Par atât de îndepărtate evenimentele din acel decembrie însângerat al anului 1989! Au trecut anii și azi ne întrebăm – unii – cum am putut fi atât de naivi. Cât de parșiv am fost manipulați.

În Sighet, până în 22 decembrie a fost liniște, o liniște apăsătoare, dar vestea eroismului Timișoarei ajunsese aproape în toate colțurile țării. Așteptam toți cu teamă să se întâmple ceva… brutal.

În după amiaza zilei de 21 decembrie, după discursul lui Ceaușescu din fața Comitetului Central întrerupt de mulțime și apoi în seara și-n cursul nopții de 21 spre 22 decembrie s-a ridicat și Bucureștiul.

În prima parte a zilei de 22 decembrie ne aflam la locul nostru de muncă, în biroul de la mecanicul șef al Fabricii de Șuruburi. Eram acolo mulți tineri ingineri, cadre tehnice și ascultam radioul. Discutam în șoapte, analizam cu neîncredere zvonurile pe care le recepționaserăm. În jurul orei 9:30 o voce gravă anunța la radio sinuciderea generalului Milea, ministrul apărării. Nici în secție nu se mai lucra. Câteva strunguri funcționau aproape în… gol. Oamenii percepeau tensiunea ce cuprinsese țara. Așteptam, așteptam alte noutăți dinspre capitală, simțeam că de-acolo trebuia să vină un semnal declanșator. Apoi, în jurul orei 12:40 – 12:50 se anunță la radio fuga dictatorului! Am ieșit instantaneu din birou în secție și am strigat pentru ca oamenii să audă: „Ceaușescu a fugit!”

După acel moment s-au declanșat – în toată țara – manifestațiile spontane, furibunde, împotriva reprezentanților regimului comunist și în special ai familiei Ceaușescu. Acolo, la noi, directorul întreprinderii a fost alergat și scuipat de angajați; a scăpat în ultimul moment cu fuga, cu Dacia break din dotarea fabricii. Noi am rămas să ne apărăm fabrica; în următoarele zile și nopți, am îmbrăcat uniformele de gărzi patriotice, purtam brasarde tricolore, așteptam atacul rușilor, eram amenințați cu bombardamente din elicoptere sovietice, aflam că apa potabilă fusese otrăvită etc., etc. și „înghițeam” incredibil de multă… manipulare.

Cei care nu erau la muncă s-au îndreptat spre centrul Sighetului, spre primărie, unde au început să-și manifeste instantaneu „descătușarea”. Colegi de-ai noștri, din schimburile II și III, care s-au aflat în zona centrală, ne-au povestit cum era azvârlită și arsă în stradă maculataura comunistă, operele tovarășului, erau verificate birourile din primărie unde s-au găsit – incredibil, culmea! – portocale și Pepsi. „Plebea” nu avea parte – în anii socialismului multilateral dezvoltat – de asemenea bunătăți. Mulțimea era furioasă!… Vai ce bine o duceau tovarășii noștri conducători!

A fost bine că la Sighet n-au fost morți, a fost doar multă agitație, frustrare, tensiune și masivă manipulare. Și totuși, în acele zile, am trăit intens o schimbare de regim pe care noi am numit-o cu drag… Revoluție!

Ion Mariș

NR: Foto – Mihai Dăncuș, din arhiva Muzeului Maramureșului. Sighetenii în centrul orașului în ziua de 22 decembrie 1989.

Trei decenii s-au scurs de la izbucnirea Revoluției la Timișoara. În ziua de 20 decembrie 1989, după proteste de mai mică amploare care au început în 16 decembrie 1989, dar cu peste 70 de morți și aproape 300 de răniți, toți locuitorii orașului au ieșit în stradă; în jur de 100.000 de oameni au proclamat Timișoara oraș liber de comunism. Timișorenii, deși izolați de restul țării, au înființat în ilegalitate un partid al lor, Frontul Democrat Român. Armata, trupele MI și cele de securitate se retrăseseră în cazărmi.

