O întrunire la Biblioteca municipală Sighet, dedicată memoriei lui Alexandru Ivasiuc, anul 1983.

În poză apar (rândul principal, de la stânga la dreapta): Ioan Ardeleanu (Mecena), Alexandru Dohi, Marin Slujeru,  Viorel Igna, Nicolae Rădoi,  Miron Popovici. În stânga imaginii (parțial vizibil), Vasile Balea.

Salut, Sighet!

Nota redacției: fotografie din arhiva Muzeului Maramureșan Sighet.

Poți citi toate tratatele despre artă, poți petrece milenii prin muzee sau galerii de artă, e degeaba.
E degeaba, dacă n-ai gust…

Poate că asta ține de caracter. Cu care te naști sau pe care-l dobîndești, străduindu-te.

Îmi amintesc cu tandrețe de MIRCEA (altul decît CEL BĂTRÎN, a cărui umbră bîntuie și acum pe la Cozia sau de MIRCEA-FĂ-TE-CĂ-LUCREZI.) Unul cadorisit cu un apelativ pe care nu-ndrăznesc să vi-l indic!… Dat de purtătorul „lămpii lui Ilici”, mai apoi aducînd „lămpașele” cu purtători cu tot. Ca să vadă mai bine cum îi lovesc pe bucureșteni în moalele capului, sub unghiul de incidență de 90 de grade. Asta pentru a obține maxima eficiență… Erau aceeași bucureșteni care-i primeau cu flori ca eliberatori. Se asemănau de minune cu Armata Sovietică eliberatoare! La final, bucureștenii aveau „florile de mină” îmbujorate de emoție pe propriul cap, care „el face, el trage”, cum e normal cînd gîndirea e obositoare!…

Unora le-au împodobit chiar piatra funerară…

Unde or fi mers la „defec(t)at” (!) 15.000 de „grohoteni” în cele 3 zile și 3 nopți umplînd Bucureștiul de o veselie îngrozitoare? Înființarea unui comitet academic pentru elucidarea acestei probleme „alunecoase” pe timp de noapte, dacă nu ești atent, este imperios necesară! „Rășinile” pot avea o aderență neplăcută, adăugate aromei deloc de neglijat!…

Fusese mîrșav atacat la baionetă de „flacăra violet” tocmai cînd „Mihaela, dvagostea mea” simțea loviturile date sub centură de „relaxarea costisitoare” de pe marginea unui bazin în care „vîntu” își făcea de cap, jucînd la două capete și spulberînd o președinție de cîteva ore ca și cînd n-ar fi fost. „Că de n-ar fi, nu s-ar povesti”, continuă BUNICUTZA către copiii mari acum, dar cu mintea dusă aiurea, fascinați fiind de minune…

Și toate astea se făceau pentru STĂNACU. Adică PRO-STĂNACU… Unul tăcînd mîlc, pentru noi cu tîlc… Metoda „orală” are un plurisemantism de speriat. Dovadă fiind, spun gurile rele, anumite casete video, puse bine la păstrare prin seifuri frigorifice. Pentru a nu se altera în timp…

„Se poate, neicusorule, e bună ș-altădată!…”

A bălmăjit despre „fraudare” vreo trei zile după scripturi ( în „scripturi” cîștigase mandatul, cum-necum, JACK-PIRATUL-CEL-TERIBIL, cunoscut drepr MOȘ TRAIANUS PER SKIORILLO, unul uns cu toate alifiile pentru ochii privind anapoda flotanța corectă a celor trei cuburi de gheață din paharul de whiskey, licoare produsă la Anvers, după golirea cazanului cu nafta.

Ce jocuri de artificii în port, cînd explodau vreo 39 și ceva de nave…
SKIORILLO, maestru la „artificii”!…

PRO-STĂNACU, în acel decembrie care urma să aducă, prin cumul, zece ani apocaliptici, s-a apucat să pregătească alegerile care urmau să aibă loc prin… mai! Pe care le-a pierdut (co)pios… Fie-le țărîna ușoară!…

Paté-tismul său este egalat doar de paté-urile mîncate la repezeală într-o gară dezafectată, în care trenurile suspendate nu vin niciodată. Nici nu au cum, din moment ce șinele s-au evaporat miraculos. STĂNACUL nostru vegetează confortabil prin „zările de soare pline, strălucind prin luminiș…”

Din puținul pe care-l cunosc, îi recomand să evite „luminișul” care poate arăta niște stele colorate, aflate pe epoleții vopsiți cu vopsea invizibilă. De aceea drapelul despre care vorbesc („Surzilor!…”) și cerul nopții au același calificativ: ÎNSTELAT!…

După ce STĂNACU a mulțumit „că ne-ați scăpat de dictatură”, a rămas „la post” așa cum se cerea, fiind „acoperit” de antecedentele biblicului JUDAS. Unul de rit nou, diferit de titularul care-și pusese lațul în jurul gîtului, aruncîndu-se în neant, atunci cînd își dă seama de mîrșăvia comisă contra MIELULUI. Acest JUDAS-PE-STIL-NOU își pune pe cap tichia de mărgăritar care, crede el, îl va face invizibil.

