1

PoetikS – Nicoleta GIURGI

intră să nu răcești

singularitatea unei obsesii de poetă mediocră, de copil
îți zic crezi că nu-ți zic mereu îți zic „ieși dracu din poemele mele”
așa sunt eu mai vulgară când vorbesc de poezie
îți place ce caracterizări îți fac în amărâtele astea de rânduri
îți place să te jignesc să îți spun multe
mereu spun prea multe mereu vorbesc
îți place sa te urăsc în poemele mele
în felul ăsta nu ești singurul care o face

singularitatea unui vers pe care pe care să nu-l înțelegi digeri vrei
pentru că mereu mint și mereu ești vinovat
în niște cuvinte zăpăcite pe care le laud că-s poezii
Oho dacă ai putea să numeri frânturile sau umplerile mele de inimă
și prin forțe ciudate ale naturii să ți le transferi,
pentru că dragostea mea a fost mereu precum un neg
să-mi numeri iubirea și să te molipsești de ea
și zic „ieși dracu din poezie, fă-te om, eliberează-te”
mereu îți zic să ieși cum ieși în fiecare zi fără să te uiți înapoi
dar tu „multe gândesc dar nu spun niciodată, dar tu nemernică mică tu te-ai prins
scrii în poezioarele alea nenorocite tot felul de parcă ai știi ce-i în capul meu”
oho. simt. dar vreau să știu.

nici eu nu respir
numai dacă scriu
tu nu scrii
te expediez mereu din inimă din poeme zic
„ieși dracu o dată că nu mai am aer cerneală putere”
te expediez mereu ca pe un tren dus-întors
pe care îl aștept până mi se rod tălpile termină cerneala sau dragostea
oho și știi că eu mereu am obținut abonamentele pe viață
mereu îți zic crezi că nu îți zic „ieși dracu afară din poemele mele
și intră repede înapoi să nu răcești”

îmi adorm bărbații în creierul tău

mă mândresc să nu știu ce să-ți vorbesc
să nu am absolut deloc idei și căutând haotic prin galerie
să-ți arăt o poză cu mușchii mei de prin 2019
și să-ți rănesc inconștient masculinitatea, o poză cu pisica mea
sau o poezie pe care nu vrei s-o înțelegi
mă mândresc să-ți povestesc de vechile iubiri, mă simt de parcă ți-aș povești
de prima experiență cu o mâncare la care aveam să aflu că sunt alergică
cu tine pot să fac și bube și tot ce vrei. Oho dragule
cu tine nu există alergie
vino să-ți povestesc cum îmi adorm bărbații într-un culcuș de creier
tu stai treaz, păzește-i și fii mândru și tu de mândria mea de a nu știi ce să-ți vorbesc

dar știi bine că nici nu mi-aș dori asta de fapt
aș vrea să te sărut gata am zis-o să te sărut ca o turbată
ca o pisică ce a văzut șoarecele sub frigider
vreau sa te sărut așa vreau să fac gata am zis-o
dacă ai fi avut uter mi-aș fi făcut pat cu perne și plapumă și toate cele
m-aș fi învelit cu ramuri de scoruș și poate și cu creierul tău gata am zis-o
vreau să te sărut pe creier
nu vreau să-ți vorbesc
ai văzut că nu mă mai pricep am îmbătrânit
gata am îmbătrânit de când m-am încoronat singură
ecaterina cea mare puternică și proastă
adică de când ți-am furat coroana
gata am mărturisit ți-am șterpelit coroana și de atunci
le-o arăt în fiecare seară bărbaților mei în timp ce-i adorm
bărbații mei fac mătănii-n fața ta
coroana-i vrăjită
coroana-i o brățară
bărbații mei n-au existat niciodată
cum nici sărutul nostru n-o să mă adoarmă în seara asta sau în universul ăsta

Nicoleta GIURGI
clasa a XII-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