În țară, doar cei care ascultau mai ales Radio Europa Liberă, realizau că se întâmplă ceva foarte grav acolo. Sighetul era încă liniștit, doar în unele familii – acolo unde se recepta, pe diverse căi, mesajul din mass media internațională – se analiza tacit revolta din Tmișoara, se făceau supoziții și se miza pe glasnostul și perestroika lui Mihail Gorbaciov, aflat în vădită cotradicție cu Nicolae Ceaușescu. Marea majoritate a populației încă nu spera la evoluția ulterioară, incredibilă, a evenimentelor!

Salut, Sighet!

NR: Foto – Mihai Dăncuș, din arhiva Muzeului Maramureșului. Sighetenii au ieșit în centrul orașului în ziua de 22 decembrie 1989.

Marele istoric Nicolae Iorga spunea: „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.” … și mare dreptate avea.

Și cum altfel am putea să fim un popor demn decât învățând acești minunați copii, adolescenti, tineri, istoria adevăraților „părinți spirituali” ai acestui popor… adevărații eroi ai acestei țări?…

Azi, când comemorăm 30 de ani de la Revoluția din 1989, voluntarii asociației SZMISZ au depus, ca în fiecare an din ultimii 10, o coroană de flori la mormântul simbolic al EROULUI MARTIR sighetean Florian Antoniu Tiberiu.

Și, pe lângă asta, au mai învațat o lecție de istorie reală și pertinentă…și anume că, politicieni, partide, primari, guverne mai vin și mai pleacă… dar #eroiinumorniciodată.

Asociația SZMISZ

În aceste zile de februarie se împlinesc 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică clandestină la care am participat vreodată. Se întâmpla la Cluj, în apartamentul părintelui Vasile Ungureanu din cartierul Grigorescu…

…Era 26 februarie 1989, deci (am spune noi azi) cu mai puțin de un an înainte de Revoluție. Dar cine știa atunci că va fi Revoluție? E drept că regimul comunist părea eșuat pe toate planurile… totul mergea prost iar nivelul de trai scăzuse alarmant… chiar și categoriile de oameni simpli care nu aveau conștiința politică sau istorică de a se opune principial comunismului simțeau în mod direct dezastrul – alimentele de bază nu se găseau sau le obțineai după cozi interminabile (o parte din ele erau pe rație), produsele de import dispăruseră demult (banane n-am văzut vreo 10 ani în magazine…), mari probleme cu încălzirea locuințelor și instituțiilor (la Liceul „Dragoș Vodă” se făceau orele la +3 grade Celsius, mama a dus termometrul la școală), programul televiziunii române s-a redus la 2 ore pe zi…. dar propaganda omniprezentă ne asigura că trăiam minunat cum n-a fost niciodată de când exista România și că toate binefacerile le datoram iubitului nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu…

Dar, cu toate acestea, regimul părea solid, milițienii și securiștii erau peste tot pentru a înăbuși orice încercare de revoltă (și erau atât de bine plătiți încât să merite să apere cu dinții regimul) iar racolarea de informatori ai Securității atinsese cote alarmante încât practic, orice român își putea bănui vecinii, colegii de muncă și chiar membri ai familiei… În această teroare generalizată, poporul părea paralizat… cu excepția momentului „Brașov -1987” rezistența se reducea la acte de dizidență individuală. În celelalte țări socialiste bătea un vânt al reformelor inițiate de liderul sovietic Gorbaciov dar (poate cu excepția Poloniei) aceste reforme nu păreau să pună în pericol sistemul comunist ci doar să slăbească un pic chingile… La noi însă, nimic din toate astea, totul părea înghețat pentru veșnicie… o pace falsă a minciunii (din partea lor) și a fricii și neputinței (din partea noastră)…În această atmosferă mi-am trăit eu anii studenției clujene, unde urmam matematica.

