Experimentul poate fi deconcertant. Prozele scurte ale lui Nicolae Rădoi (din volumul Pustnicul, Ed. Limes, 2025) sunt, unele, într-adevăr scurte sau chiar foarte scurte, făcute aparent pe același calapod. O poveste de viață prescurtată, întinsă pe nu mai mult de una – două pagini, cu tragicul ei strunit până la banalizare și narată cu un patetism reținut, cunoaște uneori un deznodământ pur mitologic, prin explicații de ordin imaterial, prin recursul la cauze scoase din arsenalul vrăjitoriei străvechi și din eresuri autohtone uitate. Legătura dintre cauză și efect în sens fizic este bine escamotată, încât explicația prin farmece și practici de magie neagră, plătite cu faustica vânzare a sufletului către diavol, se impune de la sine ca fiind singura plauzibilă.

De exemplu, absolvenți de facultate care pe vremea comunismului au nimerit prin hazardul pur al repartiției guvernamentale în locuri necunoscute până atunci, un mariaj încheiat la repezeală, în stil proletar, la doar câteva săptămâni după ce viitorii soți au făcut cunoștință, pentru ca apoi să apară comportamente ciudate. Bărbatul poartă timp de mai multe luni același pulover, ziua și noaptea, pe care nu îl dezbracă niciodată și nici nu lasă să îi fie spălat, iar când în sfârșit îi este dat la spălat, el își ia lumea în cap și dispare pur și simplu. Femeia descoperă ascuns sub preșul de la intrarea în apartament un ciudat fir de ață, înnodat cu două capete, parcă pus înadins, poate cineva a făcut ceva farmece, dă foc la ața malefică și apoi află că fostul ei soț a murit la scurt timp după aceea. La fel s-au petrecut lucrurile și cu o cămașă blestemată (în povestirea Cămașa arsă).

Altundeva, (în Cuptiorul), structura narativă este ceva mai complexă și sofisticată. O femeie tânără se îmbolnăvește brusc de o boală rară și misterioasă, în față căreia somitățile medicale nu pot face nimic, nu pot nici să o diagnosticheze și nici să o trateze. Până la urmă vindecarea vine tot cu ajutorul unei ghicitoare dezlegătoare de farmece, de la aceasta se află că femeia bolnavă era arsă în efigie într-un banal cuptor de copt pâine în cel mai barbar stil medieval, iar descoperirea și recuperarea efigiei duce la grabnica însănătoșire a bolnavei, dar și la moartea subită și violentă a vrăjitoarei răufăcătoare, care arde de vie în casa care i-a fost incendiată de duhul rău căruia i-a fost vândut sufletul.

O dragoste neîmplinită și mistuitoare îl poate ține pe un bărbat abstras din timp zeci de ani (Din Caucaz). La fel ca în basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, tânărul român prizonier de război, își părăsește pentru un timp iubirea vieții lui din Caucaz, nu mai poate răbda de dorul părinților și se întoarce să-și mai vadă o dată satul său natal din munții Transilvaniei. Vin apoi peste el și ai lui vicisitudinile istoriei, care îl țin locului decenii de-a rândul. După care, cu ajutorul unui solomonar bătrân care vorbea cu lupii din pădure, la fel ca și Luparul lui Vasile Voiculescu din În mijlocul lupilor, este transmutat în lup, potrivit cu mitul ubicuu european al lycantropului și, însoțit de doi lupi care au venit după el tocmai din Caucaz, după două săptămâni de alergare ajunge din nou la femeia iubită, la celălalt capăt al lumii cunoscute.

Meritul incontestabil al prozelor lui Nicolae Rădoi este acela că forează adânc în puțin cunoscutul substrat al mitologiilor arhaice românești și proto-românești, al unor eresuri bogate în înțelesuri, care scapă mentalității pozitiviste contemporane. Aici autorul nostru sapă, conștient sau nu, după arhetipuri ale inconștientului colectiv, în înțelesul pe care îl are conceptul la C. G. Jung. După acest filosof al culturii, arhetipurile sunt imagini ale unor modele arhaice, care sintetizează experiențe originare ale umanității, depozitate în inconștientul colectiv al popoarelor și care influențează comportamentul indivizilor la modul inconștient, care sunt echivalentul eredității biologice din cultură, respectiv ceea ce numim noi ereditate culturală. Jung compară omul, sub raport psihologic, cu un copac care are trunchiul și frunzele afară, adică la lumina conștiinței, iar rădăcinile adânc înfipte în pământ, în inconștientul colectiv al poporului din care face parte.

                                                                                                      Nicolae IUGA

Un leitmotiv

Tot lălăind-o cu latinitatea
Cu ochii holbați la cer și gură cască
De mult lăsat-am vraiște cetatea
Avînd pe limbă gustul fad, de iască.

Trăim prezentul ca un viitor
Refugiați perpetuu în trecut,
Nu ne dă nimeni drept de autor
Pentru prezentul veșnic nenăscut.

Și poate ni se pare de bon-ton
De multă vreme ne-am obișnuit
Mereu s-avem statut de avorton
În ordalia facerii becisnicit.

Din obicei bătînd la cîte o Poartă
Înaltă, care stă mereu închisă
Plîngem milogi, tot blestemînd o soartă
Care de mult de alții a fost scrisă.

Ne-a și plăcut să nu ne batem capul
Ca să trăim în liniște și pace,
Tot la pachet am înghițit și hapul
Zîmbind ca s-arătăm ce mult ne place.

Facem gargară zilnic, preventiv,
Și pe Iisus îl tot plimbăm prin gură
Nu-i mult de cînd un alt leitmotiv
Ne tot făcea s-o luăm pe arătură.

Așa am devenit un neam agrar
Așa ne știm încă din neolitic,
Ne revoltăm din ce în ce mai rar
Privind spre cer cu aer mioritic.

