E o zi senină, rotundă, cu mult soare. Sunt bine dispusă, mergând pe stradă într-o zi ca oricare alta, banală, o zi oarecare. Zăresc aievea, la o distanță scurtă, o doamnă cu o pălărie, cu rochiță vaporoasă. E nașa! Nașa mea dragă și iubită! Dau să o strig, vreau să alerg spre ea, s-o îmbrățișez. Zâmbesc larg. E bine. O văd.
Noduri amare mă îneacă însă. Nu e ea. Nu e NAȘA. Nașa mea e moartă. Mă dezmeticesc și revin în realitatea crudă. Ea s-a dus. S-a dus la îngeri. Sufet bun și nobil. Nu e aici, pe pământ, dar e în mine. E în fiecare pălărie cu boruri largi pe care o întâlnesc pe stradă. E în sufletul meu de-a pururi. Dinții ei frumoși, albi, aliniați, încadrează un zâmbet bun. Mereu bun cu mine. Ființă solară pe care doar cei norocoși o au. Are o aură de înger blond, cârlionțat, ca heruvimii. Și niște mâini albe, pufoase, care mereu te înconjoară cu blândețe. E întotdeauna veselă, și îți confirmă că totul e bine, spunându-ți „e în regulă!”. Da, e în regulă, când mergi la nașa acasă, la masă, și spui imediat ce ai intrat pe ușă: „Mi-e foaaameee!!!”, chiar dacă mama te pișcă de mână… „nu-i civilizat să spui că ți-e foame!!!”. De ce nu e civilizat??? Suntem poftiți la masă, e duminică, casa nașei miroase a varză a la Cluj, cu carne, preferata mea…
Casa ei e deschisă, noi suntem așteptați la masă, mie mi-e foarte foame. De ce nu e în regulă să spui că ți-e foame?! Nașa mea bună zice că e în regulă. Știam. Și pășim în casa ei impecabilă, care mereu miroase a curat, a nou, a frumos, a cămin, cu masa îmbelșugată, cu toate mâncărurile preferate, cu Liu, cu nașul, cu oamenii mei dragi, lângă care e mereu veselie și voie bună. Clinchete de pahare, de farfurii, platouri aranjate, varza mea a la Cluj, gustul unic, de neegalat… sunt la nașa, e bine.
Jucăm remi, spiritele se încing, adulți în toată firea se înfierbântă, se supără, se acuză… „ai trișat…, nu, nu e corect!!! Țic (numele de alint al nașei), spune și tu… au trișat! Ei, lasă, zice nașul, că vă arăt eu vouă joc… am închis pe tablă!!! Ha! Ha! 500 puncte. Vedeți???Ați meritat-o! Cine-i campionul???” . Eu țin cu nașa, mereu țin cu nașa. O iubesc mult.
Dacă e vreme frumoasă, e neapărat ieșire la iarbă verde. Pregătirile sunt mereu confirmate telefonic… „Auzi, pui tu sarea? Roșiile? Eu aduc carne și cartofi… Da, da… pornim la 9”. Agitație frumoasă, masă câmpenească, salată în care-ți încingi pâinea și mânânci pe rupte. E cea mai bună mâncare, zeama de la salată, pâinea înmuiată, cu gust de iarbă și de Iza, cu mâini de spălătoreasă, cu părul ud, încâlcit, cu picioarele murdare de praful ce s-a lipit de tălpile ude, cu și mai multă iarbă, cu insecte zumzăind deasupra capului încins de un soare dogoritor. „E gata și carnea! Nu vă săturați cu salată!!!” De parcă m-aș putea sătura. De parcă nu aș aștepta carnea, ca un adevărat carnivor autoproclamat. „Dați-i ei cea mai bună bucată!” zâmbește nașa care-mi cunoaște patimile. Râsete, veselie, scăldat, soare, familie. A mea întreagă. Cu ei, nașa și nașul și Liu, pe lângă părinți și soră. Nașa e ca o mamă. E mama universală.
Miroase a brad și casa ei e învăluită în magie. Au un brad nemaivăzut, îmbrăcat în vată, fiecare ramură e ninsă, indiferent cât e de mică. Deci e adevărat. În casa ei chiar a nins. Pe toate crenguțele. Cadourile sunt multe, împachetate frumos, cu grijă, pentru toată lumea. E numai nașa mea, dar face cadouri și pentru sora mea, la fel ca pentru mine. Asta nu-i corect, gândesc eu. Nu-i corect deloc. E NUMAI nașa mea. Însă toți vor să mi-o fure. Sunt geloasă. Chiar nu e corect.
Simt Crăciunul. E așa cum trebuie. Cu bucurie, cu mulți oameni veseli, cu copii ce primesc cadouri de la Moș Crăciun, chiar dacă am descoperit că acesta e, de fapt, nașul deghizat. Eu l-am recunoscut după papuci. Și l-am tras de barbă. L-am deconspirat. Ha! E nașul! Mă supăr puțin, e drept, dar… sunt acasă la nașa așa că supărarea nu ține mult. Eu sunt cuminte doar și am spus sus și tare când am intrat în casă: „Nu mi-e foame!”. Și nașa a râs. Și m-a luat de umeri și m-a dus în bucătărie să-mi arate ce-i prin oale… „Ți-am făcut mâncarea preferată!” „Varză a la Cluj?”, întreb fericită. „Nu, nu-i varză, e friptură.” Aaaa… carne… e bine, carnea e preferata mea. Știe nașa. Și are sos bun, cu gustul ei.
Desfacem cadourile, suntem cu toții fericiți. Oare o să jucăm remi, mă intreb? Nu, nu jucăm, că e sărbătoare acum și mergem să colindăm la prieteni, la Laci și Mia și Săndița. Oameni frumoși, cu care mereu e o veselie fără seamăn. Au adulții glumele lor, dar râdem și noi deopotrivă.
E ziua mea acum și mi-astept musafirii. Mama țipă „A venit nașa! Deschide, că tu ești sărbătorita!” Deschid, cum să nu deschid… E nașa și Liu, cu cadouri. Pentru mine și pentru sora mea. Dar nu e și ziua ei, protestez. E doar ziua mea… nu-i corect! Dar e nașa… așa zice ea că trebuie. Și celălalt copil (soră-mea) să primească un cadou. Mai mic, ce-i drept, dar cadou. Nu e corect, oftez, dar dacă zice ea…
Nașa mea iubită m-a învăluit protector încă din momentul în care m-a încreștinat, m-a învăluit cu o lumină, având un efect asupra mea de care nici nu cred că a fost conștientă. M-a și cununat, la 22 de ani, învăluindu-mă în lumina de care eram acum deplin conștientă. „Caută-ți nași mai tineri, spunea, că eu nu voi trăi la nesfârșit.”„Nu vreau alți nași decât pe voi! Nu înțelegeți că voi sunteți nașii eterni, că tu ești NAȘA sufletului meu?”
Mi-a fost mereu alături și asta am simțit-o în cel mai crunt moment al existenței mele, când după o viață de om am ajuns pierdută și debusolată, singură cu un copil, cufundată într-un abis fără sfârșit, din care nu știam cum să ies, din care nu puteam să ies. Din care propria mea familie, care încerca din răsputeri, n-a știut cum să mă scoată. „Depresie severă sau profundă”. Nu mai știu cum suna diagnosticul pe care mi-l pusese o psihiatră.
Ajunsesem acolo, la psihiatră, în urma unui telefon primit de la nașa, care, cu o voce blândă, îmi cerea să ne vedem în oraș, la o cafea. În oraș cu nașa??? Nu ne văzusem în toată viața mea în oraș, la cafenea. Și totuși, mă aflam la o masă cu ea, ciudat, să povestim. „Știu ce vrei să-mi zici, te-a pus mama să mă suni”, protestam eu, simțindu-mă cumva încolțită… Cu cel mai blând glas, mi-a explicat că situația în care mă aflu eu, nu-i rușinoasă, că am suferit prea mult, că-i „în regulă” să simt că nu mai pot, că nu mai am nicio ieșire, dar că totul are o soluție. Glasul ei mă învăluia ca taina botezului, ca taina cununiei la care ea fusese lumina călăuzitoare… Glasul ei m-a scos la liman. Am urmat robotic tot ce-mi spusese ea să fac. Am făcut programări la psihiatru și psiholog, m-am dus, o umbră a ceea ce fusesem, la oameni care să mă ajute, m-am ridicat, am făcut pași mici, ghidată de vocea ei, care-mi telefona săptămânal să afle cum sunt, dacă mă țin de terapie. Totul era bine. Îmi spunea chiar ea că totul e „în regulă”.
De ea m-au legat cele mai vulnerabile stări. Mi-a fost alături atunci când mama a primit un diagnostic crunt, m-a ridicat, m-a susținut, m-a încurajat. M-a luat de mână pentru a merge la biserică, la maslu, o slujbă specială, unde ne rugam amândouă, în genunchi, pentru sănătatea mamei. Prima dată a fost o experiență pe care n-o pot defini. M-am cufundat atât de adânc în rugăciune, încât l-am simțit pe Dumnezeu ca nici o altă dată. Am știut că mama va fi bine. Îi datorez experiența asta ei, nașei eterne și irepetabile.
Însă Dumnezeul la care ne-am rugat amândouă, a hotărât s-o ia la El mult prea devreme. Totul s-a petrecut fulgerător, nepermițându-ne să ne pregătim sufletește. Nașa făcea planuri pentru a ne invita la masă, ca de atâtea sute de ori, noi eram bucuroase să fim împreună cu ea, cu Liu, cu Dia, sora mea, cu nepoții, cu toți cei dragi ai noștri, când vestea năucitoare că nașa nu mai e ne-a spulberat. Nu se poate, lumea asta nu poate exista fără ea… Cum? Cum? Că ea ne așteaptă… Mi-am înghițit durerea la catafalcul ei, privind-o pe Liu îndurerată, ca și când atunci aș fi aflat pentru prima oară că cineva o iubește mai mult decât mine. Priveam în transă parcă chipul ei iubit, aura ei blondă și creață, așteptam să-i văd ticul drag pe care-l urmărisem o viață întreagă, o mișcare comică a nasului și-a buzelor, tic pe care i-l măsurasem, numărasem adeseori în copilărie… „Nașa și-a mișat nasul de 30 de ori azi”, ziceam… Și mama-mi dădea peste gură „Nu-i frumos!” De ce nu-i frumos? La nașa totul e frumos!
Acum nu mai mișca nasul sau buzele și Liuța, cotropită de durere, alergând în urma sicriului, a țipat: „Mama!”. Mi s-a rupt sufletul atunci, și țipătul ei m-a făcut să-mi doresc s-o pot învălui în lumină, așa cum nașa m-a învăluit pe mine o viață întreagă.
E soare. E senin. E o zi perfectă, rotundă. Merg alene pe stradă și zăresc o pălărie cu boruri largi… Nașa! Nașa mea! Îmi curg lacrimile, însă zâmbesc. „E în regulă!”. Ea e cu mine mereu. Ea e lumină!

Oana Țînțaș

Câțiva ani de-a rândul am purtat o povară de nedescris, am fost eu însămi abisul fără sfârșit, căderea în gol din care nu te poți opri, singurătatea amară. M-am obișnuit să afișez zâmbete false, să răspund că „suntem bine”, un plural care se dezmințea de mine. Sunt bine. Mă descurc. Asta vrea să audă lumea. Cum ar fi să spun adevărul? Sunt devastată. Sunt neiubită. Sunt trădată. Sunt abandonată. Nu simt altceva decât durere. În loc de toate astea zâmbesc. Mă pricep să o fac. Am învățat să-mi maschez durerea. S-o ascund. Până și de mine.

După mai bine de doi ani de la momentul fatal al semnării actelor, pot pronunța cuvântul fără să mă doboare: „divorț”. Cum am ajuns aici după mai bine de 20 de ani? Câte mici și nesemnificative frustrări s-au tot adunat până am devenit străini de iubirea ce ne-a legat? Cum faci să renunți la o viață de amintiri, la familiaritatea fără de care constați că nu poți respira? Cum devii din iubită și adorată detestată și batjocorită? Umilită în moduri pe care nici nu ți le-ai fi putut închipui? Senzația e de coșmar perpetuu. Viața nu mai e trăire adevărată, ci fugă, funcționare pe pilot automat. Obișnuită să te sprijini pe celălalt, te trezești aruncată în vacarmul lumii de care cumva ai fost ferită. Ești ca un dinozaur, rămas singurul din specia lui, complet neadaptată la realitatea anului în care trăim, lipsit de valori, de principii, de verticalitate.

Ilona își purta zilele ancorată mereu în trecut, dar nevoită să-și trăiască prezentul nenorocit, cu depresia instalată deja comod în ființa ei singură, poate prima dată singură cu adevărat, responsabilă pentru copila ei nefericită din cauza traiului într-o familie incompletă.

Cu ultimele resurse adunate, s-a mobilizat și a planificat o vacanță în străinătate, care să le aducă amândurora puțină bucurie și aventură. Momente mamă – fiică menite să reclădească familia. Numai a lor. Putea fi completă doar cu ele două. Și planul a fost dus la îndeplinire, au vizitat locuri frumoase, au avut programul încărcat, însă Ilona avea momente în care mintea-i fugea departe, la același om, la vacanțele lor fericite, la lucruri importante, dar și la gesturile mici, doar de ei știute și care o făceau mereu să se simtă „acasă”. Și atunci chipul i se înnegura, privirea îi era pierdută și vederea îi era încețoșată de lacrimile care o copleșeau. Și le ștergea cu rapiditate pentru a nu tulbura copila curajoasă care-i stătea alături, pentru care biata Ilona era anima mundi.

Întoarse în țară, se pregăteau pentru următoarea lor aventură, cea mult așteptată de sufletul ei îndurerat: THALASSA. Îi simțea deja mirosul sărat, auzea tumultul valurilor, țipătul pescărușilor, simțea soarele fierbinte sub tălpi și împacheta cu înfrigurare. Poate marea îi va aduce alinare, poate ea-i va vindeca sufletul chinuit. Tot visând la binecuvântările ce-o așteptau, își aduse aminte de rutina ei anuală, vizita la medic. Sănătatea îi fusese pusă la încercare de multe ori în ultimii ani, suferințele sufletului se preschimbaseră în boli, pe care le purtase ca pe celelalte poveri, din pură inerție.

Ceea ce trebuia să fie o vizită de rutină însă, se transformă cu repeziciune într-un moment de cumpănă. Nicicând nu simțise sabia lui Damocles zdrăngănind cu atâta zgomot rău prevestitor. Cuvântul „cancer”, uzitat frecvent în familia ei cu un istoric funebru, îi suna acuma atâta de crunt, se infiltra mârșav în realitatea ei deja șubrezită. A urmat un vârtej de controale și proceduri medicale, toate întărind suspiciunea cumplită. Planurile i s-au năruit într-o clipă, fiind înlocuite cu repeziciune de altele care vizau găsirea unui chirurg bun și o internare cât mai curând posibil. Ilona s-a lăsat pe mâna doctorului care, în decurs de câteva ore, îi trasase tot planul menit s-o salveze. Bagajul pentru mare fu desfăcut și refăcut fără pălării și creme de soare, ci cu cele necesare unui covalescent. Șocul pusese stăpânire pe ea, plângea ba în hohote, ba în surdină, umbla cu mintea aiurea, deconectată total de ceea ce se petrecea. Gândurile i se îngrămădeau în minte, se încolăceau, se răsuceau ca șerpii și o mușcau veninos de suflet. Reuși cumva să se adune de ochii copilei, o trimise la bunici, cu vorbe liniștitoare, cu promisiunea că se va întoarce curând, sănătoasă… Momentul era de o intensitate chinuitoare, necesitând adunarea forței lăuntrice pentru a nu se prăbuși, învinsă de spaima că ar putea să nu-și mai vadă fata.