Dar, iată… în acea zi de 26 februarie, o suită de conexiuni conjuncturale (prietena unui prieten cunoștea pe cineva care, la rândul lui… etc) mă aduce într-o locuință din cartierul Grigorescu, str. Petuniei bloc 7, unde – mi se spune – îl voi cunoaște pe preotul greco-catolic Vasile Ungureanu… Într-o cameră care servea drept capelă am văzut mai multe tablouri religioase, iconițe cu Calea Crucii, o masă ce servea drept altar improvizat, dar ce m-a frapat cel mai mult era o fotografie de pe hol în care apărea părintele Ungureanu și papa Ioan Paul al doilea! Am participat la o liturghie scurtă, mai erau cam 10-12 persoane (unele stăteau pe scaune în capelă, altele pe holul dintre camere) apoi majoritatea au plecat iar eu am stat de vorbă cu părintele care, cu multă amabilitate (dar și cu reținere când discuția aluneca spre politică) mi-a explicat care e activitatea clandestină a Bisericii Greco – Catolice în Cluj precum și informații mai generale. În anul care a urmat am participat la multe zeci de liturghii la părintele Ungureanu, ale cărui predici mă fascinau. Dar am fost de multe ori și la alți preoți, unii din ei adevărate monumente de cultură teologică și generală: Tertulian Langa, Eugen Popa, Natanail Munteanu, Ioan – Vasile Botiza… Era o încântare să-i asculți… De unde au apărut acești preoți? Cu toții erau formați înainte de 1948 (anul când regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică), au trecut prin pușcării iar după eliberare au căutat de lucru în marile orașe, angajându- se în muncă unde li s-a permis. Alături de ei erau însă și câțiva preoți mai tineri, formați și hirotoniți în clandestinitate.

În dezbaterile foarte interesante care urmau acestor liturghii clandestine, pe lângă subiecte dogmatice, morale, liturgice sau istorice se vorbea și de situația actuală din țară. Fraza care ni s-a repetat de mai multe ori a fost că Securitatea știe de existența acestor liturghii clandestine dar le tolerează (nu mai suntem arestați ca în anii ’50) atâta timp cât nu se face politică. Nu e exclus însă ca printre credincioșii participanți să fi fost și agenți ai Securității infiltrați, de aceea preoții erau foarte prudenți (unii din ei se limitau la a celebra doar în prezența familiei).

Revenind la ziua de 26 februarie 1989, surpriza mea era maximă. Știam că părinții mei au fost greco-catolici și că prezența noastră la romano -catolici se datora persecuției comuniste asupra Bisericii Greco – Catolice, știam că această Biserică a avut un rol enorm în dezvoltarea conștiinței naționale românești prin Școala Ardeleană și în lupta pentru Marea Unire din 1918. Știam că marii scriitori George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu au fost greco-catolici… dar toate acestea erau istorie… Biserica Greco – Catolică era un capitol încheiat, se putea vorbi de ea doar la timpul trecut… dar iată că nu era așa! Ea activa în catacombe, avea episcopi, avea preoți în mai toate orașele din Ardeal, avea călugări și călugărițe, avea intelectuali de valoare dar și tineri care căutau o mărturie creștină autentică. Entuziasmul meu era mare… pe lângă liturghiile din Cluj am mai participat la ceremonii greco-catolice clandestine și în Baia Mare și în alte părți.

La noi în Sighet activitatea greco-catolică clandestină era foarte veche și era susținută de părintele protopop Vasile Hotico (1922-1995), pătimitor timp de 8 ani în temnițele comuniste. Mai târziu au fost hirotoniți clandestin profesorii Grigore Balea și Vasile Paul, personalități foarte respectate din învățământul sighetean (studiaseră teologia înainte de 1948 dar nu apucaseră să fie hirotoniți atunci). Pe lângă liturghiile de la domiciliu, cei 3 preoți se deplasau și la țară unde celebrau în case particulare cu grupuri de maramureșeni care-și păstraseră convingerile greco-catolice în ciuda terorii comuniste.

preot prof. Marius VIȘOVAN

P.S. Poza în care părintele Ungureanu apare alături de Papa Ioan Paul al doilea a fost făcută în 1983 când unui grup de catolici români li s-a permis să participe la Roma la beatificarea fericitului Ieremia Valahul (călugăr român din sec. 17 care a trăit la Napoli în ultima parte a vieții).

