război. Asta e lumea în care nu ne vedeam a face parte vreodată.

Din tot răul care pare a fi din ce în ce mai cuprinzător în lume, se desprinde o lumină: poporul ucrainean!

FABULOSUL POPOR UCRAINEAN!

Horia Picu

Pe 25 martie a.c. preşedintele american va fi în Polonia. Va discuta acolo cu preşedintele polonez despre drama refugiaţilor ucraineni şi cum pot fi ajutaţi. Desigur, vor fi şi altfel de discuţii, dar nu trebuie să ştim noi chiar tot…

România, în momentul când scriu acest articol, pare a fi ocolită de Joe Biden. Probabil că ori nu contăm, ori se consideră că vicepreşedinta americană a făcut tot ce trebuia de făcut pe-aici, ori că din Dobrogea până în Maramureş nu-i decât un pas pe care militarii NATO îl pot face cât ai clipi.

Şi de ce ar fi preşedintele american cel care ne scapă de pericolele ruseşti?

Noi, românii, îl aşteptăm întotdeauna pe Godot, adică pe cineva salvator, care să ne asigure prin câteva cuvinte că suntem în siguranţă, că suntem apăraţi, că există o umbrelă care ne apără de bombe şi rachete.

Piesa de teatru a lui Samuel Beckett, „Aşteptându-l pe Godot″ are două personaje principale. Unul este Estragon, celălalt…Vladimir. Ele îl aşteaptă pe cel care le poate reda sensul vieţii, doar că există un „amănunt″: Godot nu există, deci aşteptarea va fi interminabilă şi lipsită de sens.

„La război, ca la război!″. Noi încă stăm cuminţi. Nu miroase pe-aici a praf de puşcă, niciun BUM nu ne perturbă visarea la Godot-ul pe care-l aşteptăm uitând în acest timp că mai bine ne-am pregăti de ce-i mai rău, ca să ne fie bine.

Cu chemarea sub arme văd că guvernanţii au lăsat-o moale. Ce atâta grabă? Nu demult am scris că Sighetul ar trebui să fie plin de soldaţi NATO. Doar e graniţa aici! Cei care lucrează în fabrica (sper să fie totuşi fabricile) de armament au protestat pentru că sunt foarte prost plătiţi. Tocmai acum să fie prost plătiţi??? Revin de la nivelul naţional unde se doarme şi se visează la venirea izbăvitorului Godot, la nivelul local, unde lumea sus-pusă stă tot in aşteptare, numai că de data aceasta aşteptarea nu se personifică în niciun Godot. A fost dată o listă cu adăposturile anti-bombe, anti- rachete şi în general anti-a tot ce-i rău şi vine de la Est. Se ocupă cineva de amenajarea acelor spaţii? Sunt curate, s-au scos murăturile şi roţile de la biciclete, cauciucurile uzate şi borcanele prăfuite afară de-acolo? Se ştie cine va merge în adăpostul A şi cine în adăpostul B?

Mă gândesc că toate acestea urmează să fie făcute, dar nu se ştie când. Aşa-i întotdeauna la noi. Ne mobilizăm încet şi ne grăbim… tot aşa.

Am scris acest articol pentru că de vreo douăzeci şi cinci de zile, replica lui Estragon: „Toţi ne naştem nebuni. Iar câte unii rămân.”, e mai adevărată ca oricând.

Horia Picu

Pericolul unor „scăpări″ de rachete mai viteziste decât viteza sunetului a devenit deja o realitate pe care n-o putem ignora.

Posibil să ne „întâlnim″ prin Sighetu Marmaţiei cu nişte rătăciţi „eliberatori″ ai Ucrainei care să nu ştie de ce-au ajuns pe-aici, dar să ştie să interpreteze „cântecul″ ra-ta-ta la puştile lor mitralieră.

La poliţişti de frontieră stăm bine pe-aici. Sunt, lucrează zi-noapte în continuu. De la declanşarea „operaţiunii militare speciale″ dincolo de podul firav de peste Tisa, mii de refugiaţi ajung în România. Frontieriştii au de lucru şi-şi fac datoria cu cinste. Aprecierea noastră pentru ce-au făcut si pentru ce vor mai avea de făcut!