Cum și este, de fapt…
Se va revela doar în statisticile arătîndu-i procentajul dezastruos.

UNCHIUL SEMănînd zîzania nu se supără prea tare. El știe bine „jocul la două capete”, inventat de el așa că, abia stăpînindu-se, zice mușcîndu-și buzele de rîs: „Pot să ud și canapeaua. Mama nu se supără!…”

Noi primim „asemuirea”!…
STĂNACU parcă vrea, cu tot dinadinsul, să rateze.

E plicticos mai rău decît BOMBONELU, care scrîșnește din dinți de ciudă pînă-isare smalțul prin ecran, că a fost parcat în gara dezafectată, cu trenuri suspendate și cu șinele de cale ferată evaporate de căldură. Și care tot așteaptă un tren vîndut de multă vreme la fier vechi dar cu valoare adăugată prin conturi aflate prin paradisuri fiscale. Un „bombonel de fecior”, mascîndu-se cu barbă de rit nou, la fel cu DARIUS-AL-LUI-ISTALPESH, atent la „securitatea” noastră personală!

Un alt „mascat” la noua realitate, debitînd „măscări” pe care bizonii mioritici (=bouri sadea de pe la noi) le înghit pe nemestecate.
LUZĂRUL de serviciu la „servicii”, crede că a găsit cauza plictiSELLY, care se tratează, crede el, cu lălăieli aduse de imberbi cu caș la gură, care au obrăznicia prostului lăsat în banii lui de mic.

Nestrunit la timp, acest „epochimen” (că vine de la „epocă”, noi trăind asta la nivel patologic și aproape sado-masochistic) își ia nasul al purtare, adulat de „intelectuali” asemenea lui, care au citit numeroase titluri: acelea ale scrierilor nemuritoare de la intrarea în toaletele publice unde zahărul pudră se vinde la gram!…

Cine să-i tragă de mînecă atunci cînd o iau pe arătură? Toți cei din jur par a fi din familia STĂNACU. Poate or fi unii mimînd semidoctismul, care abia așteaptă să ajungă la cîrciumă pentru a se amuza copios, abia așteptînd să vină ziua următoare pentru a avea ce povesti. Că de n-ar fi așa, de unde am ști noi toate aceste ghidușii?

„Împărtășitorii de cîrciumă” nu dau doi bani pe nimic: pentru ei contează doar bunăstăstarea personală și chiverniseala cu orice chip.

Prin orice mijloace!
Prin noi înșine!
Pentru noi înșine!

Nicolae Rădoi

Foto: Rami Sion

Mereu grăbit cu punerea întrebărilor, n-are timp să asculte răspunsurile.

Ascultînd răspunsurile înainte de a pune întrebările, ar avea șansa de a nu deveni ridicol. Nu-și permite acest risc… Alege să devină ridicol!

El trebuie să fie penibil pînă la excelență. Și chiar „excelează” aici!… MODERATORUL e, de obicei, o EA. Îndeobște atrăgătoare ca prezență grafică. Vîrsta? Cam 30 de ani + către – 50. Cînd ultimele pulsiuni, reprimate sau nu de trecerea timpului necruțător și ireversibil, arată fără tăgadă „Balada lu Toma a lu’ Moșu”(!!!). Ale cărei versuri spun atît de clar: „Să-ți arăt la bătrînețe/Ce-am plătit la tinerețe!”

Dacă nu se umple de ridicol, înseamnă tăieri salariale: a nesocotit grav „politica p(r)ostului”, care spune să nu se rușineze de nimic. A învățat asta de la „șefu-tzu” ei, unul văr cu „sun-tzu”! (Să nu te miri dacă citește „san ța”, că a trecut pe lîngă limba engleză de mică…)

Dă lecții valorice – își permite la cei -35 de ani, neinteresînd-o principiul care spune „Primum vivere. Deinde philosophare…”.

