Coborîse la mașină iar acum îl aștepta pe Ion să vină. Mînăstirea îl impresionase. Trebuia să urci panta foarte abruptă ca apoi să intri pe sub poarta parcă de demult. „Ca de cetate.Trebuie peste tot cîte o cetate cînd ai ceva de apărat. Căci altfel te spulberă urgia vremurilor și te alungă vîntul de parcă nici n-ai fi fost. Este cine să vină cînd locu-i pustiu!”, îi trecu lui prin minte, privind poarta pe sub care intra. Apărătorii nevăzuți îl priveau cu subînțeles!…
Spre dreapta, o biserică din lemn, zdravănă, cu trepte solide putînd suporta și un elefant care ar fi intrat ca să guste apropierea de SFÎNTUL. Nu cred că elefantul ar face asta. Fuge hăituit de omul făcut „după chipul și asemănarea lui DUMNEZEU” și care-i ucide FIUL nevinovat care n-a greșit față de nimeni. Dacă ar citi cuvintele mele, ar trompeta: „DOAMNE, TU unde ești?…”
Știu că EL există cînd acești casapi sînt bătuți de soartă. Și mulțumesc CERULUI!
În stînga, o construcție imensă, cu etaj: chiliile măicuțelor. Peste tot atîrnă flori. Pe centrul pajiștii largi, niște iazuri făcute „natural” și iarbă tunsă scurt. Trandafirii tăiați cu grijă te fac să nu mai vrei să pleci.
„Cîtă muncă s-o fi depus pentru a construi? Și cîtă încă pentru a păstra?”, îi mai trecu prin minte. Hotărî, în sinea lui, că o fi venit „de sus”. Dar nu „picat din cer”… „S-o fi îngrijit CINEVA să deschidă mintea omului și să-i îndrume barda cu care a tăiat lemnul. Locul întreg sfidează TIMPUL, învingîndu-l”, își sfîrși el gîndul ca și cînd ar fi vorbit cu cineva.
Doar cînd DUREZI pentru A DURA înțelegi asta!…
Bătrînul se apropiase pe nesimțite. După straie, părea om al locului. Unul trăind la munte, undeva lîngă CER, nu aproape de șoseaua pe care viața aleargă neștiind încotro. Lazăr îi privi opincile cum nu mai văzuse din copilărie.
„Așè umblu eu, domnule! Cum am prins de la moșu’. Amu nu mă poci schimba și să vreu. S-o dus vremea…”, încheiase Bătrînul, de parcă i-ar fi prins gîndul.
Lazăr privea puntea suspendată peste Iza pe două cabluri groase. Pe unde pășeai, vedeai spărturi. Ploaia, soarele, zăpada își făcuseră treaba, măcinînd lemnul.
Așa cum face TIMPUL neiertător…
Cum se-ntîmplă și cu omul. Merge mereu hotărît de la ceva către „încotro” crezînd că așa va fi mereu. Mirat mai privește cînd vede NEANTUL căscat sub pași!… Să ajungă „dincolo” nu-i cu putință! TIMPUL și-a făcut treaba mai iute decît crezuse OMUL. Suspendat între „înainte” și „înapoi”, el privește abisul căscat la picioare.
S-a făcut „tîrziu” mai înainte ca el să-și fi dat seama de asta!…
„Aci îi „podu’ mniresî”, domnule”, zise Bătrînul, privind și el într-acolo. „Cîndva treceau pe el oameni. Scurtau drumul. Amu, nime’. S-o pustiit locu’. Mereau la cosît iarba, s-o dea la marhă iarna. S-or dus de mult tăți. Și oamenii, și marhăle. Nu știu să ceară oarecine locu’. Pare al nimărui. Eu merg la Săcel da’ nu mai vine rata. Că ultima s-o dus. Pînă mîne stau aci de nu mă ia oarecine. Da’ cînd mă văd tăți cum îs în straiele aiestea, o calcă. Oi durmii sub cer. Îs dedat cu asta”, sfîrși el.