Pe teritoriul țării sunt multe spații, în delimitarea lor, cu expresivitatea, frumusețea și utilitatea fiecăruia în peisajul Patriei. În prezenta relatare, am să mă refer la două dintre acestea: „Piața Universității” și „Piața Victoriei”, fiecare cu strălucirea și istoria ei, cu asemănări între ele, dar și cu deosebiri profunde.

Piața Universității. Universitatea București a fost construită în anul 1864 și ea cuprinde majoritatea facultăților capitalei. Spațiul liber din fața acesteia s-a organizat în simbolistica acesteia, primind denumirea de Piața Universității. Ea devine un spațiu emblematic național, mai ales după evenimentele din 1989, cu eroismul, jertfele și strălucirea ei. Aceste două unități spațiale sunt parcă într-o adeziune deplină, împreună formând un reper de instrucție și educație, de eroism și acțiune civică forte; atunci când o exprimi pe una, o „simți” lângă ea și pe cealaltă. Mai mult, între ele s-a instituit oarecum și un spirit de „solidaritate”. Astfel, atunci când hoardele minerilor au tăbărât peste mulțimea protestatarilor, care nu voiau pierderea și jefuirea țării de cuceririle democratice, de libertate, câștigate prin sânge, năvălitorii umplându-o de răniți și schilodiri, aceștia s-au refugiat prin sălile și laboratoarele Universității, care i-a primit, fiind urmăriți însă de brutele care distrugeau tot ce întâlneau în cale, lovind cu sete pe „nesupușii” întâlniți, unii dintre ei scăpând cine știe pe unde ascunși.

Sunt cunoscute cutremurătoarele evenimente din 13 iunie 1990, când forțele de ordine au pătruns în Piața ocupată de tineri, majoritatea studenți, care protestau pașnic împotriva deturnării măreței izbânzi din decembrie 1989, prin participarea activă și strigătul peste tot auzit al țării întregi: „Jos Ceaușescu, Jos Comunismul!” În bucuria succesului și în tumultul puernic, care a fost admirat și a fascinat o lume întreagă, au neglijat și n-au oprit la timp o altă voce ce striga cu disperare, până la răgușire: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat Socialismul științific”! (citat de conținut). Aceasta a exprimat în fapt un program de țară, pe care l-a și pus în practică de îndată, continuarea evenimentelor devenind sângeroasă, cu mii de morți, vieți suprimate prin această diversiune.

De-a lungul lungii sale domnii, acest personaj central, în mers invers firescului, sub forța impusă de evoluția evenimentelor perturbatoare, a admis formal schimbarea, dar el tot timpul a muncit la „curățarea” a ceva ce nu poate fi niciodată curățat și această „spoială” continuă și azi, mai țin unii încă la ea, cu rezistența specifică „răului”, a diabolicului. Au năvălit în Piață milițieni și securiști, care au devastat totul, producând mulțime de răniți, schingiuiri și victime în masa mare de oameni care se aflau acolo, care manifestau pentru democrație și pentru libertatea câștigată cu multe jertfe. Au chemat și muncitori de la câteva întreprinderi, pentru a simula o intervenție civică în conflict și care strigau „noi muncim, noi nu gândim”! Și n-au gândit! Mai apoi au solicitat și ajutorul minerilor, care au răspuns prezent pe 14 iunie, conduși de Miron Cozma, cu misiunea: „Curățați Piața de golani, de…”! Aceștia au agresat zona și Instituțiile vizate cu barbariile lor, pătrunzând peste tot, în baza acelei „autorizații” oficiale. Era cumplit să vezi cum alergau persoane ce veneau de la serviciu, ori treceau pe acolo și, dacă nu erau destul de iuți la alergare, tăbărau pe ei acele ființe întunecate, cu mulțime de bâte și îi striveau cu sălbăticie, evenimente condamnate tot de o lume întreagă.