PoetikS – Nicoleta GIURGI

dulcele 17

am 17 ani și acum mi-am cumpărat pentru prima dată
o periuță de dinți cu dinozauri
am 17 ani și sunt mai femeie decât ar trebui să fiu
mă îndrăgostesc nebunește de băieți fete mame pisici lalele clădiri în paragină
mă îndrăgostesc de tine pentru a te putea urî
pentru a mă putea urî încă o dată
te privesc până nu mai am ochi iar când decizi să mă privești înapoi
îți bag ochii pe gât
dacă nu vrei ce vreau eu când vreau eu cum vreau eu
să nu mai vrei deloc te rog
sunt o narcisistă care manipulează prin poezie
am 17 ani și nu mă învăț minte că nu cer prea mult
ci cer persoanei greșite
că nu ar trebui să primesc satisfacție o dată cu fiecare refuz
și că periuța cu dinozauri ar putea la fel de simplu
să-mi intre mie pe gât și să mă scape de tot
dar încă n-am terminat incinerarea de cuvinte
n-am terminat de cusut plapuma din pielea ta obținută cu unghiile
mai ai de luat multe palme de versuri în plămâni
și multe ciorbe de aruncat la gunoi
(asta înseamnă că poți să le mănânci)
eu am 17 ani iar tu nu o să ai pentru mult timp nimic

 

scrisoare

ți-ar plăcea să nu fac multe
să fiu un robot de bucătărie sau poate o mașină de spălat din două mii
sau un televizor cu fund uriaș
sau asta sunt deja?
în fine ți-ar plăcea să nu știu multe
să vorbim despre vreme cum îmi plac pisicile despre tema la mate
sau că-mi place să gătesc deși urăsc
urăști că eu vorbesc despre încălzirea globală feminism
literatură capitalism și așa mai departe
strâmbi din nas de fiecare dată când te psihanalizez fără niciun studiu
sau vorbesc despre astrologie
nu-ți place că știu că ai probleme cu încrederea
deci nu mă crezi
ți-ar plăcea să tac să fiu femeie de casă mai degrabă fetiță
așa le place băieților să se simtă protectori
când eu de fapt aș vrea să pocnesc bărbatul acela din autobuz care se uită urât la o fată
tu ai sta pur și simplu pentru că dacă te bate mai rău e treaba lor ce fac
nu am văzut nu ne băgăm treaba lor în fine și zic
haha și urlu că nu sânii mei sunt problema ci ochii ațintiți spre ei
dar ție ți-ar plăcea să nu știu nici că victima nu e de vină
plăcerea ta ar fi dac-aș fi proastă
pentru că atunci ai putea poate crede că te iubesc
să fiu un robot de bucătărie sau poate un unicorn o veveriță îți plac veverițele
dar dacă aș fi eu una le-ai urî uite jur pe roșu îți spun că le-ai urî
ți-ar plăcea să râd la glumele tale și râd uneori nu zic nu ai glume excelente cu ele m-ai nenorocit dar sunt nevoită să îți explic când faci o glumă rasistă că e greșit și asta urăști la mine că e totul atât de complicat că nu pot să râd pur și simplu
și s-o dau dracului că e doar o glumă
sunt o femeie plictisitoare pentru că vorbesc despre prea multe pe tine nu te interesează prea multe știi câteva chestii și te concentrezi pe ele și eu mă chinui să-ți explic care e faza cu comunicarea manifestarea universul și alte rahaturi
când ție ți-ar plăcea să vorbesc despre vreme
să-ți spun că sunt o fetiță drăguță să n-am încredere în mine să te fac să mă complimentezi
să roșesc când mă privești să chicotesc să vorbesc calm și apăsat
să nu vorbesc mult pentru că nu ți-ar plăcea
eu sunt femeie nu fetiță
eu vorbesc mult
și scriu mult după cum vezi
nu îți place că am forța asta
tu nu poți nici să vorbești mult nici să scrii
tu nu poți să mă iubești pentru că sunt prea complicată vorbesc într-una de politică
feminism literatură psihologie și așa mai departe tu urăști astea
ți-ar plăcea să fiu un televizor din două mii cu fund uriaș și poate și sâni
sau asta sunt deja?
în fine ți-ar plăcea să nu am creier