Eh, ce ți-e și cu „francejii” ăștia…

Ea îți spune doct că „francejii au creat francizele”! Înmărmurești auzind asta. Mai tare decît „Înmărmureanu” prevestind un cutremur care a avut loc acum trei săptămîni…

MODERATOAREA te privește. Pare să înțeleagă ce-i spui. Asemenea lui TUCKER CARLSON la interviul cu PUTIN. Îți ia ceva vreme pînă să-ți dai seama că n-o interesează nimic din ceea tu încerci să comunici. EA e cu ochii pe întrebările de pe foaie. „Se înfoaie” cînd își dă seama că nu te poate aduce „la ordine”. E clar că acasă dă ordine. Executate întocmai și la timp de tălîmbul de lîngă ea. Ca să n-o supere!… Că dacă o supără, îl pune la regim hormonal o lună…

Se vede clar că s-a pregătit masiv „în nervii capului” pentru interviu: a stat trei ore la coafor și la cosmetică!… Aici are acoperire totală!

Abia aștepți s-o ștergi de acolo ca să te „machiești ” și tu. Amestecînd vodka rusească Stalinskaya cu Xtasy. Dacă tot intri la pîrnaie, măcar să bei cea mai bună vodkă rusească!

Nu înțelegeți ce vorbesc eu, nu-i așa? Tare bine vă „prea faceți”!…

Puneți mîna pe… vodkă! E mai greu cu cartea…

COMENTATOAREA e oripilată atunci cînd o anunț că scriu NUMAI cu STILOU CHINEZESC AVÎND PENIȚĂ RUSEASCĂ DE AUR, cum era odinioară! Sper zadarnic să ratez Gulagul. Șansele mele tind către zero. Accept situația „Că nu sînt vremurile sub om, ci omul sub vremi” ne mai spune „cronicariul”, rozînd din grindă mai abitir decît timpul. Vreau să o aduc la înțelegere. Care? A orice… „90% e gata din prima. Apoi finisez ceea ce mi se pare nelalocul său”. E oripilată de mărtuirsirea mea. Abia aștept să mă confesez unui PLAY BOY AL ORTODOXIEI DE CUMETRIE. Unul care ține în frigider flacăra sfîntă adusă de la JERUSALEM. Ca să nu se altereze… Termin confesiunea către SCUTURATUL-DUNĂRII-DE-JOS. Nefiind sperjur, evit „complicățiile”!

Vorbesc așa cum scriu: pentru omul care trudește zilnic; ai căuri copii mor cu zile pentru că n-a avut bani de șpagă pentru doctorii prestatori de „servicii secrete” după ce au prestat „jurămîntul lui HYPOCRIT”!; medicul milostiv există; nu l-a găsit el… Ghinion!…

„Ăla care nu citește”, zic eu, pe alt subiect. „Acela”, mă corectează ea doct. Am doar 40 de ani de învățămînt, deci nu am ce s-o-nvăț. Știe tot!

Încerc să-i dibui creierul. Cutia ei craniană are 5 cm grosime. Rezistentă. La orice vine dinafară. Greu, găsim creierul. Cam cît nuca. S-a dilatat… Zgîtia pune întrebări. Nu așteaptă răspunsul. Știe ea mai bine. A ajuns pe merit COMENTATOARE…

Sînt mîndru văzînd asta. Din acest popor mă trag și eu. Ce viitor!…

Prietenii sînt oripilați. Mă cunosc bine. „Cum accepți?”, întreabă ei. Le spun simplu: „E un test personal. Dacă scap teafăr, nu mă mai atinge nimic”. Scap teafăr. Rîndurile astea certifică.

Nu oricine își permite infatuarea găunoasă a celui oprit la mijlocul unei evoluții discutabile, luîndu-și dreptul de a te taxa. De a-ți arăta, dîndu-ți peste nas. „ Că știe el mai bine…”

Mă cufund liniștit în subcultura care a generat ceeea ce trăim, prin acea ultimă generație: „Fără principii, fără educație…”

Aud șoferul de autobuz dezafectat întrebînd: „Coboară cineva?” Lumea tace mîlc. Tac și eu, chitic.

Păi, cine să mai îndrăznească?…

Nicolae RĂDOI

Foto: I. Mariș

Nunțile erau tot mai rare, iar nașterile tot așa.

Inițial erau celebrate fastuos. Gătită nemaipomenit, mireasa își aștepta alesul. Toți gustau ceremonialul după care masa oferită de socri: vreun nefericit imprudent care trecuse întîmplător pe acolo.

Copiii creșteau frumos dar erau neascultători. Mai ales cînd venea ora  masei. Cuvintele „Haideți la masă… mînca-v-ar mama!…” aveau darul de a-i face pe micuți s-o rupă la sănătoasa, urlînd isteric. Tot mai sfrijiți de-atîta nemîncare, se stingeau de mici.

