O instituție care se respectă este foarte atentă la acest aspect deosebit de important pentru mesajul transmis către „masele” impropriu numite „societate”.

Avem destule exemple cînd omul de la conducere, numit „șeful”, se comportă ca un „jupîn”! Iese la t.v., în prime time și cuvîntează! Nu trec 24 de ore că și apare „trimisul”, tot la ore de maximă audiență. Ca să „decodeze” spusele „prostului”, cum ar veni… Vrea să „dreagă busuiocul” ofilit de guristul îngîmfat! Ne explică, extrem de neconvingător, cum că „noi n-am înțeles bine, de proști ce sîntem și de ranchiunoși patentați din tată-n fiu, fir-ați ai  dracului de cîrcotași”! Evident, nu folosește aceste cuvinte. Dar scrîșnește din dinți de le sare smalțul prin ecran pînă în camera în care privitorul stă gură-cască, sorbind spusele unui „povestariu” mai abitir decît se sorbea odinioară „Milcovul”, trecut în uitare de „Jack Daniels”, un venetic sosit cu țîfne de peste ocean. De fapt „un coțcar al timpurilor noi”! Care, văzînd că-i merge, o ține langa. Nimeni  nu-l pune la punct pe gurist. Și chiar dacă îndrăznește vreunul s-o facă, el are obrazul atît de tăbăcit încît tovalul crapă de invidie că a scăpătat văzînd obrazul de parvenit întrecîndu-l în nesimțire.
Așa cum apărea Vasilovici, avînd mereu spasme de vomă în timp ce „decoda” spusele unui Manole (altul decît cel cu Ana, dar mai aproape de Caiafa, după cum se zice…)

Jandarmeria Română a băgat la cap cum stă treaba, nedorind (ÎNCĂ!) un eșec prin repetarea acestei greșeli abominabile…

Cercetătorii englezi au găsit răspunsul ȘI la această problemă, nerezolvată pînă în  prezent. Pentru a corespunde postului, purtătoarea de cuvînt trebuie să posede o pereche de buze de vis și/ sau un sutien „generos”, purtat sau nu pe sub uniformă. Ambele dotări însemnînd o calificare ireproșabilă. Evident, riguroși de felul lor, cercetătorii englezi au motivat totul astfel:
1. Buzele frumoase conferă calitate și claritate deosebite în exprimare pentru ascultătorii fascinați, care le „sorb cuvintele de pe buze” datorită unei voci inducînd o senzație de acută „catifelație”, ca de „bumbac” mătăsos mîngîiat ușor în hala de reproducere a materialului care să-i ateste calitatea de neuitat…
2. Sutien generos, dovadă a plămînilor bine dezvoltați, asigurînd receptarea clară a mesajului. Fără a clipi, ascultătorii înțeleg instantaneu ce și cum…

Atenți la tote detaliile, cercetătorii englezi, riguroși și scrupuloși cum îi știm, au extins cercetările constatînd că, în locurile prevăzute cu astfel de purtătoare de cuvînt, șefii sînt mult mai relaxați la plecarea acasă, fiind mult mai amabili cu subalternii.

Tot ce ai de făcut ca „purtătoare” este să te scoli dimineața devreme pentru a ajunge la timp la „punctul de lucru”. Altfel, grăbită fiind, riști să pui în poșetuța de firmă avînd preț prohibitiv, niște pliculețe de „pudră” care, din cauza culorii lor, pot fi lesne confundate cu niște „prafuri pentru mama-mare”!… Așa încît cafeaua dă ochii peste capul cu care s-a izbit de toți pereții care au urechi!….
Cum un necaz nu vine singur niciodată, mai poți fi oprită în trafic la un control de rutină bine pus la punct dar efectuat cu totul „întîmplător”…
Cît de „întîmplător” afli doar atunci cînd, pe postul tău, rămas liber, a aterizat (cum a fost și în cazul tău!) o nouă „purtătoare de cuvînt”.
Una mai tînără, cu buze frumoase, plus sutien avînd cupa ceva mai generoasă decît o aveai tu.

(Că așa cere postul… Purtători de „vorbe de cl(o)acă)”, cum le este felul, șefii vor tăcea chitic, avînd glota blocată de emoție, nemaicuvîntînd către gloata rămasă gură-cască…)

Nicolae Rădoi

Foto: M. Y

Mai avea de condus pînă să ajungă acasă.

