PoetikS – Hajnalka CUTH

Hajnalka Cuth

Castane, toamnă, amintiri…

afară miroase a toamnă târzie,
sărutul iernii ce se apropie îmi rumenește obrajii,
simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil,
mă uit la cer și văd un stol grăbit de rațe sălbatice
căutând căldura verii, urmează o cale
ce doar ele o cunosc spre noi primăveri;
inocența de copil îmi umple sufletul de bucurie
mă plimb pe covorul de frunze colorat ce-mi încântă privirea,
ridic o castană abia desprinsă din castanul gigant din grădina bunicii,
legătura cu pământul devine mai vie când o ating,
coaja catifelată îmi trezește simțurile
îmi amintesc de străzile reci din New York
când mă plimbam de mână cu iubitul meu
și mâncam relaxați castane prăjite
zâmbeam amândoi și vorbeam cu gura plină
eram un întreg într-o lume dezbinată, străină;
gustul de cărbune ars îmi provoca un amar plăcut ce-l îndulceam cu fantezia
că odată ajunși în garsoniera de 35 de metri pătrați din Queens,
vom face dragoste la căldura șemineului, cu luminile stinse…
fără să îmi dau seama am grăbit pașii spre casa veche a bunicii
care acum o numeam “acasă”,
el mă aștepta pe verandă, sorbea încet din cafeaua proaspăt făcută,
mă privea cu o dragoste blândă
știam, gândurile mele nu-i sunt străine
și vorbele sunt de prisos,
atunci mi-am pus o dorință:
„cu el să îmbătrânesc aș vrea,
împreună să ne-ndreptăm spre acel loc mai luminos”.

 

Soare de toamnă

stau în odaie și privesc prin stropi de ploaie mari, uscați pe geamul obosit
ce lasă lumina să pătrundă tot mai greu acum,
soarele de toamnă încă jucăuș îmi ajunge la degetele leneșe ale picioarelor amorțite
îmi urcă încet, timid până la buze și se oprește brusc
simt un sărut fierbinte de adio;
fericirea unei amintiri de vară își face loc în cămara de amintiri
când mă scăldam în lumină și-mi sărutai cu râvnă tot trupul…
o păstrez bine pentru iarnă, când razele tale
îmi vor mângâia alene doar pletele ieșite de sub căciula galbenă croșetată de bunica
și degetele-mi vor cerși o atingere de-a ta
dar tu vei sta măreț, indiferent, ascuns printre ceruri;
timpul subțire va deveni mai greu
un chin până ce-ai să mă strângi iar în brațe
zilele cu-n ton de gri accentuat, îmi vor apăsa umerii reci
paltonul negru lung, înghețat ca o cușcă cu pereți de fier
mă va ține departe de tine;
somnul adânc va fi tot ce-mi doresc
cu vise din belșug prea colorate
iar pe când să mă trezesc
sărutul tău vibrant iar să-l primesc!

Hajnalka Cuth




Salut Sighetul de pe cel mai înalt vârf din statul New York! (autor, Antonia Dubovici)

Scurt jurnal de călătorie

“Binecuvântat este omul care poate privi, în fiecare zi, ceva atât de pur şi de senin cum este cerul la apus, în timp ce lumea se frământă fără rost.” (Henry David Thoreau)

“O, dragă natură – o incursiune în puritatea memoriei, după o scurtă perioadă de uitare petrecută în păduri de pin! Așa vin la tine, precum un om înfometat la o coajă de pâine” – acestea sunt primele cuvinte care-mi vin în minte, ca o priveliște din jurnalul lui Thoreau, care se reflectă cu atâta acuratețe în oglinda liniștii interioare.

În 29 iunie, am făcut o expediție de aproximativ 17 mile alături de încă cinci iubitori de drumeții (Ivan, Darian, Raisa, Vasile și Daniela) și iată-ne ajunși în inima celor mai înalte culmi din Munții Adirondack (n.a. parcul Adirondack este cel mai extins parc din SUA, cu o suprafață similară cu a statului Vermont), ținta noastră fiind Muntele Marcy – cunoscut sub numele de Tahawus – în indiană “Despicătorul de nori”, cel mai înalt vârf din Statul New York, cu altitudinea de 1.629 m, unul dintre cei mai căutate destinații pe sezonul verii, zilnic fiind escaladat de sute de excursioniști din întrega lume.