Piața Universității a rămas de atunci sub o aureolă de respect a idealurilor de libertate, de liberă exprimare și dreptate socială, iar Instituția de alături, Universitatea, susține prin instrucție și educație aceste tradiții. Este punctul zero, este zona percepută și trăită „liberă de comunism”, rămâne un reper moral al țării, de demnitate, sfințit prin jertfe.

Este fabuloasă relatarea unui miner din timpul acelor acțiuni care, în exprimarea lui fragmentată, cu „instrucția” cu care era înzestrat, a redat însă exact spiritul de manipulare, de diversiune și minciună ale vremii, a acelor forțe ale răului, exprimate de altfel prin simplitatea și sinceritatea acestuia: „Am găsit la PNȚ mașina de scris, automată (!), droguri și dolari, la PNL am găsit fabrica de făcut dolari,…” (citat de conținut). Vom auzi, mai târziu, aceleați exprimări, făcute de către un alt pesonaj, mai spilcuit, într-o formă mai „evoluată”, cu o exprimare mai perversă, manipulatoare, într-o altă „Piață”, după alte evenimente desfășurate în aceeași optică.

Piața Victoriei. Un alt spațiu imens vine cu denumirea ei tot din evenimente de măreție din istoria Patriei: „Războiul de Independență din 1878”, în urma căreia armata română își face intrarea triumfală în capitală, când Șoseaua asociată cu „Podul Mogoșoaia” primește denumirea de „Calea Victoriei”. Piața în care aceasta se „varsă” a fost și ea denumită „Piața Victoriei”, denumire rămasă sfântă, ca și „Piața Universității” și care nu suferă amputări, dar care totuși s-au produs, mai nou; un sacrilegiu!

Palatul Victoria a fost construit în jurul anilor 1940 și a fost Sediul „Ministerului de Externe”, apoi a devenit Palatul Consiliului de Miniștri. Începând din 1989, în această construcție de referință s-a instalat „Sediul Guvernului”, care tronează de atunci în „Palatul Victoria”. Analizând „propășirea țării”, în toate domeniile, de atunci încoace, sub diferite guvernări, se constată că, după aproape 28 de ani, mersul nu a fost spre succese, ci aproape mereu retrograd, sub chingile ideologiei forțate de a „curăța” mereu comunismul, reușind să aplice însă doar „tactica” acestuia cu succes, mergând „un pas înainte, doi pași înapoi” (titulatură din operele lui V. I. Lenin)! Dar chiar și acest principiu s-a actualizat și se exprimă prin „Un pas înainte, mulți pași înapoi!” Foarte rare și sporadice succese, victorii, obținute cândva (nu mai recent!), ne îndreptățesc să spunem că această mare cetate din centrul Pieței Victoria nu se sincronizează cu ea, cu denumirea ei, dată prin „botez”, că sunt antagoniste.

Ocupanții acestui Palat au dat și dau alt sens noțiunilor de „succese”, de „victorii”, așa cum s-a evidențiat cu mare forță mai ales în evenimentele memorabile din 10 august 2018, când o manifestație pașnică a circa 110.000 de protestatari, legitimă, majoritatea dintre participanți fiind veniți din diaspora, de la mii de kilometri, purtând și mesajul simbolic că doreau să se întoarcă „acasă”. Dar această necesară manifestație a fost suprimată deosebit de brutal, după cum s-a văzut; o „victorie”(!). Cine, împotriva cui?! Cei ce primesc bani, împotriva celor ce-i trimit! Și cât de greu se adunau acei bani, cu cât „iefort”! Zeci de miliarde de euro! Au fost bătuți cumplit, „pe banii” lor, în loc să fie apărați de provocatori! Aceștia au fost izgoniți și acuma, ca și la plecare, de data aceasta fiindu-le administrată o agresiune puternică, aruncându-li-se lacrimogene în față, fiind gazați cu cine știe ce chimicale, baia lor de mulțime fiind scăldată cu tunuri de apă, cu bastoane speciale, grenade cu efecte demolatoare, cu o forță blindată foarte bine pregătită, cu un plan de luptă profesionist elaborat și executat, cu o brutalitate de „dușmani (?). Pentru „orice eventualitate”, aveau și arme cu gloanțe letale. Evident, se nasc multe întrebări legate de această „gâlceavă”.

