Poveste de iarnă
(întâmplări din 1960)

Despre modul în care se sărbătorea la ţară Crăciunul am aflat de la elevii mai mari. L-am întrebat pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi?”. Tata mi-a răspuns că în clădirea şcolii, unde locuiam noi, nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate, care se prindeau cu cleme de crenguţele de brad şi pe care le aprindeam seara, şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.
De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul, de ziua lui onomastică. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.
De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”
Acolo, la ţară, am văzut colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.
Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Și mă tem c-oi îngheța!”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.
După ce au plecat musafirii din sat, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”
„Eu, voinici mărunţi,
M-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Mult i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânt de câteva multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la difuzor.
Se făcuse târziu. Nu mai plecam în acea seară la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş.
Între timp, uncheşul Ştefan, fratele cel mai mic al tatălui meu, ne-a povestit că, pentru a se deosebi între ele, familiile din Săcel cu numele Grad aveau câte o poreclă. Familia noastră era „a lui Toderaş”. Numele venea de la bunicul lui, tatăl bunicului nostru. Acest Toderaş era unul dintre cei mai importanţi locuitori ai comunei. Avea pământ, animale şi ştia să citească şi să calculeze. Nu purta opinci. Purta cizme din piele, cumpărate de la oraş. Doar el şi primarul aveau cizme. Şi ce mândru trebuia să fi fost străbunicul când trecea prin sat! Şi cât era de admirat!
Uncheşul Ştefan ne-a mai spus că au estimat vechimea casei, luând în considerare modul în care a fost construită, zugrăvită, ţinând seamă de povestirile bătrânilor familiei.
– Mioara, casa asta a fost construită în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Tu ai învăţat istorie. Ştii în ce an a avut loc răscoala?
– Cred că pe la 1780… Nu mai ştiu exact. Nici voi nu ştiţi exact când s-a construit casa.
– Măi Ştefane, nu mai obosi fata!
– Nu mă oboseşte! E interesant.
Am mai povestit puţin. Despre familia bunicii am aflat că se numea tot Grad, dar erau „ai Cârsnicului”.
Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor. Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru ocazii. Pe două laturi ale camerei de zi sunt bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. Este zidită din cărămidă, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul pentru pâine. E atât de mare că, deasupra lui, se poate dormi. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt, numit pătuţ. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.
În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.
Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Când smântâna s-a topit, bunica a pus ouăle bătute în smântâna care sfârâia.
În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd, dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.
Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă şi cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.
Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…
La amiază, uncheşul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam că i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care le fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.
În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota, adică mergea mai încet. De acolo, am văzut casa unde locuiau verii mei.
Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…
La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel

Cea de a IV-a ediție a Sărbătorii Rădăcinilor Străbune s-a desfășurat, în perioada 30 iunie – 01 iulie 2018, în comuna Călinești, Maramureș, ediție care a cuprins ateliere de pictură pe sticlă, vopsit vegetal, confecţionare de opinci, cusut de cămeşi tradiţionale, ţesut. Ca o notă inedită, anul acesta a fost inclus în program un concert de muzică clasică, un spectacol folcloric şi lansarea albumului artistei Măriuca Verdeş, “Hori din Maramureş”.

Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune este organizată (din 2015) de Asociația „Călineștenii Țării Maramureșului” (președinte Măriuca Verdeș) și Centrul de Informare Turistică, Călinești – Căeni.

Măriuca Verdeș: Pentru acest eveniment s-a lucrat ca la o nuntă și, doar prin implicarea „găzdoilor” din sat ne-am putut bucura și în acest an de reușite. Faptul că ele m-au ajutat, voluntar, unește și mai mult satul Călinești pentru că, lucrând în „clăci” oamenii au putut să se cunoască și mai bine, dar și să lege prietenii de suflet.

Chiar dacă am venit în acest sat de noră – chiar pe 1 iulie s-au împlinit șase ani de-atunci – s-a clădit o relație frumoasă în special cu găzdoile Călineștiului. Ele sunt „artistele” din spatele cortinei, dacă pot să le numesc  așa, au fost la fel de importante ca grupurile sau interpreții de muzică populară veniți de departe sau de aproape. Cu permisiunea dumneavoastră aș vrea să le enumăr, în semn de mulțumire pentru timpul alocat pentru această sărbătoare: Ileana Șugătanului, Măria lu’ Gheorghiță, Anuța Pleșului, Ileana Vârvarii, Ileana Nănașului, Măria lu’ Florea, Măria lui Ilcaci, Măria lu’ Piroș, Ioana lu’ Nicoară, Irina lui Găvrilă.