Am pornit dimineața devreme, știind că media dus-întors este de aproximativ 10 ore, așa că trebuia să fim suficient de rapizi ca să nu ne lăsăm corpul să acumuleze prea multă oboseală, dar și suficient de lenți pentru a ne putea încărca cu “aurul verde” din pădure.

Am savurat și îndurat fiecare pas, bucurându-mă de tot ceea ce vedeam, iar când am ajuns sus, în vârf, m-am simțit acasă, în Maramureș, fiindcă natura te conectează în mod automat cu esența identității tale lăuntrice, brusc n-am mai simțit nicio distanță, fiindcă dorul de casă s-a făcut un cer de liniște, un cer pe care puteam să-l ating cu vârful degetelor.

Am avut fericita ocazie să privesc cum arată o pădure întreagă, bogată, nealterată; pășind într-o lume unde respectul pentru natură este echivalent cu respectul pentru tine însuți și pentru ceilalți, iar făcând o paralelă cu situația pădurilor de acasă, țin să spun că mi se rupe sufletul pentru pădurile din România, unde inconștiența și indiferanța și-au făcut cuibul. În aproximativ 26 de km parcurși, nu am găsit niciun deșeu, nimic aruncat la întâmplare, ecosistemul fiind îngrijit cu maximă responsabilitate, fiecare turist înțelegând în profunzime că în pădure ești mai aproape de casă decât va fi vreodată.

Din păcate, lumea contemporană este sufocată de confort și comoditate, iar de prea mult bine, ajungi, în mod paradoxal, să-ți fie mai rău, iar acest lucru se datorează faptului că am uitat de unde am pornit, că ne-am îndepărat de natură, de mecanismul după care suntem reglați și în conștiința căruia noi ne-am pierdut vocația, nu doar ocolind-o ci și întorcându-ne împotriva ei, iar efectul este ruperea echilibrului fragil pe care noi o numim sănătate, respectiv viață. Adevărul este că, până la urmă, confortul dăunează grav sănătății!

O mică observație: cu cât ești mai departe de natură și îți construiești universul în munți artificiali, cu atât riscul de a acumula balast sub formă de boli și suferințe, este mai mare. Natura nu este doar izvorul sănătății, ci și prelungirea propriului nostru corp, de aceea nu te poți reface în totalitate și în profunzime decât dacă te conectezi cu energia din care izvorește viața însăși, acea frumusețe spectaculară, brută și de neîmblânzit.

Enumerând o foarte concentrată vâltoare de stări, senzații și sentimente pe care le-am purtat în bagajul celor 10 ore de mers, ar fi: efort, euforie, extaz, epuizare, revigorare, refacere, regăsire, depășire, detașare, deconectare prin atingerea propriilor bariere și demolarea lor.

La final, când îți spui ca ești terminat, îți mai rămâne ceva, ceva ce nici n-ai știu că ai purtat cu tine atâta amar de timp, o forță misterioasă care te umple de vitalitate, așa am simțit ultimele două mile, că am zburat, abia atingând pământul, corpul meu s-a desprins de oboseală, și de durere, devenind două entități separate, simțind că merg cu sufletul vibrând în fiecare atom, viu și prezent în fiecare părticică din mine. M-am vizualizat ca o masă de energie mobilă, simțind fiecare vas de sânge, fiecare mușchi și nerv așa cum am privit pădurea desfășurându-se anatomic în fața ochilor mei.

M-am învins din străfundul limitelor mele, depășindu-mă, iar lecția învățată este că efortul nu este decât o construcție mentală, la fel și oboseala, și aș îndrăzni să merg și mai departe: boala este doar o construcție mentală. Secretul este îți atingi gândurile și le dai drumul să vindece în mod conștient, numai în acest sens poți obține o însănătoșire deplină.