Ușa se închise și Ilona rămase singură. Acum putea să se prăbușească. Plânse atât de amarnic, în timp ce-i scria copilei o scrisoare ce nu se voia a fi de rămas-bun, ci de încurajare, în caz că ceva rău i se putea întâmpla în timpul operației. Vederea i se tulbura mereu, dar nu-și mai ștergea lacrimile. Le lăsa să curgă în neștire, în timp ce-și depunea sufletul pe hârtie…

Catinca mea iubită,
Dacă citești acum, înseamnă că nu m-am putut întoarce la tine, dar nu înțelege că te-am părăsit. Într-un fel sau altul voi fi mereu cu tine, te voi veghea necontenit, sufletul meu scump. Nu-i o scrisoare despre tristețe, ci e una în care-ți spun cât de mult te iubesc. Cât de mult te-am iubit încă pe când erai în „piscina ta privată”, parte din mine. Ești cel mai frumos dar pe care Dumnezeu mi l-a îngăduit! Un înger de copil, un suflet luminos și bun, empatic și generos, care-i pune mereu pe cei dragi pe primul plan.
Sunt cu tine de câte ori ți-e greu, te îmbrățișez cu multă dragoste, te înconjur cu căldură și pace. Sunt cu tine de câte ori ai o bucurie, o dorință, un vis… șoptește-mi și te voi auzi, iubirea mea! Să ai încredere în forțele tale, că ești mai puternică decât îți poți imagina! Fii mereu pozitivă și, când ai greutăți, nu te lăsa învinsă! Ridică-te din nou și din nou și din nou!!! Nu lăsa pe nimeni să te umilească, pleacă din orice situație în care nu ești iubită și respectată. Iartă-mă că ți-am fost exemplu prost în privința asta. Mi-am dorit din tot sufletul să-ți redau căminul pierdut. Crede-mă că m-am luptat din toată inima să repar ce-am distrus. Și mai presus, sufletul tău.
Meriți ce-i mai bun pe lumea asta. O zi fericită când vei purta rochia albă. O să fiu cu tine să te mângâi pe păr și să te sărut pe frunte, să-ți urez o viață plină de armonie și iubire, înțelegere și bucurii. O sa te văd și gravidă, o să-ți ascult neliniștea sau temerile, o sa te liniștești citind „caietul tău de bebe” și vei vedea că am trecut prin spaime și totul a fost bine. Roagă-te din suflet și mă vei găsi în rugăciune.
Viața a devenit completă abia când tu ai venit pe lume, înger bun! Nu puteam visa un copil mai bun, mai frumos, mai inteligent, mai creativ, mai valoros, mai înțelept, mai special, mai curat decât tine, Catinca mea unică, puternică și inegalabilă! Te rog să ai curaj, încredere, voință, speranță că vei întâlni pe cineva care va fi familia ta și care-ți va ocroti sufletul. Mama e mereu cu tine, în sufletul tău și dacă spiritul meu va străbate lumi bizare sau potrivnice, va găsi cumva o cale să-ți arate semne că-i lângă tine. Poate într-un fluture, poate într-o floare, poate într-un sunet sau miros. Cumva, voi reuși să-ți arăt că nu te-am părăsit. Promite-mi, iubirea mea, că vei fi curajoasă, că vei păstra speranța și nu te vei lăsa doborâtă de dureri, spaime sau orice altceva. Ești o luptătoare, o să lupt și eu până-n ultima clipă să mă întorc la tine. Ești sufletul meu, copilul meu scump, îngerul meu bun!
Te iubesc dincolo de fire, mama.

Când sfârși de scris, Ilona se prăbuși în patul ei generos, de două persoane. Singură, cu gândurile și spaimele ce-i cotropeau ființa. Era paralizată de frică, iar singurătatea o învăluia ca o ceață densă. Nu se mai auzea niciun sunet în afară de plânsetul ei sfâșietor. Nu zgomot de șlapi târșâiți de soțul ei asemeni unui copil râzgâiat, nici râsetele copilei-înger, nici gălăgia obișnuită a căminului odinioară fericit, nici cuvinte de încurajare… Nimic. Doar singurătate palpabilă. Îi veni în minte Grădina Getsemani, și ar fi vrut să nu mai simtă disperarea, trădarea, abandonul, singurătatea care în final o învinsese, deși Ilona se luptase din toate puterile s-o alunge. Știa că momentul ăsta o va bântui toată viața. Își dorea cu disperare căldura brațelor lui protectoare, sentimentul de „acasă” pe care doar mirosul pielii lui i-l putea da. Rămase nemișcată, într-o poziție fetală, cu lacrimi pe obraz, pe gât, cu gust amar.

Drumul până la Cluj a fost un coșmar. O ducea el, apatic și indiferent la toată suferința ei. Indiferența și duritatea lui au determinat-o să-și verse tot năduful. Să-i spună tot ce avea pe suflet. În loc de empatie, ochii lui arătau dezgust și asta o întărâta și mai mult. Văzuse semnele încă din tinerețe, când el o iubea. Când declara că fără ea nu poate respira. Când se purta ca și cum ea îi era totul. O înșelase de două ori. Ea îl iertase. Acum, după mai bine de 20 ani, el se îndrăgostise subit. De una tânără. Veșnicul clișeu. Asta nu-l oprea să flirteze cu o colegă de serviciu. O doamnă pioasă care, „puțin măritată”, se plictisise de viață și simțea nevoia de picanterii. O urâtă cu spume, cu o voce stridentă și gusturi vestimentare de „cucoană”, cu pantofii mereu asortați cu poșeta. Orașul vuia de amantlâcul cu duduia insipidă, însă el nega penibil legătura.

Ilona se uita la el și încerca să vadă omul iubit. Nu-l regăsea. Vedea mâinile lui dragi, se uita la ceafa lui, cu alunițele știute și numărate în momentele lor de intimitate. Mirosea a iubirea vieții ei, însă omul ăsta dur și insensibil era altul. Pe lângă frica ce o domina, Ilona avu o altă revelație: că iubitul ei era mort.

Momentul în care ea păși în labirintul ce o aștepta cu o gură hidoasă căscată a moarte, veni chiar în fața spitalului de oncologie: la cortul de triaj pentru COVID. Înainte de a intra pe ușa spitalului-infern, mai aruncă o privire spre el și îi șopti gâtuit: „Te iubesc! Te iubesc și te urăsc în același timp!” Se întoarse spre infernul ei. Nu era nicio inscripție dantescă deaspura intrării, „Abandon hope all ye who enter here”, însă durerea și disperarea era încapsulată pe fețe de oameni de toate vârstele, cu eșarfe pe cap, cu peruci, fără sprâncene, ori unele desenate cu creionul. Chipuri transfigurate de suferință, cadaverice, cu priviri pierdute, mișcări letargice ale unor trupuri răpuse de boală.

Acela a fost momentul în care a realizat că întrebarea „De ce eu?” era complet infantilă. Înconjurată de zeci de oameni suferinzi, îți accepți soarta, te gândești că o să lupți din toate puterile și mergi mai departe. E tot ce poți face.

Operația era programată peste trei zile, așa că după perioada petrecută în izolare, mereu cu masca pe față, a fost mutată în salon. Erau acolo două femei deja operate. Ilona inspiră adânc, pregătită de „poveștile de spital”, care mereu erau de coșmar. O doamnă căreia nu-i putea atribui vreo vârstă, îi povesti bătălia ei cu cancerul, drama și suferința. Ilona înghițea nodurile supărătoare din gât, tot mai speriată. Asculta, ajuta cu ce putea, și apoi se retrăgea în singurătatea ei apăsătoare. Camaraderia de salon, ce te leagă în suferință se stabilește invariabil. Cealaltă femeie, mai în vârstă, era o tolbă de povești, de folclor, cimilituri, chiuituri, dar și rugăciuni pe care nu le mai auzise, spuse pe rozar, pricesne cântate seara, chiar când frica o împresura.

Se vorbea atât de direct despre cele mai intime suferințe, trupești sau sufletești, încât te simțeai cumva în anticamera morții, când orice discreție e inutilă, ca și cum ai fi în fața lui Osiris care-ți cântărește păcatele și virtuțile. Nu realiza ce atârna mai greu pe cântarul zeului egiptean: sufletul ei sau pana zeiței adevărului! Admisese cu mare ușurință că e divorțată, că omul iubit n-o mai iubește, că-și găsise o altă viață, o altă iubire, că-și lăsase acasă o copilă înspăimântată, că se teme pentru propria-i viață, deși-și dorise în ultimii ani un singur lucru: să moară. Acum, realitatea crudă mușcase din ea, adânc… n-o putea lăsa pe Catinca singură, a nimănui. Trebuia să trăiască. Cu lacrimi amare, ascultă cum cele două colege de suferință îi dădură verdictul: „De mâine nu-i mai fi femeie veci!” I se părea că sinele i se desprindea de trup… asculta sentința și se întreba dacă cele două știau că feminitatea ei nu stătea în uter sau ovare. Nu protestă însă… Așa o fi. Cum altfel să-și explice de ce el se retrăgea deși ea încercase să fie doar femeie? Lăsase frâiele pe care le ținuse atâția ani, abandonase încrâncenarea acerbă, forța și determinarea, toate atributele masculine, de animus, pe care și le asumase o viață lângă un bărbat slab. Era acum mai feminină ca oricând, firavă, iubitoare, vulnerabilă. Abandonase controlul, punându-și toată speranța că și el va vedea schimbarea ei, că-și va dori căminul, iubirea, copilul, viața împreună.

Văzând-o plângând, bătrâna încercă să o îmbuneze: „Las’, dragă, că ți-i găsi tu ursitul… omu’ aiesta n-o fo de tine…” Tăcere. Ilona nu putea îngăima niciun cuvânt. „Da’ de ce plângi tu acuma?” „Mă tem. De anestezie. Am probleme cu inima”, răspunse cea care înțelesese că de acum nu va mai fi femeie. „Apoi nu te teme, că te anesteziază numa’ un ptic la inimă… mai tare, acolo jos numa’. ” Ilona rămase năucă. Îi trecu fulgerător un gând, și prin perdeaua de lacrimi apăru, ca un curcubeu după ploaie, un zâmbet straniu. Replica bătrânei o dezarmase… „Bine, tanti.”

Ziua de care se temea veni. Știa deja ritualul. Fu condusă în blocul operator de medicul rezident. Nu-i vedea fața. Doar ochii blânzi. Acoperiți cu măști, pășeau anonimi, ca într-un teatru al absurdului. Răcoarea camerei în care trebuia să se dezbrace o înfioră. Cuminte, asculta indicațiile unei asistente, care, de după mască, îi spusese să-și lase hainele și o înfășură într-un cearceaf verde. Tremura. De frig. De frică. Intrase în labirint și nu avea cum să facă calea-ntoarsă. Mergea înainte, ca într-un vis. În sala de operații erau oameni fără față, tăcuți. Ilona asculta ce i se spunea, executând mecanic, în liniște. Se întinse complet goală pe masă, întinse mâinile, cum i se ceruse, pentru a fi legate. Se uita în sus, la aparatură, constatând că totul era nou și foarte curat. Doctorul rezident se apropie de ea, fără voce, dar cu ochii buni, care-i spuneau că totul va fi bine. Ghici un zâmbet încurajator de sub mască. Ea plutea parcă, în afara corpului, însă mâna lui caldă îi atinse palma desfăcută și câteva secunde o readuse în trupul speriat, întins pe masă. Anestezistul îi explica procedura, și ea, veterană a operațiilor, începuse să numere în gând până la 10. Știa că va deveni inconștientă dupa 7-8. Constată cu surprindere că trebuia să numere și descrescător… somnul fără vise nu se instalase încă.

Se trezi în salonul de reanimare, când o voce insistentă îi striga numele. Deschise niște pleoape grele, nereușind să vadă cine o striga. Plutea așa, între două lumi, incapabilă să rămână definitiv în vreuna dintre ele. Însă durerea atroce o trezi într-un final. Se știa capabilă să îndure mai mult decât un bărbat. Avea o putere extraordinară de a rezista, o toleranță fantastică la durere. Însă, de data asta, era ceva inimaginabil. Simțea că-i sfâșiată animalic, tot trupul îi pulsa chinuitor. Și-ar fi dorit să alunece din nou în oniric, fie el și coșmaresc. Orice, numai să înceteze chinul fără margini. Calmantele nu reușeau să-i potolească vacarmul simțurilor. Ar fi plans, dar durerea-i înghețase lacrimile. Îi mai trecu fugitiv și gândul amenințător „acum nu mai sunt femeie”. Probabil că așa trebuia să fie. Nu mai era femeie, pentru că altfel n-ar fi putut răbda chinul acesta de dincolo de fire.

Ilona știa că totul era distorsionat din pricina anestezicului, însă întrebările ei erau clare, pertinente. „E cancer?” Suna doar a ecou, pentru că oamenii cu chipuri ferite de măști nu-i răspundeau. Trecuseră câteva ceasuri bune, ea era încă chinuită de dureri de nesuportat, dar care-și făcuseră cămin stabil în ființa ei. Era ora schimbului de tură, și în salon se ivi un bărbat. Avea și el mască, la fel ca toți ceilalți. Dar nu era doar un halat, asemeni acelora care defilaseră prin infernul dantesc. Cu o voce blândă o întrebă dacă o doare, ea îi răspunse resemnată. Vorbele schimbate între ei nu fuseseră multe, însă Ilona îi percepu energia, îi vedea doar ochii care reușiseră să o liniștească. Din nou își simți trupul, din care se chinuia să se desprindă. Palma ei era mângâiată cu atâta blândețe de un înger. Vorbea firesc, la fel cum făcea cu toți pacienții, însă empatia și compasiunea lui erau aproape palpabile.

Momentele acelea, pe care Ilona le percepuse ca fiind destinate s-o tortureze veșnic, într-un chin sisific, îi aduseră și altceva: conștientizarea faptului că în marea de oameni lipsiți de Dumnezeu, mai existau și cei dăruiți, care înțeleg ce-i empatia, compasiunea, bunătatea. Cei altruiști care alină, care încurajează, care aduc speranța în cel mai adânc hău. Un astfel de om stătea în fața ei. O îngrijise toată noaptea, luându-i durerea și aducându-i un somn liniștitor. Țintuită la pat, îi urmărise mișcările sigure, rapide, eficiente. Înțelesese că între asistenți sunt diferențe majore, iar cei din terapie intensivă sunt pricepuți asemeni doctorilor. Iar el era un OM de excepție.

În zorii zilei, îngerul bun veni să-și ia rămas bun de la Ilona, urându-i sănătate și recuperare grabnică. Îl rugă să-i facă o favoare: să-și dea jos masca pentru a vedea chipul unui om-înger pe care nu-l va uita niciodată. El încuviință și-i arătă un zâmbet larg, încadrat de o barbă deasă. „Cum te cheamă?”, mai îndrăzni ea. „Tibor.Tibi”, răspunse el cu o voce veselă. Își luară rămas bun, dar ea știa că-l va mai întâlni, pomenit în rugăciunile ei de mulțumire.