Oricînd e rău, tot bine ni se pare
Cu cap plecat, în mîini c-o săpăligă
Oricine vrea ne calcă în picioare
Cît noi o punem iar de mămăligă.

Privim la cel care-a furat un ou
Și ne e clar că va ajunge mare,
Îl știe lumea ca un mare bou
Dar asta are astăzi căutare.

Veseli să fim, pîn-om crăpa de rîs
Iar cerului nimic nu poți să-i ceri,
Nu vezi că totu-i doar un mare fîs
Cînd azi sau mîine fi-va tot ca ieri?

               (din volumul „CENUȘA ZILEI”)

* * *

Nicolae RĂDOI s-a născut la 18 februarie 1951, în Orăștie (Hunedoara).
Absolvent în anul 1979 al Facultății de Filologie, Secția Engleză – Franceză, a Universității din Timișoara, a fost dascăl în Maramureșul Istoric (Strâmtura, Oncești – Nănești și Sighetu Marmației) aproape 22 de ani. A părăsit Maramureșul în 2001 și s-a restabilit pe meleagurile natale (Orăștie).

Nicolae Rădoi a publicat proză scurtă în diverse reviste de cultură: Antemeridian and Postmeridian, Caietele Columna, Miracol de Brădiceni, Caietele de literatură, Critică și teoria artelor, Serile la Brădiceni, Argeș, Luceafărul de dimineață.
A fost distins cu premii la Brădiceni și la Sighetul Marmației.

A publicat volumele: SCRÂNCIOBURI (2021), CLEPSIDRA (2023), CENUȘA ZILEI (2023), POPASUL (2024), „POEZII DE NES(U)PUS” (2024),

Salut, Sighet!

Nimeni nu putea crede. La început. Apoi?… Erau tot mai mulți acei care vorbeau. Dar, cum se întîmplă de cele mai multe ori, vorba umblă de la unul la altul încît nu mai știi ce să crezi, zicînd că-i o altă poveste din bătrîni, spusă de unul care nu văzuse bine „din cauza păharului de horincă în plus”…

Se amuza fumînd seara o țigară și stînd la taclale cu oamenii satului. Mereu se afla unul să înceapă o istorie de să te crucești. Mai ales după lăsarea întunericului. Dacă pînă atunci se vorbea despre o nefăcută petrecută în alt sat, mai apropiat sau mai îndepărtat, iată că acum parascovenia se întîmpla chiar în satul lor!

„Știu eu cine ia laptele de la vaci și nu poate fi alta. Știu că moșu’ vorbea de baba Pălăguță. A murit de mult, cam după moșu’. De atunci nu s-a mai auzit așa ceva la noi, în Strîmtura. Zîcea moșu’ că nu-i greu să afli făptașul: tri case-n stînga și tri case-n dreapta, nici o vacă nu dă lapte”.

„Așa zîcea și buna, că și ea știa. Zîcea că baba Pălagă n-avea nici o vacă, da’ umbla cu bărbînța de lapte la Sighet. Și venea acasă cu grămadă de bani. Vecinii de lîngă ea nu aveau lapte deloc de la vaci cu toate că le dădeau de mîncare ce-i mai bun: numa’ buraci și mălai. Da’ nu vedeau lapte! Or chemat și veterinaru’ care le-o zîs că el n-o văst așa vaci mîndre și sănătoase în viața lui”.

„Nime’ nu credea la început, da’ o văzut tăți și o-nceput lumea a se-ntreba după o vreme cum de numa’ tri case-n stînga și tri în dreapta nu dau vacile pic de lapte? Că pe toată ulița nu-i nici un bai…”

„Am grăit eu cu Părască lu’ Grățian. Știa de vara ori nepoata lu’ Măcuța, Ileana lu’ Mitruț din Săcel. Era muiere arătoasă, de nu se afla alta mai mîndră ca ea. Rîdea cînd vedea bărbații dîndu-se de ceasul morții ca să… Ducea  lapte la Borșa, la tîrg. Da’ pînă nu vindea tăt laptele, nime’ din tîrg nu vindea. Numa’ după ce ea pleca. Parcă-i fărmăcase pe tăți… Vasile a Baciului zîcea că are pe dracu-n ea. Știa Vasile multe, că umblase pe la școli dar nu uitase de satul său în care multe se-ntîmplau. Dar pe care auzindu-le „domnii” cei de la oraș s-ar fi strîcat de rîs. Pînă cînd ar fi pățit-o pe pielea lor! De aceea Vasile boscorodea niște vorbe încîlcite, ca pentru a scăpa de făcătură de s-ar fi abătut asupra lui”.

„Știa destule povești și baba Rodovica, da’ și de ea rîdeau, zicînd că-i „dusă”! Că nu aveau știință de ce pățise sărmana de ea în tinerețe. Ferească Dumnezău!”

El asculta detașat poveștile spuse. Asta pînă-ntr-o zi cînd hotărî că are de gînd să vadă ce și cum. Începuse urmărirea babei, notînd riguros tot ce făcea ea, pe ore. Nu trecu mult și văzu că tot a treia zi mergea la oraș, ducînd cele două bărbînțe pline cu lapte. N-avea nici o vacă în ocol. Atunci?… Uneori plătea pe unul cu „taxiul” ca s-o ducă la Sighet, la piață.

De cum se lăsa noaptea, el pleca tiptil, ca într-o plimbare. Nu se oprea pînă la casa babei care trăia singură. Căuta să nu fie văzut. Cum se însera devreme, nu era nici țipenie pe uliță. Într-o seară întîrziase pînă după miezul nopții. Îi lua ceva timp ca să ajungă. Dar ce urma să vadă avea să-i ridice părul în cap de spaimă. Plecase la mînăstire pentru trei săptămîni ca să-și revină din șoc, postind și rugîndu-se mereu, zi și noapte, fără hodină, cum îl învățaseră călugării. Care aflaseră multe slujind acolo unde vin oameni cu necazuri parcă din altă lume. Avînd credință că se vor mîntui. Dar călugării nu vorbesc niciodată despre cîte le-a fost dat să vadă…

Tare greu scăpase el de vedenia care-i bîntuia somnul.