Dar poliţiştii de frontieră nu au capacitatea necesară de a stopa nişte inamici porniţi, aşa cum au făcut bunicii sau străbunicii lor în 1945, să găsească Berlinul. Iar pentru asta, întrebau, când erau „oaspeţii″ României: „Kuda Berlin ?″. Iar ei, foarte buni (???) cunoscători ai geografiei Europei, dacă cineva le spunea că Berlinul e după prima stadă la stânga, mergeau încrezători într-acolo!

Acum, în martie 2022, zice-se că NATO a trimis nişte militari pe la Deveselu, că unii militari ai aceluiaşi organism internaţional care vede, condamnă dar nu se bagă (şi e de apreciat reţinerea!) are deja în România nişte infanterişti mecanizaţi, pe care nu-i vedem însă şi pe la Sighetu Marmaţiei.

Situaţia actuală, din câte ne-a fost prezentată la ştiri, e cam aşa. Dacă o ţară NATO e călcată de un singur soldat rus, atunci… gata!!! S-a zis cu rătăcitul! Imediat pleacă infanteriştii cu transportoarele lor din Dobrogea şi în două zile (aprecierea mea) ajung în Sighet. În acest timp, rusul (sau ruşii, că poate nu se „rătăceşte″ singur) va (sau vor) avea timp să-şi caute cazare şi masă oriunde va (sau vor) voi. E suficient să interpreteze spre înaltul cerului cântecul de care aminteam şi toate uşile i (sau li) se vor deschide.

Nu mai ştiu exact, dar parcă „Forţa de intervenţie rapidă″ se numeşte acţiunea asta dinamică(?) a NATO pe teritoriul românesc şi pe tot flancul estic al Alianţei.

NATO, nu e bine ce faci şi cum ai gândit-o… Eu eram pregătit să văd nişte militari ai organismului care vede, comentează dar nu se bagă (şi e de apreciat reţinerea!) plimbându-se, în aşteptarea a oricui şi a orice, pe străzile sighetene, străzi care le-ar fi stârnit duioase amintiri de pe vremea când făceau aceleaşi plimbări prin Kabul. Aceleaşi gropi, acelaşi praf, aceleaşi clădiri dărâmânde…

Oare umbrela NATO e una singură şi când plouă cu bombe nu poate acoperi tot? Sau umbrela asta e formată din mai multe umbreleluţe insuficiente, care aleargă de colo-colo, în funcţie de „precipitaţii″ sau de vizitatorii inoportuni care pot apărea?

Secretarul adjunct al NATO n-are nimic de spus despre apărarea frontierelor ţăii? Nu poate?

M-am interesat şi pot scrie aici că secretarul general NATO e purtătorul de cuvânt al Alianţei şi n-are niciun rol în comanda militară. Adjunctul secretarului general NATO face aceleaşi lucruri (de exemplu ne vorbeşte despre o umbrelă specială) când secretarul general n-o poate face.

Chiar aşa stând treaba, mă gândesc că la o discuţie între comandanţii militari ai Alianţei Nord-Atlantice, ar putea să le spună că pe la Sighetu Marmaţiei stăm rău cu defensiva.

Horia Picu

Mi-a rămas în minte o constatare întâlnită in mass-media că „a tăcea în aceste zile este echivalentul unei crime”.

Nu că aș putea eu răsuci mersul lucrurilor, dar o voce, până și a mea, care nu tace, poate va conta în noianul de voci care se ridică și se revoltă de cele ce se întîmplă sub ochii noștri. Am trăit atât de bazați ba chiar blazați în același timp, încredințați fiind, că avem spatele asigurat (apărat) de orice rele, care s-ar putea abate asupra noastră. Că suntem sub o Umbrelă atotapărătoare, că doar ne plătim siguranța și pacea cu doi la sută din PIB, bla, bla, bla…

Zilele acestea circulau pe Facebook adevărate propagande care preamăreau înzestrarea NATO în comparație cu Rusia, puterea de reacție, de contraofensivă, de dezamorsare a oricărui conflict apărut, de anihilare a oricărui focar de război etc, etc.  Au rămas toate aceste însușiri de „forțe” la nivel doar declarativ, în timp ce marele URS și-a pus planul diabolic în acțiune. Și-a activat mașinăria huruitoare de război și se pare că înaintează în viețile tuturor. Eu, cel puțin, am o frică aproape fizică de ceea ce se va întîmpla!