Următoarele zile și le petrecu în salon, în compania durerii ce refuza cu obstinație să o părăsească. Nu mai încerca să se împotrivească, conviețuia cu o fiară ce parcă-i sfâșia măruntaiele. Atmosfera era un dezolantă, apăsătoare. Ilona își lăsa gândurile să cutreiere spre viața fericită după care atât de mult tânjea. Zbaterea aripilor de porumbei, ce se adunaseră gureși la fereastră, o făcu să zâmbească dureros. Vedea aievea omul iubit care obișnuia să hrănească porumbeii, animatorii ferestrei lor de la căminul studențesc în care-și trăiseră primul an de căsnicie. Iubea să-i privească gesturile calme, bucuria din ochi atunci când își întindea palmele pline de semințe felurite, cumpărate special pentru ei. Acum, aflată în orașul iubirii lor, prăbușită pe un pat de spital, se știa nedorită, pierdută și speriată, îmbrățișată doar de traumă, de fiori reci, împresurată de mirosuri înăbușitoare, insuportabile, de pungi de urină și sânge ce atârnau din fiecare suferind fără față, anonimi ai durerii, ai deznădejdii și ai morții.

Încercând să revină în prezent, Ilona își căută reflexia în oglindă. Regăsea o străină, cu privirea pierdută și goală… era doar o umbră a femeii ce fusese cândva. Avusese momente când se simțea frumoasă. Atunci buzele cărnoase zâmbeau, ochii ei verzi încadrați de gene dese și lungi scăpărau a mulțumire. Își trecea mâna prin părul lung și des, ușor ondulat, sărutat îndelung de soare. Era încă tânără, feminină, atrăgătoare. Acum însă nu mai putea susține privirea arătării din oglindă. Paloarea cadaverică, obrajii supți, prin care se întrezăreau oasele, maxilarul încleștat, buzele din care dispăruse culoarea, cearcănele ce străjuiau niște ochi lipsiți de lumină, de speranță, de viață, toate o cutremurară. Întoarse privirea de la oglinda ce-i arăta un chip lugubru, în minte persistându-i vorbele-sentință ce-i pecetluiseră soarta și-i furaseră identitatea „De acum nu vei mai fi femeie!”. Între sinele ei pierdut și reflexia funebră ce o țintuia din oglindă, se lăsase o liniște asurzitoare. În jurul ei dansau mirosuri de sânge și formol… Mintea-i fugise la organele ei, chintesența feminității, care zăceau probabil pe-o masă, așteptând să fie disecate…

După un răstimp ce-i păruse un veac, sabia lui Damocles se opri din zăngănit. Nu sosise încă pentru ea ceasul întâlnirii cu talerul lui Osiris. Rugăciunile ei fierbinți fuseseră ascultate. O fulgeră un gând-amintire: „Dumnezeu are știre de mine…” și recunoștința îi inundă cald sufletul la aflarea veștii că nu are cancer.

Drumul spre casă fu unul chinuitor, căci se afla iar aproape de omul de la care trebuise să-și ia rămas bun. Indiferent la suferința ei, rău, crud, iritat de tot ce avea ea de spus. O ploaie de reproșuri se abătu asupra lui, cu o virulență egală doar cu indiferența pe care i-o arătase. Înțelesese atunci că povestea lor luase sfârșit. Știa că el nu o iubise niciodată cu adevărat. Aflase că-n ultimii ani de căsnicie apelase cu nonșalanță la serviciile prostituatelor, că plecările lui dese de acasă aveau un scop promiscuu. Încerca să-și adune toate motivele pentru care el nu mai merita o singură lacrimă: o părăsise demult, lăsând-o într-o cumplită singurătate în doi, ani de zile, împingând-o în abisul fără sfârșit, deși ea-i ceruse în repetate rânduri s-o ajute. Își abandonase și copila, o ignorase cu desăvârșire chiar și atunci când Catinca se cufundase, asemenea mamei, într-o depresie adâncă.

Întoarcerea acasă n-a însemnat vindecare, ci un alt șir de complicații care s-au soldat cu o nouă operație. Ilona nu mai avea putere să se împotrivească. Mergea zilnic la spital. Ceasurile se scurgeau dureros. Într-una din zilele fără început sau sfârșit, Ilona urcă în mașină. Corpul lui era contorsionat în așa fel încât să protejeze ecranul telefonului, ca ea să nu vadă eventualele mesaje anunțate de beep-ul enervant al notificărilor. Îi cunoștea deja zâmbetul pe care nu și-l putea stăpâni atunci când amanta îi scria. Nici nu știa ce să mai simtă. Doar derula frenetic imagini din viața lor trecută și care nu mai putea fi resuscitată, oricât ar fi încercat ea. Nimic nu poate fi împlinit dacă e unilateral. Printre lacrimi, îl vedea pe el prinzându-i cu atâta dragoste degetul de la picior… degetul ei strâmb și ciudat, de care râdeau amândoi, pe care el îl iubea și pe care mereu îl căuta, îl tachina. Și ea îi iubea mâinile protectoare, cu care el o mângâia, o alinta, o proteja. Toate astea îi năvăleau cu o durere sfâșietoare în minte. Vâzând-o cum plânge, o ignoră ca de atâtea sute de ori când avusese nevoie de el. Era implacabil, rece, distant, la ani lumină de omul bun care fusese cândva. Rana sufletului ei supura, deschisă, așa ca plaga care refuza cu obstinație să se vindece. Știa cu certitudine că nu se va mai apropia niciodată de ea cu căldură, că n-o va mai iubi nicicând, ca nu-i va mai spune șoptit, lipit de obrazul ei cald și somnoros: „Sus, pui de urs!” Vorbele astea și le spuneau cu atâta dragoste, cu atâta duioșie… cândva, în vremuri fericite, când își erau unul altuia „acasa”. Acum, rămasă doar cu copila în casa lor mare, se simțea mai dezrădăcinată ca oricând, fără un cămin adevărat, incapabilă să suplinească și rolul de tată, mereu tânjind după el și dragostea lui.

Luptase acerb într-o arenă însângerată, cu oameni aievea sau forțe nevăzute. Cu spaima simțită visceral. Cu demonii ce-o chinuiseră ani buni și care-i transformaseră bolile sufletești în maladii trupești. Cu frici ce se insinuau perfid. Cu abandonul. Cu trădarea. Cu fantoma unei mari iubiri.

Era singură. Singură cu toate imperfecțiunile pe care nimeni nu i le mai iubea. Singură cu toate amintirile de care numai ei îi era dor. Singură cu toate responsabilitățile. Fără planuri de viitor care să-i cuprindă pe toți trei. Nevoită să fie anima și animus, să stea dreaptă deși sufletul îi era frânt, să fie supraom, deși tot ce își dorise era să fie doar femeie.

Oana Țînțaș

Foto: Mara Tînțaș

Oricât am vrut să cred că ne alegem destinul, că ni-l construim conștient, viața mi-a dovedit contrariul. Undeva s-a scris în stele tot ce voi avea de pătimit și ițele încurcate ale Moirei m-au purtat sinuos către ce-mi era ursit.

M-a urmărit de-a lungul vieții fantasticul, straniul din „La țigănci”. Asta pentru că nu-mi puteam lămuri clar ce se întâmplă în poveste și mă bântuiau obsesiv niște elemente din grădina umbrită de nuci. Peste drum de mine, locuia de când mă știam o țigancă cu o familie colorată ca personalitate, și extrem de vocală. Vara, bătrâna țigancă, asemeni unui Cerber își lua locul sub nucul uriaș care-și întindea umbra până-n mijlocul străzii, și stătea nemișcată, ore în șir, cu privirea fixă. În urechi îi atârnau niște cercei enormi, ca niște polonice de aur, care-i lăbărțau dizgrațios lobii. Nu știu de ce mă gândeam la Eliade, pentru că acolo, cea care-l învită pe Gavrilescu în grădină e o țigancă tânără și îmbietoare. Asta era un coșmar hipnotic.

„Carpe noctem” am citit undeva… Cum aș fi putut să-mi schimb destinul în noaptea aceea? Când pășeam într-o maturitate oficială, deși a mea venise demult, odată cu traumele necerute ale copilăriei? Oniricul coșmaresc avea să mă bântuie întreaga viață. Împlineam 18 ani, și mi se oferise o petrecere monstruoasă la care erau invitați toți colegii de clasă și prietenii apropiați, dar la care apăruse neîmbiat jumătate de oraș. Erau acolo cei trei bărbați importanți din viața mea, tot ce mi se ursise să iubesc vreodată. Trecut. Prezent. Viitor. Dar nu realizam asta atunci. Trecutul îl vedeam clar. Prezentul îmi scăpa mereu printre degete, ca nisipul, iar viitorul căsca hidos gura spre mine, fără să știu, fără să-l bănuiesc măcar o clipă.

Asemenea lui Gavrilescu, am fost năucă, învârtindu-mă inconștient printre voaluri, mătăsuri care alunecau pe pielea mea, cuprinsă de muzica ce se auzea estompat în capul meu confuz. Alege: o țigancă, o grecoaică, o ovreică. Ghicește-le! Ghicește-le! Ghicește-le!

Zâmbetul perfid al Cerberului îmi întuneca percepțiile. Știam deja ce iubesc, dar era o otravă care-mi inunda venele, care-mi cotropea rațiunea și simțurile deopotrivă. Sufletul meu tânjea după liniște și armonie. După fericire clară și senină la lumina zilei. Uram clar-obscurul și nesiguranța. Mi-era frică să aleg. Știam că voi greși.

O voce prietenească din acea noapte halucinantă îmi picura adevărul în urechile surde. M-am scuturat îndărătnic și-am refuzat să ascult. Că durea prea tare. Și tot ce doare până-n străfundul ființei trebuie îngropat adânc. Nu-i adevărat! Și dansul obsesiv „al țigăncilor” începe. Prezent, trecut și viitor. Suntem aici. Ghicește-ne! Alege-ne! „Ți-am fi cântat, ți-am fi dănțuit și te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost frumos.”

Am ales și m-am trezit purtată prin odăi luminoase, unele stranii, câteodată fericite, de cele mai multe ori fericite… apoi am ajuns în cele în care mi s-a făcut frică. Că m-am simțit străină și a nimănui. Abandonată în văluri negre, îngreunate de timp. În cele triste, abisuri fără sfârșit în care sufletul cade în gol.

Când m-am trezit, trecuseră 20 de ani. Rămasă cu un puzzle incomplet, am regăsit ceva ce lăsasem demult, uitat în camera care mă îndemna „să trăiesc noaptea”. Era viitorul care-mi întindea o mână timidă. Pe care n-am știut cum s-o ating, de spaimă ca ar putea fi o altă iluzie. Fericită, m-am abandonat frenetic uitând gura hidoasă pe care o căscase demult, în noaptea aceea. Cioburile lipsă, care-mi completau neînțelesurile uriașe, continuau să apară. Încet, dar clar, voci binevoitare îmi șopteau iar adevărul în urechile surde. Dar, de data aceasta, eram și oarbă. Oarbă și surdă pentru că iluzia era neasemuit de frumoasă. Și acum nisipul nu avea să mi se mai scurgă printre degete. Era norocul fetei fără noroc. Meritat și mult așteptat. Cioburile se adunau să-mi arate iluzia răsturnată. Minciuna. Durerea camuflată în fericire. Familiaritatea care iar mă chinuia atât de dulce. Adu-ți aminte ce-ai văzut atunci! Ascultă! Trezește-te și ascultă! Vezi? Acuma vezi?

Unde a plecat Gavrilescu cu Hildegard era pentru mine un mister. Înțelegeam și nu voiam să înțeleg. Ce era trăsura condusă de-un dricar? Unde dispar?

Am chemat și eu trăsura. De atâtea ori… Să vină și să alerg de bunăvoie spre ea, să plec în locul neînțeles, care mi-a frământat adolscența. Acuma știu. Întotdeauna am știut. Dar am ales să fiu surdă. Și oarbă temporar. Cele trei năluci, prinse într-un dans hipnotic, îmi zâmbesc straniu, luându-mi mințile din nou… Ai înțeles acuma, Ilona? Ai ales?

Peste drum de casa mea glăsuiesc țigăncile. Altele acum. „Cerberul” trecuse Styxul cu luntrea lui Caron între timp. Țiganca atemporală a fost înlocuită de urmașele contemporane, guralive și stridente, dar lipsite de orice savoare. Nucul atotputernic ce umbrea jumătate de stradă e acum retezat. Senzația-i de „povestire în ramă”, alte personaje-oglindă într-un context similar. Durerea Ilonei e surdă și perpetuă. Alegerile au fost făcute cu sufletul, cu acea voce interioară care-i spunea să-și urmeze ursitul. Iubirea nu învinge tot. Bunătatea, încrederea, fidelitatea și curățenia sufletească nu mai sunt valori prețuite azi. Atâta amar și dezamăgire ar fi doborât un munte. Însă ea stă împietrită, conținând durerea nemărginită, deznădejdea, speranța îngenuncheată cu atâta brutalitate de oameni de nimic, fără Dumnezeu. Se simte învinsă și cheamă în gând trăsura… s-o ia și s-o ducă în lumea lipsită de durere. Îi vine-n minte o discuție avută cu un străin căruia-i spusese oful: „Știi… nu mai am încredere în nimeni. Ai fost vreodată atât de dezamăgit de cineva încât ești dispus să-l ierți dar în mintea și-n sufletul tău te detașezi complet? Cel mai teribil sentiment e acela de-a te fi înșelat în privința cuiva pe care ai crezut că-l cunoști și-n care ai avut încredere deplină.”

Ilona simțea că asta e ultima ei prăbușire. Ultima dată când își pusese toată încrederea, tot sufletul, toată ființa ei la picioarele cuiva care alesese din nou să o distrugă. Conștient. I se amestecau în minte frânturi de fericire, momente irepetabile, râsete necontrolate, zâmbete pline de pace, conversații prelungi, promisiuni și jurăminte și-i venea greu să-și ia rămas bun. Nu știa cum. Se simțea atât de goală și de pustiită, dezrădăcinată cu desăvârșire, plutind în derivă, vulnerabilă, cu certitudinea chinuitoare că n-a fost destul.