Când îți depășești propriile bariere, te ridici nu doar în vârful muntelui, ci și dincolo de ceea ce ai crezut că te poate învinge, iar natura și Creatorul ei îți reamintesc încă o dată că o întoarcere către sine este ca o privire a cerului de deasupra, că interiorul este ușa către cele mai înalte culmi, ale cărui chei sunt pe cât de disponibile, pe atât de dificil de ținut în buzunar.

Câteva impresii ale camarazilor mei de drum:

Darian: Cred că excursia pe care am organizat-o pe muntele Marcy este chintesența clișeului „Călătoria contează, nu destinația”, oricând poți să renunți și să te întorci în zona ta de confort, dar merită la modul absolut să îți pui mușchii la bătaie până sus în vârf, iar când ajungi acolo, realizezi că ceea ce vezi este pur și simplu excepțional, depășindu-ți imaginația: un peisaj minunat contopit cu sentimentul victoriei! Iar la coborâre simțeam că zbor, abia atingând muntele până în momentul în care am simțit că picioarele îmi vor ceda, acest lucru ajutându-mă să apreciez și mai mult momentul odihnei, când m-am așezat în mașină. Cu alte cuvinte, această drumeție a fost o experiență încărcată de frumusețe deplină și modestie.

Ivan: Pentru mine, aceasta este a treia expediție, iar motivul organizării ei a fost introducerea familiei în a face cunoștință cu cel mai înalt vârf din statul NY și cu una dintre cele mai iubite destinații de hikerii din întreaga lume. Când am ajuns în vârf, mintea mea era debranșată de gânduri, un shut down urmat de refresh: acel sentiment fascinant când nu te mai preocupă nimic și te poți concentra 100% pe ceea ce vezi. De fiecare dată când ajung aici, descoper ceva nou, iar turiștilor le recomand să-și propună să cucerească și alte vârfuri din acest lanț muntos, sunt expediții mai scurte decât Muntele Marcy dar cu mult mai multe provocări. Sfatul meu pentru cei care își propun să vină aici, este să se pregătească din punct de vedere mental și mai ales fizic, fiindcă această ascensiune implică un efort solicitant și susținut. În al doilea rând, ar fi echipamentul și proviziile (apă, hrană) – având în vedere că este un consum intens de energie, iar în al treilea rând, le recomand să facă aceste expediții în grup pentru a avea parte de suport moral și sprijin de orice fel.

Antonia Dubovici,
30 iunie, 2018




Dialog Sighet – New York: regretatul prof. Ion Șuteu în amintirile doamnei prof. Viorica Șuteu (autor, Ion Mariș)

Azi, 09 martie 2018, profesorul Ion Șuteu ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, la începutul anului trecut, în 14 ianuarie, prof. Ion Șuteu a părăsit pentru totdeauna America (unde se stabilise la vârsta de 70 de ani), a părăsit Pământul!

Iubitorul de poezie, profesorul care ne delecta cu glume bune, dar și cu mostre de poezie profundă, omul vesel și binedispus care accepta la clasă polemicile literare (și nu numai!) nu mai este, dar, despre amintirea lui, discutăm cu doamna Viorica Șuteu, soția profesorului Ion Șuteu.

Repartizată la Sighet în anul 1960, profesoara de limba română Viorica Șuteu se va dedica cu entuziasm și pricepere educației elevilor de la Școala Pedagogică din Sighet, aproape 40 de ani. A fost director adjunct (1965 – 1968) și director (1974 – 1982) al Liceului Pedagogic (azi Regele Ferdinand) și a contribuit din plin la educarea multor generații de dascăli.

Aflată la celălalt capăt al lumii, cetățean american din 2011, dar permanent cu gândul la țară, la Maramureș, doamna Viorica Șuteu a avut amabilitatea de-a accepta o discuție “on-line”, răspunzând dorinței mele de-a “transfera” din amintiri cititorilor “Salut Sighet”, în încercarea de a-i păstra în memoria noastră pe oamenii care ne-au educat și modelat, sighetenii care ne-au părăsit, dar ne-au lăsat moștenire frumusețea spiritului lor.