Tocmai era la poartă și vedea grajdul pustiu și carul de afară. Nici urmă de boi și vaci! „La ce i-o fi trebuind carul?”, se miră el. Noaptea era neagră ca smoala iar tăcerea din jur îl speria. Ca atunci cînd parcă auzi un țiuit în urechi de atîta liniște nefirească, știind într-o clipită că vine ceva din altă lume ca să-ți tulbure pacea  din suflet. Un lucru necurat…

Un scîrțîit slab îi atrase atenția. În întunericul nopții văzu o arătare cocîrjată care ieșise din casă pe tăcute, îndreptîndu-se către grajdul fără animale unde aștepta carul. Își ținu respirația cuprins de acea spaimă de necontrolat  pe care o simți cînd pășești pe cărarea cît palma de pe creasta muntelui. Cînd în stînga și-n dreapta se cască genunea care te soarbe. Acel adînc nemilos care te îndeamnă să guști căderea imponderabilă în hău.

Miji ochii pentru a vedea mai bine în întuneric. Mogîldeața babei cocîrjate îl făcu stană de piatră cînd înțelese: în lumina sclipirii de lună străluceau coarnele ascuțite  și ochii de jăratic ai NECURATULUI călărind baba și îndemnînd-o cu copitele cum îndemni calul cu pintenii. Zguduită de lovituruile în coaste, baba mulgea de zor frînghia groasă ca brațul, legată de car. Se auzea clar țîrîitul laptelui muls din frînghie în bărbînța dintre picioarele ei! Nu se opri din muls pînă ce nu umplu ochi cele două bărbînțe. Ridicînd capul, baba privi luna. Din gura ei, larg deschisă, ieșea un abur verzui, fosforescent, strălucitor. Se prăbuși ca moartă lîngă car.

El ar fi fugit mîncînd pămîntul, năucit de groaza care-i cuprinsese sufletul. Dorea să urle, dar gîtul îi era strîns ca într-o menghină. Picioarele refuzau să-l asculte. Era paralizat, văzînd iar coarnele ascuțite și ochii de jăratic scînteind. Sta lîngă gard ca un animal căutînd apărare.

„Așa, babo!”, auzi el vocea scrîșnită a demonului, ca șmirghelul frecat pe sticlă. „Acum vii cu mine. Te-ai legat să-mi dai sufletul. Am făcut ce mi-ai cerut. A venit sorocul. Destui au băut laptele blestemat, neștiind de ce se îmbolnăveau. Vei plăti pentru toate relele. Ți-am pregătit culcușul în Talpa Iadului. Noi nu putem face răul dacă voi, oamenii, nu ne cereți ajutorul. Voi sînteți mai satanici ca noi, demonii!…”

Îl văzu scuturînd-o cu putere, fără milă. Trezită parcă din somn, baba se ridică iar demonul i se cocoță din nou în cîrcă. „Hai, acum. Destul am tăndălit!”, îi porunci  Acela. O lovea cu copitele în coaste ca îndemnînd un cal prea încăpățînat. Pînă să clipească, dispăruseră, purtați de vîntul iscat ca din senin. Pătruns pînă în măduva oaselor de o răceală de gheață, se dezmetici cu greu. Se ridică și plecă spre casă. În lumina lunii care arginta iarba acoperită de brumă, văzu clar baba cocîrjată alergînd cu Sărsăilă-n spate în sus, pe coasta dealului, către pădurea întunecată care acoperea munții din depărtare. Cînd abia îi mai putu zări, auzi un urlet nefiresc și încremeni pe loc.

Ajuns acasă, căzu vlăguit pe un scaun, cuprinzîndu-și capul în mîini. Se temea să n-o ia razna cumva. În cap, gîndurile vuiau ca o apă dezlănțuită. Să spună, cui?… Zbuciumul din cuget îl urmă chinuitor cînd căzu în somn.

Se trezise în zori, luînd-o la picior către casa babei pentru a mai vedea o dată locul. Înmărmuri de ce era acolo: uși deschise vraiște, ferestre bălăngănind cu geamurile sparte, lucruri aruncate de-a valma, de parcă o vijelie ar fi întors totul pe dos. Oale, ulcele, farfurii zăceau împrăștiate prin curte. Un pustiu stăpînea acum peste tot. Iar baba, nicăieri!…
Aruncînd o privire peste gard, putu vedea fără tăgadă cele două bărbînțe pline ochi cu lapte.
Și frînghia groasă ca brațul, legată în spatele carului, din care picura din cînd în cînd cîte un strop…

Nicolae Rădoi

Sursa foto: Pixabay

Degeaba speri. Forțele cosmice, avînd un umor macabru, pot presa pe universul din care ai scăpat. Cel puțin, așa crezi. Cel puțin, așa speri.„Deșartă tot! Nu ține în tine! Vei înnebuni de voma întorcîndu-ți creierul pe dos!”

Speri ca universul paralel să devină cumva divergent. Știi că liniile paralele se întîlnesc la infinit. Așa o fi și cu universurile? Mare risc! Nu-l poți accepta!

Devenit divergent, universul paralel oferă o șansă. A neîntoarcerii. Așa o fi?
Cam ca atunci cînd ai de-a face cu „zero pozitiv” sau „zero negativ”.