Cu lacrimi amare șiroindu-i pe obraz, cu inima frântă și zborul curmat, Ilona își privi mâna dreaptă, pe care-și înfierase dureros propria-i cutie a Pandorei, din care ieșiseră toate ororile pământului, dar ce păstra firav un cuvânt scrijelit pe piele, așa ca ființa ei vulnerabilă, „Speranță”…

Oana ȚÎNȚAȘ

Foto: Mara Țînțaș

Câteodată și obsesiile sunt bune la ceva. A mea e cea a Timpului eliadesc, a „camerei Sambo”, în care totul e suspendat, în care-ți afli starea paradisiacă. Cred că mereu am încercat să suprim timpul, să-l opresc într-o capsulă a mea, în care să mă regăsesc. Rareori am reușit să citesc semnele ce se arată doar celor inițiați. Ce m-a purtat înspre spațiul sigur și fericit a fost mișcarea de pendulare a leagănului. Priveam iarba din gradina lui Mama-Bună, care azi e a mea. Trifoiul m-a frustrat întotdeauna. Puteam să cercetez grădina fir cu fir în căutarea celui norocos, cu patru foi, că tot nu-l găseam. Însă, dacă Dia era lângă mine, îl repera în câteva minute. Eu n-am reușit niciodată să-l văd. Și vocea surorii mele răsuna tare: „N-o să ai noroc!” Căteodată mătușa mea, care ne însoțea în căutări, dibuia trifoiul mult dorit și mi-l strecura nevăzut, ca și cum eu l-aș fi aflat. Uneori acceptam tacit minciuna, mă prefăceam că l-aș fi găsit, dar știam, în sinea mea, că norocul nu-i al meu.
Cu ochii deschiși, mă las purtată în spațiul meu sacru, în casa bunicii. Acolo arareori era liniște. Mai tot timpul plină de copii, bunici, mătuși, verișori, vecini. Îndeosebi vara, când ușa era mereu deschisă și un du-te-vino anima acest axis mundi.
Agitația era și mai mare pe vremea recoltei. O remorcă își vărsa conținutul în curtea noastră și, ca prin minune, apărea un munte de știuleți de porumb pe care mă cățăram cu o adevărată frenezie. Alunecam, mă scufundam, mă zdreleam toată, mă apuca disperarea până ce, extenuată, ajungeam în vârf. Toți umblau forfota, veneau oameni la clacă și începea distracția. Știuleții erau deșfăcați și cu „mustățile” îmi făceam o mândrețe de perucă, perciuni, păr la păpuși și clăi înalte, nesfârșite. Bunicile și mătușile, băbuțele din vecini își luau locul pe scăunele și cu o dexteritate incredibilă curățau porumbul de pănuși și de „părul prețios”. În cap îmi suna o melodie ale cărei versuri nu le puteam desluși, nu aveau sens în mintea unui copil care încă nu era de școală: „Hai, hai, inimă, hai! /La (multe răle mă dai) muntele lu’ Mălai”. Așa era. Clar. Doar o auzisem de atâtea ori la radio: „La muntele lu’ Mălai”. Ăsta trebuia să fie muntele. Din curtea noastră. Și se numea așa. Fix așa. Nu contează că acuma știu versul „La multe răle mă dai”. Râd când aud melodia și o cânt cum am înțeles-o atunci.

Tot sărbătoare era și mersul la câmp, la săpat cartofi. Terenul era mai departe de casă, pentru mine putea fi în altă țară, așa îndepărtat îmi părea să mergem la Puskapor. Se pregătea merindea, căruțul cu sape, greble și tot felul de obiecte cărora nu le dădeam importanță. Femeile gospodăriei matriarhale se precipitau, vociferau, plănuiau. Eu una mergeam în excursie. Terenul se întindea cât vedeai cu ochii, niciodată nu i-am atins capătul. Se înainta organizat, fiecare preluând atâtea rânduri cât îi permiteau puterile și priceperea. Bunicile aveau câte trei, mătușile încercau să țină pasul, iar femeile tocmite cu ziua făceau ce puteau. Eu zburdam veselă prin iarba înaltă care-mi biciuia pielea fragedă. Culegeam flori și măcriș și făceam traseul câmp-pompa de apă de zeci de ori pentru lucrătoarele însetate. Știam că trebuie să am ceva răbdare până la momentul cel mai frumos, pentru care eu consideram că mersesem cu toții acolo: masa. Așa că, înțelegătoare, rezistam o oră-două. Mă ofeream să ajut și mi se trasau sarcini după puterile mele, căram gălețile cu buruieni într-un loc anume stabilit. Pășeam țanțoș, cu impresia că eu duc tot greul muncii. Făceam glume și ironii cu bunicile: „Ooo, numa’ atâta ați săpat! Că eu am cărat deja zece găleți”. Ele zâmbeau cu înțelegere în timp ce mâinile se mișcau amețitor, făcând să pară toată treaba o joacă de copil. Atât de înfumurată eram, încât mi se părea că pot și eu. Și ceream, poruncitor aproape, să mi se dea o sapă, să-mi dovedesc puterile. Primeam una mică, specială pentru mine, cu două coarne întoarse. O agitam cu putere, izbind în toți cartofii și făcând prăpăd între rânduri. Mama-Bună mă lăsa, motivând că „aceia or si la porci”. Nu mă opreau bunicile, în schimb mătușile îmi făceau vânt dintre șirurile pe care le dădusem peste cap. Îmbufnată, nu mai aveam răbdare și răcneam de la distanță întrebând din cinci în cinci minute când mâncăm. Toropiți de căldură și sătui de chemările mele disperate, se adunau cu toții la pompă unde-și spălau mâinile pline de pământ, își clăteau fețele și-și potoleau gâtlejurile arse. Se întindea o masă câmpenească cu fel de fel de bunătăți: slănină, ceapă, brânză, cârnați, roșii, castraveți, pâine proaspătă și câte cele. Se mânca cu poftă, se râdea, se mai închina câte un pahar de apă cu miros urât, de-mi strâmba nasul. Îi ziceau „horincă” la apa aia pe care eu n-aș fi pus gura. Aș fi vrut să stăm așa toată ziua, începea să-mi placă la câmp. Dar ele se ridicau și se întorceau la pământul răscolit, lovindu-l în același ritm. „Eu nu mai car găleți! Am obosit. Vreau acasăăă!!!”, protestam. Mama îmi șuiera ceva printre dinți, în timp ce Mama-Bună dădea verdictul: „Îi trudită cocoana. Mircea, du-o acasă!” Și vărul meu, as al bicicletei, mă punea pe șaua lui fermecată și într-o viteză nebunească mă aducea în „inima” casei, unde cădeam la datorie, ca o bună muncitoare ce fusesem în ziua aceea.

Mi-e la îndemână să văd cu ochii minții episoade din copilărie, momente-capsulă, dragi, liniștitoare, cu totul ale mele, parte din ființa mea. Cotloane numai de mine știute. Podul prăfuit în care zăceau toate comorile pământului: cărți, caiete, carnete de note de-ale mamei, de-ale mătușilor, leagănul de lemn în care fuseseră ocrotiți toți frații mamei, curse de șoareci care așteptau viclene să-și primească victimele, porumb pe care mă rostogoleam frenetic, cântar cu greutăți de diferite forme și mărimi, sticle, cuie, fiere, obiecte ciudate cărora nu le deslușeam întrebuințarea… Mă pierdeam cu totul în amalgamul acela peste care domnea praful. Podul copilăriei, încărcat de comori. Beciul era un alt cotlon, cu aer ciudat, închis, cu ușor iz de mucegai, unde se aflau butoaiele, damigenele, furtunuri, ulcele, sticle multe așezate pe rafturi, mireasmă de pământ bătătorit, de cărămidă, de vin, de țuică și de un nu-știu-ce venit de nu-știu-unde. Celălalt beci. Cel cu provizii. Cartofi cu mustăți crescute, cununi de ceapă și usturoi, lăzi de mere… Proaspăt amestecat cu mucegai, cu umed. Apoi cămara. Ticsită cu dulceață, cu sticle de sirop, de vișinată, afinată, borcane cu compoturi, săculeți de pânză plini… culoare, peste tot culoare și miros frumos. Din când în când se deschidea un alt spațiu, cu iz de afumătură. Mirosul cel mai bun. De cârnați și costițe afumate. De interzis. De simțit numai cu porția. Sâmbăta și duminica, când se mânca ceea ce mie îmi plăcea cel mai mult: carnea.

Zgomotul de joacă, de râsete și veselie venea din podul grajdului, unde ne aruncam frenetic în fânul care ne înțepa pielea. Ploua cu paie, înecăcios, făcându-te să strănuți, să râzi, să plonjezi în grămezi de sănătate. Podul acela era locul în care, stând pe spate, cu un pai între dinți, îți trăiai poveștile și prieteniile.
Tot cu ochii minții o văd deseori pe Buni țesând la război, pe Mama-Bună cosând la mașina ei Singer, pe Mama-Mia, mătușa mea, fierbând acele și seringile într-o cutie metalică, pe „șpor”. Mereu mergea la cineva acasă să dea injecții după ce-și pregătea cutia magică. O strigam: „Mama-Miiiaaaa… cu cutiiiaaaa!!!” Mi-a dat și mie injecție o dată, cu bătaie înainte de intrarea acului. Îmi amintesc perfect circul pe care l-am făcut. Dar a fost „musai”. „Ga-ma-glo-bu-li-nă”. „Ce-i aia?” „Ca să nu faci hepatită”. Sora mea făcuse și era internată la spital. Îmi amintesc că am vizitat-o și i-am dus castane fierte. Nu avea voie să le mănânce. M-am bucurat. Îmi rămâneau mie. Și oricum, din cauza ei luasem injecție. Avea Mama-Mia un dulăpior pe care-l analizam meticulos. Și foarte des. Erau aranjate frumos creme, săpunuri din cele bune, pernițe cu șampon, ciocolate, spray-uri, cutiuțe cu bijuterii nemaivăzute: un medalion de aur ce o înfățișa pe Nefertiti, lanțuri, inele cu turcoaze, pandantive. De câte ori deschideam cutiuța, scăpam câte un oftat. Nefertiti, bijuteria mea preferată, era promisă surorii mele, „atunci când o să împlineasca 18 ani”. Adică timp berechet ca Mama-Mia să se răzgândească și să mi-o dea mie. Toată copilăria am visat la asta. Dar regina Nilului a ajuns, spre jalea mea, la Dia, cea căreia îi fusese promisă. În schimb, eu am primit, ajunsă la maturitate, bijuterii de o neasemuită frumusețe de la mătușa mea.
Sora mea era cea la care-mi raportam existența. O urmăream ca o umbră. Cam smiorcăită și pârâcioasă, ce-i drept. Sufeream teribil că Dia o prefera pe Liuța, fata nașei mele, cu care era de nedespărțit. Așa că eu eram cumva umbra lor, a amândurora. Erau îmbrăcate la fel, iar eu aveam ceva similar, niciodată identic cu ce purtau ele. Se țineau de mână și-și șușoteau secrete la urechi, făcându-mă să cunosc invidia, gelozia. Mereu cu câtiva pași în fața mea, poate mici, cât timp eram sub privirile adulților, dar care se transformau în pași de uriași o dată ce ieșeam din raza lor vizuală. Dia și Liu o luau la goană, ținându-se de mână, lăsându-mă cu o ploaie de lacrimi pe față și cu noduri în gât. Ascultam toate trei o casetă cu basmul „Făt-Frumos din Lacrimă” și, invariabil, când se ajungea la partea în care vorbea Muma-Pădurii, se făcea cumva și ele aveau o treabă importantă în altă cameră, lăsându-mă pe mine singură și împresurată de vocea teribilă a personajului negativ care icnea, amenința din „piuă”, strigând: „Făt-Frumos, vinooo, să te sfărâm între mă-se-le!!! Hi-hi-hiii!!!” Doamne, înfiorător mai era! Stăteam paralizată de spaimă, neputând să fac nicio mișcare, convinsă că Muma-Pădurii va ieși de undeva să mă sfărâme între măsele. Aud și acum, aievea, frânturi spuse pe o voce întipărită pe veci într-un ungher al minții mele… „fata Genarului, oacheșă și visătoare…”
Mereu încercam să reproduc tot ce putea să facă Dia. Podul de sus. Statul în mâini cu capul în jos. Roata țiganului. Mișcări de gimnastică ritmică. Cu panglica, cu cercul. Nu-mi ieșea nimic în afară de fluturarea panglicii. Dar nu mă lasam. O copiam în mintea mea întru totul. Cu urcatul în cireș, până-n vârf, cum făcea ea, nu-mi ieșea deloc. Mi-era frică de înălțimi atunci cum mi-e frică și azi. Așa că, stăteam spășită lângă trunchiul cireșului, salivând de poftă, așteptând ca Dia să-mi arunce câteva cireșe. Îmi dădea din când în când. Necoapte.
Căutam împreună, an de an, cadourile de Iepuraș în grădină, printre flori, tufe, cu o bucurie și un entuziasm fără margini. Dintre tote cadourile găsite vreodată de Paște, unul îmi răsare înaintea ochilor, bucurându-mă și acum ca și atunci: două cărucioare albastre, cu coviltir, în care se odihneau păpuși. Iarba înaltă dezvelea acele două minunății albastre care mi s-au întipărit în suflet. Am eliberat amândouă niște țipete pline de încântare și am alergat să ne revendicăm prețioasele daruri.
De cele mai multe ori primeam cărți printre cadouri, pe care, de Crăciun, Moșul scria dedicații de felul acesta: „De la Moș Crăciun pentru Oana, cu condiția să nu se mai bată cu Diana.” Eh, Moșul ăsta, cum le vedea el pe toate… Ne băteam, e adevărat, câteodată în glumă, alteori pe viață și pe moarte, ca zmeul cu Făt-Frumos. La final de bătălie ne arătam rănile judecătorului suprem, mami, care concluziona că eu sunt foarte agresivă și las urme pe pielea surorii mele, drept pentru care mai încasam niște lovituri – supliment. Faptul acesta mă determina să-mi pregătesc răzbunarea, așa că bătăile între noi două au fost o constantă până am ajuns la liceu. De cele mai multe ori erau însoțite și de vorbe ce pentru noi erau arme (ca și-n Enciclopedia zmeilor lui Cărtărescu), sudalma simplă, dublă ori triplă fiind mereu la îndemână. Și cu toate acestea o iubeam și mi-am dorit s-o copiez până prin clasa a V-a, când îmi căpătasem individualitatea.

Azi, privind trifoiul din grădina sacră, mă iau în brațe, pe mine, copila care știa că nu va avea noroc, și-i zâmbesc. Nici acum nu-l pot găsi. Și-n această dulce realizare îmi văd fericirea de copil, rotundă, cu tot cu frustrările ce atunci mă chinuiau. Acum închid pleoapele și văd tot ce vreau cu ochii minții, fac legături și cred că încep să mă cunosc, să mă accept cu bune și cu rele, cu traume sau epifanii. Știu de ce nu găseam trifoiul cu patru foi. Pentru că îl căutam în iarbă, în vreme ce el era viu, lângă mine, îmi zâmbea, vorbea, alerga, mă tachina. Dia e trifoiul meu norocos. Și l-am avut întotdeauna.

Oana ȚÎNȚAȘ

O privea cu nesaț. Și-n mintea ei se îngrămădeau nelămuririle, speranțele, jurămintele, iubirile, secretele tenebroase ale inimii, toate spuse șoptit în fața ei, de-a lungul anilor, ca unei ibovnice credincioase. Talazurile înspumate se loveau voluptos de țărmul fierbinte, aducând promisiuni negrăite care se risipeau într-o clipă, ca o descătușare. Fiecare creastă de val făcea să se ițească dorurile, șoaptele, tânguirile, lepădându-le ba șovăielnic, ba năvalnic, într-un joc neîntrerupt, chiar la picioarele ei arse de soare. Țipătul spart și ascuțit al pescărușilor desparte trecutul de prezent și o face pe Ilona conștientă de preaplinul sufletului ei, singurul care a rămas cumva același în pofida încercărilor nemiloase. Câte și-a promis în fața mării? Cât din ceea ce-a promis s-a împlinit vreodată? Cele mai nebunești dorințe ei i le-a încredințat. Thalassa mult iubită i-a fost martora devenirii încă de când nu știa că o să vrea să-i vorbească și să-i spună tainele ei ca unei confidente. Mai întâi temerile adolescentine, apoi, pe rând, viața în toată plenitudinea ei. Fericirea sau nefericirea deopotrivă.