Savanții „engleji” au găsit iute explicați în proasta alegere a cuvintelor. Studiul lor exhaustiv intitulat „Cuvinte Nepotrivite”, a făcut înconjurul planetei, deși era clar o furăciune după cunoscutele „Cuvinte Potrivite”. Șeful de trib spera, împotriva evidenței, că va remedia situația, forțînd căsătoriile la vîrste foarte fragede (Se pare că acest obicei s-a păstrat  și în anumite societăți de azi, pe nedrept numite „civilizate”…)

„Gătiți mireasa de nuntă!” ordona Șeful, de dimineața pînă seara, iar asta se executa. Își pierduse vocea tot îndemnînd la ei. Precauți de felul lor, călătorii se țineau la distanță auzind vaietele tînguioase, pe care le socoteau manele de succes de prin partea locului avînd darul de a înveseli băștinașii. Frumos gătită, rumenă în obraji, mirosind apetisant a mirodenii aduse din depărtări, mireasa aștepta linștită ca invitații să-și ocupe locurile iar ceremonia începea. Veseli nevoie mare, mesenii se înfruptau așteptînd următoarea ceremonie. Totul s-a clarificat după mulți ani cînd nu mai era nimic de făcut, adică la ultima gătire de mireasă pentru nuntă. Pentru a intra și ei în „rîndul lumii civilizate” (!!!), canibalii au trecut la masa caldă, care auziseră ei că se dă gratis prin „țările civilizate” celor rupți de foame. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, au interpretat greșit „de nuntă” ca însemnînd „pentru nuntă”.

„Cîinele miroase mai bine decît calul, dar calul miroase mai bine decît cîinele!…”, mai ziceau ei. Asta încurcă inițial dar ajută în final, mai ales dacă luăm în considerare contextul care spune să nu trecem nepăsători „noaptea, pe fulgerătură”, pe lîngă aceste versuri adînc grăitoare.

Culcat pe burtă, lupul așteaptă, una cu pămîntul. Calul se apropie, ciulind urechile curios, mirosindu-l. La momentul potrivit, lupul îl înhață de bot, sufocîndu-l.

Puritatea calului neștiutor, nebănuind pericolul, este depășită doar de naivitatea sa dezarmantă.

„Am evoluat prin dobîndirea limbajului”, ni se tot spune. („Da, în detrimentul altor simțuri, tocite prin nefolosire!”) Se pare că limbajul articulat ne-a și prostit destul de zdravăn…

Cum să ne explicăm de ce mereu „cădem din lac în puț, dînd copios cu oiștea-n gard” de mai mare dragul ca „mai rău să nu fie”?…

Că-i bine… așa rău cum e…

Dacă alterarea mirosului duce la pierderea gustului, atunci e clar de ce nu mai mirosim ce ni se pregătește…

Gustînd cu nesaț, înghițim pe nemestecate ce ni s-a (pre)gătit…

Nicolae RĂDOI

Foto: Ion Mariș

Nicolae RĂDOI s-a bucurat și emoționat la/ de „POPASUL”…. sighetean. Al patrulea volum al originalului și incisivului scriitor, lansat vineri, 17 mai 2024, la Centrul Cultural Sighet, i-a determinat pe prietenii adevărați prezenți să-și manifeste – cu sinceritate – admirația pentru ascensiunea literară și, nu în ultimul rând, pentru bucuria revederii cu profesorul… performer.
În continuare puteți urmări un material video de la evenimentul lansării:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Vineri, 17 mai 2024, ora 14:00, la Centrul Cultural Sighetu Marmației va avea loc lansarea volumului de proză „POPASUL”, autor Nicolae RĂDOI, volum recent apărut la Editura LIMES. Moderator – Ion Mariș.

Profesorul Nicolae Rădoi revine la Sighet, în orașul în care a fost mulți ani cadru didactic, cu o nouă „provocare” (POPASUL), după ce în anul 2023 a lansat în orașul nostru un alt volum de proză („Clepsidra”).

Nicolae RĂDOI are în palmares patru volume de autor: Scrâncioburi (2021), Clepsidra (2023), Cenușa zilei (2023) și Popasul (2024).

Salut, Sighet!

Sculat dis-de-dimineață, scăldat în sudori combinate, m-am bucurat că am scăpat teafăr din coșmarul trăit în vis. Cum t.v.-ul mergea non-stop, coșmarul devenise „une bagatelle”. Am hotărît ferm, ca un sinucigaș profesionist, că vreau să văd ce înseamnă sado-masochismul. Ca atare, am trăit frenetic ora care a urmat. Toate mi s-au clarificat. În plus, mi-am dat seama că sado-masochismul adevărat este o glumă gen poveste la gura sobei.

În visul meu se făcea că merg la școală, hotărît să absolv clasa a șasea, curs de zi. Am tras de șiret cam tare, grăbit să-l leg strîns. „Poc!”, făcu acesta, rupîndu-se cînd mi-era lumea mai dragă. Disperat, fiind în întîrziere, l-am înnodat urgent. Am ajuns la timp. Am tras concluzia că nu poți realiza nimic important în viață cu șireturile prost legate!