Mai ales că nu se întrevede o „minune” de a fi oprită din mărșăluirea mîrșavă (acum în Ucraina, dar cine știe încă pe unde…)
Ca oameni normali, noi, cei de pe margine, ce să credem? Că în sec. XXI nu mai contează nicio regulă, nicio alianță oricît de puternică ar fi ea? Că tratate de înțelegeri sunt călcate de bocanci cazoni rusești? Se invocă faptul că, dacă s-ar interveni, s-ar declanșa al 3-lea război mondial! Acesta ce este? Al 2-lea și jumătate? Există un prag de suportabilitate și un număr de morți calculate pentru a se interveni? Un singur OM care moare este de neînlocuit! Un singur COPIL ucis e prea mult pentru un întreg Pămînt! Ar trebui ca cei vinovați să aibă în față spaima morții de pe chipul unui copil care nu știe ce i se întîmplă! N-ar mai dormi niciodată!

… Slabă nădejde…
Au cu toții niște priviri de „pești morți”. Din ei a ieșit orice urme de umanitate. Sau să vadă un copil refugiat cum apucă un sandwich și-l mănîncă cu tot cu șervețel. Ne miram cînd, după revoluție, anumiți copii mîncau bananele sau portocalele cu tot cu coajă… Halal Umbrelă NATO! E plină de găuri, care nu-i bună la nimic, nici pe ploaie nici pe soare! Românul și, în general, omul de rând, s-au descurcat, căutându-și umbră sub primul copac, sau agățându-se de primul arin de pe mal în caz de inundație.

Exact ca și siguranța pe care ți-o dă un petec de hîrtie care pune interdicție unui agresor să se apropie de tine. Câte mame și femei, în general, nu au sfîrsit sub ochii îngroziți ai copiilor! Istoria e aceeași, numai că la o scară mai largă. Nu mai există onoare, măcar la nivel de epocă medievală, când taberele antagonice se organizau față în față și se respectau anumite reguli, exact ca pe o tablă de șah. Acum Nebunul a pus stăpînire pe joc, un joc diabolic, în care miza este însăși Ființa Umană. Existența ei!

Eu aș propune ca liderii puternici ai acestei lumi, să-și declare război unul altuia față în față (dacă sunt bărbați) să-și aleagă armele de duel și cel care va ieși învingător, a lui să fie victoria. E o mare lașitate să ameninți cu „butonul roșu” o lume întreagă!
Mori singur dacă ți-o dorești dar nu dispune și de viețile celor care aleg să trăiască!

Așa să le ajute Dumnezeu!

Autor, Ileana PISUC

Foto: Ion Mariș

Ziarista Lelia Munteanu a publicat un interesant articol (Comentariu Lelia Munteanu:„ La ce vă trebuie NATO?″), care are semnificaţii de necontestat pentru zilele acestea, când altceva mult mai grav decât pandemia ar putea să zguduie rău de tot întreaga planetă. (Aici e întregul articol: https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-lelia-munteanu-la-ce-va-trebuie-nato-20490879)

Shimon Peres, fostul preşedinte al Israelului, a avut o discuţie cu Vladimir Putin cu 5 ani în urmă, „Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre″.
Ce zicea Putin atunci trebuie amintit acum. Citez din articol: „Putin mi-a replicat: Ascultă, ce vrei de la mine? La ce vă trebuie NATO? Uniunea Sovietică nu mai există. Tratatul de la Varşovia a fost destrămat. Sunt gata să fiu membru NATO, ca voi!″

Mă întreb acum, de ce NATO vede în Rusia un permanent pericol, de ce Rusia vrea să se descotorosească de orice urmă de NATO în apropierea elasticelor sale graniţe? Ce-ar fi dacă Rusia ar fi membră NATO? Sau e nevoie de un duşman mare şi puternic în faţa căruia trebuie ca adversarii să se înarmeze continuu pentru a putea începe o bubuială interminabilă, mai abitir decât personajele din filme care trag, trag şi nu se mai termină cartuşele?