Acum se regăsea în fața ei dezarmată, dezgolită sufletește, cu lacrimile brăzdându-i fața. Oare tu știi? Oare tu mă înțelegi? Și ție trebuie să îți explic ce înseamnă tumultul meu interior? Zgomotul arsuzitor care-l întrece pe cel al talazurilor tale în vreme de furtună? De ce sunt în derivă? Ce e depresia mă întrebi, Thalassa?

Începe cu înstrăinarea. De familiar, de tot ce te doare, de ce nu mai poți duce. Ruptura e între tine și tine. Nu mai poți funcționa în spațiul cu care te-ai obișnuit. Apare dorința de a nu mai fi. Nu te mai regăsești în propriul tău corp pe care oricum îl detești. În propria ta minte cu care nu mai poți face pace. Care-a devenit cel mai teribil dușman al tău. Alienare e tot ce mai știi că ți se întâmplă. Pierzi pe rând conexiuni, relații, chiar dacă știi că aceia sunt singurii oameni de pe pământ cărora o să le pese vreodată de tine. Cu adevărat. Nu doar vorbe în vânt. Te rupi de singurul bărbat care s-a călcat pe el în picioare numai să-ți fie ție bine. Nu vezi asta. Vezi numai năduf, nemulțumiri și frustrări pentru că sufletul ți-e putred. Când am ajuns așa? Rea și plină de venin. Cu cât mă doare mai tare, cu atât sunt mai crudă. Spun lucruri intenționat să rănesc. Și golul din suflet se adâncește tot mai tare. Atât de tare încât privești neputincioasă cum fetița ta dulce care are nevoie de tine se retrage în lumea ei, se schimbă îngrozitor și nu poți face nimic. Hăul dintre tine și suflețelul ei se cască tot mai adânc. Și simți în centrul ființei tale că pierzi. În fiecare zi câte ceva. Nu există absolut nimic care să-ți placă la tine. Ești complet defectă. De nereparat. Tentativele tale de reconciliere cu el și cu ea eșuează lamentabil. Pentru că n-au substanță. Că nu știi ce și cum să repari. Și vezi în fiecare zi că totul merge înspre rău. Și oscilezi între ură și disperare și până la urmă știi. Că singurul mod de a opri durerea e să te duci. În neant. Dar cum să capitulezi dacă ai copil? N-o faci. Încerci. Dar renunți la primul obstacol. Nu mai fac față. N-o să mai fiu întreagă niciodată. Ce mă doare? Totul mă doare. Indiferența din ochii lui mă doare. Durerea din ochii ei mă doare. „Tu mi-ai făcut asta, mamă! Din cauza ta sunt un copil incomplet. Care-a trăit în abuz când trebuia să-și învețe încrederea în părinți. Unde-mi sunt părinții? De ce nu mă vedeți?” Asta spun ochișorii ei îndurerați. Și văd. Și nu pot face nimic. Paralizată. Amorțită. Incapabilă. Inutilă. Îi va fi mai bine fără mine, îmi zic. O să-i las scrisori în care să-i explic că mama nu mai poate. Că nu mai știe să fie mamă. Că-i face rău. Lumina ochilor mei… o să-i scriu scrisori pentru fiecare ocazie în care ar trebui să fiu cu ea. Când o părăsește primul iubit. Când intră la facultate. Când termină. Când o înșală următorul iubit. Când e deznădăjuită. Când îi e dor de mine. Când vine cea mai importantă zi, ea mireasă. Când vine un moment și mai important de atât. E însărcinată. Când e speriată că nu știe ce să facă. Când ea însăși simte că nu-i o mamă bună. Când… când… Și plâng amarnic și final că știu că n-o pot lăsa. Și tot nu mă pot aduna. Cine mai sunt? Cine am fost? De ce nu mă pot regăsi? De ce mă doare atât totul? Cum să pun în vorbe ce-i în sufletul meu? Cum mai arată speranța? De ce n-o pot reîntâlni? Cum Doamne să ma vindec? Cum umpli abisul fără sfârșit? Cum oprești căderea? Ce să-i dau inimii să tacă? Cum să opresc zbaterea haotică? Cum să fiu iar mamă, soție sau ce mai sunt? A cui sunt eu pe lumea asta? De ce-s așa urâtă tuturor? De ce nu mor acuma? Cum să opresc iureșul din mintea mea?

Îți spune Catinca cum. Iureșul se poate opri cu spaimă. Cu spaima că ți-a înnebunit copilul, că se gândește la ce te-ai gândit și tu. Să moară. Că nu mai poate nici ea. Se taie. Și lumea ta se întoarce iar cu fundul în sus. Și mintea ți-i vraiște. Dar spaima ce se naște în ființa ta lăuntrică e mai puternică decât amorțeala, decât deznădejdea, decât dorința ta proprie de-a nu mai fi. Instinctul de mamă te aduce înapoi pe buza prăpastiei, dar, de data asta, făcând pașii invers. Către viață. Tot ce faci e pe pilot automat sau din instinct sau din nebunia dată de groaza că fata ta vede moartea zilnic. Că duce o cruce mult prea grea pentru un pui de om. Unde am fost? Unde am fost? E tot ce mai poți bângui. Vină. Asta simți. Atât de mare încât te consumă. Și disperată cauți în afară pe cei care pot să-ți spună că fata ta nu e nebună. Cauți în zadar. Totu-i înăuntru. Privești înăuntru. La tine e moarte și gol. La ea e spaimă și singurătate. Încerci cu ultimele puteri să te vindeci. Ea te respinge ca să pedepsească toată suferința, toată singurătatea și frica ce-au pândit-o în anii când tu rătăceai mereu pe buze de prăpăstii. „Nu am nevoie de tine! Nu mă atinge! M-am obișnuit singură. Pleacă! Nu am nevoie de tine!” Cuvintele ei mă sfâșie, deznădejdea mă trage înapoi. Rezist stoic. Îmi iau palmele meritate. Scuipă veninul, iubirea mea! Mama care nu ți-a fost mamă merită pedeapsa.

După luni de speranță și disperare și licăr de speranță din nou, mintea îi spune Ilonei că vede iar limanul. Și la întrebările repetate ale terapeutului: „Cum te vezi? Unde ți-i liniștea? Ce vrei să faci cu viața ta?” poate îngăima un singur răspuns. Mă văd cu familia mea. Cu el și ea. Și pentru prima dată în nu știu câți ani mă văd clar. Dar regăsesc un suflet frânt. De nepăsarea mea, de răutate, de singurătatea lângă o femeie indisponibilă. Distanța între noi e atât de mare încât mă descurajează. Închid ochii să n-o mai văd. Deschid sufletul și sper. Că o să pot întoarce alt om de pe buza prăpastiei. Că o să creadă că-n brațele mele e iubire. Că-n ochii mei e adevăr. Că-s un om care-a pierdut tot. Tot, în afară de viață, pentru că a avut în timpul ăsta o ancoră care aștepta răbdătoare să mă întorc. Acuma, că-s aici, își ridică pânzele. Și eu urlu în eter: iartă-mă, sufletul meu! Nu te duce. Sunt întreagă, înapoi. Mai dă-mi o șansă. Iubirea își găsește drum în cele mai vitrege condiții. Amintește-ți-o. Te implor!

Ilona nu-și mai ștergea lacrimile. Buzele sărate nu se mișcau. Corpul îi rămăsese împietrit în aceeași poziție, care vădea clar o crispare a unui trup împuținat, ca o carcasă calcinată în interiorul căreia se zbătea un suflet chinuit. Lupta aceasta interioară îi răzbătea doar din privire, care acum căuta cu disperare răspuns, poate chiar sprijin, în genuni. Valurile loveau asurzitor țărmul. Câteva scoici îi ajunseseră la picioare. Ilona o ridică pe cea mai mare și o duse la ureche. Ascultă o vreme și-și șterse lacrimile cu podul palmei. Se ridică și cu pași șovăitori se îndepărtă de marea mult iubită. Își luă rămas bun, cu voce de data asta. Trase puternic aer în piept, să-și umple plămânii de cerul sărat, de miros de soare, de vânt, de nisip, de pescăruși și mai spuse șoptind: „Mi-am dorit atât de mult să te mai văd o dată!”

Oana ȚÎNȚAȘ

Proză publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019.

O întâlnire literară de weekend, ce va marca și cei trei ani de existență ai publicației virtuale „Salut, Sighet!”, va avea loc sâmbătă, 14 decembrie 2019, ora 11:00, când un grup de poeți și prozatori, toți publicați constant în ziarul electronic www.salutsighet.ro, se vor întâlni cu iubitorii de literatură. Cei 7 sigheteni, sunt publicați și în ultimul număr al revistei trimestriale „Mantaua lui Gogol”, ce apare la București (director, Mihai Hafia Traistă), revistă ce va fi „răsfoită” și oferită celor prezenți.

O altă „atracție” a întâlnirii de weekend este lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum”, autor Mihai Hafia Traistă. Scriitorul, dramaturgul, poetul Mihai Hafia Traistă, născut la Sighet, dar stabilit de mulți ani la București, va fi prezent împreună cu noi la Galeria Vassiliev (P-ța Libertății, nr. 13), unde vom „socializa” și vom încerca să nu… plictisim!

Salut, Sighet!

Nu știu să-l definesc. Nu știu cum treceau zilele până venea acasă. Simt doar fericirea de-a fi la tata în brațe. Senzația de pace, de acasă pe care mi-o dădea. Nimicurile pe care le vorbeam cu el în neștire. Sau tăcerea. Mâncatul la el în brațe. Cred că așa dor îmi era să vină acasă, încât atunci când îl vedeam nu mă mai puteam desprinde de el. Eram imaginea lui în miniatură, tunsă băiețește, gălăgioasă și curajoasă, cu vorbele la mine, „fata lu’ tata”. Deși își dorise toată viața băieți, declara că nu m-ar da pe 100. Aveam un limbaj secret parcă, o conexiune neînțeleasă, dar pentru noi foarte clară. Toți copiii sunt întrebați tâmp: „Pe cine iubești mai mult?”. Cu riscul de-a o supăra pe mama, dădeam la vârste fragede același răspuns, cu voce: „pe tata, da’ să nu-i spuneți la mama”. Răspunsul a devenit unul interior mai apoi, dar a rămas același vreme foarte îndelungată.

Toți îl strigau Dan. Mulți ani am crezut că ăsta-i era prenumele. Numele lui era un derivat al acestuia. Un diminutiv. Era inginer. Agronom? Zootehnist? Eram foarte confuză. Nu știam clar ce face, că era calificat în creșterea animalelor, dar măsura terenurile țăranilor. Naveta fiind prea lungă, stătea într-un sat în timpul săptămânii și venea în week-end acasă. „Trăiți, domn’ inginer!”, reverențios îl mai saluta lumea… alți domni înclinau capul și-și ridicau pălăriile. Mama era asistentă de farmacie, dar și ei i se adresau la fel de respectuos „doamna farmacistă”. Ea frumoasă, el rebel.

Așadar, când tata venea acasă, îi săream de gât, încă de la ușă și nu mă desprindeam de el. Mânca cu mine în poală, îi ciuguleam din farfurie. Când se lua curentul și stăteam toți adunați în jurul mesei, zărindu-ne sub lumina difuză a lămpii cu petrol, tata îmi curăța semințe de floarea-soarelui și mi le aduna în grămăjoare. Mă uitam fascinată la fiecare mișcare de la pungă la gură și apoi la grămada care creștea prea încet. Mă sileam să am răbdare, să aștept să se strângă mai multe. Îmi umpleam gura cu semințe și apoi începeam din nou așteptarea. El nu mânca nimic.

Mă pregăteam alături de el de bărbierit. Avea cremă în tub, ca pasta de dinți. Își punea puțină în palmă și apoi cu pămătuful umezit, făcea o barbă de spumă peste barba lui. Era ca un Moș Crăciun. Și eu voiam barbă de spumă. Și o căpătam. Făcută cu același pămătuf. Ne poziționam la oglindă, cot la cot, și ne bărbieream. Eu primeam o „lamă fără lamă” și luam evident doar spuma. Dar imitam absolut toate strâmbăturile lui când se străduia să parcurgă toate cutele feței. La final ne limpezeam cu zgomot și urma o soluție ce mirosea înțepător, dar plăcut. Mă dădeam și eu, dar nu pricepeam de ce-l ustură pe el așa tare. Că pe mine nu mă durea deloc. Lui îi mai curgea sânge. Mie niciodată. Ciudat…

Și azi tata crede că am părul des și frumos datorită lui. Avea obsesia căderii părului și pentru că-i semănam leit, îi intrase în cap că voi cheli și eu. Mă ducea la frizer, în C.I.L., și un nene mustăcios mă tundea extrem de scurt, băiețește. Plângeam și fața mi se făcea un amalgam de păr care-mi rămânea lipit din cauza lacrimilor. Îmi pipăiam capul și eram extrem de descumpănită de felul în care arătam. Drumul înapoi spre casă nu îl mai parcurgeam ținându-ne de mână, ci mergând îmbufnată și scăldată de lacrimi de crocodil. Protestam că sora mea are voie să-și crească părul și eu nu. La toate văicărelile mele, el răspundea scurt: „Ea nu seamănă cu mine. Lasă, dragu’ tatii, că mi-i mulțumi când vei fi mare.” Evident, nu-i mulțumesc. O aberație. Aveam păr bun de mică. Nu mi l-a îndesat el cu tunsorile rușinoase de băiat. Asta i-a mers până într-un an, când am refuzat să mă las dusă la frizer. Pe sus nu mă putea lua că răcneam și auzea toată strada, de târât de-o halipă nici pe atâta, că mă zbăteam ca o posedată. Așa că a renunțat, suspinând și căinându-se că voi cheli ca el.

Îi plăcea muzica populară și făcea pe dirijorul dând frenetic din mâini și cântând în același timp. Îl imitam. Imitam pe toată lumea. Tineri, bătrâni, actori, cunoscuți, fără discriminare. Tare-mi plăcea să fiu centrul atenției. Sora mea mi-a spus odată că se simțea invizibilă în preajma mea.

Duminicile erau decupate după un șablon. Dimineața mă trezeam învăluită de miresmele ce veneau dinspre bucătărie. Prăjituri, supe, ciorbe cu multe verdețuri, că așa-i plăcea lui. Friptură pe care el o pregătea cel mai bine, încins cu șorț de bucătar. Mirodenii, ierburi din nou, usturoi, vin, toate emanând mirosuri colorate. Clinchet de farfurii și pahare la amiază, râsete, povești, apoi vasele spălate cu zgomot la chiuvetă. Momentul urât de mine toată copilăria era legat de meciul de fotbal, de vacarmul insuportabil pentru mine, făcut de comentatorii care anunțau „cine-i la balon”. Ce stupid mi se părea să-i spui mingii de fotbal „balon”! Nu aveam voie să râdem, să facem gălăgie pentru că se risipea vraja și magia meciului. Era complet absorbit și mie mi se instala o senzație ciudată în stomac pe care o resimt și acum, ori de câte ori aud un comentator sportiv. N-am luat niciodată bătaie de la tata. Amenința cu șlapul în vânt, ne mai croia peste plapumă, dar nu simțeam nimic. Râdeam. Asta se întâmpla seara, când refuzam cu sora mea, să ne domolim. Ne certam, ne băteam, urlam și doar șlapul fluturat ne putea potoli. Copilărie în toată regula. Cu mamă, tată, soră, cu prieteni și mese, jocuri, râsete, glume, viață adevărată. Eram în clasa a IV-a.