În anul anterior, a fost o manifestație mult mai amplă, de peste 600 de mii de protestatari, pe țară, în București probabil fiind în jur de 300 de mii (de ce oare s-au „strâns” și atunci, atâția ?). Manifestația a fost pașnică, nu s-au produs incidente, turbulențe. De ce atunci s-a făcut o pregătire atât de minuțioasă, cu mult timp înainte, atât de blindată, cu atâtea costuri pentru „mijloacele de luptă” achiziționate, cu proiecte, planuri, mobilizări, cu ofițeri de grad superior coordonatori, generali „specializați” în lupte, deși amploarea ei a fost logic intuită de mult mai mică anvergură, incomparabilă cu cea precedentă, tot pașnică?! Un răspuns cu totul nereclamat de situație, care nu justifică o așa intervenție, atât de agresivă și care s-a dat din cu totul alte motive. S-a petrecut ceva cumplit: au fost gazați, orbiți, învăluiți de nu mai știau pe unde să fugă, să mai suprime bastoanele, precum la mineriade.

Cuvântul „mineriadă” a fost scris și pronunțat prima dată în limba română; acuma se află în vocabularul, în dicționarul lumii întregi. În analizele acestei intervenții s-a auzit și pronunțarea cuvântului „jandarmeriada”, pronunțat prima dată tot în limba română și, probabil, se va afla curând în toate limbile țărilor care au aceeași poziție față de acele evenimente, ca și pentru mineriade. Inovatori! (Câteva date despre instituții, denumiri, ani, le-am lut de pe internet).

Au „curățat” Piața Victoriei, alungând protestatarii și de prin bulevardele adiacente, mult mai ușor decât au curățat minerii Piața Universității. Aceștia erau cu pregătire specializată, mai „luminați” și cu mai mulți generali, nu cu unul singur (!), ceilalți venind din întunecimile pământului. Un bătrân, cu sănătatea precară, aflat și el în Piață, care a dorit probabil să mai prindă un protest pașnic, să dea și el „o semnătură” împotriva nedreptăților grosolane, a murit, probabil sufocat de gaze, orbit de lacrimogene, de amărăciune. În mod sigur, dacă nu se produceau acele agresiuni, el ar fi mai trăit altfel, oricât de puțin! L-ați ucis! O crimă, numai una (!), dar poate au fost și alte consecințe, și alte urmări mai tardive, după așa „răzbel”! Au ascultat comanda de la șeful acțiunilor, cine știe cine, din cine știe ce locație, cine știe pe unde aflată, fără gaze și lacrimogene în jur, de pe uscat, fără udeală. Generalii, în „alb” sau în alte „uniforme”, în adeziune și asemănare cu cea a milițienilor de altă dată, pe care aceștia i-au înlocuit (se vede că le-au moștenit și năravurile), împreună cu superiorul lor, erau simpli executanți ai planului de luptă elaborat.

Corifeul politic de azi nu s-a văzut, nu i s-a auzit vocea în vâltoarea acelor evenimente, ca și altădată, în situații de convulsie socială; nici nu ne-ar fi mirat dacă în ziua următoare, sau în a doua zi, ar fi întrebat: a fost o manifestație în București, în Piața Victoriei?! Acolo erau tineri și bătrâni, femei și copii, care se așteptau să le fie respectat acest demers legitim, prin care nu solicitau decât suprimarea sau reducerea corupției, a hoției, care i-a alungat pe atâția din țară, rupându-o parcă în două: România celor rămași în țară, cu mulțime de bătrâni și copii, pe lângă „aleșii neamului”, în desfătări nelimitate, și România imigranților, a diasporei, care tot crește, se mărește amenințător; până la urmă poate vor să rămână doar „ei, între ei”! Dar au fost sufocați de o deosebită agresivitate și alungați din nou peste granițe, diaspora, cu alții după ei! Au venit de la așa mari distanțe, nicidecum pentru a încasa bastoane peste cap, peste spate, orbiți și gazați până la prăbușire, ci pentru a manifesta împotriva corupției cavernoase de la noi, care a pătruns peste tot, chiar și în „palatele” în care cinstea, onestitatea, demnitatea, integritatea, sentimentul național, credința și grija pentru țară și cetățenii ei ar trebui să fie la ele acasă! Le-au infestat și pe acestea, cu comportamentul lor malefic, au batjocorit și jurămintele de profesie, ori cele depuse în solemnitate pe Biblie, le-au golit mult de conținut și au mai golit țara de locuitorii ei, au alungat oamenii de pe pământurile lor și au dezmembrat familii, cu multe consecințe dramatice, mai ales printre bătrâni și copii.