Noaptea întrebi imensitatea neagră a cerului. Insensibil, el te privește cu răceală. Nu-i pasă. Nu exiști pentru el. Ție DE CE-ți pasă? Ambiguă întrebare!…
Cuvintele au devenit asexuate. Fără sevă. Ca mîncarea din paie deshidratate, fierte într-o apă evaporată din albia secată a unui ued din deșert. Auzi o voce: „Presară niște nisip. Pentru gust!… Sau, mai bine, praf cosmic. Ți se vor strepezi dinții. De durere, crezi că trăiești”.
Unghiul de fugă al navei tale e dereglat. Cauza? Prea ai dat de toți proștii adunați aici din toate colțurile galaxiei. Proști oprindu-te să-ți împlinești destinul, ratat de încercarea ta lipsită de sens de a-i îndrepta către azimutul corect. Proști obișnuiți să circule în derivă prin intersecțiile „intersectate” (!) ale căilor galactice, cînd trebuie să te asiguri tu, care mergi corect „ca prostul”, dînd prioritate chiar atunci cînd o ai, pentru a scăpa cu viață.

Păgubos mai o fi bunul simț al omului educat!…

Regreți că maximumul este viteza luminii. Aberația luminii te va duce pe cîmpurile aride ale universului necunoscut, unde vîntul cosmic șuieră tehui. Încă ai gîndul întoarcerii în loc să mergi tot înainte, neabătut.

La distanțe și viteze mari, linia dreaptă se va închide prin spațiul curb.
Curbată și ea, lumina te privește pe furiș, de după colț. Și acesta, rotunjit!…
Disperată, fuge inutil fiind absorbită de soarele negru.

Mareu ai vrut „să vezi lumina”!!! Fără să știi, ți s-a îndeplinit dorința: ai orbit. Nu o mai vezi.

Fiind prea puternică, ea ți-a ars retina.

Rămîi fixat pe „orbită” (!), rotindu-te mereu pe aceeași elipsă, condus de forțele universului care te strivesc în încleșterea lor eternă…

Nicolae RĂDOI

1) „Cînd scriu, nu mă gîndesc niciodată la nimic”, declarase renumitul scriitor atunci cînd fusese intervievat de „reporteritza” care știa precis că va face o carieră de succes. Avea cu ce!… Agresivitatea și lipsa oricărui sentiment al ridicolului erau o certitudine a reușitei.

„Realizez” abia după publicare ce avusesem în cap… După critica din presă, la care se adaugă reacțiile cititorilor cu care mă întîlnesc frecvent. Sînt mereu uimit de ideile care m-au inundat la scriere. Și de valoarea lor. Abia după publicare mi-am dat seama  de toate astea. Ce pierdere ar fi fost!…”, a mai spus , oftînd ușor. Apoi a încheiat, rostind cuvintele memorabile care arată chinul efortului creator: „Să nu credeți că-i așa de simplu să apeși tastele computerului atunci cînd  plictisul te omoară…”

2) În „efemul” care bîntuie mai tare decît pandemia abuziv trecută în uitare de parcă nici n-ar fi fost, vocea spartă și cu accente acute a comentatoarei vrea să arate că este trup și suflet cu ascultătorii ei, dominați de nivelul valoric al cunoașterii parțiale. Că, dacă nivelul se ridică la nivelul mării, poți avea rău de altitudine!… Răspunsul ei către ascultătorul imprudent îl va duce pe acesta în pragul lubricității, el povestind  tuturor pe „feisbuk” despre această reușită. În încheiere, aceasta îi adresează cuvintele memorabile („și de neuitat”!): „Te pup și eu înapoi!”.

Auzind-o, pot zice și eu: „Bravos, națiune! Halal să-ți fie. „Posterioritatea” își va aminti de tine! Și DE PROFUNDIS!…”

3) Epidemie de rabie într-o comună de lîngă Petroșani. „De unde provine?”, se miră toți, cutremurați de spaimă. „A fost adusă de un rabin”, deduce cunoscutul nostru reporter, René. Întrebat de unde știe, acesta clarifică astfel: „Trecînd prin piața de alimente pentru a cumpăra niște pătrunjel afro(disiac), am auzit un cumpărător spunînd că rabi e bolnav. Am dedus în consecință”.

4) Cînd la postul național de radio vrei să te arăți „firoscos în nervii capului”, mai bine întrebi un copil de clasa a cincea cum se pronunță „doamnelor și domnilor” în limba franceză. Ca să nu zici „me dam e mesieo”. Bănuiesc, fără  probe palpabile, că profica de acolo o fi auzit de „liezon”.

Să nu fie nimeni la RAD.ROM.CULT. care să remarce asta? Sau o fi o nouă formă de colegialitate care mie-mi scapă? Acum „politically correct” o fi însemnînd să nu mai fii atent la „nimicuri”… Am trecut de atîtea ori prin „schimbări” (la față!), încît acum facem „fețe-fițe” (!).

„Eu monsieur văd, monsieur citesc…” Am zis!

 5) Intervievată de „reporteritză”, doamna doctor ne liniștește, declarînd: „Puteți sta liniștiți. Acum se fac măsurători ACURATE” (!)

Auzind asta, mi s-a luat o piatră de pe inimă. M-am bucurat enorm că doamna în cauză a trecut pe lîngă limba engleză, probabil absolvind un curs de pe internet, garantînd stăpînirea limbii lui WILL în doar trei săptămîni. Am căzut instantaneu într-un „somn al națiunii care naște monștri”. (după cum se zice) În visul meu, piatra de pe inimă se dusese la rinichi, producîndu-mi dureri atroce.

A doua zi, la consult, medicul mi-a confirmat că așa este…

Nicolae Rădoi

Foto: Ion Mariș

Joi, 17 octombrie 2024, la Biblioteca municipală „Laurențiu Ulici” din Sighetu Marmației a fost lansat volumul „Poezii de nes(u)pus”, autor, prof. Nicolae Rădoi. La întâlnirea cu poetul Nicolae Rădoi au participat conf. univ. dr. Lazăr Popescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România dar și numeroși prieteni ai autorului.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Joi, 17 octombrie 2024, de la ora 14:00, la Biblioteca municipală „Laurențiu Ulici” din Sighet are loc lansarea volumului „POEZII DE NES(U)PUS” (Editura Tipo Moldova, 2024), autor, prof. Nicolae RĂDOI.