Cam pe atunci am început să recunosc respirația îmbibată de aburii alcoolului. Nu-mi plăcea. Îmi crea repulsie instant. Și venea mereu din partea tatei. La vârsta asta nu-i mai stăteam în brațe, nu mai eram centrul universului său. Altceva îi capta atenția. Era mereu irascibil, nervos și căuta motive de harță. Nimic nu-i mai era pe plac. Refuza să mai vină cu noi în excursiile săptămânale la Muzeul Satului ori pe malul Izei, locuri de relaxare pentru mai toată lumea pe atunci. Prefera să rămână acasă, să stea pe balcon și să privească pierdut în zare. Am aflat mai apoi că privea țintit, nu pierdut, către ceva nou, interzis, acel „altceva” care-i captase atenția.

Zilele senine erau încheiate. Senzația mea de gol în stomac, de spaimă erau permanente. Ora 16 era simțită organic. Nu aveam nevoie de ceas. Începeau să mă doară toate. O panică de necontrolat se instala. Tot ce depășea 16.30 era agonie. Știam că vine doar târziu, duhnind a băuturi amestecate și a tutun, scrâșnind din dinți și violent. Agresivitatea i-a crescut în timp, furia, nevoia de a lovi, de a înspăimânta, de a sparge, de a distruge. Trei suflete sufereau la unison, se temeau, plângeau și își frângeau mâinile. Mama și fetele, neputincioase în fața unui monstru. A doua zi după beție era plin de remușcări, promitea că a fost ultima dată, că nu mai face pentru nimic în lume. Era momentul mamei să preia puterea. Sau al meu. Când îi aruncam vorbe grele direct în obrazul pe care-l iubeam, pe care-l bărbierisem toată copilăria. Se căia, îmi cerea iertare. Voiam să-l cred. Îl credeam. Speram. Mă rugam. După o săptămână, cam atât îl ținea până să o ia de la capăt, reîncepea calvarul.

Ceasul interior îmi bătea mereu ora 16. Zi după zi. An după an. Mirosul alcoolului nu mă mai părăsea. Mi se infiltrase în creier, îmi stăruia în toți porii. Vorbele deșănțate, injuriile, jignirile, blestemele, trivialitatea m-au scos forțat din copilărie. „Jocurile au stat” pentru mine. Doar două prietene bune mă vizitau. Ele știau ce trăiesc. Pentru restul lumii, eram un copil ca oricare altul, cu teme, jocuri și năzbâtii. Pentru cei ce aveau ochi să vadă, lumina îmi dispăruse din privire, inocența abandonase sufletul meu pustiit. Somatizam. Durerea îmi locuia ființa. Mi-o cotropea. Eram un copil cu suflet hăituit. De om mare, epuizat. Mă imaginam cuprinzând nemărginirea, atingând ramurile cioturoase, zburând razant pe lângă inflorescențele cireșilor, uitând de lumea reală. Încercam să evadez, să uit că-mi târam picioarele obosite, că-mi plecam capul epuizat de gânduri și țipete. Să uit că nimicnicia umană mă doborâse, mă spulberase, măcinându-mi sufletul. Mă vedeam plutind, visând libertatea, ridicându-mă deasupra tuturor. Privind mereu deasupra.

În lumea reală însă, coșmarul nu se oprea. Nu mai aveam duminici cu un tată iubitor, încins cu șorț, gătind friptură. Acum era îmbibat în alcool și duhnea a tutun. Și arunca friptura în tavan, mânca grobian, cu sosurile și toată zemuiala scurgându-i-se pe față. Tacâmurile nu-i erau de folos. Mânca doar cu mâinile, împroșcând în toate părțile, bătând cu pumnul în masă, amenințând. Într-o seară, când noi eram în toiul unei curățenii generale, cu covorul greu, curat, bătut, rulat, a decis că cel mai nimerit ar fi să-l arunce de pe balcon. Așa a făcut. De două ori am cărat toate covorul în casă, până la etajul doi. A treia oară, rușinată, mama a rugat-o pe vecina de la parter să ni-l țină la ea în casă până a doua zi.

Rușine. M-a acoperit de rușine. O zi infernală a fost cea în care a spart prin casă: telefon, dulap, trântea cu sticla în masă creând semicercuri în lemnul de stejar. Urme vizibile ale invizibilului monstruos petrecut. Atunci am fugit de acasă. Așa cum eram îmbrăcate. Am dormit la Buni. A doua zi, am apărut la școală cu mama de mână, care, înlăcrimată, îi explica tovarășei învățătoare de ce nu am uniformă. Știu că m-a privit blând și m-a împins ușor în clasă în timp ce ele vorbeau pe coridor. Rușine am simțit când toate privirile echipate în uniforma regulamentară s-au ațintit asupra mea. Oare știau cu toții ce pătimisem? Pesemne știau. Cu siguranță ghiciseră. Era totul scris pe fața mea desfigurată de nesomn, de spaimă.

Cum poți dori ca omul pe care l-ai iubit cel mai mult pe lume să moară? Ce resorturi s-au declanșat amarnic încât să simt că pământul nu ne mai poate curpinde pe amândoi? Unde s-a dus iubirea lui? Grija pentru noi? Ce anume poate determina o schimbare atât de cumplită?

Aveam admitere pentru liceu. Nu învățam acasă. Că nu era cu putință. Aveam atacuri de panică. Nu puteam respira. Oniricul coșmaresc era realitatea mea de zi cu zi.

Violența ajunsese la cote maxime. Mama avea obrazul vânăt. Copilul care ședea în brațele tatălui așteptând grămăjoarele de semințe, care se bărbierea în oglindă ca o reflexie a lui, care-l venera și-i sărea de gât de cum intra în casă, copilul acela devenise un adolsecent furibund, căruia i se activase un singur instinct. De protecție a mamei. Rolurile erau inversate, îmi asumasem poziția asta de nevoie. Îmi amintesc că i-am prins hainele în dreptul pieptului, și l-am azvârlit în ușă, care s-a zguduit sub impactul loviturii. N-am să uit niciodată privirea lui injectată, furioasă, șocul că eu, „puiul tatii”, îl atacam cu atâta ură. La scurt timp a părăsit casa, însoțit de jandarmi. Dulapurile i-au rămas goale. Ca sufletul meu. Ceva s-a rupt atunci definitiv în mine. Noaptea aceea, prima în care n-am știut cum să ne purtăm, dacă să îndrăznim să dormim, a fost una în care n-am știut cum să ne primim libertatea. Ne uitam una la alta și ne întrebam: „E real? Am scăpat? Am scăpat de el cu adevărat?”. N-am dormit. Nu ne-am liniștit. Mult timp după aceea. Nici nu eram învățate cu liniștea. Venea după atâția ani de chin, încât nu recunoșteam ce e.

Până la urmă, a avut el grijă să nu cunoaștem liniștea cu adevărat. S-a mutat la noi în bloc, în balconul la care privea dus pe gânduri, găsindu-și noua iubire la doi pași de noi.

Rușinea am îndurat-o mai departe. Mama, furia. Așa s-au scurs anii. Din când în când mă întreba în ce clasă sunt, câți ani am. Mai apoi în ce an sunt la facultate.

Traumele te însoțesc peste tot. Durerea se estompează, viața curge, și ți se pare că ai lăsat totul în urmă, că ți-a trecut, că te-ai vindecat. Psihologii știu mai bine. Că trebuie să ierți. Să vindeci copilul din tine, care n-a avut nicio vină, care-i speriat și rănit și care nu te lasă să evoluezi cu adevărat. Frumoase vorbe. Înțelepte. Complet abstracte pentru mine. Noaptea libertății mele a însemnat și abandonul. Senzație care m-a paralizat toată viața. Dezrădăcinarea, lipsa de apartenență la ceva ce ai iubit și apoi ai urât în egală măsură. Iubirea ca abuz.

Trecând pe stradă am auzit dintr-o casă un strigăt de femeie: „Nu mai da!” și visceral am devenit femeia. Înspăimântată. Transportată în timp, într-o copilărie zbuciumată. A nimănui. Nevăzută și neauzită în vacarmul oamenilor mari. Abandonată.

Oana ȚÎNȚAȘ

Ședeam încordată, jucându-mă nervos cu firul spiralat și lung al telefonului. Îmi făceam inele pe fiecare deget, le descurcam apoi, izbind cu picioarele în canapea. Ce farsă să-i fac? Trebuie neapărat să fie una bună. Eram singură în camera spațioasă, pe cine să întreb? Pe el nu-l păcălește nimeni niciodată. Și apoi râde zeflemitor și asta mă calcă pe nervi. Gata. M-am decis. Că doar nu-i prima oară când îl chem. Scot receptorul din furcă și-l așez alături. În drumul spre „cealaltă casă”, îi anunț încântată pe toți că am o idee fabuloasă. Traversez prima curte, mă strecor printre găini liliputane, curcani beligeranți și cocoși încrezuți, în cea de-a doua, îngrădită, și o iau apoi pe cărarea străjuită de flori până ajung la atelierul lui. Stă aplecat și meșterește ceva, ca de obicei, sudează, cu ochelarii de protecție, cu șorțul lui cu buzunare, într-o gălăgie infernală: „Bi-bi-cu-le!!! Bi-bi-cu-le!!! Te cheamă la telefon!” Se întrerupe din hărmălaia lui artizanală și-mi aruncă o privire neîncrezătoare: „Cine mă caută?”„Nu știu. Un nene. N-a zis numele.” Câteva momente de tensiune… dar vine, vine. Mergem, de fapt, împreună. Nu vorbim nimic pe drum. El intră în casă, așa murdar de pilitură de fier, mirosind a sudor. Apucă receptorul și strigă tare: „Alo!!! Halo!!!” Fața mea radiază în timp ce eliberez nestăpânit strigătul războiului câștigat „Aprilis bolondis!!! te-am păcălit, te-am păcălit!!!” și el râde prefăcându-se că-i e foarte ciudă, bombănind ceva neînțeles. „Ptiu! Cum am uitat că-i 1 Aprilie? No, lasă, tu, lasă… că ți-o plătesc eu… ” și se întoarce vorbind singur „cocoana asta-i a dracului” către atelierul lui unde, ca într-un muzeu, se înșiră pe cuie bătute aliniat, cu distanță fixă între ele, toate uneltele posibile și imposibile. Nu cred să existe ceva care să folosească la reparat, construit, inventat și Bibicu să nu aibă. Toate mașinăriile pământului sunt aici, în atelierul lui. Despre el toată lumea spune că e cel mai mare „meseriaș” din Sighet. Și cred că așa și e.

Nu pot face nicicum legătura între pozele lui de tinerețe și felul în care arată acum. L-am cunoscut gata bătrân. Cu păr puțin și cărunt, cu o figură aspră, cu nasul acvilin care-l făcea fioros uneori, cu vocea dură și categorică și cu mâna stângă „ciungă”. Așa o numea el. Avusese un accident care se soldase cu tendoane secționate. Ca urmare, degetele îi erau strânse într-o permanentă încleștare, ca și cum ar fi avut pumnul pregătit… Era un om puternic chiar și așa, cu o mână aparte. Învățase s-o folosească strânsă. Când apărea el în casă nu se mai vocifera, se lăsa o liniște care mie nu-mi plăcea deloc. Am asociat-o mereu cu teama. Bunicul era cel mai mare dintre frați (erau 13 în total), un fel de șef de clan, toți îl respectau sau se temeau de el.

Nu știu din ce motiv s-a decis să mă aleagă pe mine să-i fiu favorită între droaia de nepoți. Se pare că i-am căzut dragă încă din primele zile de viață, când, după părerea unora din familie nu arătam „a cine știe ce”. Însă el m-a văzut frumoasă și cumva s-a decis atunci, pe loc, că sunt nepoata preferată. Asta mi-a adus niscaiva avantaje în familia numeroasă, în care era simplu să fii trecut cu vederea. Vorbea ungurește și rusește, o rupea și-n țigănește și germană, ba mai știa și câteva vorbe jidovești. Avea și multe nume. Câte unul pentru fiecare mască. „What’s in a name?” întrebare shakespeare-iană cu patru răspunsuri: Dan, Ștefan, Pișta și cel care avea să fie strigat cel mai des, „Bibicu”. Eu i-l pusesem pe cel din urmă. Îmi plăcea mult un actor, Birlic îl chema și-l văzusem în „D-ale carnavalului”. Tabieturile îi erau numeroase și nimeni nu îndrăznea să-i iasă din vorbă. Lucrurile trebuia orânduite după placul lui, dându-mi senzația că numai el conta.

Peste zi, ne adunam cu toții în odaia lui Buni, care servea drept bucătărie, sufragerie și dormitor. La amiază și seara mâncam împreună. Eram obișnuită cu vocile celor două ființe solare: Mama-Bună și Buni, sporovăiau câte în lună și-n stele în timp ce eu desfășuram scenarii de viață cu păpușile mele. Când tăceau brusc, știam fără să ridic privirea că a intrat el în casă. Săreau să-i așeze masa: farfuria cu supă ce trebuia să fie fierbinte, tacâmurile, pâinea, cana emailată, a lui, cu apă rece din fântână. Nu se mișca niciodată. Dacă ceva se termina, bătea cu mâna ciungă în masă și, instinctiv, ele știau ce să aducă. Eu aveam „privilegiul” de a sta lângă el. Și, ritualic, își făcea timp să mă chinuie prefăcându-se că-mi fură din mâncare. Uneori, când nemulțumirea mea vociferată nu-l satisfăcea, trăgea aer cu un sunet care-mi bântuie și azi amintirile și-mi „scuipa” în farfurie. Atunci știa sigur că-mi declanșează plânsul. Refuzam să mă ating de mâncare, ceream să mi se dea alta, și apoi înghițeam cu lacrimi care mi se prelingeau pe buze. Îi uram pe toți cei prezenți la masă pentru că nu erau în stare să-l înfrunte. M-au lăsat să suport jocurile lui sadice ani de-a rândul. Atât de tare se temeau de el, încât nu îndrăzneau să zică nimic. Nici măcar tata. Erau toți dominați de un om cu nas acvilin și mâna ciungă. Nu aveam voie să-mi schimb locul de la masă. Trebuia să stau lângă el. Duminicile erau însoțite de mirosul de supă de carne cu tăiței, preferata lui, în care-și punea piper din belșug. Sosul alb cu hrean era nelipsit. Prăjiturile, de asemenea. Nu fuma. Nu-i plăcea să bea. Nu l-am văzut niciodată abandonându-se vreunui exces de felul ăsta. Tot ce făcea el era cu mintea limpede.