Cu ochii mereu la șireturi, am uitat de „ȘIRETUL…timpurilor noi”, învechit… în rele, de mic. Cu buzele umede și lipicioase de la atîta supt, se obișnuise cu alintul pentru orice. Mereu în reflectoarele încinse la roșu, părea mai alb… la față decît este de obicei… Unii cred că asta vine  de la emoția care-l cuprindea în fața camerelor de  luat vederi, pe cînd era în fața „camerelor reunite” ale unui Parlament aflat mereu în vacanță prelungită pe tot cursul anului! (chiar bisect). Întriga însă culoarea cam pămîntie a mîinilor aflate în umbră și care aveau o viață a lor, proprie, cînd niciodată dreapta nu știa ce face stînga!

ALINTATUL avea însuflețirea pe care ți-o dă apropierea de femeia pe care o știi de o jumătate de secol, singura pe care ai știut-o vreodată și care e apetisantă ca sarea amară băută odată cu uleiul de pește! ALINTATUL reușea să acopere ore de emisie fără a spune realmente ceva; de aceea lumea îl considera deștept nevoie mare, fiind în stare să jupoaie de viu pe oricine ar fi zis ceva care să-i ciobească smalțul încă necrăpat de rușine aflat pe obrazul-toval. Se gudurau toți pe lîngă el, ciugulindu-i din palmă. Ca maimuțele, puricîndu-se reciproc pentru a scăpa de paraziți!

În urmă cu vreo douăzeci de ani, am traversat o zonă, acum dezafectată, fostă fabrică de succes odinioară. Se vedea priceperea ȘIRETULUI în „privatizări la purtător”! Bătea vîntul, spulberînd mizeriile lăsate în urmă. Cui să-i mai pese, după?… Vîntul murmura o șoaptă a „sinistrei” de companie care m-a înfiorat mai tare decît filmele cu vampiri care „sug sîngele poporului” aflat mereu în letargie și visînd răbdări prăjite în somnul care-l ține captiv de cînd se știe: „Pînă nu facem miliardul, nu ne oprim!”, suna refrenul, gen manea de cartier.

Vizitînd niște foști colegi, oameni realizați acum și „cu stare”, am amuțit de uimire cînd mi-am dat seama de înapoierea în care trăiam eu. Camerele, inclusiv baia, gemeau de covoare persane, preșuri sau altele asemenea, toate amplasate stategic încît nu rămînea vreun centimetru de dușumea neacoperit pînă la pereți.

Ca în „Scaunele” de Eugen Ionescu, m-a uimit casa legată de ȘIRETUL nostru, care gemea de „geniul strîngător” al agonisirii fără noimă. Pereții, acoperiți de rame de picturi care priveau disprețuitor spre niște „sclupturi” părînd a fi din placaj de cea mai bună calitate! Imaginea de la televizor îmi arăta niște „arătări” care făceau kitschul să roșească, rușinat. Văzînd toate astea m-am bucurat ca un copil cu nevoi speciale: înțelesesem, în sfîrșit, expresia „intelectual rasat”!…

Încălzirea globală fiind de nesuportat, făcînd atmosfera de nerespirat, ALINTATUL a găsit un loc „răcoros” (totuși, nu plin de verdeață!) avînd timp de meditație intimă cu beneficii nedeclarate la fisc! Ajunsese acolo suflat de briza PIRATULUI pe care-l iertase cumva, încălcînd legea (!), atunci cînd îl prinsese cu mîinile unse cu toate alifiile îngrețoșînd actele oficiale, încît nu mai distingea nimeni marfa de ambalaj. Că știe PO(A)NTA despre acte! Cum singur declarase, neinspirat…

Nu știu dacă în intimitatea celulei „de criză” în care se refugiase o fi fost „alintat”, însă acum văd că se alintă singur. După cît a scrîșnit din dinți de le-a sărit smalțul încît l-a cuprins durerea din lipsă de „pelerinaj t.v.”, ducînd dorul bronzatului la reflectoarele uimite de doctismul său, ȘIRETUL ALINTAT scoate capul prin zăpada încă netopită, neatent la copita de CIUCĂ din „pădurea mistreților măcelăriți” a unui MUSTĂCIOS de același neam… prost! Putînd fi lovit în moalele capului de  CIOLACUL căzut din coada unor cîini vagabonzi adulmecînd duhoarea smîrcurilor răscolite cu o imprudență care poate costa cît nu face.