La diferitele ateliere din cadrul Școlii Rădăcinilor Străbune, care au avut loc în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului, au participat meșterii populari: Maria Șerba ne-a împărtășit tainele vopsitului vegetal, Ileana Șandor le-a învățat pe doritoare regulile de bază ale cusutului cămeșilor, Ileana Nănașului a pus o theară (război de țesut) și a dat posibilitatea doritotilor să țeasă. Trebuie spus că făcutul opincilor, este un meșteșug care trebuie păstrat, deoarece, noi încă mai purtăm opinci, iar meșterul din satul Sârbi, uncheșul Opriș, i-a învățat pe coconii doritori acest meșteșug. Pictura pe sticlă a fost condusă de Asociația „Călineștenii Țării Maramureșului”. Am avut parte și de preparate tradiționale în această primă zi (30 iunie) de Sărbătoare a Rădăcinilor Străbune:  pită-n cuptor, cornulețe, două oale pline-vârf cu sarmale.

Apoi, a doua zi, în 1 iulie, concertul de muzică clasică de la Biserica Greco Catolică, ne-a dat posibilitatea, prin intermediul Fundației Culturale „Dana Ardelea” (București), să aducem mai aproape muzica cultă susținută de tinerii Tudor Ioana Daniela (vioară), Iliescu Teodora (flaut), Marius Groza (pian) – toți masteranzi în anul I la Universitatea Națională de Muzică din București, iar din Maramureș, soprana Paula Coteț, elevă în clasa a X-a la Liceul de Artă din Baia Mare.

De acolo, în alai, ne-am îndreptat spre Casa Iurca, cu toți invitații noștri: Rafila Bărbos, Ana Hosu, Uivarosi Ionuț, Voichița Nemeș, Andreica, Onișor Pop, soții Maria și Petre Botiș, Ionuța Denisa Bud, horitoarele din Lăpuș, Alexandru Ilea, Gheorghe Pop, Vasile Boiciuc, Ion și Ionuc Ivanciuc, Ivanciuc Andreea, Mirela Voicu din Ploiești, Mărioara Pop, Ilinca și Julia Mărcan din București, Mitroi Rianna. Grupurie din localitățile: Breb, Șieu, Sârbi, Bogdan Vodă, Suciu de Sus, Călinești, Văleni, Fundația Culturală Dana Ardelea din București. Am avut și invitați speciali: Mihaela Zana Bârsan din Suceava, dl. prof. universitar Ilie Gherheș, frații gemeni Bența din Bârsana, Grupul lui Văsâi din Vadu Izei.

Le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de noi și site-ului „Salut, Sighet!” pentru promovare!

Brîndușa Oanță

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet au organizat cea de-a XXV-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care s-a desfășurat la Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 20.01.2018. După parada alaiurilor prin centrul orașului, cu începere de la ora 13:30, la Sala „George Enescu” s-a desfășurat concertul prezentat de grupurile de colindători din țară și din străinătate.

Video, Timur Chiș

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet vă invită să luaţi parte la cea de-a XXV-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care se va desfășura la Sala „George Enescu” din Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 20.01.2018, după următorul program:

Sâmbătă, 20.01.2018
10:00 – 11:30 – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet
11:30 – 12:00 – formarea coloanei pentru paradă
12:00 – 12:30 – parada grupurilor de colindători de la Biserică la Sala „George Enescu”
13:00 – 13:30 – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi urări de Anul Nou
13:30 – 16:00 – concertul prezentat de grupurile de colindători din: Ucraina, Ungaria, Arad, Botoşani, Caraş-Severin, Cluj, Galați, Iași, Satu Mare, Suceava, Timiş, Tulcea, Maramureș

Alaiul Festivalului Datinilor de Iarnă “Marmația”, ediția XLIX (în traducere 49) s-a derulat în condiții destul de… gri (adică fără zăpadă și cu cer noros). Spectatorii au fost – din spusele celor de bună și dreaptă credință – mai puțin nemeroși față de anul trecut. Au participat grupuri folclorice din doar câteva comune din Țara Maramureșului (sunt demult apuse vremurile când erau prezente la Sighet, cu frumoase datini și obiceiuri, toate satele de pe Văile Izei, Marei, Ronișoarei, Cosăului, Vișeului). O imagine aparte ne-au oferit-o co-naționalii noștri din Botoșani, Gorj, Neamț, Sibiu, Suceava și nu în ultimul rând oaspeții de peste hotare, din Republica Moldova și Ucraina.

Probabil ediția de anul viitor, jubiliară, va fi mult mai spectaculoasă!…

Text: „Salut, Sighet!”