Vremea celor două orânduiri antagoniste (ni se spunea mereu:„la noi e bine, la ei e rău″, noi dădeam din cap zâmbind aprobator, dar nu era zâmbetul nostru…), capitalistă şi socialist-comunistă a trecut! Atunci era planeta împărţită în buni şi răi. Totul depindea de cine despre cine vorbeşte. Acum capitalişti suntem toţi. Diferenţele apar la administraţiile statelor. Unii se pricep, alţii… nu. Exact la acelaşi exemplu mă gândesc şi eu acum, stimate cititor!

Mă întreb, oare n-ar putea conducerea Alianţei Nord-Atlantice să negocieze cu Rusia pentru o eventuală cooptare în echipă? N-ar fi mai bine pentru viaţă?

Alt răspuns al lui Putin (repet, dat acum cinci ani) despre relaţia Rusiei cu Ucraina. „Nu mi-a păsat, până când aţi avut nevoie de ucraineni în NATO. Pentru ce? Nu m-am atins de ei. Au vrut să meargă în Europa, am spus: excelent, duceţi-vă în Europa.Dar de ce aveţi nevoie de ei în NATO?″.

Nu pot să cred că Putin e acum în extaz că mâine-poimâine va trimite o mică parte a Armatei Roşii să se facă şi mai roşie, de sânge. Nu cred că preşedintele Rusiei e insensibil la suferinţele rudelor acelora care şi-ar pierde vieţile în confruntare. Dar nici altceva nu cred. Că Rusia poate fi luată în zeflemea de NATO şi să accepte, cuminte şi resemnată, o Ucraină membră a Alianţei, iar ea, Mama Russia, să nu fi fost nici măcar chemată la discuţii despre aderare.

Rusia e de multă vreme comparată cu un urs, animal care cel mai cuminte e să nu fie întărâtat şi să pleci uşurel din calea lui. Altfel, ursul e un animal care odată ce şi-a propus ceva (în speţă să ajungă la hrană), nimic nu-l mai poate opri. Când Rusia doreşte ceva, obţine. Şi o face repede, cum a fost realipirea Crimeei. De-aia are graniţele elastice.

Am văzut atunci reacţia indignată a celorlalţi. Vorbe, vorbe, sancţiuni economice şi apoi… gata!…
Un alt mare argument al ruşilor (în afară de înzestrarea militară) e gazul metan. Cam de pe la ei vine prin toată Europa cea fudulă. Se poate pune problema şi din alt unghi. Dacă ai prea mult gaz şi n-ai cui să-l vinzi, degeaba îl ai.

Inevitabil, se impune o întrebare. Dacă Mama Russia va închide robinetul, Europa „Nord-Atlantică″ va tremura de frig, sau de frică?

Conflictul Rusia-Ucraina nu pare a se încheia prea curând cu o horă frăţească. Un avertisment pe care l-am găsit pe https://cursdeguvernare.ro/ce-urmeaza-in-si-dupa-ucraina-o-viziune-americana.html nu poate lăsa indiferent pe nimeni: „Europa trebuie să înțeleagă că în joc este mai mult decât soarta unei țări nefericite. În joc sunt viitorul NATO și securitatea Europei însăși: grăbindu-se să capituleze în Ucraina, Occidentul este în pericol să își petreacă viitorul în pocăință″.

Horia Picu

Membră NATO din anul 2004, România este un aliat și un scut de nădejde al occidentalilor împotriva Rusiei. Necruțătorul Donald Trump, recent instalatul președinte la cârma “crucișătorului” mondial al democrației, S.U.A., a impus partenerilor NATO un procent de 2% din PIB pentru cheltuieli de înarmare. România, soldat credincios și virtuos al alianței democrat – dominante, și-a început campania de înzestrare a armatei printr-o achiziție de avioane de vânătoare (second hand) F16, prin modernizarea elicopterelor de atac Puma și – de ce nu? – își doreste și câteva baterii (bune, rău!) de rachete PATRIOT. Toate aceste achiziții se focalizează pe dorința noastră de-a impune respect (tovărășesc!) în războiul psihologic pe care-l ducem cu Mama Rusia.