Profesorul Nicolae RĂDOI este la al cincilea volum de autor (al doilea volum de poezii) și continuă să scrie cu multă pasiune!

Cei care doresc să-l (re)întâlnească pe maestrul în karate Nicolea Rădoi, fost profesor de engleză la Sighet… sunt așteptați la Biblioteca municipală „Laurențiu Ulici” (str. Bogdan Vodă, nr. 112, Sighetu Marmației).

Salut, Sighet!

Te încînta de fiecare dată cînd  îl ascultai. Pentru ca apoi să-i duci dorul, așteptînd noua întîlnire, dorită și de el. Simțeam asta din atitudinea sa.

MIRCEA SUCHICI își terminase recitalul de la MUZEU. Trei melodii scurte în care violoncelul său te înfiora. Prin expresivitatea sa, revelată de atingerile degetelor și ale arcușului.

Cînd termina, parcă mai doreai. Nici o melodie mai lungă de două minute.

PREA MULTĂ SARE POATE STRICA MÎNCAREA…

Ne îndreptăm spre o cafenea, parcă mai ușori, oarecum eterici, deși nici unul dintre noi nu urmează vreo cură de slăbire. Una care te face neom și de  nerecunoscut, încît cîinele care te așteaptă acasă de o viață urlă îngrozit și o rupe la fugă disperat.

Nutriționistul Stroescu – „Semințe, semințe! Hidratare! Apă de izvor! Bere? Otravă curată!…” – strîmbă din nas nemulțumit.

Noi avem în gînd discuțiile care ne așteaptă. Înainte de a intra, îi zic: „Mircea, e o mare nedreptate la Filarmonica din Craiova. Cînd mergeți în turneu, fiecare își cară propriul instrument: contrabasistul cocîrjat sub povară iar flautistul, cu „flautul fermecat” (!) la picior, fredonînd sarcastic ODA BUCURIEI, parcă spunînd: „Ce să-ți fac prietene, nu te-ai „orientat”!…”

Mircea rîde din toată inima, cum îi e felul. Ne așezăm la masă iar eu zic: „În a doua melodie, pe la mijloc, abia dacă atingeai corzile violoncelului. Parcă ascultam o placă de patefon din anii ’30, zgîriată de timpul care nu iartă pe nimeni. A treia piesă putea să se numească FURTUNA…”

(Face ochii mari, parcă spunînd: „Deci n-a fost în zadar…” Să fi înțeles eu oare trăirea sa?… Rămîn la acest gînd. Și tac…)

NUMAI PROȘTII DAU MEREU DIN PLISC. SE REMARCĂ IMEDIAT…

Vorbim despre artistul care ar greși vreodată o notă. Vulgul nu iartă!…

LUMEA UITĂ MIILE DE ORI CÎND AI FOST EXCEPȚIONL. DAR NU IARTĂ O GREȘEALĂ, ORICÎT DE MICĂ, FĂCUTĂ VREODATĂ!

Nu ne mai dăm duși. Sîntem doar cîțiva dintre zecile de persoane care asistaseră la CEAȘCA DE CAFEA, lansată de actorul George Drăghescu. A 250-a. („Ăsta o să dea în bîlbîială de la atîta cofeină”, îmi zic în gînd. COFEINA mi se pare un nume de amantă neștiută de soție. Pufnesc în rîs: soția pretinde că nu o știe, ca să te simți tu DĂȘTEPT!…)

Se deschide brusc ușa. Vocea de satir priapic nu lasă loc îndoielii. „Apă plată! Hidratare! Carbohidrați! Sînt medic de medicină sportivă! Carne roșie? Otravă! Ați văzut vreodată un iepure de cîmp mîncînd carne?…”

Paharele zboară spre capul său. Le evită meșteșugit, luînd-o la fugă. Îl urmărim, dorind să-i aplicăm o corecție binemeritată. Se face nevăzut după colț. Aflăm că s-a refugiat la o televiziune locală, blestemînd clipa în care a vrut să ne „evanghelizeze”… Contactată de urgență, renumita MERCEDESA NEGRICIOASA, pentru suma de NUMAI 400 de euro falși, ne deschide „ghiocul” (!) și ne spune că Stroescu va muri de inaniție…

„Mircea”, zic eu. „De ce cari mereu violoncelul în acest sarcofag negru, ferecat cu trei închizători de oțel? Mereu ținut în chingi, cum de nu se revoltă?”
„Ehei, prietene!…  Ce știi tu? Nu m-ai văzut cît de greu îl strunesc? E mai nărăvaș decît armăsarii care o iau razna, fornăind  pe nări și zvîrlind din copite. Crezi tu că pot să-l las de capul său? Doar arătîndu-i arcușul pot să-i bag mințile-n cap. L-am legat de piciorul scaunului, să-l împidic s-o ia razna printre spectatori, producînd panică. și, mai grav, să le spună CE VRA EL!!! Arcușul îl cravașez cînd nu ascultă.”
„Cîndva, demult, ieșisem la o cafea, uitînd capacul deschis. Cînd m-am întors, era haos în sală: unii plîngeau, alții își sfîșiaseră hainele de pe ei. Destui se încăieraseră, spărgîndu-și capetele. El sta afară liniștit și nu scotea un sunet. Ce le-o fi spus, nu știu. Dar am avut de tras, nu glumă, că doar eu îl lăsasem nesupravegheat. M-am învățat minte, de atunci…”
Îl ascultam în tăcere. Privindu-mă oarecum trist, mi-a mai spus: „Lăsat nestrunit, poate spune atîtea, prietene, tulburîdu-ți sufletul și mintea în așa hal de nu mai ești om toată viața…”

S-a întors și a plecat. Căra în spate „sarcofagul” negru din care se auzea  violoncelul plîngîndu-se de lipsa libertății de exprimare…

CÎT DE MULT SE ASEAMĂNĂ EI DOI…

Nicolae Rădoi

Un adevărat regal de poezie s-a desfășurat la GHELARI, la începutul săptămînii trecute: luni-joi, 19-22 august, 2024. Veniți din zări îndepărtate, cei prezenți s-au bucurat de  revederea așteptată de atîta amar de vreme. Decorul minunat – păduri, verdeață, cazare la altitudine, cer senin, piscină, liniște favorabilă creației artistice… Totul doar la o sumă derizorie… Acoperind cele trei nopți de cazare și mesele aferente…

Ajungem pe la orele 13:00, luni. Programul oficial începe exact la orele 17:00, cum era stabilit, la o smerită bisericuță greco-catolică. Preotul vorbește concis, competent, sensibil, despre locașul în care ne aflăm.