Ion Mariș: Doamna profesoară vă mulțumesc pentru acceptul dumneavoastră de-a dialoga… virtual! Azi, 09 ianuarie, prof. Ion Șuteu, soțul dvs. ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, anul trecut, pe 14 ianuarie, a plecat spre alte tărâmuri, mult mai… îndepărtate. Spuneți-mi când a plecat din România și cum s-a adaptat în SUA profesorul Ion Șuteu.
Viorica Șuteu: Înainte de a vă răspunde la întrebare, trebuie să vă lămuresc care au fost împrejurările ce m-au determinat să plec din țară. În 1996 fiica mea a obținut postul de viceconsul la New York. La un an de la plecarea ei și a nepotului nostru, pe care-l crescuserăm noi, bunicii lui, până la 12 ani, m-am pensionat, după o activitate didactică de 37 de ani, în aceeași unitate școlară. La 57 de ani nu mă simțeam bătrână, iar viața de pensionari în Sighetu Marmatiei, oraș foarte drag nouă tuturora, familiei mele, fără copiii mei, fără alte rude, mă înspăimânta. Am decis să plec în SUA după ce fiica mea mi-a promis că mă va ajuta să-mi găsesc de lucru, spre a putea fi de folos familiei (fapt care, din diverse motive, nu s-a împlinit.)

Viața mea aici, în America, cu soțul și fiul rămași în țară a fost dură, o continuă provocare, o luptă pentru supraviețuire. La aproape 60 de ani, mă străduiam să învăț limba țării, făceam eforturi să-mi găsesc de lucru, să obțin acte care să-mi permită să trăiesc legal în America. Așadar, traiul meu aici, în primii ani, mi-a solicitat din plin aptitudinile mele de luptătoare. Știam că nu pot fi fericită fără a avea copiii alături, familia, fără a putea munci spre a avea resurse materiale necesare unui trai decent. Vârsta și felul de a fi al soțului meu, obișnuit să facă numai ce i-a plăcut, m-au lamurit că tot eu trebuia să fiu „bărbata”, să găsesc soluții pentru noua noastră viață pe care ne-o doream cu toții. Toate acestea le discutasem cu soțul meu înainte de plecare. N-am bănuit că spre a obține vize de călătorie pentru soț și fiu vor trece doi ani de strădanii, efort, dezamăgiri și dor năpraznic. În 19 februarie 1999 când i-am întâmpinat la aeroportul Kennedy, am trăit cu toții una din cele mai fericite zile din viața noastră. La toate acestea trebuie să mai adaug nevoia de libertare ce ne fusese crunt îngrădită nouă, ca și tuturor romanilor. Înainte de revoluție n-am ieșit din țară. Pe lângă faptul că nu ni se permitea, nici nu aveam resurse materiale pentru excursii în străinătate. Când am avut prilejul să fac primul drum intercontinental cu avionul, mi s-a parut că m-am născut a doua oară. Sosirea soțului și a fiului în noua noastră patrie a desăvârșit miracolul. Consideram că pentru patria mumă ne făcuserăm datoria. Amândoi am prelungit, cu aprobări speciale, perioada de muncă. Urma să ni se asigure în țară o pensie îndestulătoare, o viață lipsită de griji. Dar contextul politic nu prevestea vremuri bune. Să nu fi plecat când am putut ar fi fost o greșeală.

În primul an de ședere la New York, am locuit în Consulatul României, la fiica noastră. La Consulatul României am locuit aproape doi ani. În incinta acestei instituții funcționează o bibliotecă și Centrul Cultural Român. Activ și sociabil, precum îl știți, soțul meu și-a făcut repede prieteni. L-a cunoscut pe Pr. prof. universitar Theodor Damian în cenaclul căruia a activat câțiva ani și pe dr. Napoleon Săvescu,”dacolog” fervent. Acesta i-a devenit medic personal și prieten care îi admira cunoștințele vaste. N-a reușit, oricât s-a străduit, să-l convertească pe Ion Șuteu la teoria lui care nu accepta că noi ne tragem și din romani.