Noaptea se lăsase brusc, estompînd lumina difuză a cerului acoperit de nori. Iar ninsoarea, încețoșînd vederea, mărea pericolul unui derapaj în decor. Ca să pună capac situației, radiatorul murise prin decesul neanunțat al senzorului de căldură, blocat în nemișcare…

„Vom ajunge abia peste cinci ore”, își anunță el soția. „Bine măcar că mi-ai urmat sfatul, luîndu-ți haina de blană. Eu mi-am pus pufoaica. Nu e „domnească”, însă prinde bine pe frig. Așa că te felicit pentru faptul că IAR ți-ai ascultat bărbatul”, mai zise el, zîmbind imperceptibil. Așa o tachina, fără urmă de răutate, că doar o iubea, deși nu se vedea, lui părîndu-i-se degradant să faci asta în fața lumii, așa cum are obicei neamul prost, guvernat de „Kitschul nostru cel de toate zilele”… Ea accepta, oftînd resemnată, știind că el avea mereu o replică greu de contrazis. Își băgase nasul în blana călduroasă, așa că aerul rece nu-i mai ardea nările. Încă cinci ore în urgia de afară nu erau motiv de veselie.
Era obositor de condus pe zăpada viscolită, care îngreuna vederea. În lumina reflectată de miile de fulgi, se cerea atenție sporită, așa că prudența îl făcu să reducă viteza. „Ai condus bine dacă ai respectat toate regulile de circulație și ai ajuns fără evenimente la destinație”, își repetă el în gînd, ca o mantră, cuvintele învățate atunci cînd luase carnetul de conducere. De multe ori această atitudine îl scăpase de ceva nedorit în traficul înțesat de „altminterea”…
„Ai grijă, ai grijă!”