Cercul va fi închis. În izolarea meditativă în care se retrăsese „întru relaxare”, argatul, devenit șef, nu l-a căutat. DRAG NE-A fost și de el! Tare bucuros mai era că „jupînul” o îmbulinase. Prin strunga iscată din senin, s-a strecurat ușor, ajutat fiind de vaselina de pe mîini. Se credea acolo pe veci. Nu a trecut mult și a văzut cum e cu „celularul” și cu singurătatea „fetei de birău”, lăsată acasă neconsolată! Deși nu la „coada caprei”, mereu cu dilema nerezolvată: „Eu sînt animal de companie sau poziție pentru birjar?” La atelierul de tinichigerie, ASP-IRINA e o consolare slabă pentru durerile de coloană auto!

De aceea aș recomanda „actualului” să nu uite trecutul. Că uite-acuși va duce dorul „ciolacilor” împlețiți pe la aniversări. Nici CIOBANUL NAȚIONAL nu credea. Pînă cînd a văzut și el pereții pe dinăuntru, scriind la cărți „cu poze” avînd ca scop scutirea de normă temporală! Privea cerul materializat în tavanul cenușiu si ridica rugi lovite de nulitate, sfărîmate la impactul cu tavanul din beton armat.

De ce dracu’ poartă toți ăștia un bostan pe post de cap?…

Nicolae RĂDOI

Foto: I. Mariș

Nemilos, astrul zilei pîrjolea deșertul secat de vlagă. Arșița atotstăpînitoare făcea focul iadului să pălească, stînjenit.
Se tîrau neputincioși spre nicăieri, în acel deșert afurisit, aduși laolaltă de soarta potrivnică.
„De ce umbli cu salamul după tine?”, fu întrebat unul dintre ei.
„Ei, bine, cînd voi muri, ceea ce se va întîmpla, cu siguranță, în foarte scurt timp, nu vreau să trec dincolo cu stomacul gol”, răspunse italianul.
„Dar tu, de ce cari Biblia după tine?”, fu întrebat al doilea.
„Atunci cînd îl voi întîlni pe Iahve, vreau să mă găsească citind cuvîntul Său”, răspunse evreul, cufundîndu-se în lectură.
„Dar tu, de ce cari ușa aia de automobil în spate?”, îl întrebară mirați pe al treilea.
„E atît de înăbușitor în deșertul ăsta afurisit încît, atunci cînd nu voi mai suporta căldura, voi coborî geamul!…”, răspunse polonezul.

Totul e atît de logic în acest răspuns încît nu pot să nu mă gîndesc la polonezul care a răspuns la telefon, probabil „din plictiseală”, dînd informații unui hacker rus vorbitor de franceză aproximativă, pretinzînd că e… Macron! Nu sîntem singurii „la ordin”. Dar cînd știi că ai cea mai dotată armată din Europa, îți permiți!…

Iar asta s-a întîmplat DE DOUĂ ORI !!!

Nepotul lui Ivan Denisovici declară, sub protecția anonimatului (!): „Am făcut totul din plictis. Îmi place să „hekăresc” puțin!”
Aflînd povestea, Vladimir Vladimirovici instituie ordinul „Hackerul lui Putin”, în chip de cavaler ucigînd balaurul marin, devorator de conducte de gaz alimentînd un Occident aflat în agonie energetică și declară amuzat: „Hackerii noștri sînt mai buni decît ai lor. Chiar morți de beți. Că vodka rusului e curată ca Lacrima Christi”.
„Înțelepciunea” asta a polonezilor îmi dă speranțe… că sfîrșitul e aproape!

Nicolae Rădoi

Foto: I. Mariș

În clasa a V-a curs de zi, el era entuziasmat de cîte cunoșteau profesorii săi, mulți fiind în pragul pensionării prea multă vreme întîrziate, deși ar fi trebuit de mult să se „ejecteze” anticipat, scutindu-se pe ei de penibil și făcîndu-i pe „beneficiarii” serviciilor oferite să răsufle ușurați, văzînd că speranța n-a murit și că mai există o șansă în viitor…

Ajungînd nițeluș mai mărișor și adăugînd ani de școală (profesională!) pregătirii sale, punea la îndoială trăirile imature avute cîndva. Ba chiar „realiză”, (fără a face nimic!), penibilul din puerilitatea lui incipientă. La un moment dat văzuse  cu certitudine găunoșenia celor mai mulți dintre foștii săi profesori, atît de adulați de toți colegii săi. Profi care aveau o cunoaștere parțială și o viziune tulbure asupra esențelor vieții, fiind „limitați” (!) și limitîndu-se doar la domeniul lor de definiție, atît de precar deservit…

Grăbiți să „se salte” din mediocritatea în care băltiseră întreaga lor viață, făcuseră o școală, acoperind lipsa de viziune asupra a orice prin aroganță; sau printr-o infatuare agresivă; uneori prin ambele… Dar ce nu face omul…

Lucrul devenise o certitudine imposibil de contestat la întîlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului de cultură generală, devenit acum „colegiu”, (!) în care se trag toți de brăcinar pe la mesele întinse de părinții sponsorizînd generos proasta creștere a progeniturilor obraznice și agresive.