„Datează de pe vremea MARIEI TEREZA, de la o mie șapte sute…”
„Opt zeci”, murmur eu.
„Și doi”, completează preotul.

„Inițial era catolică, apoi era greco-catolică, ortodoxă după 1948, retrocedată la greco-catolici după 1990. Cînd am intrat aici, ciupercile crescute din cauza umezelii  erau înalte de 80 de centimetri. Tavanul, nereparat de zeci de ani, se prăbușea peste orga de alamă. Sînt singurul enoriaș supraviețuitor al acelor vremuri. Un alt enoriaș, ceh de origine, a demontat orga și a trimis-o în Secuime, unde își îndeplinește menirea…”

Totul se confirmă: sus, în niște amvoane, ascetismul catolic este  reprezentat de niște statuete. Totuși, ortodoxia pare umană, apropiind credinciosul în suferință, căutînd alinare la CEL-DE SUS.

Dar ortodocșii, cum or fi fiind ei???

Două tablouri, unul cu FECIOARA, iar celălalt cu IISUS, privesc trist, de parcă și-ar spune: „Ce vrei, măi dragă? Asta-i viața…”

„Erau două chei la ușă. Una a rămas la catolici iar a doua am dat-o la ortodocși. La retrocedarea de după 1990, nu ne-au înapoiat-o. Așa că luăm cheia de la catolici atunci cînd vrem să intrăm”.

(Aveam să-mi dau seama că omul era de toată isprava. Îl consider cel mai calificat din tot „Festivalul”…)

Toți citesc una-două creații scurte. Cam trei minute de fiecare. Mulți chiar scurtează timpul, ca să n-o lungească. Par oameni de treabă. „Poate chiar or fi fiind”, îmi trece prin minte. Totul se termină pe la orele 20:30, cu fotografia de grup de pe treptele de la intrare.

Dibuiesc drumul de întoarcere, parțial fericit: locul are o liniște aparte, e curat, oameni-s harnici.

„A venit cineva de la cultura deveană pentru a onora evenimentul?”, întreb eu cînd îmi vine rîndul să citesc. Nu mă uimește răspunsul negativ. „Mama nu se supără! Pot să ud și canapeaua”, îmi trece prin gînd reclama antică, eu regretînd epoca timpurie a bebelușului obraznic.

N-aș vrea să produc supărări. Am constatat că la DEVA tare iute sare smalțul dacă nu ești din gașcă. Zîmbetele  complice mă fac să cred că nu-s singurul avînd această părere.

(„Bine am mai început-o. Am devenit oare dizident?…”)

Mirarea mi se evaporă ca luată cu mîna cînd alungi deochiul bînd apa de pe cărbunii încinși. Îmi amintesc cele două lansări de carte pe care le-am avut anul trecut la ORĂȘTIE, iar una la DEVA, avîndu-i ca invitați pe publiciștii ION POPESCU BRĂDICENI și LAZĂR POPESCU, ambii conferențiari universitari doctori, membri ai UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, lansări ținute la date diferite la SINAGOGA refăcută acum cîțiva ani. Am făcut toate cele necesare – afișe, invitații personale în două licee, din care unul AUREL VLAICU, colegiu național, plus două școli generale. Nu a venit NIMENI dintre „oficiali” sau dintre profesori…

E o constatare care va deveni realitate de necontestat… Poate datorită faptului că ORĂȘTIA e declarată „capitală culturală a județului Hunedoara”?…

Mă gîndesc la faptul că oi fi fiind eu de vină, pentru că n-am invitat pe cine trebuie. Anul acesta, pe 10 septembrie, cînd voi lansa cartea de poezie POVESTIRI DE NES(U)PUS, voi invita femeile de serviciu, pentru ca primăria să fie bine aspectată astral…

Mă amuzam enorm de fiecare dată cînd mergeam ca să anunț o lansare de prestigiu la care aduceam oameni deosebiți pe plan național, cînd vedeam crisparea „oficialilor”!… Răsuflau ușurați cînd mă vedeau plecat și necerînd vreo sumă de sponsorizare. „Arondații din oficiu” pentru a primi sponsorizări partinice puteau fi satisfăcuți de tovarășii de drum…

Nu se iroseau bani pentru lansări de carte…

„Poate avem nevoie pentru manifestări manelistice de largă respirație urît mirositoare, cum ar fi un concert Gheboasă sau Mangă Uraganul, că acolo vine gloata votatoare… Și dacă-s mulți e bine, că puterea pulimii crește… Exponențial…”, îmi mai trece mie prin minte.

La ultima lansare de carte de anul trecut, la Deva, avusesem 12 inși participanți: 9 aduși de mine!… Cu 5 zile înainte venise BOMBONEL, așa „că cultura deveană” (!) era prea obosită pentru a onora prezența a doi renumiți publiciști pe plan național: Conf. Univ. Dr. LAZĂR POPESCU și ION POPESCU-BRĂDICENI! Doi necunoscuți, dar 50% din materialui scris atunci la biblioteca deveană ca promovare se baza pe scrierile lor!!!

Nepăsarea arogantă și autosuficiența au farmecul lor abisal…

Ziua a doua, marți, am folosit-o pentru o binemeritată refacere: am ras 15 kg de mere pentru plăcinta viitoare, revigorîndu-mi relațiile conjugale, deteriorate de trecerea timpului necruțător… Aveam mare nevoie de asta în perspectiva zilei de miercuri, care mă aștepta rînjind sardonic…

Miercuri, ora 10:00 – citire de creații.