Ion Mariș: Așadar, prof. Ion Șuteu a fost foarte activ și în SUA. Cum s-a “exprimat” acolo?
Viorica Șuteu: În cenaclurile pomenite, la Centrul Cultural sau la bibliotecă și-a găsit Ion Șuteu mediul prielnic spre a recita din Eminescu, Arghezi, N. Stănescu, M. Sorescu, Macedonski și alți poeți iubiți. Nu pierdea niciun eveniment cultural organizat de comunitatea românească, de cea armenească sau ucraineană. Avea mereu ceva de spus, de adăugat, de completat, de recitat, așa că se făcuse necesar și căutat pentru erudiția lui. Trăia intens, era fericit.

Ion Mariș: Ultima revenire acasă, în țară, a fost în anul 2012. Cum ați perceput reîntâlnirea cu… Sighetul?
Viorica Șuteu: În mai, 2012, am reușit să-mi împlinesc visul de a mă reîntoarce în România, după o absență de 12 ani. Călătoria în țara dorită, visată, nu s-a putut înfăptui până ce n-am obținut acte care să-mi permită să mă reîntorc în America, la New York, unde s-a stabilit familia mea. Ce s-a petrecut în sufletul meu când mi-am revăzut țara natală? Am simțit că am revenit acasă, în locul unde m-am născut și unde am trăit 57 de ani. Mă chemau mormintele părinților, ale strămoșilor mei, locurile dragi unde se vorbește românește, rudele, prietenii. Sufletul unui om, al unui român, cu două patrii, e împărțit, dramatic, în două: o parte, cea autentică, simte și gândește românește, oriunde ar trăi, o altă parte aparține noii patrii. Pentru mine faptul că am devenit cetățean american a însemnat înfăptuirea unui miracol. Nu mi-am abandonat și nu mi-am uitat țara natală, sunt mândră de neamul meu; ori de câte ori sunt în situația de a-mi declina naționalitatea, o spun cu mândrie „sunt româncă”!

Ion Mariș: “Visul american” aduce fericire?
Viorica Șuteu: Depinde de ce își visează fiecare și de șansa de a-și împlini năzuințele. Visul meu nu e specific american, e omenesc. Îmi doresc sănătate pentru mine și ai mei, putere să ne trăim viața frumos, să ne iubim și să ne fim mereu alături. Eu îmi mai doresc să nu devin o povară pentru ai mei.

Ion Mariș: În lumea noastră tumultuoasă, în dramatică și continuă transformare, are sens noțiunea de… patrie?
Viorica Șuteu: Mă întrebați dacă în timpurile acestea învolburate mai are sens noțiunea de patrie. Deși n-am competența să răspund, (întrebați-i pe istorici, pe distinsul Acad. prof. doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universității clujene Babeș – Bolyai) sunt sigură că mai ales în aceste timpuri frământate noțiunea de patrie dobândește sens profund, încărcat cu multiple semnificații. La aproape 80 de ani ai mei nu mai pot contribui la bunul mers al treburilor din țară. Știu că dacă m-aș întoarce în România, aș spori numărul pensionarilor batjocoriți de guvernanți, de politicienii veroși, milionari cu banii furați de la nevoiași. Un asemenea gest ar fi de-a dreptul irațional, necum patriotic. Și apoi în care loc din lume un om de vârsta mea mai are șansa de a fi activ, de a câștiga, muncind, pe măsura puterilor, spre a putea trăi independent?

Ion Mariș: Comunitate românească este organizată, vizibilă, în SUA?
Viorica Șuteu: Eu vă pot spune cum este organizată comunitatea românească în locul unde trăiesc. În Sunnyside, (un borougt=orășel), parte componentă a New Yorkului, trăiește o mare comunitate de români. Sunt, în zonă, magazine, restaurante românești, găsești produse specifice importate din țară, funcționează cenaclurile literare de care am vorbit, apar ziare românești: „New York Magazin” (director, Culian), „Romanian Jurnal”, director Vasile Badaluță, pe stradă sau în mijloacele de transport rar îți este dat să nu auzi vorbindu-se românește iar cu sprijinul bisericii române se organizează o sumedenie de acțiuni cu caracter religios sau laic. 