Punctul nostru forte sunt… serviciile noastre ultra – secrete și de spionaj ce lucrează și ele mai mult pe la spate (adică să nu mă-nțelegeți greșit: cu mănuși!). Noi, cei ce ne extragem strategiile din vechi legende și balade, din nemuritoare poeme din care până și viitorii absolvenți de bacalaureat (mult prea mulți!) pot înțelege esența românismului și principiul supraviețuirii naționale “…tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este”, suntem mândri că națiunea noastră a îndrăznit să preia intițativa unui atac subtil, nu doar de imagine, în disputa (tradițională!) Est – Vest. Într-o mișcare fulger, printr-un parteneriat secret TR (Togo – România) a avut loc exercițiul naval cu nume de cod “Miorița 8800”. Nava cargo (second hand), sub camuflaj comercial și pavilion togolez, cu încărcătura nesecretă de 8800 de miorițe (adică oi, OI – OI!) pur românești a scufundat în apele Bosforului nava – spion rusească Liman (dotată cu sofisticate sisteme radio – radar și rachete antiaeriene IGLA sau STRELA). Nava de cercetare și culegere de informații ce aparținea puternicei flote ruse a fost avariată în Sfânta Zi de 27 aprilie a.c. (adică anul ăsta, fraților!) și trimisă la fundul Mării Negre de suflul miorițelor noastre, soldatii ruși fiind salvați (bogdaproste!) de armata prietenă turcă. Propun Parlamentului să voteze ca ziua de 27 aprilie să fie zi liberă.

Este o dovadă de necontestat că România dispune de puternice arme tradițional – strategice și că din prima confruntare directă româno – rusă de după cel de-al Doilea Război Mondial am ieșit învingători. Este o pierdere rușinoasă pentru flota rusă și, din infomațiile complet neverificate pe care le deținem, Federația Rusă a ordonat retragerea întregii flote din Marea Neagră la baze.

Occidentul se poate oricând bizui pe noi, suntem bine pregătiți să ne luptăm cu orice tip de dușman real (pe ăia virtuali i-am răpus de mult!) și-i asigurăm pe toți partenerii noștri că… unde-s cel puțin doi puterea crește, iar dacă-s 8800…. Doamne!… ferește!

N.S. (Nota secretă): Din informațiile pe care le-am obținut din surse acoperite, România va lansa în curând exercițiul militar Kunta Kinte.

Ion Mariș
(rezervist)

sursă foto: Peter Lengyel

Activitățile de cercetare derulate în cadrul arhivelor au o deosebită importanță pentru a se stabili adevărul ce privește anumite etape istorice. Printre cei care desfășoară o susținută activitate de cercetare se numără și Helmut Müller-Embergs. Acesta este cercetător din 1992 în cadrul Oficiului Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. Prezent la câteva dintre edițiile Școlii de Vară, derulate la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de către Fundația Academia Civică, s-a remarcat prin lucrările prezentate ce au vizat fostul serviciu secret intern al RDG, STASI. Domnul Helmut Müller-Embergs a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Liviu Șiman: Pentru început aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Helmut Müller-Embergs: M-am născut într-o regiune preponderent catolică, Westfalia, în anul 1960. Am studiat în Munster și Berlin, politică, sociologie și filosofie. Deoarece părinții mei nu au avut bani pentru a-mi plăti studiile am fost nevoit să mă autofinanțez. În acest fel, am primit un loc ca student în Berlin, RDG.

Liviu Șiman: Cum ați ajuns să studiați arhivele STASI?
Helmut Müller-Embergs: Nu am fost atras niciodată de socialism. Socialismul a venit peste mine. Imediat după căderea Zidului Berlinului, în 1989, m-am mutat în RFG din RDG și m-am implicat în mișcările de opoziție. După 1990 am lucrat în Parlamentul Landului Brandenburg, unde am ocupat funcția de purtător de cuvânt. Președintele Landului Barndenburg a fost bănuit că ar fi colaborat cu STASI. S-a format o comisie de invesigare în cadrul căreia am fost și eu cooptat, în calitate de cercetător. Atunci am conștientizat cât de greu este drumul spre aflarea adevărului. Existau mulți care nu voiau ca adevărul să fie scos la lumină. Intenționam să mă retrag din această comisie. Tot în acea periodă s-a înființat Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. M-am decis să intru în această instituție. M-am prezentat la concurs. Pe un loc candidau 700 de persoane. Am avut noroc și am intrat în echipa de 13 cercetători ai Oficiulului Gauck.