Prietenul său Ion cobora spre mașină, cuprins de magia locului. Cumpărase niște mir sfînt, mirositor de te îmbăta. „Cum or fi știind măicuțele să-l prepare ca să iasă așa? O fi fiind o taină care nu-i la îndemîna oricui…”, gîndi Lazăr.
Bătrînul se trase deoparte cînd ei se apropiară de mașină. Privea aiurea peste Iza. Spusese tot în cuvintele dinainte. Cine-i om, pricepe. Numai să vrea…
„Mergem către Săcel”, zisese Lazăr, întorcîndu-se către omul muntelui. „Vă putem lua, dacă vreți”. Omul privi spre CER cu recunoștință, făcîndu-și smerit semnul crucii. Mulțumea CELUI DE SUS la care se rugase pentru ajutor. Și iată că…
Porniră fără grabă, dornici să vadă locurile pe unde treceau. Se însera, dar puteau admira împrejurimile.
„Dacă nu vi-i cu supărare, vă poci spune povestea cu podu-aista”, zise Bătrînul după o vreme. „Mi s-o părut că ați vrea să aflați de ce-i zîc oamenii așè. Nu cred să mai știe cineva. Nime’ nu bagă de samă puntea în graba cu care trec pe șosea. Oare unde se păzăsc de nu mai ridică ochii spre CER, mulțămind SOARELUI? Nu o dată m-am întrebat asta. Da’ răspuns n-am aflat.
TIMPUL macină tot… Pînă bagi de samă, gata…
Eram cocon cînd am aflat de „podu’ mniresî”. Că așè-i zîcè. De la întîmplarea de pomină cu un flăcău care iubea o fată frumoasă. Voia s-o ceară de soață da’ ea nu-l iubea, măcar că flăcăul avea avere, nu glumă. Tare mîndri mai erau părinții ei de norocul care dăduse peste fata lor așa că, fără multă vorbă, se gătaseră de nuntă.
Sărmana fată! Plîngea fără-ncetare de se usca pe picioare! Cum să iasă din vorba părinților? Unde se mai pomenise așa ceva? Asta pînă-ntr-o zi, cînd îi ieșise în cale Baba Dochia. Avea bine peste 70 de ai. Lumea o știa că șede la capătu’ satului, sus pe deal, departe de șosea. Aveau de mers pînă la ea cei care o cătau. Că tare bine mai știa „să lege și să dezlege”!… Așa că urcau pînă sus cînd îi lovea năcazu’…
Nime’ nu s-o-ntrebat vreodată cum urcă ea acolo, cu desaga-n spinare, la cît era de bătrînă. Și unu’ tînăr ar fi gîfîit. Dar ea dispărea de cum părăsea șoseaua. N-o mai vedeai de copacii deși. Dar în zece minute era la ea-n tîrnaț. Parcă o purta ceva pînă sus, cu desagă cu tot… Cine urcase v’odată zîcea că nu-i de-ajuns jumătate de ceas pînă sus…
„Auzi, cocoa’! Dă-mi mie năframa ta și te scap”, i-o zîs Baba Dochia într-o zî, cînd o-n-tîlnit-o pe uliță… „Nu mă-ntreba cum. Da’ să taci. Să nu grăiești cătă nime’. Cînd îi ieși din biserică, du-te cu el. Ajunsă la podeț, dă-i batista asta și cere-i s-o moaie-n apa rîului. Cînd îl vezi coborît, tu fă cale-ntoarsă. Da’ nu privi înapoi!…”
Bucuroși că fata-și venise-n simțiri, nuntașii așteptau binecuvîntarea preotului ca să plece la ospăț. Ceterașii o trăgeau de mama focului iar doba și zongora se auzeau în tăt satu’. Ajunsă la podeț, fata făcu întocmai cum o povățuise Baba Dochia. „Coboară la rîu și moaie batista asta-n apă că mor de cald”, îi zise ea mirelui. Cînd el cobora, ea se întoarse zbughind-o unde vedea cu ochii. Nime’ n-o mai văzut-o de-atunci. Or cătat-o ani buni, da’ ia-o de unde nu-i.