Ion Mariș: Tinerii, copiii dumneavoastră mai au nostalgia meleagurilor natale?
Viorica Șuteu: Nostalgia, dorul de meleagurile natale fac parte din sufletul tuturor românilor trăitori în alte țări. Copiii mei sunt și vor rămâne români, visează să revadă România și o vor face, vorbim adeseori despre întâmplări din țară, din trecutul lor, privim la TV programe românești, suntem la curent cu tot ce se petrece în țară, cu viermuiala politică care oprește evoluția firească a țării, suferim și sperăm în mai bine alături de românii noștri.

Ion Mariș: Ce are America și nu are… Europa, România?
Viorica Șuteu: America e măreață, New Yorkul este considerat drept unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase orașe ale lumii, neoficial, este perceput drept „capitala lumii”. Europa este, precum știți, un continent ce include țări și civilizații renumite pe întreg mapamondul. Nu am suficiente cunoștințe care să-mi permită să fac comparații avizate, să emit judecăți de valoare. Știu doar că americanii vorbesc cu admirație și oarecare invidie despre civilizația europeană.

Nouă, familiei mele, America ne-a oferit șansa de a face parte din aceasta minunată națiune. Aici am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii liber, să trăiești în demnitate, să nu duci lipsă de cele necesare traiului zilnic, să-ți fii de folos ție și alor tăi. Personal nu m-am simțit discriminată din cauza vârstei. Soțului meu America i-a dăruit cel puțin 10 ani de viață. După două operații severe, la carotidă și operație pe cord deschis, fără priceperea, măiestria unor medici celebri în întreaga lume, nu ar fi supraviețuit. Fără avantajele oferite de sistemul medical american după un șir de atacuri cerebrale, nu s-ar fi putut recupera și n-ar fi putut avea o viață aproape normală până la plecarea definitivă. În România n-ar fi supraviețuit. Nu pun nici un moment la îndoială priceperea doctorilor din România, știu însă că, pentru a ajunge la Cluj, de exemplu, unde sunt specialiști de mare clasă, trebuie să călătorești ore în șir cu un tren care nu te mai duce viu la spital, că nu ai bani destui pentru medicamentul salvator, etc., etc.

Ion Mariș: Să dezvăluim în premieră cititorilor “Salut, Sighet!” că se află la tipar (Editura Valea Verde) un volum de amintiri, scris de dumneavoastră, un cadou pentru sigheteni, carte ce se numește… “Fețele timpului”. Spuneți-ne despre ce ne… amintiți!
Viorica Șuteu: În cartea intitulată „Fețele timpului” îmi rememorez viața cu momentele ei esențiale, evoc oameni apropiați care mi-au marcat existența; se detașează chipul lui Ion Șuteu (Nelu), soțul meu și acela al lui Ion Bălin, fostul meu elev și prieten. Pe Ion Șuteu l-am prezentat așa cum a fost, fără intervenții romantice. În descrierea lui Ion Bălin am folosit informațiile din volumul „Omagiu”, editat sub coordonarea prof. dr. Nicolae Iuga, dar am valorificat mai ales, amintirile mele.

Ion Mariș: Așa cum ați precizat, amintirile dumneavoastră ne trimit spre regretatul filozof Ion (Jean) Bălin. Prin ce a strălucit Jean Bălin?
Viorica Șuteu: Din toate sursele folosite se conturează figura luminoasă a profesorului și filozofului Ion Bălin, omul dăruit de creator cu însușiri intelectuale ce frizează genialitatea. Cititorii, admiratorii lui Ion Bălin vor înțelege că, într-un moment de mare generozitate, pământul Maramureșului l-a întrupat pe copilul neliniștit și curios, devenit tânărul studios și apoi unul dintre cei mai instruiți intelectuali ai timpului său, cea mai completă și strălucitoare personalitate a Maramureșului. Faptul că i-am fost profesoară de limba română timp de 6 ani, că i-am devenit prietenă tot restul vieții sale, constituie pentru mine un privilegiu, un simbol al bucuriei cu care este binecuvântat dascălul.