Liviu Șiman: Cum ați debutat în cadrul Oficiului Gauck?
Helmut Müller-Embergs: A fost cam dificil. Tema informatorilor STASI era foarte delicată. Nimeni nu voia să se ocupe de această temă. Domnul Gauck a venit la mine și mi-a spus că eu trebuie să mă ocup de ea. Deoarece noi, cei născuți în Westfalia, nu lăsăm lucrurile neterminate, m-am apucat de treabă și de atunci mă ocup de agenții, informatorii și spionii STASI.

Liviu Șiman: Pe lângă ceea ce faceți în cadrul Oficiului Gauck mai derulați și alte activități?
Helmut Müller-Embergs: Da. Fac parte din diverse comisii. Sunt profesor și în Danemarca, iar Sighetul este pentru mine un proiect de mare importanță.

Liviu Șiman: Vă rog să argumentați de ce Sighetul este important?
Helmut Müller-Embergs: Deoarece în Europa nu se știe ce exemplu bun sunt românii în ceea ce privește aducerea la lumină a perioadei comuniste.

Liviu Șiman: Deoarece aminteați de acest lucru, credeți că există o similitudine între metodele folosite de către STASI și cele folosite de către Securitate?
Helmut Müller-Embergs: La Sighet, împreună cu cercetătorul român Claudiu Secașiu, am comparat cât de bine puteam România din perioda comunistă cu RDG. În România există prea puține documente în acest sens. La noi volumul de documente oferite spre studiu este mult mai mare. De aici rezidă problema. Îi îndemn pe cercetătorii români să ia model de lucru pe cel din Germania și să facă comparație și cu cele aplicate în celelalte foste țări socialiste din Europa de Est și, astfel se va putea afla cum lucra și KGB-ul.

Liviu Șiman: În România există CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Credeți că modelul Oficiului Gauck poate fi aplicat și la noi?
Helmut Müller-Embergs: STASI nu mai există. Toate documentele sunt publice. În țările foste comuniste doar o parte a documentelor sunt publice. Serviciile secrete decid ce oferă CNSAS. Avem două premise de pornire proaste. La noi nimeni nu hotărește ce acte se fac publice și care nu. Decizia Parlamentului specifică fără echivoc: toate documentele sunt făcute publice. În România încă multe documente se află în posesia serviciilor secrete, iar accesul este mult mai restricționat decât în Germania. Acest lucru vizează și informatorii. La noi este explicat, chiar eu am scris o carte în acest sens, modul cum au acționat informatorii STASI. În România încă există prea puține date despre acest subiect. Cercetătorilor de la CNSAS le este greu să lucreze în asemenea condiții. Deficitul este foarte mare. Scopul urmărit de noi constă în îmbunătățirea condițiilor de cercetare, în sensul ca acestea să ajungă ca și la noi. Trebuie să scăpăm de mentalitățile de dinainte. Secretele în sine, prin natura lor, sunt conservative.

Liviu Șiman: În cadrul Oficiului Gauck au existat situații în care dosare ale unor personalități sau ofițeri acoperiți să fie “scăpate’’ în masas-media, așa cum s-a întâmplat la noi?
Helmut Müller-Embergs: Și în Germania au existat cazuri similare. În perioada alegerilor jurnaliștii au tot dreptul să întrebe dacă există asemenea dosare. Nu de la Oficiul Gauck pornește acest lucru ci de la mass-media.

Liviu Șiman: Conducerea CNSAS este formată din reprezentanți ai formațiunilor politice. Așa stau lucrurile și la Oficiul Gauck?
Helmut Müller-Embergs: Nu, și foarte puțin da. Cercetătorii nu sunt înregimentați politic, dar fiecare are o culoare politică. Când facem ceva public, o facem cu mare grijă. Înainte de a se realiza acest lucru se face o analiză atentă, în sensul ca lucrurile să nu fie influențate de către cei care se ocupă cu scoaterea la lumină a documentelor. Chiar dacă cineva ar da dovadă de partizanat, ceilalți membri ai echipei îl temperează și tot procesul prin care trec documentele ce urmează a fi făcute publice urmărește nevicierea acestora.