Era Jack-of-all-Trades Bibicu meu. Atât de priceput se dovedea la toate, încât avea programări la tăiat de porci. Când venea rândul celui din curtea noastră, aveam coșmaruri cu ceva timp înainte. În ziua cu pricina, mă trezeam în urletele nefirești ale animalului sacrificat. Plângeam în pernă de mila lui, și apoi ieșeam în prag strigându-i de acolo: „Ești un criminal!” El râdea, fluturându-și cuțitele în aer… Mă fascina întreg ritualul, de la pârjolit la spălat, tranșat. În aerul rece al dimineții se ridicau aburi din nefericitul animal. Sentimentele mele erau amestecate. Îl urmăream pe Hannibal Lecter, cu șorțul lui de mușama, cu setul de cuțite, expuse cu mândrie. Comanda să i se aducă ingrediente, oale… un haos organizat care se sfârșea seara, la cină. Atunci când amintirea „sacrificiului” mi se mai domolea, Bibicu nu uita să mă întrebe: „Mănânci porc perit?” făcându-mă să mă simt vinovată că pofta mi-a surclasat mila. Era bună mâncarea amestecată cu lacrimi sărate. Râdea victorios.

Detestam și tăiatul găinilor. Tot în sarcina lui cădea și asta. Dar o făcea într-un fel aparte, numai al lui. Lua câte o biată înaripată, îi tăia gâtul, dar nu i-l desprindea de corp, ci îl lăsa așa, să atârne și dădea drumul păsării în grădină. Urma un spectacol halucinant și monstruos. Găina alerga bezmetică în toate părțile, sângele țâșnea pe pământ, gâlgâind, cu sunet. El râdea cu o plăcere nefirească, țipa, întărâta, aplauda. Nu știu ce era mai odios: zbaterea chinuitoare a găinii sau plăcerea sadică a capului familiei? Imaginea asta m-a urmărit fără să facă sens vreodată.

Într-o zi, a venit acasă cu un alt fel de zâmbet pe chip. Învățasem să le disting. Acum era de bine. M-a chemat să-mi arate ce dar mi-a adus. Și a scos din buzunarul larg al hainei o mogâldeață pufoasă, pe care mi-a pus-o în palme. „E al tău. Îți place?” L-am iubit pe Azor din clipa aceea. Cățelul meu drag, un ciobănesc carpatin ce avea să fie o prezență stabilă și credincioasă vreme de 14 ani. Prietenul meu.

Bibicu era un om foarte zgârcit. Avea o obsesie a banilor, nu mi-a dat niciodată vreun leu. Strângea într-o sticlă de lapte, din aceea ceaușistă, ca într-o pușculiță, monede de 5 lei. Îi plăcea să-și vadă banii, să le audă zornăitul. Ca să șterpelim preț de-o înghețată, puneam la cale cu Dia, sora mea, adevărate strategii. Mama-Bună era părtașă la „furtișagul” nostru, ea ne-ar fi dat toată sticla. Mereu eram eu cea însărcinată cu atragerea lui Hagi-Tudose afară din casă. Nici nu mai știu ce urgențe aveam, ce minciuni spuneam ca să-l îndepărtez suficient încât să nu audă sunetul banilor. Când Dia ieșea din casă, știam că misiunea e îndeplinită și o zbugheam spre înghețată, lăsând „situația de urgență” complet nerezolvată.

Nu-mi dădea bani, însă aveam vată pe băț gratis la țiganul care o vindea. Bibicu îi reparase (fără să-i ceară bani) mașinăria din care scotea norii pufoși și dulci. Nenea, recunoscător, ne promisese că vom putea mânca pe săturate. Așa că mergeam de mai multe ori pe zi, ca să le pot da și prietenelor mele…

Cea mai mare dovadă de generozitate din partea bunicului a venit în urma unei excursii în Germania, unde se dusese special să-și cumpere o drujbă. Mi-a adus la întoarcere o pereche de cizme de piele, cu franjuri, și un ghiozdan care avea să devină emblematic în școala mea. Toată lumea îmi știa ghiozdanul portocaliu cu ochi de pisică.

Da. Mă iubea Bibicu. Cum mă puteam îndoi de asta? Îmi amintesc cu precizie cum am intrat în casă pe o vreme caniculară, după ce mă zbenguisem toată ziua pe afară, însetată și fericită. Am luat cana emailată, am umplut-o cu apa rece din fântână, adunată într-o găleată de fier ce stătea pe un dulăpior, aproape de sobă. Am început să beau cu poftă, continuându-mi mersul. Am pus cana goală pe masă, eliberând un sunet de satisfacție, așa cum fac copiii care și-au împlinit o poftă. M-am întors, cu intenția de a-mi continua joaca afară. Îmi amintesc privirea îngrozită a bunicii, senzația că ceva îmi atinge urechea și sunetul spart al cănii izbite de perete, care ricoșase apoi, rostogolindu-se pe podea. Totul s-a petrecut atât de repede încât nu mi-am dat seama de fapta mea impardonabilă. Îndrăznisem să-i pun în față cana goală. Lui, capului familiei, nu i se mai întâmplase așa ceva. Era un afront, o lipsă clară de respect. Tot ce știu e vocea lui Mama-Bună „fugi!” Asta am și făcut. Plângând. Și întrebându-mă ce fel de iubire e asta.
Îmi făcuse un leagăn, o scândură balansată de niște lanțuri de fier care scoteau un zgomot sacadat. Mă dădeam cu avânt, aproape zburam. Mereu meșterea ceva minunat. Avea o roată de fier, pe care o învârteai până ieșea la iveală apa. Era de fapt o pompă ingenioasă care mă încânta deoarece mă prefăceam că navighez pe mări îndepărtate, că sunt la cârma unei corăbii.

Poarta de fier o făcuse cu o ramă ce se termina cu niște țepi mari, destinați intrușilor. Și soneria tot de el a fost imaginată. Era un clopoțel activat de un sistem de pârghii, sârme de el știute, conectate, legate. Tot ce ieșea din mâinile lui era aur curat. Un inventator, ce mai!

Jucându-mă ca de obicei, prin curte, am auzit într-o zi țipete. Bibicu îl prinsese pe vărul meu, Mircea, fumând. Din mâinile lui n-a mai ieșit aur atunci, ci sânge, care-i șiroia adolsecentului furibund pe față. Așa se rezolvau lucrurile atunci. Cu bătaie. Nici asta nu-mi era străină, căci o încasam des. Nu stăteam locului și nici gura nu-mi tăcea. Mi-am imaginat odată că vreau propria mea grădină de zarzavaturi. Dar cele ale bunicii mele nu erau bune. Așa că am decis că soția securistului din blocul învecinat casei noastre avea tocmai ce-mi era necesar. Am prădat straturile tovarășei cu pricina și am plantat totul într-un loc bătătorit, făcând mici găuri în pământul împietrit. Eram foarte mândră de rezultat și nu înțelegeam de ce mă pusese mama să stau în genunchi, pe mălai, ca urmare a trudei mele de peste zi. Nu pricepeau securiștii chiar nimic din muncile mele agricole? Veniseră cu plângeri, că le-aș fi distrus grădina. Contemplându-mi destinul nefericit, cu gust sărat în gură, am auzit o voce tunând: „Unde-i cocoana?” și pași grei și precipitați, o mână care m-a ridicat din locul unde-mi ispășeam pedeapsa. Era Bibicu. Și mă salvase din cel mai crunt moment. Așadar, mă iubea.

Tot iubire îi arătase și bunicii mele. Chinurile vieții ei le-am aflat abia după ce a murit. Fețele lui Jack-of-all-Trades erau nenumărate. Măști. Altul mereu. În zilele noastre, s-ar numi „fuckboy”. Pe vremea copilăriei i se zicea altfel: „taur comunal”. Eu una nu înțelegeam ce naiba o fi însemnând asta. Nici n-am întrebat. Era ceva de rău pentru că vedeam cu ochiul liber că era un om crud, de o răutate ieșită din comun. Nu știam eu cuvântul prin care să denumesc ce-i lipsea lui. Astăzi i-aș zice empatie. Umanitate. A băgat-o pe Mama-Bună în mormânt. La propriu. După moartea ei, la 70 plus de ani, Bibicu „a văzut lumina”, s-a suit în „Turnul de Veghere” și s-a însurat din nou. Așa a și murit. Între frați. Îngropat cu circ și jelanie cum numai ăștia iluminați știu să o facă. Tânjea după Crăciun și Paște, mai dădea fuga la noi, „la bloc”, ca să se bucure de ceva în care el nu mai credea. Era un TOT cu noua soață care-i explica cum e orânduită lumea. Nu și-a împărțit averea pentru că-și dorea ca odraslele lui să-și scoată ochii după ce el nu va mai fi. Asta i-a fost dorința de final. Îl și văd, râzând, cum n-am mai văzut pe nimeni, satisfăcut de „moștenirea” lăsată.

Cred că astfel am deslușit iubirea. Din secvențe contrastante care mă bulversau, făcându-mă o viață să fug și să mă întorc la familiarul dureros, la arhetipul de care mă leagă fire nevăzute.

autor, Oana ȚÎNȚAȘ

Pământul ars și însetat cerșea îndurare. Norii negri se adunau, amenințând a furtună. Urmăream fascinată repeziciunea cu care se umpleau gălețile puse sub ciotornă, curgerea amețitoare care forma bulbuci. Sunetul strident, la început, al ploii care lovea violent gălețile de tablă, se schimba apoi într-un vuiet mai potolit, până când apa șiroia bolborosind nedeslușit, dând pe dinafară, unindu-se cu pârâiașele formate în curte. „Sunt pline!” țipam, avertizându-mi bunicile. Și Mama-Bună ieșea, cu altele noi care suportau aceeași lovire cadențată. Nu mă dezlipeam de ușa cu gemulețe până când nu anunțam că ploaia le îndestulase din nou. „Ajunge!”, se arăta Mama-Bună satisfăcută de cantitatea adunată. Eram fericită. Știam ce urmează. Spălatul părului.

Stăteam nerăbdătoare până când darul ceresc clocotea pe „șpor”. Într-un lighean imens, de fier, Mama-Bună își potrivea apa. (Numele ăsta i l-am ales conștient, când deja realizasem că bunătatea era ceea ce o definea.) Hipnotizată, stând cuminte, nemișcată, îi urmăream toate gesturile, o sorbeam din priviri. Năframa îi cădea dezvelind o cunună de păr împletit și învârtit de trei ori în jurul capului. Cu gesturi tacticoase, își elibera povara, descurca ațele și agrafele care o fixau și dezvăluia un păr splendid, care așa, împletit, îi trecea de genunchi. Uitând să mai respir, îi desfăceam, când mă lăsa, cozile nesfârșite din care se revărsa o cascadă ondulată, de-o frumusețe cum nu mi-a mai fost dat să văd. Ligheanul se umplea. Urma o frământare înspumată și asistam vrăjită la spălatul buclelor, cu mare dificultate, pe bucăți, așa cum ai spăla rufele. Avea nevoie de ajutor să se limpezească în trei ape. Ultima era ploaie amestecată cu oțet. Mirosul umplea odaia, îmi înțepa nasul și ochii. Nu protestam.

Bucuria mea nu lua sfârșit aici, căci ea se așeza cu brațele deja obosite de truda delicioasă, pe un scăunel, aproape de sobă. Urma pieptănatul. Pentru ea o corvoadă, pentru mine o plăcere. Răbdătoare, își împărțea părul în șuvițe și desfăcea larg brațele, cât putea de tare, ca să treacă piaptănul pe o lungime cât mai mare. Dar anvergura ei nu era suficientă cât să cuprindă totul dintr-o singură mișcare. Îi lua mult până să-și poată împlini ritualul. Îl împletea apoi, încă ud, în cozi trainice.

Mă învelesc și azi în părul ei care mă poartă într-o altă lume. Atunci mă prefăceam că e o prelungire a podoabei mele capilare, spartane, căci eram mereu tunsă scurt, după ideile tatei. Era răgazul meu, în care puteam fi alta, frumoasă, ca ea. Eram reflexia ei, sau ea a mea. Totuna. Acolo era un univers întreg. Îi mângâiam minunăția de păr cu mâinile, cu ochii, cu sufletul.

Trăiam în casă cu o icoană, cu o martiră coborâtă din tablourile cu sfinți. Emana o liniște și o pace care îmblânzea cele mai împietrite suflete. Era inima casei. Năluca copilăriei, legată intrinsec de ființa mea. Subțire, îmbrăcată simplu, în rochițe cu flori mici, încinsă cu un cordon în talie, cu ochi pătrunzători și vii, în care se răsfrângea o lume.

Mama-Bună lucra undeva (aveam să știu mai târziu că era la fabrică), într-un loc special, în care se ducea cu un scop precis: să ne aducă mie și surorii mele bunătăți. O asaltam la venirea acasă, prădându-i buzunarele:„Ce ne-ai adus?” Și găseam comori colorate, învelite în stanioluri foșnitoare. Era bine la serviciu dacă aducea dulciuri mereu. După moartea ei, am aflat din poveștile mamei că biata bunica avea grijă să-și pună mereu ceva în buzunar, pe furiș, înainte să pornească spre „fabrica de bomboane”, la care, cu siguranță lucra, ca să aibă ce să ne dea la întoarcere. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată buzunarele goale.

Ființa asta plăpândă, slăbuță și delicată, de-o simplitate curată și bună n-a avut în toată existența mea ton ridicat în voce. Nu m-a mustrat niciodată, nu m-a pedepsit, ci m-a înconjurat cu o dragoste fără sfârșit. În privirea ei erau adunate dureri nebănuite, chinuri fără margini, cum am aflat tot mai târziu…
Cosea harnică, la mașina ei, fel de fel de sarafane, cămăși și alte minunății. Din resturile de material îmi născocea rochițe pentru păpuși, hăinuțe colorate și vesele. Dansam în jurul ei, o mai cuprindeam și-i sărutam obrazul, apoi îmi înșiram păpușile goale, care ședeau ca niște victime, cerșind acoperământ pentru fiecare. „Îți fac la toate”, îmi zicea zâmbind și țăcănitul acului de cusut era muzica noastră interioară. Înlocuia cu mare repeziciune ațele și-mi cerea ajutorul când trebuia, cu ochii mei ageri și tineri să-i schimb firele. Eram fericită că am contribuit cu ceva, că puteam să anunț seara, la cină, că am ajutat-o pe Mama-Bună.

Familia mea era numeroasă: nouă suflete răsfirate în două case legate de aceeași grădină. Casa lui Buni era inima. Acola mâncam, acolo stăteam ziua, toți claie peste grămadă. Nu era niciodată liniște. Mai tot timpul cineva povestea ceva ba despre grădină, ba despre animale, cei mari cu serviciul, iar noi, copiii, cu joaca și hârjonelile. Nu cred să fi existat o seară în care, în casa noastră să nu intre cineva: rude, prieteni, vecini… o zarvă mare, râsete, sunete de farfurii și pahare, scârțâitul lămpii cu petrol șterse cu un ziar sau radioul ascultat în surdină, pe Europa Liberă, chiar înainte să se ia curentul.