Glasul soției îl trezi la timp din visare. În noaptea tulbure, nu văzuse femeia de pe marginea drumului care dădea din mîini disperată. O evitase „la mustață”. „Asta mai lipsea!”, își zise el, mulțumind Domnului (și soției!). „Ce-o fi căutînd ea afară, pe viscol, în pustiul ăsta? De mult nu se mai vede nici o urmă de civilizație”, își mai zise. „Poate vine din vreun sat de peste cîmp”, trase el concluzia, în final, găsind o explicație logică pentru apariția neașteptată.
„Vai, ce bine că ați oprit”, zise femeia, scuturîndu-se de zăpadă înainte de a urca. „Stau aici de o veșnicie, așteptînd o mașină care nu mai apare. Trebuie să ajung neapărat undeva. Nimeni nu oprește niciodată. De parc-aș fi o fantomă. Unii se crucesc, accelerînd. Parcă s-ar speria de îndată ce dau cu ochii de mine. De vină o fi fiind fața mea. E mai palidă ca de obicei. Prietenii m-au sfătuit să folosesc fard de ten. Am tot încercat, dar degeaba. Ca să se amuze, mi-au zis „Spectrul”. Eu nu mă supăr, că-i știu pe toți de-o viață”.
El nu putu să nu aprecieze concizia cu care ea spusese „ce și cum” dintr-o suflare.
Răsuflară ușurați cînd ajunseră teferi în orașul în care locuia „Spectrul”. Ninsoarea părea s-o fi lăsat mai moale. În lumina gălbuie a felinarelor, chiar frigul se muiase.
„Stau chiar pe această stradă, la colț. Vă invit la mine, să vă încălziți. Caloriferele merg permanent. Am o problemă cu circulația sîngelui, așa că mîinile-mi sînt reci ca gheața, orice-aș face. Vedeți, doamnă?”, întrebă ea, punînd o mînă pe soție iar cealaltă pe mîna lui de pe volan.
Soția se scutură, înfiorată, iar el simți un frig de gheață cuprinzîndu-l. Fiori reci îi trecură pe șira spinării, recunoscînd un pericol iminent, subconștientul anticipînd tulbure nefirescul dar avînd prea puțin timp la dispoziție pentru a înțelege.
„Vă fac urgent o cafea. Am un espresso de milioane”, chicoti „Spectrul”, părînd amuzat de jocul de cuvinte făcut involuntar.
Soția îl privi scurt iar el înțelese.
„E minunat că spuneți asta. Parcă mă simt amorțit. O fi fiind poate de la condusul crispat pe frig. Cafeaua mă va remonta cît ai clipi, sînt sigur”, răspunse el, aplecînd ușor capul în semn de mulțumire.
În apartamentul ei primitor, curat, totul era la locul său. O căldură binefăcătoare îl îmbrățișă de cum intrară. Abia acum simțea oboseala drumului. Mirosul cafelei de calitate îi făcu nările să freamăte.
„Faceți-vă comod”, îi invită „Spectrul”, punînd pe măsuță niște cești deosebite în care turnă cafeaua. „Parcă ar fi din altă lume”, îi trecu lui prin minte. „Unde să mai găsești așa lucru? Or fi fiind moștenire de familie. E greu să afli altele asemenea în lumea în care trăim acum, cînd plasticul de serie ne-a invadat viața”. Duse cafeaua la gură, sorbind ușor, fără zgomot. Era magie în ceașca aceea…
Timpul trecea cu pași neauziți în tihna acelui apartament primitor, din care parcă nu mai voia să plece. Își privi ceasul de mînă și încremeni, necrezîndu-și ochilor: arăta 11 noaptea!
„Dumnezeule, cît am stat! Ar fi trebuit să fim acasă acum! Cînd au zburat orele?” „Așa se întîmplă uneori”, îl liniști „Spectrul”, privindu-l scurt, ca și cum ar fi vrut să transmită altceva, avînd în voce un „nu știu ce” ambiguu. Sau i se păruse lui?…
„Să plecăm, draga mea”, îi spuse el soției. „Mă tem că am abuzat de ospitalitatea gazdei noastre” continuă el, evitînd să zică „Spectrului”! Își luară rămas-bun în grabă, mulțumindu-i cum se cuvenea. Urcară în mașină fără a mai pierde timpul și porniră.
Ca un făcut, începuse din nou să ningă abundent, parcă spre a-i ține pe loc. După cîteva minute îl cuprinse iarăși acel frig glacial, simțit nu cu mult în urmă.
„Ei, drace!”, exclamă el, găsind răspunsul. „Cum să fie altfel, fără pufoaică? Nici tu n-ai observat. Bine că abia am plecat. N-o să deranjăm la o oră nepotrivită”.
Viră urgent spre blocul de unde abia plecaseră. Intrară în hol și apăsară butonul soneriei. Nici un răspuns. Insistară, neînțelegînd tăcerea. Apoi el începu să bată cu pumnul în ușă. Ieșiți pe hol, vecinii îl priveau mustrător. Îl admonestară fără milă: „Dumneata, domnule, nu vezi ce oră este? N-ai respect pentru ceea ce înseamnă liniște la miezul nopții? Nu știm cu ce te ocupi, dar noi mergem cu noaptea-n cap la muncă, iar patronul e cam nemulțumit dacă întîrziem și ne ia la ochi”.
Degeaba le repeta el povestea cu femeia luată la drum. Ei chemară Poliția ca să-l potolească și pentru a vedea ce hram poartă. Că erau pățiți, cu totii! Într-un tîrziu, coborî vecinul de la etajul superior, lămurindu-i: „Mergeți la opt. Ion are cheia”.
Îl aduseră urgent, cu tot cu cheie, pentru a deschide ca să verifice spusele acestui ciudat de la miezul nopții care făcea atîta tărăboi cu povestea sa incredibilă.
„Nu stă nimeni aici că proprietara, o doamnă între două vîrste, s-a prăpădit de vreo jumătate de an, sărmana de ea. Era mereu incredibil de palidă, ca și cînd ar fi suferit de vreo boală de sînge. Moștenitorii au vîndut totul unui coleg de muncă de-al lui Bogdan, fiul meu, pe care-l știți. Și au decuplat curent, gaz, apă, căldură. Deocamdată nu stă nimeni aici. Cel puțin nu înainte de a-l renova. Noul proprietar zice că e ceva în neregulă cu apartamentul. N-a spus clar ce. Doar că vrea să facă neapărat feștanie înainte de a se muta”, îi mai lămuri Ion, răsucind cheia în yală.
„Ei, drăcia dracului! Doar nu s-o fi blocat! Că dacă s-a rupt ceva înăuntru, va trebui să spargem ușa. Apoi caută tu tîmplar, mecanic… Eu va trebui să-mi bat capul cu toate, bașca banii pentru muncă. Cine mi-i recuperează?”, întrebă el, grijuliu.
Fără să vrea, atinse clanța. Ușa se deschise ușor, fără zgomot, iar ei intrară curioși.
„Uite pufoaica mea”, exclamă soțul, bucuros. „V-am spus că am fost aici în urmă cu vreo jumătate de oră dar nu m-ați crezut!…”
Cu ochii holbați, încremeniți, abia respirînd, ei priveau fix la o măsuță cu trei cești deosebite, parcă din alte vremuri; și la cafeaua irezistibilă, care parcă îi invita s-o bea, cuprinși de căldura primitoare a unui apartament avînd utilitățile decuplate de peste o jumătate de an dar în care totul era la locul lui în lumina difuză îmbiind la somn…