Sînt foarte mulți „doctori” în ceva. Deci există „șansa melcilor, adică să fim mereu ultimii”, cum zicea Mircea Dinescu înainte de a se cantona prin preajma grătarelor cu șfară de muzică rrromânească…

Devin suspicios-îngăduitor, recitînd: „S-a spart de mult conducta cu manele/ Ca mai demult conducta cu folkiști/”. Trag concluzia că arta cuvîntului își va reveni. „Sînt mai mulți acei care scriu decît acei care citesc”, zice unul, înviorîndu-mă cînd nu mai speram nimic.

„Nuca-n perete” are și ea farmecul ei personl.

„Minerii nu-s de vină”, decretează firoscos unul care o fi avut 15 ani la „îmbăloșirea evenimentelor din Decembrie”. Îmi dau seama că are o misiune trasată de „tovii” de odinioară.

„Ce crezi, prietene! Doar nu-i lăsăm pe „telectuali” să spună ce vor ei, ca să zăpăcească mințile zăpăcite ale auditoriului de n-o să ne mai înțelegem cu el!”

(Declar în fața MARII ADUNĂRI NAȚIONALE: „Stați liniștiți, tovarăși,  la locurile dumneavoastră! Aici parcă sîntem la LAKE PLACID”.)

„Îmi amintesc de tandrețea cu care minerii crăpau țestele de intelectuali cu cozile de tîrnăcop. Aceeași intelectuali care-i aplaudau pentru ajutorul dat „demo(n)crației” de cumetrie…”, mai zic eu, convins că mai bine aș tăcea.

Tipul dispare nervos, ca să raporteze „la centru”!…

Oare unde au mers 15.000 de mineri, în cele  trei zile, după „asimilarea” conservelor de pește și de fasole, cînd orice om caută un loc mai retras pentru a se reculege în liniște, ciucit cum cere momentul?…

Trimisul de la centru, un fost imberb acum 35 de ani, în pubertatea mijlocie cînd avea ca reper comportamentul biblicului ONAN, se ridică țîfnos părăsind sala pentru a „raporta”urgent la centru!!!

„Opinia proletară” nu doarme. Sînt mai mulți acolo în „misiune”!!!…

În bermude roșii proaspăt spălate acum două săptămîni (!!!) și purtînd un tricou sub care ascunde o minge de baschet,  cu o barbă cîlțoasă de satir priapic, o arătare mă admonestează revoluționar. Mă efortez să nu izbucnesc în hohote. Îmi amintesc nimfele hăituite prin pădurile în care   decorul e propice priapismului exacerbat. Păcat că mimfele, odinioară excedentatare, lipsesc. Caut să-i detectez turloaiele paricopitate. Are adidași, așa că încercarea mea e sortită eșecului. Barba sa zburlită arată revolta proletară a înțepenitului în tranziția permanentă.

Un falusian ratat, defazat cu pi/2 în alergarea nimfomaniacă…

Plec fericit: am obținut enervarea progresivă, generatoare de  progres…

Am revelația zilei atunci cînd trec prin localitatea GOTHATEA. Dau fuga la dicționar dar nu găsesc mare lucru. Accesez saitul cercetătorilor englezi, experți în orice și aflu că numele localitatății GOTHATEA vine de la GOȚI. Aceștia accesau albiile rîurilor, penetrînd mai ușor în teritoriu. La fel cum CELȚII au intrat pe SOMEȘ. Erau migratori călări. Unii dintre ei, neavînd cai suficienți, călăreau cîte doi pe același bidiviu. Au fost numiți BI-GOȚI. Ei au creat limbajul și comportamentul bigot zonal, atît de bine reprezentat local. BI-GOTISMUL a penetrat „deplin și definitiv la orașe și sate în zona Mureșului hunedorean…” Noi nu ne mai mirăm constantînd consternați realitatea. Limba și mai ales comportamentul BI-GOT au devenit normă în zonă și au ajuns la cote de neînchipuit.

„Bigotismul a învins deplin și definitiv la orașe și sate…”
Ca odinioară comunismul…

Acela în care aveai totul gratis: facultate, tratament medical și mai ales dental cînd nu costa nimic o plombă sau o extracție. Astăzi ne raportăm la euro, 40-60 de euro o plombă, 30 de euro un detartraj, deși ai plătit 40 de ani asigurări de sănătae…

Așa că domnilor, tovarăși sau prieteni, care mai aveți curajul (în afară de mine!) să mai scrieți SURÎSUL HIROSHIMEI?… Că bate vîntul aspru de la UNCHIUL SAM…

Că dacă nu ești „politically correct” vezi tu pe dracul și te înveți minte…

Plec fericit pentru că am scăpat cu viață, nefiind afectat de ceea ce tocmai vă spusei…

A bon entendeur, salut!…

(NOTA SUB-REDACȚIEI: Văzînd aberațiile publicate, noi declarăm că ne disociem total și explicăm următoarele:

• TARABA LITERARĂ trebuia să se numească TABĂRA LITERARĂ
• Dactilografa noastră, cu ochelarii în lacrimi pentru neparticipare la eveniment, a făcut o „greșeală din eroare”, scriind TARABA în loc de TABĂRA. Cam la fel cu IUBIREA DIN DRAGOSTE. A fost concediată instantaneu. „Cine mă mai ia pe mine acum?”, a fost auzită murmurînd la plecare. „Nu mai sînt tînără. Am 28 de ani…” „Te iau eu, de două ori pe săptămînă”, a declarat un bătrîn pensionar de armată, la venerabila vîrstă de … 45 de ani. „Doar să ai răbdare cu mine și să nu mă grăbești”, a mai declarat el sfios…
• La anul, REDACȚIA își rezervă dreptul de a-l trimite pe reporterul nostru special, pentru a verifica evoluția spiritului BI-GOT…
• Îmi permit acestea pentru că niciodată „nu mă tăvălesc cu bara-n mînă ca să mă AJUNG undeva”! Am preferat să dau concursuri pentru a ajunge acolo unde nu merit… locurile fiind ocupate din vreme de „parveniții timpurilor noi…” )

Nicolae RĂDOI

Conducătorul auto opri, luînd fata care aștepta singură la „ia-mă nene”.
„Nu te teme. Am fost preot pînă de curînd, dar m-a părăsit nevasta, așa că am fost caterisit. Acum sînt diac”.