Mirele urcase malul cu batista udă. Sub vălul care-i ascundea chipul, mireasa nu scotea un cuvînt. La mijlocul podețului, el se opri și-i zîse: „Amu trăbă să-mi dai o sărutare. De ani buni aștept asta”. Pînă să-i răspundă, el deja îi ridicase vălul. De sub el, Baba Dochia îl privea cu ochi plini de viclenie!…
„Amu-s a ta! M-ai luat cu cununie în biserică! Ne-o binecuvîntat popa! De cînd tot aștept minunea! Al meu ești pe veci și-oi scăpa de blestemul care m-o legat de atîta vreme. De cînd mi-am juruit sufletul DIAVOLULUI ca să am puteri. Sărută-mă amu! Și scap de blestem!”, zise ea, aplecîndu-se către el. Cu sufletul cuprins de groază la vederea arătării, flăcăul o scos cuțîtu’ și l-o-mplîntat în inima babei, ucigînd-o pe loc. Apoi i-o tăiat capu’, aruncîndu-l în Iza și o lăsat-o acolo. Nu știa, sărmanul, pe ce lume se află. O luat-o la fugă urlînd, cătînd adăpost la munții plini de taine. Nici pe el nu l-or mai găsît oricît l-or cătat ca să-l trimită-n tiemniță. I-o rămas acolo numa’ degetu’ arătător de la mînă, pe care sîngur și l-o tăiat fără a ști”, sfîrși Bătrînul această poveste de pomină, care îngheață oricui sîngele în vine.
Se lăsase noapte deasă pe cînd povestea. Nimeni nu întreba nimic. Lazăr conducea în tăcere, mestecînd în gînd cele aflate. Ce să mai fie de întrebat?…
„Aci cobor”, zise Bătrînul după ce ieșiră din Săcel. „Am casa pe coastă. Nu se vede de-aci. Voi ajunge sus în scurtă vreme”, zise Bătrînul coborînd și mergînd pe partea șoferului pentru a plăti.
„Nu-i nevoie”, îi zisese Lazăr. „Sînt bucuros că v-am fost de ajutor și că în noaptea asta veți dormi în casa dumneavoastră, nu sub cerul liber. Ne-ați uimit cu această poveste nemaipomenită”.
„Atunci mergeți sănătoși. Dar tot trebuie să primiți un dar pentru bunătatea pe care mi-ați arătat-o”, zise Bătrînul. „Mereu să purtați asta cu dumneavoastră. De multe vă va feri, veți vedea. Mai ales de ceva ce nu știți”, încheiase el, strîngîndu-i mîna. Pînă să-i răspundă, omul muntelui se răsucise pe călcîie, dispărînd printre copaci. Dar el remarcase ceva de necrezut: Bătrînului îi lipsea degetul arătător!…
Lazăr porni mașina în tăcere. Pe Dealul Ștefăniței, își privi ceasul nevenindu-i să-și creadă ochilor: trecuse doar o jumătate de oră de cînd plecaseră de la mînăstirea Bârsana!… Cum să ajungă pe vîrful dealului în așa timp scurt? Se uită la Ion, căzut într-un somn de plumb încă de la plecare. Dorea o confirmare că nu căzuse și el în somn la volan fără a-și da seama. Și că nu visase totul în cele cîteva secunde care, de atîtea ori, fac diferența dintre viață și moarte. Opri mașina și coborî în aerul rece al muntelui. Era treaz de-a binelea. Deschise pumnul ca să verifice posibilul vis. Ca să afle darul oferit de Bătrîn: oasele unui deget arătător tăiat din grabă!…
În noaptea de smoală, copacii fantomatici aruncau umbre lugubre…
Nicolae RĂDOI
Foto: Mihai Hotea (Panoramă spre localitatea Bârsana)
Anna avea un talent de speriat. Deși era doar în clasa a VIII-a. Cînd desena ceva, era totul expresiv ca într-un film. Dinamic. Sugestiv.