Nicolae Rădoi

(Notă: după o istorisire auzită de Bogdan Chirimbu și care mi-a parvenit via Ion Popescu-Brădiceni)

N-o pusese nimeni niciodată la respect; la punct; la locul ei.

Intrînd de la 12 ani în procesul de „re-producție” (adică pe „repetitive mode”), prosteica în cauză abandonase imediat școala, devenită plictisitoare, aruncîndu-se frenetic în „vîltoarea vieții”, alături de gunoaiele învîrtite copios de bulboanele în care mocirla dospește.

Din matematică reținuse doar „operațiunea de înmulțire” care, practicată la sînge și  devenită unul din punctele ei forte (deocamdată doar pe plan local!), era foarte apreciată, (la superlativ!), de cunoscătorii acestui domeniu de definiție în care n-ai nevoie de studii care să-ți tulbure puțina minte, încă neevaporată de soarele arzător al verii.

Așa ajunsese la 20 de ani și mergea, cîine-cîinește, la programul școlar intitulat pompos și dătător de speranțe „a doua șansă”, tocmai în școala părăsită parcă în „negura timpului”. Zadarnic încercau profesorii să-i dea notă de trecere! Ea era țîfnoasă de felul ei, plus ce mai dobîndise prin gangurile în care se „re-producea”, spre bucuria beneficiarilor de servicii „la botul calului”… Ca să nu-i certe „tovii de la județeană”, profii o treceau. „Că doar nu se face gaură-n cer”, mai ziceau ei firoscoși, că doar citiseră, har Domnului, cărți de „petagogie”, neînțelegînd nimic, pînă li se sterilizase materialul seminal!

Totuși, trecînd și ei examenele pentru promovarea gradelor, după acumularea de „credite” fără credibilitate în fapticul cotidian!
Obrăznicătura „în cestiune” absolvise liceul!!! Ce mai era de făcut decît decît să se înscrie la o facultate? Chiar într-o localitate în care nu se auzise vreodată șuieratul trenului! Scria fără greșeală „Ana are mere”, iar ortografierea acestei complicate propoziții  era acum punctul ei forte!

Și-a plătit singură anii de studii. Dormea ziua, obosită de munca din „schimbul de noapte”. Nu-i ușor cînd nu vin bani de-acasă!

E drept că îi lipseau normele de minimă conduită în societate, ea băgîndu-se în față la orice rînd, împingîndu-te cu netrebnicul cărucior de cumpărături, ca s-o ia „înainte” (!), așa cum învățase de timpuriu și terminînd cu vocea spartă, stridentă, de mahalagioaică  educată la nivel „înalt” în întunericul plin de gîfîieli sacadate din spatele cîrciumii de cartier rău famat unde asta înseamnă totul. Tare multe mai învățase ea din (SUB)„cultura manelelor”, atît de apreciate, în semidoctismul lor agresiv, de toți potentații zilei și de consoartele lor atît de „faimoase” (!) odinioară prin cartierele mărginașe unde înoți prin tină la orice ploaie… Dar să nu ne pierdem în „detalii și amănunte”. Riscăm și noi, ca un alt personaj de pomină,  (că ăștia nu-s sănătoși la minte decît  ducînd „beția de cuvinte” pînă la paroxism), să „nu facem greșeli, ci doar erori”, putînd deveni și noi miniștri ai învățămîntului de cumetrie, aflat departe de „învățarea de minte”… Nu vreau să adîncesc linia acestor „supozitoare”. Dar dacă există „iubirea din dragoste”, de ce n-am avea și „greșeala din eroare”?