Ion Mariș: Am planificat lansarea volumului dumneavoastră pe 02 aprilie. De ce ar trebui citită cartea dumneavoastră?
Viorica Șuteu: De ce ar trebui citită cartea mea? Da, de ce? Proiectul meu inițial a fost să-mi scriu amintirile pentru mine, spre a-mi umple golul și alina disperarea provocată de plecarea soțului meu, Foștii noștri elevi, d-na Odarca Bout, fosta mea elevă și Ion Mariș, fostul elev al prof. Ion Șuteu au dat dimensiunile actuale ale „rememorării” mele, prezentul interviu și „ritualurile” consacrate, generate de publicarea cărții.

Cititorii vor găsi în paginile amintirilor elogiul adus „fețelor timpului”, cele trei ipostaze știute: prezentul, trecutul și viitorul, dar și alte nuanțe ale timpului, cel al inocenței, al idealurilor avântate, când ne cresc aripi, timpul consolării, generat de plecarea celor dragi, timpul iertării, al revoltei, dar și pe cel al împăcării cu sine. Timpul elogiat de mine este, precum se știe, cea mai importantă resursă de care dispunem cu toții. Ne iubim unicul timp al vieții noastre, dar, din păcate, uitând că este ireversibil, îl irosim cu nesăbuință, părându-ne rău, apoi, gândind ce ar fi putut fi timpul pierdut. Același regret, pare, să resimtă Nichita Stănescu când se lamentează: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Cartea poate fi citită fiindcă prezintă destine, asa cum au fost; încerc să fac elogiul profesiei de dascăl, pe care și eu o socot drept una dintre cele mai nobile preocupări. O mulțime de întâmplări adevărate vor completa imaginea pe care admiratorii „spiritului bălinian” i-au păstrat-o idolului lor. Mulți vor regăsi în amintirile mele evocat și o parte din timpul propriilor vieți.

Ion Mariș: “Fețele timpului” implică… speranță sau dezamăgire?
Viorica Șuteu: Se desprinde din „Fețele timpului” sentimentul speranței sau al dezamăgirii? Dacă într-un timp al doliului am găsit resurse să evoc timpul tinereții, al bucuriilor firești oferite nouă de natura „vindecătoare de nevroze”, de fondul profund uman al acelora care mi-au stat în preajmă și mi-au influențat existența, dacă în preajma vârstei de 80 de ani un om, o femeie, mai vorbește de bucuriile pe care ți le oferă „cetitul” cărților, contactul cu oamenii dragi, călătoriile visate sau proiectate, înseamnă că speranța e aceea care ne dă putere să ne simțim victorioși în lupta cu timpul. Dacă vorbim cu dor, zilnic, despre patria noastră, România, o simțim aproape, în sufletul nostru, înseamnă că n-am părăsit-o. Dacă îi pomenim mereu pe cei plecați, nu-i lăsăm să moară. Moartea înseamnă uitare, iar noi știm că cei dragi, amintirile noastre, nu vor muri „de tot” nici o dată cu noi. Lăsăm moștenire urmașilor noștri datoria de a ține minte, de a nu uita.

Ion Mariș: Vă mulțumesc pentru acest dialog peste… continente. Veți fi acasă, cu noi, când vom lansa volumul dumneavoastră, în 02 aprilie, o zi care ni-l reamintește pe omul de cultură Jean Bălin.
Viorica Șuteu: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog peste… timp!

Ion Mariș




EXCLUSIVITATE – Maramureșenii cu rădăcini ucrainene își sărbătoresc tradițiile în S.U.A. (autor, Antonia Luiza Dubovici)

Când vorbim de cultură, vorbim despre tot ceea ce păstrăm frumos și valoros, ducând mai departe spre a fi cunoscut și altora, fiindcă obiceiurile și tradițiile înseamnă moștenirea cea mai de preț, înseamnă identitate și unicitate, iar dincolo de mândria de a trăi în spiritul culturii în care te-ai născut, se află bucuria de a o împărtăși celor din jur.