Video: Timur Chiș

Foto: Teofil Ivanciuc

În plin curent de globalizare când tradiţiile riscă să se piardă înghiţite de această tendinţă acaparatoare, un obicei vechi de peste 150 de ani se păstrează în urbea de pe malul Izei.

În fiecare an, în noaptea de 30 aprilie spre ziua de 1 mai, străzile din Sighet răsună în ritmurile unor melodii celebre din repertoriul naţional şi international. Despre această tradiţie ne-a povestit Ştefan Covacinschi.

“Într-adevăr este o tradiţie veche de peste 150 de ani. Este specifică nu doar Maramureşului ci o regăsim şi în întreg Ardealul, dar şi în anumite zone din Moldova. Îmi aduc aminte de perioda când mama mea primea serenade. Domnii ne caută pentru a le da serenade persoanelor dragi. Fac acest lucru de la vârsta de 14 ani. Pe atunci îi aveam alături pe bunul prieten Ernest Rackz, prof. Anton Maruşciac. Anii au trecut şi în prezent fac echipă cu fiul meu Ştefan, prof. Szekely Ioan, Zoltan Cuceric. Începând de la miezul nopţii şi până în zori dăm serenade. La fiecare casă ni se aprinde o lumină în semn de recunoştinţă. Sper să am sănătate şi putere pentru a putea continua această tradiţie. Şi în acest an vom da serenade. În cadrul acestora predomină melodii specifice de dragoste, dar şi melodii care marcheză primăvara”, a spus Ştefan Covacinschi.

„Am rămas profund impresionată de gestul prin care soţul meu, în urmă cu 40 de ani, pe atunci fiindu-mi curtezan, a reuşit să mă cucerească definitiv dându-mi o serenadă. Este o tradiţie foarte frumoasă pe care femeile o aşteptă cu nerăbdare în fiecare an”, a mărturisit Maria Pop.

Liviu Şiman

Școala rădăcinilor străbune – Călinești, Maramureș

Când lucrurile se așează de la sine, noi credem că vin de la Dumnezeu. Această idee de școală a pornit de la dorința de a învăța tot mai multe lucruri din cultura tradițională. Gândindu-mă și la faptul că peste nu mult timp, meșterii din sate ar putea dispărea și trebuie încurajată generația actuală de a învăța aceste meșteșuguri și de a le duce mai departe rânduiala sănătoasă, a omului din sat, asfel perpetuîndu-se portul, obiceiurile.

Asociația s-a înființat după participarea la evenimentul Paști în Maramureș, unde am prezentat obiceiul Carâmbitul; văzând fenomenul actual din satul tradițional, femeile și bărbații pleacă în altă țară pentru a avea de muncă, lăsându-și acasă tot ce au mai bun, cu inimile frânte de greu și dor, a izvorât în mine un izvor de a căuta soluții pentru a ajuta satele maramureșene să trăiască frumos, ca până nu de mult. Noi avem ce să facem acasă, dar avem nevoie de cei din exterior să creadă în noi, să creadă în ceea ce am moștenit și să primim susținerea de a învăța și a duce mai departe tradițiile. Dacă o să subliniem că nu merită să ne purtăm portul, nu se va purta, dacă nu merită să ne jucăm jocurile, nu se vor juca. Dacă nu merită se ne păstrăm gospodăriile tradiționale din lemn, nu or mai fi, și ne vom raporta mereu la trecut și nu la prezent și viitor. Noi cei de astăzi, spre surprinderea mea, iubim tot mai mult trecutul, frumos și valoros.

Copiilor sau coconilor, cum li se spune, din satele noastre le plac tot mai mult instrumentele tradiționale, spre exemplu fluierul, tilinca, le plac strigăturile, jocurile, nu se împotrivesc în a purta portul cel de strat vechi. Dar noi trebuie să-i învățăm corect, ca adevărul să prindă rădăcină și să nu le tăiem aripile ca să renunțe la ele. Să nu renunțe cu ușurință la valoare în favoarea non-vlorii ci să prindă rădăcini adânci de continuitate și perseverență.

Cred că fiecare dintre noi poate face ceva pentru cei din jurul lui, negândindu-se numai la partea financiară, pot fi luate ca și hobby – uri. În timpul liber fac și eu câte puțin pentru satul în care trăiesc, pentru cei cu care mă înconjor.
Poate o să vă întrebați: satul mai are nevoie de o școală prin care să reeduce locuitorii în acest spirit tradițional? Concluziile noastre sunt afirmative. Până nu demult, școala era familia. Ea asigura cea mai mare parte de informație. La fete, spre exemplu, de la facerea straielor tradiționale, până la secerat și făcutul pâinii pe vatră. Astăzi nu ne înconjurăm cu seceratul la lună atât de des ca odinioară, multe secrete se vor pierde pentru că obiceiul nu mai este de actualitate. Fenomenul, din păcate, este întâlnit tot mai des, multe lucruri valoroase se pierd deoarece „nu mai sunt de actualitate”. Cred că trebuie să facem unele obiceiuri să redevină actualitate pentru binele nostru interior și exterior. Așa se explică de ce m-am întors după terminarea studiilor în sat. Munca este grea în a-ți procura tu hrana în totalitate, din roadele pământului pe care îl ai și să nu-l lași de haram, dar și roadele sunt gustoase și sănătoase.