Agonizez pe „Culmile disperării” și, îmbătat de ceea ce trăiesc, mă  arunc  zadarnic  în „genunea prăpăstioasă a ravinelor de la Rovine”!…

Odată facultatea terminată (că orice facultate are un sfîrșit, oricît de mult ar dura pînă să-l atingi!), nu-i mai rămăsese de făcut decît să se înscrie la masterat, ceea ce se întîmplă. Dorul de cunoaștere o lovise exponențial. Fără a greși, putem zice patologic! Era cunoscută de toți, că nu degeaba își oferise ea ajutorul dezinteresat tuturor profilor, pierzînd nopțile tot aranjînd materialul pentru (s)cursuri!… Toată lumea era mai relaxată a doua zi cînd se rezolvaseră „problemele”. Toți lăudau dăruirea și disponibilitatea tinerei, o șansă nesperată, totuși întristați la gîndul că, la un moment dat, va pleca și ea pentru a-și îndeplini destinul care, vedeau ei bine că doar erau trecuți prin multe, avea să fie răsunător! Văzuseră destule asemenea în lunga și încercata lor carieră!… În rest, lucrurile mergeau strună.

Odată masteratul luat  fără dureri de cap, s-a întors în județul ei, unde era atît de renumită. Cei răspunzători de bunul mers al treburilor locale, remarcînd-o,  i-au dat un post pe măsură după care, văzîndu-i pregătirea multilaterală și eficiența de speriat, au numit-o inspector general la învățămînt, ea răspunzînd acum de bunul mers al școlii.

Ajunsese, în sfîrșit, unde-i era locul!

Foștii profi se gudurau acum pe lîngă ea, povestind cum văzuseră ei că ea de mică arăta că va ajunge „mare”. Ceea ce, după cum se vede, s-a și întîmplat…
Cîrcotașii (că de-ade ăștia se găsesc mereu cînd un om valoros ajunge și el odată unde merită!), aveau altă părere, anume că obrăznicătura trebuia plesnită peste bot la timp, ca să-și vadă lungul nasului.
„Că d-aia ne merge nouă prost, că-s prea multe secături asemenea, cocoțate în posturi decizionle și care intră mereu cu oișea în gardul existenței anilor furați și al șanselor ratate”, mai comentau ei, inflamînd pînă la roșu corul pe patru voci al cîntăreților în strună care, cu mînie proletară, îi acuza că se opun progresului.
De aceea mai zic să nu ne mire obrăznicia ubicuă a vieții atunci cînd cei de sus sau de jos își iau nasul la purtare cu agresivitatea care, au văzut ei bine, dă roade.

Omniscienți în găunoșenia unei culturi precare, ei au ajuns  să dea „bontonul”!

Paragina domnește!

Așa se întîmplă cînd mîna care trebuie să dea la timp BOBÎRNACUL are degetul blocat pentru că impulsul nu mai este transmis de creierul înghețat în negîndire…

Nicolae RĂDOI 

______

sursă foto: revistavatra.org

Revenind în țară după mai mulți ani de pribegie, Brâncuși descrisese laconic România găsită în acel moment. Fără a intui permanența, în timp, a unei realități exprimate prin cuvintele sale profetice: „Cînd am plecat, v-am lăsat săraci și proști. Și vă regăsesc acum mai săraci și mai proști…”

Să nu ne oripilăm „cu mînie proletară” la auzul acestor vorbe care ar trebui să ne pună serios pe gînduri. Că de țîfnoși ce sîntem, nu ne întrece nimeni!

Iar dacă evităm gîndirea mioritică, poate punem dracului mîna pe atitudine ca să întreprindem ceva! Că pînă acum ar fi trebuit să ne dăm seama cît de păguboasă a fost și cîte deservicii ne-a adus încrîncenarea națională în „ne-voință”…

Nu pot să nu constat, gîndindu-mă la trecutul nu prea îndepărtat, că toți oamenii de valoare pe care i-a dat nația română au trebuit să „năpustească” peste granițe ca să nu-i sugrume iubirea frățească a celor apropiați lor: compatrioții decolorînd icoanele cu saliva uscată de atîta lins, arătînd iubirea caustică pentru aproapele lor!

Caragiale, Brâncuși, Eliade, Cioran, Coandă, Ionescu și încă mulți alții, pe care nu mi-i amintesc, au deschis tot atîtea drumuri de urmat.

Cum ne mai mîndrim acum cu ei DUPĂ ce i-am alungat, noi debordînd de iubirea devenită toxică, deci ucigașă! Temîndu-ne că poporul s-ar putea molipsi de geniul lor, refuzînd ticălos găleata cu făină mucegăită și sticla de ulei rînced, vărsat peste zahărul producător de diabet și lăsînd urnele uscate temporar de voturile turnate apoi în ele prin camerele încuiate, pline de saci sigilați; totul sub privirile vigilente ale polițiștilor cocoșați de alocația suplimentară de hrană.

Ca să aibă energia necesară franjurării corecte a creierului unui tînăr firav, inițial lovit cu body-camerele care să capete decalibrarea necesară în astfel de situații! Și filmînd prost doar un „preludiu”(!) neconvingător și „finalizarea”(!) acțiunii, cînd bocancii se amestecă grăbit cu vocile „actanților” care se calcă pe bombeul bine lustruit de contactul prietenesc, nepărtinitor, cu un corp horcăind în agonie, strivit sub ploaia de lovituri care nu contenesc. Șefii torționarilor sub  acoperirea dată de o uniformă întinată, purtători de vorbe abjecte și surprinși, ca de obicei, de „relele tratamente aplicate sîrguincios”, ne spun că asta s-a făcut pentru a arăta opiniei publice, cîrcotașă de felul ei, că smardoii, ilegal mascați în „oameni ai legii”, au o empatie de speriat! Bietul nefericit s-a  întîlnit  „noaptea cu hoții de suflete”, fiind  croit de „vandamii” aplicînd „ninjalisme”. Dar care stau smirnă cînd vreun interlop de mahala îi tratează ca pe niște gunoaie. Oare de ce?… Cadrul  acțiunii este trunchiat „post mortem”; așa zice șefu e bine!… („Știe, el, știe, crezi tu că nu știe!…) După care  așteaptă prima aferentă… Păcat că nu i-a testat nimeni anti-drog sau anti-alcool, cum era logic. Balada cu „corb la corb nu scoate ochii” s-a predat la (s)cursuri!…

Cuprinsă de spaima înnebunitoare generată de apariția pe cer a dîrelor de condensare lăsate de supersonicele brăzdînd albastrul, nația îngenuncheată  cere evlavios iertare, ca la începuturile timpurilor, unui Jahve necruțător refugiat în „confiutărul” care îi spune „ce” și „cum”. Dar nu „de ce”… Și dacă totul circulă de la unul la altul „precum măgariu pre măgariu scarpină”, să nu ne mirăm că totul circulă, asemănător folclorului (și nu numai!) din gură-n gură, avînd o rată de molipsire mai mare decît COVIDUL, rezistent la serul numit impropriu „vaccin” și care crește mortalitatea exponențial, interzicînd orice autopsie, tare neplăcută pentru mortul „decedat de viu”!…

Recurența Evului Mediu este evidentă!

Spălîndu-se pe creier cu tastatura de „konfutăr atoateștiutor”, mioriticul nostru carpatin, expert în toate dar neștiutor de nimic, lasă dracului săpunul costisitor și apa producătoare de „pleumonie” cînd e turnată în vin, chiar dacă a fost fiartă în Focul Gheenei. (Că el iese transpirat și dă de aer…)

Evul Mediu de rit nou!

Mileniul al treilea!

Primul secol!

Afînînd brazdele dîrelor de condensare lăsate pe cer de supersonicele trimise la arat, Coandă privește ogorul celest înțesat supranumerar de „dăștepții timpurilor noi” și tot repetă ca o mantră spusele lui Constantin: „Cînd am plecat, v-am lăsat săraci și proști. Ca să vă regăsesc acum mai săraci și mai proști…”

(Regret că Pămîntul nu-i plat, ca să mă pot arunca în genunea spațiului infinit. Numai dus…)

Nicolae Rădoi

Joi, 6 iulie 2023, de la ora 14:30, la Sala Radio – Radio România Sighet a avut loc lansarea volumului „CLEPSIDRA” (Editura Limes, 2023), autor, prof. Nicolae Rădoi. Nicolae Rădoi este la al doilea volum de autor.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Joi, 6 iulie 2023, de la ora 14:30, la Sala Radio – Radio România Sighet are loc lansarea volumului „CLEPSIDRA” (Editura Limes, 2023), autor, prof. Nicolae Rădoi.