Colegii de odinioară, acum pensionați, depănau amintiri prăfuite din anii de liceu, fiind extaziați de amintirea profesorilor pe care el îi știa prea bine cît valorează.

Nu poți înțelege ce înseamnă INCOMPETENȚA decît atunci cînd ai vectorul-suport, INCOMPETENTUL, rămas în puerilitatea imatură deși a procreat copios (după unii, „inconștient”!…) și promovînd, în epoca transplanturilor și a nanotehnologiei, jocul dezvoltator de creier mic, atît de îndrăgit de învățătoarele din anii ‘50 ai mileniului trecut dar încă exersat copios prin 2010 după spusele unor elevi în preajma bacalaureatului: „Zboară, zboară!” sau „Aș mînca o portocală…”

Ați remarcat că niciodată nu vine vreunul să ceară: „Transplant de creier, vă rog!” Pentru nimic în lume n-ar dori creierul unui „ratat”, gen NIKOLA TESLA…

Lipsindu-i vectorul-portant, adică  IMATURUL, indiferent de vîrstă, IMATURITATEA devine mai „absconxă” decît posesorii de ștaif prăfuit, adică doctoratul de cumetrie, luat prin universități renumite prin graba acordării nemeritate a acestui titlu. Universități tare precaute atunci cînd vine vorba de lepădarea ca de Satana de progeniturile unor potentați ai prezentului, debitînd la drăcovenii de se luminează la față pînă și ÎNTUNECIMEA SA, LUCIFER…

Nicolae Rădoi

Foto: Ion Mariș

De vreo „cinci săptămîni în balon” se joacă bătuta pe loc, joc popular la români devenit, în timp, un tipar existențial al nației care nu vrea să se debaraseze în ruptul capului de „moștenirea ancestrală de demult” (!!!)

Trimisul nostru special, mereu sub acoperire perfectă încît, pînă acum, nici noi nu i-am aflat numele adevărat, dovadă irefutabilă a profesionalismului său fără cusur și posedînd atestat de „profailăr de proximitate”, a fost găsit leșinat din cauza rîsului carpatin care l-a cuprins pe spațiul mioritic tot mai restrîns prin vînzări anterioare de tovarăși de drum, deveniți acum nefolositori.

Spitalizat fără a-și da seama, el și-a revenit miraculos după o vreme, cam ca  pacienții neștiind ce să îndruge după revenirea discutabilă din focul întrebărilor anchetatorilor chitiți să identifice făptuitorul numit „autor necunoscut”. Nimeni nu mai are bătăi de cap cînd asta se întîmplă… Aceasta este metoda eficientă, atît de bine dovedită în timp, a batistei pe țambalul acoperind oala care dă în clocot.

„Profailărul” a declarat că, după cazul „Monstrul din Caracal”, urmat de „Rezolvarea de la Colectiv” și „Povestea Vestitului Iorgovan” ajuns de rîsul lumii zburînd la rasul brazilor din Apuseni, magistral rezolvate folosind metoda amintită (adică batista pusă pe țambalul acoperind oala care dă în clocot) și renumitul caz al „scurtcircuitului cu trei focare” va intra obligatoriu în literatura de specialitate (dar de proastă calitate) demonstrînd cum se rezolvă un (ne)caz astfel încît „să fie bine, adică să nu fie rău și tot românul să prospere”!… Dormind apoi liniștit știind că sistemul lucrează pentru el. Dar nu în favoarea sa!…