Așa se face că, în prezent, pe lângă cursurile care se țin în cele 4 școli, avem și trei ateliere săptămânale. Marțea de la ora 18.00 – inițiere în cusutul pe pânză. Joia avem șezători (prelucrăm lâna și vopsim vegetal) tot de la ora 18.00, duminica – inițiere în jocurile tradiționale și Jocu’ la șură de la ora 14.00 – toate se desfășoară la Victorul Știrbuțului din Călinești. Astăzi avem înscriși la „Școala rădăcinilor străbune” tineri din peste șase sate, care se bucură de aceste cursuri de inițiere.

Ne bucurăm că părinții au conștientizat faptul că neînvățarea jocurilor, spre exemplu, face ca nunțile să-și piardă din frumusețe și feciorul pierde foarte mult stând pe scaun, neîncadrându-se la feciorul mândru, care iese în evidență și prin prestația lui în mijlocul satului. Vrem să aprofundăm și mai mult aceste cursuri, ajutându-i ca din mâinile lor să iasă obiecte valoroase și folositoare.

Măriuca Verdeș

PROGRAMUL FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ȘI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, EDIȚIA A XXIV-A, SIGHETU MARMAȚIEI, 15.01.2017

Duminică, 15. 01. 2017

10⁰⁰ – 11³⁰     – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet;

11³⁰ – 12⁰⁰   – formarea coloanei;

12⁰⁰ – 12³⁰   – parada grupurilor de colindători prin centrul orașului până la Școala    de Arte ,,George Enescu”;

13⁰⁰ – 13³⁰­   – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi Urări de Anul Nou la Școala  de Arte ,,George       Enescu”;

13³⁰ – 16⁰⁰    –Școala  de Arte ,,George Enescu” – Concertul de Colinde prezentat de grupurile de colindători.

Stau şi mă gândesc la ce înseamnă Maramureşul şi la ce ar trebui să se gândească un străin atunci când aude despre noi. Am avut, şi nu de puţine ori, surprize plăcute, constatând cu mândrie că mulţi ne cunosc şi atunci când vine vorba de Maramureş sunt mult mai bine informaţi decît omul de rând de la noi. Însă acest caz este un apanaj al excepţionalilor şi sunt recunoscător celor ce mi-au îndrumat destinul şi paşii întru a-i cunoaşte. Şi totuşi, ce avem noi, astăzi, de dat lumii? Să fie oare civilizaţia lemnului cea care ne caracterizează? Să fie oare bisericile noastre faimoase din lemn un specific local care îi oferă Maramureşului unicitatea întru expresie? Să fie piatra, în varianta ei preţioasă şi convertită în flori scoase cu trudă şi sacrificii din inima pământului darnic al Maramureşului? Să fie oare cerul albastru de Sighet? Să fie faimoasa ospitalitate împinsă până la limita renunţării la sine a gazdei şi convertită într-o încântare a oaspeţilor?

Cred că, mai întâi de toate, Maramureşul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogată. În ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezintă, împodobiţi cu aurul pământului nostru, păşind pe flori de mină în miros de castane coapte, cu cireş înflorit la urechi şi busuioc în păr, îmbrăcaţi în straiele noastre de sărbătoare, i-am putea da lumii starea de „acasă” pe care o are oricine vine, cu credinţă şi cu dragoste, în Maramureş. Astfel, albastrul cerului nostru ar putea completa paleta cromatică a Europei cu căldura şi lumina acestui atât-de-pretutindeni acasă, obiceiurile noastre ar putea întregi tabloul manifestărilor întru omenesc, reînnodând trecutul din muzeele lumii cu prezentul din lumea dacilor nesubjugaţi pentru care credinţa trece dincolo de vremelnicia fiinţei, iar Maramureşul să devină ceea ce, în fapt, este: poarta veşnic deschisă, ca şi sufletul oamenilor de aici, prin care lumea vine şi revine, acasă. Pentru că acasă înseamnă acolo unde îți e sufletul, iar noi, cu credinţă, cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, trebuie să intrăm şi să locuim întru lume.

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto: Peter Lengyel