Liviu Șiman: Au fost situații în care ați găsit documente din care să rezulte că dumneavoastră sau colegii ați fost obiectul unor delațiuni?
Helmut Müller-Embergs: Se poate întâmpla acest lucru, dar există o lege nescrisă prin care nu ai voie să faci cercetări despre tine însuți sau persoanele apropiate. Când eu cercetez fiecare întrebare este înregistrată pe suport electronic. Nu merg niciodată singur la documente. Le spun colegilor pe cine vreau să cercetez. Se evită în acest fel situațiile neplăcute. Informațiile aflate în urma activităților de cercetare pot fi folosite într-un mod impropriu și de aceea există această lege nescrisă, un fel de cod de onoare. Nu ai voie să-ți cercetezi nici colegii. Se semnează declarații de confidențialitate.

Liviu Șiman: Ce proiecte mai aveți?
Helmut Müller-Embergs: Am scris deja 35 de cărți și intenționez să mai scriu câteva. Derulez două proiecte majore ce vizează istoria spionajului în RDG și, când voi îmbătrâni, vreau să aflu care au fost beneficiile spionării propriului popor, în ce măsură acest lucru a ajutat la ceva. Imaginea spionajului, așa cum este prezentată în mass-media, nu este corectă. James Bond este o fantomă.

Liviu Șiman: Totuși, să nu uităm că personajul James Bond a fost creat de către un ofițer din cadrul MI-6 (serviciul secret al Marii Britanii n. red.).
Helmut Müller-Embergs: Acestea sunt visele unui mic agent secret, care își închipuia cum ar spiona la o scară mai mare.

Liviu Șiman: Pornind de la axioma  “Informația înseamnă putere” și realizând faptul că diversele acțiuni de spionaj derulate, în perioda “ Războiului Rece”, între cele două mari blocuri militare, NATO și Țările membre ale Tratatului de la Varșovia, au reușit să ducă la nefolosirea armelor nucleare, oare spionajul nu a avut și valențe pozitive?
Helmut Müller-Embergs: Există două aspecte. Primul vizează spionajul derulat pe perioada „Războiului Rece”. Am să fac o paralelă cu fotbalul. Statele din blocul comunist, în timpul unui meci, au avut până în minutul 89’ scorul de 10-0. În minutul 90’, când jocul s-a terminat, serviciile secrete din aceste state au pierdut și au fost dizolvate. Cel de-al doilea aspect reprezintă menirea serviciilor secrete de a apăra țara de pericolele existente și nu apărarea de sine. Serviciile secrete din Est aveau o excelentă privire asupra a ceea ce se întâmpla în afară. Din păcate, marea cantitate de informații valoroase nu a fost fructificată de către regimurile comuniste, care nu vedeau valoarea în sine a acestor informații. Filosofia comunistă impunea concepții stricte. Deoarece informațiile nu se potriveau cu modelul comunist de informație nu au fost luate în seamă. Revenind la spionajul politic pot spune că informația nefolosită își pierde valoarea. Altfel stau lucrurile în cazul spionajului militar sau economic. Imaginea despre Vest nu se potrivea cu realitatea, deoarece nu erau luate în seamă informațiile importante de către cei din Est. Să exemplific. În anii 80’ a existat un demers al NATO care lăsa impresia că se va declanșa un război. RDG avea un agent,’’Toapz”, în NATO. Acesta a transmis că este vorba doar de un exercițiu și nu de o pregătire de război. Într-un fel avem două concepte. Pe de o parte este spionaj, pe de altă parte, asta ajută și la menținerea păcii. Din punctul meu de vedere, asta se aplică doar la spionajul militar.

Liviu Șiman: Cum vede un specialist noile cazuri de spionaj derulate între S.U.A. și Rusia?
Helmut Müller-Embergs: Ceea ce se vede în mass-media nu este neapărat o imagine reală. Am sentimentul că spionajul continuă să existe, dar nu mai are caracterul din perioada “Războiului Rece’’. Există soluții politice mult mai rapide de rezolvare a problemelor. Nu vorbim de un război invizibil, ci aș spune că avem de-a face cu un război ‘’sportiv’’.