Dacă „fuck boy” (bunicul) domina încăperea inspirând teamă, Mama-Bună o inunda cu lumină. Mă lua pe genunchi, ținându-mă într-o îmbrățișare duioasă și caldă și-mi citea. Prima „carte” de care-mi aduc aminte ea mi-a citit-o. Era o poveste drăguță, în versuri, avându-l ca protagonist pe Moș-Bărbuță. Peste ani, avea să-mi placă la prima citire proza rimată a lui Sorescu, ca o amintire a ce-am trăit cândva. De atâtea ori i-am sorbit cuvintele, atentă la poveste încât, evident, am învățat-o. Mă prefăceam că știu să citesc, deși încă nu cunoșteam literele, urmărind cu un deget mic, furnicile negre ce se înșirau pe foile colorate ale căror imagini îmi stăruie în detaliu și azi în amintire. Câteodată, obosită, îngerul meu bun îndrăznea să mai sară câte o pagină, dar era pe loc corectată de un lector avizat: „Nu știi să citești!” Și ea, zâmbind cu atâta îngăduință recunoștea: „Ai dreptate, am greșit. Tu citești deja mult mai bine ca mine.” Mă lăfăiam plină de mine în brațele ei ocrotitoare simțind că am câștigat un trofeu, în timp ce ea își relua calmă lectura. Gustul mâncărurilor ei, mirosurile care o însoțeau mereu, sunt păstrate în ungherele ascunse ale ființei mele. Sunetele vaselor, ale oalelor mereu bolborosind pe sobă, făina împrăștiată pe masă, foile de tăiței întinse cu precizie milimetrică, cozonacii, prăjiturile, pâinea, lipia prăjită pe sobă (o delicatesă care îmi stăruie în mod deosebit în minte), „piciocii în bloadăr”, „pupăza” făcută din aluatul de pască, toate se rostogolesc din mâinile ei. Niciodată egalate de o alta.

Copilăria mea a stat sub semnul ei solar și binefăcător. Ea era cea care ținea casa unită. Familia împreună. Durerile ei neștiute însă o pândeau. Frământările ei interioare pe care nu le-am bănuit niciodată i-au măcinat sănătatea. Bolile sufletului i-au locuit trupul ani de-a rândul. Și s-au făcut văzute într-un mod nemilos. Lumea și-a schimbat cursul când într-o zi, ea nu s-a mai ridicat din pat. Trupul ei puțin se împuțina văzând cu ochii. Refuza mâncarea. Dar nu mă putea refuza pe mine. Eram zilnic solul ce ducea cu responsabilitate dorințele ei culinare la „cealaltă casă”, unde toată familia aștepta cu sufletul la gură să afle ce și-ar dori să mănânce. „Vrea cartofi pai.” Și lucrurile se puneau în mișcare cu o viteză amețitoare și până să mă pot dezmetici aveam în mână farfuria pe care-o duceam triumfătoare la patul ei. Mânca, înghițând cu mare greutate, doi sau trei cartofi. „M-am săturat. Nu mai pot”, zicea blândă. Mâncatul acela era pentru ea un chin, pe care l-a acceptat bucuroasă de dragul meu. Asta era ea. Bunătatea întruchipată. O sfântă.

Am intrat ca o vijelie în camera în care ea zăcea, deja plutind între viață și moarte. Am regăsit o făptură necunoscută cu oasele ieșindu-i prin piele, cu gura strânsă și buze dispărute ca într-un hău fără fund. Avusese proteză, dar i-o scoseseră, pentru că totul o durea. Și așa, schimonosită de agonia morții care-o pândea, nu mai era ea, făptura divină care-mi inunda viața, care umplea odaia copilăriei mele cu mireasma ploii curate amestecate cu oțet. Inima casei noastre, icoana coborâtă din tabloul cu sfinți, agoniza acuma, nerecunoscându-i pe cei al căror ghid spiritual era. Sufletul meu inocent, sfărâmat de vedenia asta, a eliberat un strigăt dureros pe care-l resimt și peste ani: „Mama-Bună nu mă recunoaște!!!” Durerea mea nemăsurată, țipată ascuțit, tăind aerul mortuar, a readus-o pentru o clipă în lumea celor vii. O lacrimă i s-a scurs pe obraz. Și am înțeles. Că ea mă știe. Că o să mă recunoască mereu. Și dincolo de moarte. Dincolo de toate viețile și toate morțile.

Puțin după aceea, cel mai bun om de pe pământ și-a dat ultima suflare. Aflarea veștii m-a găsit în uniforma mea cu șorțuleț, cu cordeluța albă în păr. Eram în clasa a patra. A fost prima dată când am simțit gheara nemiloasă ce îmi strivea inima, durerea ce-mi inunda tot corpul, mintea ce nu mai putea curpinde realitatea. Am fost anunțată cu voci șoptite: „A murit Mama-Bună.” Am alergat afară, în grădină, în neștire, fără să mai văd pe unde calc. Lacrimile curgeau fără oprire spălându-mi fața, gâtul și uniforma mică. Am răcnit ca o fiară, mi-am urlat durerea atât de tare, acolo, în grădina ei, prăbușită pe vița-de-vie, care făcea niște întortocheri ce semănau cu un scaun. Acolo m-a găsit Mircea, vărul meu, trimis de cei din casă, speriați de durerea mea strigată… cu pumnii încleștați pe șorțul de școlăriță, în care-am concentrat durerea mea întreagă.

Urletul acela trăiește și azi în mine. E pierderea mea dintâi. Năluca ei mă urmărește și acum, e conștiința mea, idealul meu de om, pe care nu am cum să-l ating vreodată. Icoana bunătății, a altruismului, a curățeniei sufletești, a evlaviei, a compasiunii, a cinstei și-a onoarei, a adevărului care-i răzbătea din privirea adâncă. E în mine mereu, purtată pios și cu grijă, în gânduri. Busola mea morală. Nimic nu a mai fost la fel când inima casei a încetat să bată, însă imaginea ei s-a impregnat definitiv în semantica sufletului meu.

Oana ȚÎNȚAȘ

Roata fântânii scârțâie, lanțurile se zbat sub greutatea găleții pline, în care s-a prins, de data asta, somnul cu mustățile lui lungi. E sărbătoare când monstrul din fântână urcă la suprafață. Și Bunica ne striga mereu, să-l vedem, „că cine știe cât a mai trăi”.

Bunica e de fapt străbunica. Eu le-am desemnat tuturor nume și așa au rămas pe veci: Buni (străbunica), Mama-Bună (bunica cea adevărată), Mama-Ica, Mama-Mia și mami. Astea sunt toate. Am trăit cu impresia că Buni e nemesis-ul meu. Asta până când cea adevărată a murit. Îi călcam iarba în grădină, parcă într-adins, ca s-o supăr. Ce mare lucru? O iarbă. Nu de aia s-a inventat iarba, s-o calce copiii? Îi prădam straturile. Păi, ce? Trebuia să pășesc în linie dreaptă? La câți morcovi, gulii, cepe și câte alea avea, ce însemnau câțiva pași de-ai mei ce stâlceau de-a valma recolta ei? O nimica toată, gândeam. Îmi făcea o plăcere nebună s-o sperii pe bunica atunci când, aplecată deasupra vănii, spăla hainele de mână. Mă strecuram tiptil în spatele ei, cuprinzând-o cu amândouă mâinile „Bau!!!”. Și Buni, verde la față, mă admonesta blând: „Onucă, într-o zi oi muri de spaimă!”

Îmi cerea să-i dau pana de uns cozonacii din „fioc”, eu căscam ochii mari, prefăcându-mă că nu înțeleg cuvântul. Trebuia să-i aduc ceva din „credenț” și eu dădeam asaltul bombănind, smulgând ușița curbată, cu sticla tăiată în fâșii subțiri, care se zguduia îngrozitor, gata să se facă țăndări.

Am chinuit-o. Știam exact de ce. Pentru că n-o iubeam. Că era rea. O iubeam pe Mama-Bună și Buni mereu mă certa că o sufocam pe bunica adevărată cu fel de fel de cerințe nebunești tocmai când ea era mai obosită. Ceream cartofi pai când ea se întorcea frântă din grădină, sau să-mi coasă haine la păpuși când ea nu mai vedea bine de atâta lucru. N-am înțeles nimic. Până în clipa când Mama-Bună a murit. Când am realizat că ea era un copil. Al lui Buni. Că-și proteja puiul chinuit de-un „fuck boy”.

Abia atunci am priceput că eu nu concepeam lumea fără nemesis-ul meu. O făptură mică, cu un chip încrețit, cu părul alb, cu mâinile strâmbate de muncă, aspre. Purta mereu sumna, pe care-o legăna când pășea, și o pânzătură albă cu flori albastre, „de tătă zâua”. Capul gol i-l vedeam numai seara, la rugăciune, când își desfăcea cununa. Codițele erau subțiri acuma și și le prelungea cu ațe. Seara își punea o cămașă de noapte lungă și îngenunchea, ca o sfântă, la marginea patului în care dormeam împreună.

Momentul ăla impunea tăcere chiar unor nemernici de prunci cum eram noi, care țipam, ne înghionteam și ne băteam ca orbii. Se lăsa tăcerea când ea spunea rugăciunile cu voce tare și făcea cruce cu mâna pe podea. Mătănii. Am aflat mai târziu. Evlavie, sfințenie, bunătate. Asta mi-a rămas în suflet.

Mă suiam cu ea în pat, strecurându-mă sub „duna” imposibilă, pe care-o împroșcam sălbatic după câteva minute. Urma ritualul de zmiorcăieli, eu protestam vehement că mă sufoc, că așa nu se mai poate. Că aveam s-o abandonez, să doarmă singură cu duna ei dacă nu-mi face pe plac și n-o schimbă. Uneori îmi duceam amenințările la împlinire. Părăseam lava fierbinte și fugeam în încăperea alăturată, în patul mult mai răcoros al mătușii. Dar, după cinci minute, mă întorceam spășită, cu lacrimi în ochi, la duna cea odioasă și la Buni, fără de care nu puteam adormi. Și ea mă liniștea, mă mângâia pe față, îmi ștergea lacrimile și-mi zicea: ” Onucă, nu mai si hunsută!”

Alteori, în scurtele pauze, după-amiaza, când căldura o alunga din grădină, venea în casă, se așeza pe o ladă de lemn, vopsită în verde, cu un capac solid. Acolo, cu picioarele suspendate, bătând un tact interior, ședea pierdută în gânduri, tăind metodic felii de măr. Așa, cu cuțitul într-o mână și cu mărul în cealaltă, suspina din adâncul sufletului ei, ca ecoul ce mi se întorcea când șopteam în fântână…„Ioi, Ilenuca me, Ilenuca me… cum te-ai dus și eu trăiesc…” Și lacrimile îi șiroiau pe obraz. Nu plângea în hohote niciodată, ci cuminte, cu privirea pierdută undeva, departe, unde Ilenuca ei, singurul copil, îi era vie, în brațe. Era rândul meu să-i șterg obrazul brăzdat, să o îmbrățișez, să o strâng tare și s-o readuc în odaia noastră.

Nu se plângea niciodată. Nu se văita. Când o pălea durerea de cap, venea în casă, cu o frunză uriașă de nu-știu-ce. Și-o plasa strategic pe frunte, sub pânzătura mea dragă, zicea că stă „om ptic, să se hodinea, până i-a îngădui durerea”. Nu deranja „duna-lava”, ci se punea la picioarele patului, într-o rână. Refuza orice medicament, pe motiv că n-o doare „așe jâb”. Și că nu poate „durni zâua în amiaza mare”. Dar, invariabil, adormea. Cu pisica lângă ea. Știam ritualul. Se trezea apoi buimacă, vinovată că doarme. „Ce rușine! Da’ cât am durnit???”. Cinci minute, mințeam.

Cu fustele în vânt, învăluită de treabă, cu pâini de copt în cuptorul plin de jar, cu beciul bogat mereu, cu o cămară burdușită cu de toate, cu o grădină impecabilă, cu straturi drepte și clare, cu porcii și „marhăle” hrănite, cu mâțele împleticindu-se printre picioarele ei mici, cu puii care-o recunoșteau drept comandantul suprem, cu oale, găleți pline cu leșie, cu poțiuni magice și puturoase din care ieșea săpunul de casă, cu miros de pământ și frunze, cu pânzătura ei albă, de „toate zilele”, o iubeam nebunește pe Buni.

Tăia frunze și tot felul de buraci pentru porci. Stătea pe un scaun mic, fixând cu picioarele o găleată mare. Mânuia foarte abilă un cuțit cam ruginit, cu lama lungă. Mă întreba de fiecare dată același lucru, întrerupându-mă din jocul meu frenetic cu păpușile, în care mă prefăceam că sunt învățătoare. „Onucă, auzi… tu mi-i cânta când oi muri?” „Ce să fac? Să-ți cânt? Da’ ce să-ți cânt?”, replicam eu, prefăcându-mă că n-am idee despre ce vorbește. „Nu, să MĂ cânți, când oi muri…” Urma un întreg război al replicilor care se curma cu învinuirile mele că vrea să moară și să mă lase singură. Numai așa se potolea. Eu zâmbeam. Știam.

Duminica era rezervată „besericii”. Mă șantaja să merg cu ea, motivând că i se va face rău și nu va avea cine s-o țină. Mergeam bombănind toți sfinții și toți popii care vorbeau pe nas ceva ce, oricum, nu înțelegeam. Atunci își schimba hainele cu cele de sărbătoare. Avea pânzătura neagră, cojoc ce-mi părea mereu nou, o sumnă de catifea, care se unduia și mai frumos decât cea de toate zilele. Ședeam în picioare cât era slujba de lungă, între babe clevetitoare și urâte și care miroseau altfel. Nu a pământ și frunze, ca Buni. Ci a bătrânețe. Mă mai puneam și-n genunchi, dându-mi ochii peste cap a nemulțumire. Pe drum spre casă veneam ținându-ne de braț. Inevitabil, câte-un lemn, pe marginea drumului, căzut din căruțele obișnuite pe vremea aceea, era reperat de ochii ageri. Se apleca cu pioșenie și-l punea sub braț. Eu aruncam o ploaie de reproșuri, că ne facem de râs. „Ce? Culegem ca săracii lemne de pe drum?” Ea, senină și netulburată de răcnetele mele zicea: „Ioi, da’ uite ce lemn bun de foc. Păcat de el. Cum să-l las în drum?”

Într-un an, am avut atât de multe mere de vară, încât Buni s-a hotărât să le vândă. A încărcat merele verzi și gustoase într-un căruț și, evident că mi-a cerut s-o însoțesc și s-o ajut. Fără să mă dezmint, m-am dus vociferând și acoperită de valul rușinii, „că ce, suntem săraci de vindem mere?!” Lumea venea și cumpăra în neștire. Buni le dădea aproape pe degeaba, că o durea sufletul să putrezească în spatele grădinii.

Mă petrecea mereu la poartă duminica, când deja eram mare, într-a șasea, și stăteam la bloc. Era gata cu binele, trebuia să plec acasă, că „api mâni începe școala”. Acolo, în poartă, îmi zicea iar, invariabil, replica de rămas bun: „Onucă, să sii cuminte și să nu te lași la băieți!” „Ce??? Ce-i aia??? Cum adică??? Ce înseamnă???” , o necăjeam eu, la fel, invariabil. Oh, cu cât drag respectam ritualul! „Ei, las’, că știi tu, să nu faci oarece purcării!” „Bine, Buni! Te pup!”, și fugeam pe stradă ca o bezmetică, întorcând mereu capul și agitându-mi cu putere mâinile.

Văd cu ochii minții și azi baticul ei sfânt, de toate zilele, alb cu flori albastre, sumna legănată în pasul ei vioi, mâinile strâmbe și aspre de muncă, fața brăzdată, ochii buni și blânzi, ritualurile noastre toate… De câte ori zăresc câte un lemn căzut dintr-o căruță, mă podidesc lacrimile, o țin pe Buni de braț, o strâng apoi năvalnic cu mâinile-amândouă și-i aud glasul bun „Onucă…”

Oana ȚÎNȚAȘ