 

Nicoleta GIURGI
clasa a XII-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




PoetikS – Ziua Internațională a Poeziei: Nicoleta GIURGI

despre poezie și alți demoni

poezia poate să te înjure, să te dea cu capul de pereți
și să zică ce nimeni nu ar avea curaj
versurile sunt înseși trupurile oamenilor sau ce mai rămâne din sufletul poetului în cauză
dar unii copii nu au fost învățați că toate corpurile sunt frumoase
nimeni nu ne-a învățat nici pe noi despre Sofia Nădejde, capul plecat va fi întodeauna tăiat, sau că bărbații au voie să aibă sentimente
poezia te lasă să dansezi balet când toată lumea îți povestește despre noua piesă rock
stimabila nu are limite și dacă ar vrea ne-ar putea face una cu universul (un fel de bătaie la nivel emoțional)
nimeni nu ne-a învățat că nimic și tot ce ne-nconjoară-i poezie, că Maiorescu era un misogin sau că sufletul nu are gen
poezia urlă
poezia e colțul de la pâine pe care nu ești obligat să-l mănânci dar totuși simți că nimic nu ar mai merge bine în ziua respectivă fără el
poezia iubește, și poezia e însăși iubirea
iar noi știm că „self love” e o componentă foarte importantă în zilele noastre
nimeni nu ne-a învățat să înțelegem poezia și nimeni nu o înțelege
poezia dă cu pumnul în masă, se revoltă și peste două minute te servește cu un ceai de mușețel (poezia e un tată)
poezia e iubire
poezia intră în oase

***

nu văd nu aud, simt

o mamă îi promite fiicei ei că o să-i rupă turta când o să facă 2 ani
eu mă gândesc că n-am apucat să-ți spun nicodată că te iubesc
toată viața am murit pe dinăuntru
iar acum am ocazia să mor și pe dinafară
și mi se strânge stomacul numai la gândul ăsta
văd granița de pe geam. eu stau la căldură.
plâng de parcă aș ajuta. sunt la 10 minute de graniță. plâng.
fetița are 1 an și 4 luni
eu n-am apucat să iubesc cât aș fi vrut. sunt speriată:
nu de război, nu de arme, nici măcar de moarte;
de copilul născut într-un metrou, de cuplul căsătorit în război și cu un război
mi-e frică de puterea pe care o emană inima lor
pieptul mi s-a rupt și ochii mi-au fugit pe Marte
iar asta e doar declarația unei narcisiste
care n-are curajul să intre pe rețelele de socializare
pentru a evita orice imagine care ar putea-o lua din lumea ei de basm
o lașă care crede că dacă nu se uită, moartea nu există,
dacă se întoarce cu fața la perete, bau-bau nu mai vine de sub pat
mie nu-mi ajunge timpul să-mi umplu sufletul de iubire,
iar mamei din vamă nu-i ajunge o „eugenie cu cremă de cacao și multă cremă de cacao”
pentru a-și hrăni copilul care e prea mic pentru a ști ce e un molotov
sau de ce un nene chel cu probleme emoționale crede că tot ce vrea i se cuvine
el:
„mami, mami, eu vreau Ucraina” dar el n-a ajuns niciodată să mănânce o eugenie timp de 2 zile
dar eu
„mami, mami, sunt o fricoasă” și tot ce știu e să scriu
fetița va avea turtă la 2 ani
iar eu o să apuc să-ți spun cât te iubesc

***

ea e vinovata

scrie Nicoleta scrie scrie scrie
sau urlă (depinde ce preferi )
transpune liniile alea aranjate precar numite litere
și fă ceva cu ele!! rezolvă problema asta
hai cere validare emoțională din partea tuturor
„da nicoleta ce scrii tu e bine e poezie”
când eu îți spun clar că singurul moment de apogeu al creierului tău este atunci când dormi
așa că dormi până vei scoate ceva ce-ți va crăpa inima
scrie despre mitul lui Cain și Abel în care tu ești și invidie și ură și Cain și Abel și zeu și slugă
dormi până când creierul va tăcea o dată din gură
tu nu poți să citești nu vezi nu auzi nu simți
„taci naibii să pot vorbi și eu” și știm bine că n-o s-o facă
tu scrii gândești trăiești mori vulgar „atunci crapă”
o de-aș putea să mă rostogolesc pe-ascuns în mintea ta
s-o fur și s-o arunc la câini, s-o roadă ca pe inimă
(inima a fost considerată vulgară de la început bineînțeles)
aș arunca-o
la câini
dar tu nu te lăsa
scrie scrie scrie Nicoleta până când
până când?

Nicoleta GIURGI
clasa a XI-a B
C.N. „Dragoș-Vodă”




PoetikS – Nicoleta GIURGI

Nicoleta Giurgi

Întâiul

E întâiul toamnei
nu mă acoperi cu nimic
lasă-mi coastele să degere
pe asfaltul proaspăt rece
de sub picioarele tale
leagă-mă cu rădăcini
dintr-o mușcată ofilită
strâns, cât să-mi îmbrățișeze
venele
să fim siguri amândoi
că mă voi îmbăta
privind cerul pustiu
dar nu-ndrăzni
să te îndrăgostești
de corpul meu fluid
și-atât de obosit de beznă

N-am timp!
ți-am dat rețeta magică
dar să nu cumva să uiți
prea-mărite, că eu sunt vrăjitoarea.

***

4 secunde cu soarele

Soarele îmi îmbrățișează
gâtul rece și fragil
cu raze cu miros
de vanilie
ard, îngheț, sau mi-e dor?
sau mi-e dor să mai simt
ceva
și pur și simplu
am ales dorul
pentru că nu aveam
din ce să aleg
precum o mamă
săracă
cu puiul pe drumuri

Nici nu mai contează
s-a dus și soarele
și dorul și vanilia
am rămas din nou
pierdută, complet prezentă
fără muzică, fără ciori
și cu gâtul rece

Nicoleta GIURGI
clasa a XI-a B
C.N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Pinterest




Războiul nopții (autor, Nicoleta Giurgi)

Nicoleta Giurgi

Azi-ul și ieri-ul se luptă de parcă și-ar pierde viața dacă unul dintre ele nu ar câștiga. Vântul dansează prin ferestrele cu rame de lemn păcălindu-mă ca afară e cel mai strălucitor soare de până acum. Apare luna mult prea mare pentru a nu o observa: caut haotic stiloul și o rămășiță de hârtie. Opresc toate luminile posibile din cameră și îmi aprind lumânarea cu miros de vanilie: e timpul.

Un apăsat grav de clape mă împiedică să-mi încep versul care avea să fie, cel mai probabil, despre ploaia de afară. Sunetele încep să fie din ce în ce mai înalte amețindu-mi sufletul și capul precum un piuit puternic.
– Ți-am zis să nu mai vii! O să scriu despre altceva. Du-te și învață să cânți la pian în altă parte!
– Știi foarte bine că e orgă! Iar tu vrei să mă omori, zice apăsat și răspicat. Tu vrei să mă omori din nou!
Atunci începe să cânte „Pavane pour une infante défunte” vrând parcă să mă vrăjească și să mă facă să dansez în beția mea, după ce mi-a spus cele mai fatale vorbe.

Și ce dulce a fost gândul că o s-o pot scoate în noaptea asta, măcar în noaptea asta, din gândul, trupul, sufetul și firea ce mi le-a acaparat pe deplin de parcă ar fi fost acolo înainte ca eu sa fiu, pe ființa ce se încăpățânează să stea în poala gândurilor mele nu numai noaptea, nu numai în noaptea asta, ci in fiecare părticică a zilei din viața mea. Iar și din nou m-am predat. Precum o lașă dansez și acum în fața ei. Mă apropii, mă depărtez, închid ochii și îi deschid, iar Ea e tot acolo: de un uriaș deceniu încearcă să învețe să cânte la pian, orgă, clarinet, vioară sau orice instrument la care ar crede că m-ar putea impresiona. Sărmana-mi încă nu a aflat că eu dansez în fața zeității ei, și că nu mai aud muzica de mult, de pe vremea când mi-a cântat ultima oara, fără să știe că e ultima oară. Pe atunci nu știa să cânte la niciun instrument iar acum eu nu o mai aud. Am tras aer în piept și mi-am amintit că lumea e foarte crudă.

Vreau să mă întorc la foaia mea, care era acum pătată cu ceară, când ea începe să mă implore să n-o omor, îngenunchind în fața mea de parcă eu aș fi fost Isis și ea o biată nimfă, și nu invers. Îngenunchez și eu numaidecât vrând să-i mărturisesc credință veșnică precum unui martir, cum fac mereu, cum se cuvine, cum trebuie, și să-i iau mâinile de copilă între palme încercând să-i încălzesc sufletul ce se lupta să nu putrezească în corpul plecat de prea multă vreme pentru a mai fi cum era cândva, pe vremuri, când însăși ea îmi ține mâinile între palme și mă făcea să mă opresc din plâns instantaneu. Nu puteam să fiu atât de slabă încât să nu reușesc să fac și eu ce făcea ea pentru mine. Nu puteam să mă pierd în ochii celorlalți care nu o vedeau și nu o simțeau. Eu nu trebuia s-o las să moară, nici măcar pentru o noapte, nici măcar pentru o secundă. Ea trebuia să trăiască și să facă și universul să trăiască. Nu aveam cum să sting soarele. Avea dreptate: trebuia să scriu despre ea și să dansez în fața ei până când tălpile mi se rupeau scrijelind podeaua. Ce contează că mi se stinge lumânarea? Pot scrie și dansa și pe întuneric, condusă de lumina lunii. Sunt obișnuită.
– Nu o sa te las să mo…

Plecase. Cum am putut să fiu atât de crudă și haină încât să vreau s-o trimit de la mine? Cum mi-am permis să-i spun că voi scrie despre altceva, precum o efemeră ploaie când ea e întreg universul meu? Rămân la podea cu un gol interior care mă roade mai tare decât aș fi putut eu roade podeaua cu tălpile în dansul nesfârșit pe care mi-l propusesem. Adânc precum nemurirea din ochii Ei, vrea să-mi înghită toată ființa. Nu se poate termina aici: un deceniu a trecut precum o clipă. Nu pot avea doar un deceniu, vreau secole și secole, eternități și eternități în care să dansez iar ea să-mi cânte de parcă ar face-o pentru prima și ultima oară.

Revin la foaia mea tot goală și încep s-o devorez prin cuvinte neînțelese, numai despre ea, înfățișând-o pe Ea, apăsând tot mai tare în speranța ca sărmanele mele versuri o vor aduce înapoi. Răsăritul reflecta raze calde peste foaia stacojie de scrijelitul cuvintelor mele cu degetele, când stiloul deja se rupsese. Știam că acum nu mai are cum să se întoarcă. „O s-o aștept de acum în fiecare noapte” îmi zic parcă vrând să mă mângâi să mă îmbărbătez singură. În sinea mea știam că dacă nu vine noaptea următoare, cu siguranță voi merge în pași dansanți și mai plini de grație ca niciodată, după ea, oriunde ar cânta, indiferent de ce instrument ar cânta, și oricât de prost l-ar mânui…