Profesorul Nicolae Rădoi este la al doilea volum de autor și ne promite încă trei… în acest an!

Dacă doriți să vă (re)întâlniți cu maestrul în karate Nicolea Rădoi, fost profesor de engleză la Sighet… sunteți așteptați la Sala Radio (str. Plevnei, nr. 8, Sighetu Marmației).

Salut, Sighet!

* * *

Proza lui Nicolae Rădoi este de o oralitate activă, dinamică, satirică şi chiar vitriolantă, dacă autorul simte nevoia să îngroaşe tuşa etică. Determinant ironică şi cu umor făţis, fie ludic de limbaj, fie cu aspecte de amendare (cu scop de îndreptare paiedică), cartea sa e plină de surprize, momente inspirate de criza social-politică a momentului. […]
Ca întreg, volumul de ,,momente şi schiţe” al lui Rădoi dă vamă timpului, dă bir unei Românii absurdoide kafkiene, orwelliene, zamiatiniene însă vădeşte o înaltă şi adâncă inter şi transculturalitate occidental-orientală. Pentru scriitura-i cutezătoare, demontatoare de mişelii şi monstruozităţi, o abordare 6 completă, cu atitudine şi cu evadări vizionare ori transgresiv-futurologice este salutară. Cu a lui sferă auctorială plină de neprevăzut, Nicolae Rădoi stăpâneşte arta întrebărilor, controlează verbul, conferă gesturilor şi decorurilor o perspectivă atotcuprinzătoare.  (Ion Popescu-Brădiceni)

„Nicolae Rădoi excelează, cred eu, mai ales în proza de notație, așa cum se putea obse(rva încă de la primul volum. Maestru în arte marțiale, scrie scurt, are nerv, în termeni de specialitate, am zice că scrie cu kime, adică decizie și energie care dau forța de percuție, aici a cuvântului… […]
Proza devine uneori speculativă și influența filosofiei Extremului Orient transpare și ea, fapt evident dacă ne gândim că autorul este unul dintre marii reprezentanți ai artelor marțiale din România, fiind și arbitru internațional de karate…” (Prof. univ. dr. Lazăr Popescu)

„Citirea CLEPSIDREI arată, într-un mod peremptoriu, că scriitura tentaculară acoperă cu brio domeniile politicii, filosofiei, teatrului, fantasticului… dar și al autoderiziunii. Lunga și indefectibila prietenie care îi leagă pe scriitorul Nicolae Rădoi și pe autorul acestor rînduri a dat naștere unei temerare simbioze literare. Anumite texte din CLEPSIDRA, cum ar fi „Le don du messager”, „Un cinzeci de…” sau, mai ales, „Castrol” și-au tras seva din inima Ardenilor Belgieni. Această osmoză prietenească este ancorată în convingerea noastră că talentul și verva stilistică îl așteptau pe heraldul Nicolae Rădoi, pentru a-i conferi un fundament literar prin intermedierea limbii lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau chiar Emil Cioran. Citirea CLEPSIDREI arată, într-un mod peremptoriu, că scriitura tentaculară acoperă cu brio domeniile politicii, filosofiei, teatrului, fantasticului… dar și al autoderiziunii. Lunga și indefectibila prietenie care îi leagă pe scriitorul Nicolae Rădoi și pe autorul acestor rînduri a dat naștere unei temerare simbioze literare. Anumite texte din CLEPSIDRA, cum ar fi „Le don du messager”, „Un cinzeci de…” sau, mai ales, „Castrol” și-au tras seva din inima Ardenilor Belgieni. Această osmoză prietenească este ancorată în convingerea noastră că talentul și verva stilistică îl așteptau pe heraldul Nicolae Rădoi, pentru a-i conferi un fundament literar prin intermedierea limbii lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau chiar Emil Cioran.” (Laurent Lesage, Belgique)