Este ciudat cum ofițeri de grad superior întrețineau și impulsionau agresiunea prin ceea ce transmiteau în Piață: „Cel mai greu o să-mi fie să anunț pe mama colegei noastre că fiica ei va rămâne paralizată, urmare „agresiunii” protestatarilor, care i-au fracturat coloana”. O minciună sfruntată, jandarmerița fiind accidentată ușor, nu de manifestanți, care au apărat-o de provocatorii angajați, punând mâinile peste ea, așa cum arătau imaginile, atunci când „colegii” ei au abandonat-o! Poate n-au vrut să-i deranjeze pe provocatori! Aceasta se asociază și cu un alt anunț din Piață: „Doi jandarmi au fost uciși”! Cât de ticăloase, iresponsabile și periculoase au fost acele anunțuri, într-o masă de oameni, batjocoriți, umiliți și agresați printr-un sistem de proceduri diabolice și care puteau să-i „scoată și pe ei din pepeni”, din „tăcerea” lor și se putea atunci produce un adevărat carnagiu! Sau au fost și acestea programate?! Se află la noi personaje care sunt extrem de pricepute în a scoate castanele fierbinți din foc cu mâinile altora, fără să aibă măcar o bășica pe vreun deget și nici măcar mâinile „afumate”! Le poate ridica sus cu strigarea, cu „dovada”: sunt nevinovat! Nicio semnătură, nicio voce posibil a fi auzită, „în van” de altfel, fiind doar șoptită, la ureche!

Este ciudată și încercarea de falsificare a orei la care s-a cerut, prin ordin, „eliberarea Pieței”, Prefectul refuzând să mintă, fiindu-i alături și primarul Capitalei! De ce?! Un raport mai nou al anchetatorilor acestor evenimente spune că au fost provocatori, care au produs conflicte, turbulențe, pentru a compromite manifestația pașnică, așa cum dorea ea să fie și se crede că au fost aduși de cineva și acuma se caută să fie identifcată persoana. Cine oare putea fi acea persoană, oare cine putea gândi și programa această enormă ticăloșie criminală, întunecând un eveniment de măreție, prin care se protesta pașnic împotriva unei corupții demente, ce depășește orice limite?! Când cineva a întrebat pe ministrul de interne și pe șeful de partid despre brutalitatea agresiunii jandarmilor, aceștia au dat un răspuns identic: „jandarmii și-au făcut datoria!” Același răspuns l-a dat și pentru cuplul de torționari de la închisoarea din Gherla, la întrebarea unuia din familie: cum au putut să se poarte frații tăi cu atâta sălbăticie, făcând atâtea victime? Acesta le-a răspuns simplu, tot „convingător”: „Ei nu și-au făcut decât datoria!”Are multe fațete și această „datorie”!

Un membru marcant din conducerea partidului conducător pronunță, într-un grup de colegi: „Trebuie acuma să cercetăm sursele străine de finanțare a acestei manifestații neaprobate (?) și agresive și să vedem proveniența drogurilor (?!)” (citat de conținut). Seamană cu cel din „Piața Universității” amintit care s-a produs în timpul mineriadelor (finanțarea străină, valută, droguri și lipsea doar mașina de scris, automată!). Mai concis însă, rostită de un intelectual acuma, cu funcții înalte, cu manipulări mai perverse, gândire originală expusă în toată falsitatea ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN