Nihil Sine Deo: despre Rege, despre Patrie! (autor, Brăduța Oanța)

La ora la care scriu aceste rânduri, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, se va fi întors definitiv în pamântul țării din care s-a născut și își începe odihna veșnică la Mănăstirea Curtea de Argeș. 16 decembrie 2017 este ziua în care istoria coboară în stradă și rămâne în memoria afectivă colectivă, drept ziua în care am condus pe ultimul drum, alături de zecile de mii de oameni, fiecare în felul său, un simbol, o speranță și un om bun. A fost o zi lungă, gravă, așa cum în ultimii 90 de ani România nu a mai avut, iar emoția din jur ne-a dus cu gândul că mâine începem comemorarea Revoluției din 1989.

Acum două nopți, în cele 5 ore petrecute la coada de la Palatul Regal pentru o plecăciune în fața catafalcului istoriei, iar apoi în multele reportaje difuzate de TVR1 în ultimele zile, am auzit de la oameni de toate vârstele, cuvinte amestecate despre Majestatea Sa Regele Mihai I, ultimul mareșal al României: demnitate, bunătate, onoare, respect, suveran al așteptării, a scurtat războiul cu 6 luni, contemporan cu Stalin și Hitler, Regele iubea Biblia, Regele iubea românii. Români care au adoptat un monarh străin în vremuri tulburi, când boierii nu mai reușeau să gestioneze o țară sfâșiată de conflicte și scufundată în sărăcie. Am văzut azi, marea familie a regalității europene reunită de respectul pentru un singur om, vărul lor preferat și Regele alungat zeci de ani din țara lui. Este admirabil cum un om simplu prin ființa lui, dar un om măreț prin faptele sale, rămânea atât de modest în toate situațiile în care l-a pus viața, poate tocmai prin aceea că nu era necesar să demonstreze nimănui că este Rege – un caracter măreț. Judecat, deopotrivă admirat și respectat, șarmantul Rege cu alură impecabilă, frumos în poze ca un star de cinema, ne-a amintit azi să privim tricolorul.

Dincolo de atmosfera tristă, solemnă, dincolo de organizarea fără cusur a ceremoniilor, oameni cuminți au oprit o lacrimă și au aruncat o floare peste afetul de tun care a purtat trupul Regelui pe Calea Victoriei, s-a simțit în aer o clipă de unitate și de demnitate. Fără a avea sânge românesc, Regele românilor, născut și educat în România în clasa palatină, alungat și ținut departe de țară șase decenii, și-a arătat de acolo de sus dragostea lui pentru români, devenind cauza comună care a adus, la un loc, zeci de mii de oameni, capete încoronate, curioși, monarhiști, bigoți, profesori și elevi, actori, bunici și nepoți, într-o atmosferă de Zi Națională. Ne-a oferit un moment în care te simți apropiat de cei din jur, în care uiți de vremurile tulburi pe care le trăim și azi, în care mulți doresc să îți împărtășească relația personală cu regalitatea sau părerile despre Altețele Sale Regale, în care împarți bucuros cu micul grup social format în jurul tău, transmisiile live de pe ecranul smartphone-ului.

Fără culoare politică și fără ură, din dragoste pentru aproape 100 de ani din istoria unui om și a unei țări, românii s-au purtat admirabil, cu respect, curiozitate și reverență! Pentru o clipă ne-am amintit că România contează și are un loc pe harta Europei.

Brăduța Annamaria Oanța

(foto principal: Octav Ganea)




Cuvântul Regelui! (autor, Ion Mariș)

Nu sunt monarhist și… nu sunt fățarnic! Recunosc, calea republicană mi se pare/ părea cea mai adecvată secolului XXI, performant prin meritocrație, explozie tehnicistă și informatizare.

Îmi făcea totuși plăcere când figura impozantă a Regelui Mihai se distingea – și nu doar în conjuncturi oficiale – prin eleganță și mare discreție, asumându-și demn originea, apartenența la poporul român și la ortodoxism.

În acest secol în care monarhia nu pare totalmente desuetă, avem desigur exemplele de marcă – Regatul Unit al Marii Britanii (UK), Suedia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, etc – care pot confirma o anumită stabilitate, un (fost) Rege al României a reușit să trăiască – deși marginalizat – cu atât de multă decență, cu demnitate încât a fost respectat atât de oamenii simpli cât și de mulți politicieni. Revenirea la formula monarhică în România nu ar fi fost admisă de structurile “revoluționare” de după mișcările din anul 1989, deși ar fi fost – poate – alta evoluția României în aceea perioadă tulbure dacă alegeam alfel, dar, modelul de român – în lipsa altor personalități politice marcante – ce-și respectă statutul și poporul, întruchipat de regele Mihai m-a impresionat. Emanații Revoluției au bulversat – manipulat poporul român. Formarea – pe scheletul fostei nomenclaturi – a noii clasei politice, cu alură capitalistă, reciclată la repezeală, fără o bază etică solidă, a dus la o întârziere considerabilă a dezvoltării României.
Cert este că, în pofida comportamentului penibil și inadmisibil împotriva familiei regale, imediat după 1990, Regele nu și-a denigrat țara ci, dimpotrivă, a promovat și susținut consecvent admiterea acesteia în structurile euro – atlantice, fiind convins că mersul pozitiv al țării se poate construi în și împreună cu Europa și SUA. Putem considera, fără a greși, că Regele Mihai a avut viziune, iar cuvântul domniei – sale a fost precis și direct, a respectat România.

Când în 2011, Regele Mihai a vorbit țării din Parlamentul României, contrar practicilor politicianiste “implementate” în ultimii aproape treizeci de ani, n-a ponegrit, n-a acuzat, n-a instigat la ură, nu și-a chemat susținătorii (foarte mulți, de altfel!) la rampă, dimpotrivă, cu fermitate și cu demnitate a vorbit despre “loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie”.

A sintetizat esența statului democratic – de fapt așteptările normale pe care le aveam/avem de la Statul Nostru – și a subliniat că “instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești. (……..)”

Și-a mai spus simplu, în puține cuvinte: “Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.”

A plecat ultimul rege al românilor, cel care a fost aproape un secol martor activ și/sau tăcut al istoriei noastre recente, un om asupra căruia propaganda comunistă a aruncat minciuni și a manipulat conștiința românilor în încercarea de a distruge credibilitatea Casei Regale.

Debarasându-ne de parti-pris-uri, acordând credit istoricilor onești, echidistanți, poate vom putea extrage imaginea nedisimulată a Regelui Mihai și vom judeca detașat faptele.

Și să sperăm că țara noastră, așa cum și-au dorit-o și regii noștri făuritori ai României moderne, va fi puternică și mereu democrată. Moartea Regelui Mihai, în aceste zile de re-activare a turbulențelor politice, poate va genera momente de meditație vis a vis de menirea conducătorilor adevărați, nepervertiți de fapte mărunte și va aduce pacea și liniștea pe care ne-o dorim cu toții.

Nihil sine Deo, Nihil sine Rex?!…
Drum bun, Maiestate!

Ion Mariș