În virtutea acestui sentiment, de câțiva ani încoace, maramureșenii cu origini ucrainene stabiliți peste ocean, enoriași ai bisericii Sf. Petru și Pavel din orașul Auburn, statul New York organizează anual un deosebit festival cu un puternic impact în comunicatea americană, este vorba despre Festivalul Tradițiilor Ucrainene (Ukrainian-American Heritage Festival – desfășurat anul acesta duminică, 11 iunie). Acest festival este mai mult decât o sărbătoare, organizatorii români, ucraineni și americani deopotrivă, colaborează încercând prin eforuri mari să reînvie cele mai frumoase tradiții ucrainene și să le prezinte tuturor celor care doresc să le cunoască.

Scopul evenimentului constituie conservarea și promovarea culturii ucrainiene în comunitatea americană prin prezentarea tradițiilor și obiceiurilor transmise din generație în generație în materie de: preparate culinare cu specific ucrainean, muzică și dansuri tradiționale, port popular și alte atracții specifice culturii ucrainene.

Participanții au fost încântați și impresionați de tot ceea ce au văzut, degustat și ascultat, cultura ucraineană fiind celebrată într-o atmosferă de sărbătoare și multă voie bună, în compania familiei, prietenilor și tuturor celor care s-au alăturat invitației de a face cunoștință cu obiceiurile ucrainene .

Iată părerile cătorva dintre participanții la Festivalul Culturii Ucrainene din orașul Auburn, statul New York:

„Festivalul a fost deosebit, am avut mâncare tradițională ucraineană, ansamblu popular care ne-a încântat cu muzică și dansuri, ne-am distrat de minune iar fetițele mele, Brianna și Alisa au câștigat câteva premii la concusurile organizate în cadrul evenimentului”. (Maria Mihaela Ilcu, născută în comuna Remeți, stabilită în orașul Auburn, NY)

„Cred că a fost cel mai frumos festival pe care l-am avut de câțiva ani încoace. M-a impresionat în mod deosebit muzica live, calitatea fiind excepțională. Se simțea spiritul comunității prin enoriașii bisericii care au contribuit la realizarea acestui eveniment, cu mult entuziasm și multă căldură sufletescă. Ce mă îngrijorează este faptul că tineretul din biserică este seminificativ redus și foarte puțin interesat de păstrarea și promovarea tradițiilor pe care, împreună cu părinții și bunicii lor, le-au adus aici, în America, iar cu timpul, această reticență a noii generații față de propriile lor tradiții va conduce iremediabil la uitare.” (Darian Dubovici, Auburn, NY)

„Organizarea acestui festival a însemnat mult efort, în special pentru enoriașii care au pregătit cele mai alese bucate. Este important să înțelegem că acest festival oferă, înainte de toate, posibilitatea pentru localnicii din Auburn precum și din orașele apropiate, de a face cunoștință cu specificul culinar și atracțiile culturii ucrainene. Numeroși participanți devin nostalgici când iau parte la acest festival, aducându-și aminte de unde au pornit, făcând o călătorie în trecutul lor, în tinerețe, pe vremea când bunicii și părinții erau ucraineni autentici. Din păcate, majoritatea își aduc doar aminte de trecut, fără a încerca să mențină vie această cultură. Speranța enorașilor acestei parohii, constituită majoritar din persoane vârstnice, este ca prin acest festival, cultura ucraineană să renască, iar această renaștere este în primul rând legată de biserică, întrucât biserica din Auburn este singura instituție de rit ucrainean care ne-a rămas aici. Împreună cu întrega parohie, suntem foarte mândri că am reușit să organizăm acest festival sperând ca în viitor, numărul celor care doresc să îmbrățișeze cultura ucraineană să fie cel puțin la fel de numeros ca la ediția din acest an”. (Taras Colopelnic, Auburn, NY)

Autor, Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: Vasyl Colopelnic