Liviu Șiman: Spionajul este un sport?
Helmut MüllerEmbergs: Da. Este mai mult un spionaj de agrement.

Liviu Șiman: Vă mulțumesc pentru interviul acordat și vă aștept să veniți din nou la Sighet și să ne mai împărtășiți din activitățile derulate.
Helmut Müller-Embergs: Voi reveni cu plăcere la Sighet.

Autor,
Liviu Șiman

La recenta Conferință de Securitate de la München (17 – 19 februarie 2017), ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, sugera și previziona „o nouă ordine mondială democratică și justă”. Este foarte clar că Rusia se va implica, în perioada următoare, mult mai mult în jocurile geopolitice și geostrategice. Este din ce în ce mai clar că politica Moscovei de „recâștigare” a prietenilor din centrul și estul Europei va marșa pe pârghiile economice, pentru a-i apropia pe cei mai nehotărâți dintre europeni. Actuala criză de identitate europeană unionistă este momentul favorabil pentru implicarea decisivă a Rusiei. Indiscutabil, Rusia își dorește un rol care să-i readucă poziția de leader în (re)configurarea economică mondială ce va avea loc în perioada următoare. Noua ideologie, globalizarea, are tendința de-a consolida o segregare politico – economică brutală ce poate resuscita orgoliile naționaliste transcontinentale. Istoria o vor scrie, azi și mâine, nu doar… illuminati.

Și vizita recentă la Sighet a ambasadorului Rusiei, Excelența Sa Valery Kuzmin, diplomat remarcabil, se înscrie, probabil, pe noua agendă rusească de recâștigare a încrederii cel puțin a foștilor aliați. Faptul că amabasadorul a găsit căile de comunicare în primul rând cu apropiații pe criterii etnice, ne obligă să regândim și noi potențiale formule de reamorsare a colaborării pornind de la valorile comune, culturale în primul rând, ce pot oferi garanții României că mai poate spera la echidistanță din partea unui colos mondial, ce dispune de pârghii eficiente să ne… trezească la realitate.

Am apreciat, la discuția pe care a avut-o ambasadorul cu reprezentanții presei, desfășurată marți, 14 februarie 2017, politețea naturală și mai ales atenția la detaliile răspunsurilor. Fără să jignească sau să afișeze un aer de pragmatism indiscutabil, Excelența Sa a ținut să puncteze ferm și părerea oficială vis a vis de relațiile noastre “nefirești” privind securitatea în regiune.

Întrebându-l despre “nota” pe care domnia sa ar acorda-o relațiilor ruso – române actuale, am aflat că NATO rămâne totuși “cuiul” ce deranajează și incomodează discuțiile bilaterale. NATO, în viziunea domniei sale, nu a fost prezentă în momentele fierbinți din istoria recentă a României, dar aduce blocaje consistente – în concordanță cu strategiile inflexibile pe care le-a impus, cel puțin până în acest moment – în relațiile paneuropene firești, atrăgându-ne, deocamdată, dezavantaje economice. Oricum, șansa și salvarea noastră pot fi relațiile cultural – artistice ce țin nestinsă prietenia româno – rusă la nivel comunitar.

O altă nedumerire a mea vizând fluxul de turiști ruși nesemnificativ spre România (considerată de domnul ambasador o țară cu istorie și obiective turistice foarte interesante) mi-a adus o sugestie la fel de fermă: dacă ne dorim vizibilitate dinspre Rusia e de dorit să vorbim…. rusește și să țintim precis imensa piață rusă! O concluzie simplă: trebuie să ne promovăm mult mai bine și să luăm la modul serios în considerare faptul că Rusia poate înghiți orice… produs „Made in Romania”.

Dacă Germania tratează cu multă condescendență relația cu Rusia, nu văd de ce nu am putea și noi să gândim în special pe criterii economice și să facem pași spre un parteneriat favorabil nouă. Trebuie să ne învingem prejudecățile și să acceptăm că nu suntem atât de puternici – cu toate scuturile ce ne induc senzația de siguranță – încât să ne permitem dușmani de talia Rusiei.

Ion Mariș