După care a „convins-o” pe tînără să accepte „violul liber consimțit”… Se pare (după noile… „te-ndinți”!) că fapta nu se mai pedepsește dacă minorul de 10 ani a acceptat sau i-a plăcut…(!!!)

Poate fi condamnat pentru mai multe capete de acuzare: 1) uzurpare de calități oficiale; 2) mărturie mincinoasă; 3) sperjur; 4) „blasfemeie” (!) și 5) invocarea incorectă a preceptelor biblice care induc promovarea în societate a violenței: BATE ȘI ȚI SE VA DESCHIDE… Se va vedea, la proces.

Acolo unde va fi repartizat, va avea timp de „reculegere” (de pe jos) și de „îngenuncheri” sfioșelnice în fața colegilor de celulă, invocînd iertarea divină. Se știe că „acolo”, enoriașii de la fața locului au un simț al dreptății de speriat. Care, aplicată de „păcătoșii celularului”, te poate pătrunde adînc și iremediabil pînă în „străfundurile” ființei, alungînd păcatul ca luat cu mîna…

• (H)ORA (H)UNICĂ

„Antrenorul de genii” a fost arestat pe nedrept. Academia Română îi  decernase un premiu de excelență; pentru merite deosebite! Absolvise doar 8 clase dar arăta că și în România oricine poate fi orice. Doar să aibă tupeul de a se declara ca atare. (Se pare că „puericultura” este bine aspectată astral în sectorul 3 capitalist, spun cunoscătorii în domeniu…)

Pe numele său LAJOS (pronunță LAIOȘ), și-a luat treaba în serios, avînd rezultate uimitoare. Comentatoare t.v. îi spune LAHOS. De patru ori! Mă duce cu gîndul la cartelurile de droguri din Villavahos, unde banii se albesc prin spălare cu Vanish, în timp ce în Villarihos încă se mai spală… Am aflat „că crainica” (!) urmărea odinioară cu asiduitate episoadele sfîșietoare în care Allejandro (pronunță „AlleHandro”) suferea din dragoste.

Fiind cititori responsabili și luptînd  contra discriminării de orice fel, LAJOS fiind (după nume) un conațional de etnie maghiară, căzut în păcat prin „complicitatea autorităților complice”, cerem o pedeapsă exemplară pentru crainică: să recite în fiecare dimineață o poezie scrisă de Marko Bella în tinerețe. Obligatoriu în limba autorului! Timp de o lună! Zilnic, alta!…

Poate așa se va lăsa de „crăinicie”…

• Numai mamă să nu fii…

Aflați la cheful în care „nu servim alcool minorilor”, chef petrecîndu-se la restaurantul frecventat adesea de „oamenii legii” (unii care nu știau că urmau să ancheteze cazul), cei „trei frați pătați” de sînge pe mîini au scos șișul din dotare înjunghiind repetat victima care horcăia agresiv și refuza decesul chiar după cele 30 de lovituri aplicate meșteșugit în timp ce era întinsă pe masa de lucru manual. „Copilașii” au încetat numai cînd victima s-a hotărît să se calmeze. Lac de sudoare de la efort, văzînd că nu mai mișcă, micuții s-au declarat mulțumiți de rezultat.

Inițial arestați abuziv, au fost eliberați nu după multă vreme, fiind puși sub control judiciar în cele mai grele condiții: la domiciliu! Familia a pornit cheful fără întînziere, încingînd grătarele la roșu sîngeriu în răgetele din gît ale maneliștilor împreună cu „tovarășii de proximitate”, bucuroși că dreptatea a învins „deplin și definitiv, la orașe și sate”…

Probabil vor cere despăgubiri „morale și materiale”. Au învățat de la „clasicii marxismului de cumetrie” că „materia determină conștiința”.

Au curs șiroaie de lacrimi de la „șfara-n țară” provenită de la grătare, mici și friptane părpălite pe manele date la maximum pînă către zori.

Tristese oblige…

• Viață de procuror-judecător-jucător

„Copilașii mei e nevinovați! Ei doar s-a apărat!”, a declarat îndurerată mama „copilașilor”. „Că să nu invoc eu numele morților!”, a amenințat ea cu năduf.

Judecătorii au eliberat imediat „copi-lașii”, propunînd abominabila pedeapsă a arestului la domiciliu, fără brățări de limitare a deplasării. „Că au destule lanțuri grele la gît. Toate de aur masiv, de au făcut cifoză de la ele. Și nu prezintă pericol social”, au concluzionat ei, ca motivare a sentinței.

Dar ce, ne mai împiedicăm de amănunte?

(Au aflat ei de blestemul cu impotența, care te lasă fără amantă cînd îți este lumea mai dragă, de ajungi de rîsul lumii mai rău decît „HANNIBAL ante portas!…”)

Vocile cîrtitoare cer înființarea DEPARTAMENTULUI DE  MOTIVARE A MOTIVĂRILOR JUDECĂTOREȘTI, ca să nu existe „conflict de interese”…

Noi argumentăm documentat că nu există așa ceva, motivînd simplu și fără echivoc: TOATE INTERESELE AU FOST SATISFĂCUTE PE DEPLIN! De aceea propunem triplarea salariilor din justiție…

Că văzurăm la ce riscuri se supun…

Nicolae RĂDOI

Foto: Rami Sion