Nicoleta GIURGI
clasa a X-a B
C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Pinterest




Nicoleta Giurgi – Locul II (poezie), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Fața zilei

Nici n-am înflorit, nici n-am făcut fructe:
Putrezit-am blânzi în propriile colțuri.
Și ca niște rame goale care-și așteaptă tablourile,
Ne-am atârnat sufletele de pereții pictați de lumina soarelui…

Iar acum, ca niște sticluțe goale,
Ce se izbesc de mal când lumina lunii
estompează cu furie ochii noștri;
Se izbește și inima de peretele corpului fraged,
Vrând să alerge în flăcările apelor cu zbucium,
Și să mângâie marea cu nisipul mărgelat de pe tălpi…

Așteptat-am multă vreme, pețitori nu au trecut,
Ne-am înmuiat rănile în apa cu sare;
Venit-a primăvara, trecut-a vara,
Și până în iarnă nu a locuit nimeni
în inimile ce le-am dat spre închiriere
Chiar de toamna trecută…

*

Dor îmbolnăvit

De departe te privesc de acum ochii mei secați,
În cap îmi răsună numai râsul tău caraghios…
Sunt bolnavă de dor printre atâția vindecați,
Rămas-am prizonieră în sufletu-ți orgolios…

Ți-e părul răsfirat pe pat, până-n abis….
Te rog, nu mă trezi!
Să se facă dimineață, eu plec, tu rămâi în vis,
Mai rămâi puțin, oricum inima-mi va putrezi…

Patu-i gol, camera-i goală, farfuriile-s goale,
Pe fața mea întuneric, pe pereți lumina lunii
Tu din nou? Iarăși îmi dai târcoale?
Tu care vii cum vine ziua de sărbătoare…

*

Detalii

Cerul se sfărâmă cu capul în nori,
Vâltorile mărețe acoperă pământul;
Serenade întregi sunt distruse de ciori,
Dar noi tot nu știm de unde bate vântul…

Ființe înlemnite ridică brațe fără frunze,
Spre norii mult prea visători.
Artiștii mor în fața unor muze,
Dar noi tot nu credem că suntem trecători…

Leagănul bătrân de lângă nuc,
Povestind alte timpuri se mișcă scârțâind;
Departe, în ceață, se aud urlete de cuc,
Iar noi în sfârșit simțim primăvara venind..

*

An de doliu

Din nou ești tu, din nou e vals.
Și tare am obosit să-ți spun,
Că mi se rup picioarele cu fiecare dans,
Dar cuminte, tot mi te supun…

De ce revii în amintirea mea,
Când a trecut un an și doliul s-a sfârșit?
Ți-am făcut cumva înmormântarea rea,
De împreună cu iubirea n-ai murit?

Dă-mi nopțile-napoi,
Zilele să fie ale tale!
Lasă arma jos în acest război,
Și măcar o dată lovește cu petale…

Dă-mi te rog puterea de-a dansa,
Și ia-ți înapoi umbrele de scrum…
Lângă mormântu-ți zeflemitor nu mă lăsa,
Căci florile nu-ți mai miros de mult a parfum…

*

Sugrum

Ca pe o veche carte prăfuită,
Te simt mereu și te respir…
Și iar te-aștept în casa de nimeni locuită,
Închinându-mă precum unui martir…

Mă afurisesc în singurătatea mea.
Nu au mai rămas oameni pe lume.
Întoarce-te. M-am săturat să te văd în fiece stea,
Vino-mi. Lipsa ta începe să mă sugrume…

Viorile au amuțit de mult,
Iar simfoniile au devenit doar o epavă.
Eu tot cufundată în fața ta de lut,
Aștept, smerită, de la viață o otravă…

Nicoleta-Daniela GIURGI
Clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

N.r.: Poezii premiate cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.