Cazul DINCĂ, adică „Monstrul din Caracal”, a dat noi speranțe  pentru rezolvarea în „coadă de pește” a oricărui „necaz” cu implicații, implicări și „implicați” de ne doare capul. E drept că și noi, și ei, știm că nu se va face nimic, timpul așternîndu-și antifonizarea care amortizează orice zvon deranjant. Că nici acum, după 8 ani (și restul zile!) nu avem vreun rezultat în afara „cozii de pește” puțind îngrozitor. Chemat la fața locului, renumitul „Institut pentru expertiză” din Petroșani a dat verdictul corect: „Coada de pește care moare dar nu se predă”! (Ca „Garda”…) După cele 5 săptămîni scurse „ca nouri lungi pe șesuri” și după ce jarul, vîntul, ploaia, zăpada și „rîul, ramul” și-au jucat rolul, vin și anchetatorii cu „apropitarul” descătușat. Pe un rest de perete dărîmat, miracol !!! O gheată cu patina (timpului) pe ea, neavînd nici o urmă de fum, perfect conservată de focul rivalizînd în temperatură cu furnalele încinse de la Hunedoara de demult, acum reci bocnă prin nepăsarea umplînd strategic niște conturi personale bine ascunse prin paradisuri fiscale cu nume exotice. Cum o fi rămas ea intactă în urgia, acum stinsă? E sigur că o mînă miloasă o fi pus-o acolo pentru a fi strînsă la piept în lacimile acompaniind o partitură cacofonică. Pentru cauza accidentului se bat acum ca orbii  următorii actanți: scurtcircuitul, televizorul cu leduri, moldovenii de la grajduri, țigara nestinsă, mîna criminală, telefonul neînregistrat la S.T.S., oaspeții de la miezul nopții ajunși de neidentificat dar dispăruți strategic în miezul zilei, piromanul de proximitate acum de negăsit în aglomerație, plus amenințarea, trecută în uitare, a „finuțului” (Dan, căpitan de plai mioritic) băgînd spaima în dușmani cu „Bă, dau foc la tot!” alături de nevasta umplută de sînge dar care nu-și mai amintește nimic, brusc amnezică de la „fumul negru, înecăcios” izbind-o în față…

Liniștea așternută de vreo 4 zile pe toate posturile t.v. mă duce cu gîndul la batista acoperind țambalul pus pe oala clocotindă ca să nu dea pe-afară niscaiva „abureli” neprincipiale care pot avea consecințe nebănuite dar sigur extrem de neplăcute pentru vizitatorii cîndva la vedere pe-acolo dar acum aflați ba la tratament, ba în concediu medical, ba pe meleaguri exotice refuzînd extrădarea.

Îmi amintesc primele zile ale tragediei cînd, luați prin surprindere, anchetatorii refuzau obstinați să ia în calcul „mîna criminală”. Cînd tocmai ăsta era modul optim de a identifica „autorul necunoscut”!!

Tare s-au mai deprofesionalizat „anchetatorii timpurilor noi”!…

Oare ce mai trebuie să urmeze pentru ca lumea să uite? Nici nu termin bine acest gînd ticălos, că și apare (culmea, tot prin Prahova!) cazul care va rezolva „necazul” abătînd atenția publicului avînd nasul mutat din loc de duhoarea de hazna lăsată prea mult necurățată. Etc., etc., etc., etc…

Hai să nu mai pierdem timpul – tot mai scurt și întotdeauna ireversibil – umplînd la pagini sau vorbind a proasta de ne ia durerea de dinți de la curentul din gură. În scurtă vreme – că acuși zboară 8 ani ca la „Colectiv”! – vom afla următoarele: focul a fost pus de MÎNA CRIMINALĂ care mai întîi a încurcat ițele (adică firele) de la televizorul cu leduri încins la roșu (!!!!) pentru ca apoi să coboare scările rîzînd în hohote și fugind de-i sfîrîiau călcîiele. Așteptînd plecarea anchetatorilor care o tot dădeau de gard neștiind cum s-o scoată la capăt pentru a împăca și capra, și varza, mai ales că LUPUL DE PROXIMITATE era numai ochi și urechi, avînd grijă să nu cadă batista de pe țambalul acoperind oala dînd în clocot, în luna care s-a scurs  MÎNA CRIMINALĂ și-a șters fără grijă amprentele de pe grinzile din focul urgiei, nici măcar înnegrite de fum, făcînd imposibilă orice analiză. Ceea ce chiar se dorise! Sau voi ați crezut altceva??? De ce altfel ar fi lăsat să treacă atîta timp? Citind poestiri DAO afli că asta înseamnă „a acționa prin non-acțiune”…

Îmi vine în minte filmul „Blestemul Diamantului Sîngeriu” și mă gîndesc că nimic nu e întîmplător și că totul se plătește mai devreme sau mai tîrziu, într-un fel sau altul. Atîta doar că nu facem legăturile care trebuie. Mai ales că diamantele sînt, fără nici un dubiu, năclăite de sînge și durere. Înveșmîntate în suferință umană!

„Nu-i așa, boieri dumneavoastră, că avuțiile-s amăgitoare?…”

(În loc de EPILOG: m-am amuzat copios cînd GHEORGHITZĂ, proaspăt comandant al „armeții” române, proțăpit de curînd în funcție, năucește poporul profețind că vine apocalipsa războiului iscat de tiranul de la Răsărit care aproape că n-are habar de existența unui teritoriu numit Românica, producătoare de petrol, curent, gaz toate la preț peste un maximum european. Noi fiind… NATO!…

Mare tulbureală trebuie să fie în capul de general! Recomand ceaiul de dimineață cu bromură excedentar. Că uite ce face praful alb… de zahăr pudră!…)

Nicolae RĂDOI