Înalt, cu umerii adunaţi, cu mâinile lungi de adolescent în buzunare, fără ghiozdan sau alt accesoriu specific elevilor, Luca se îndrepta grăbit spre poarta secundară a liceului. Era pe jumătate adormit şi cam îngrijorat de testele ce fuseseră anunţate pentru acea zi cât şi de faptul că era final de semestru. Fulguia slab făcându-l să mijească ochii şi să-şi tragă tot mai des pe urechi căciula pe care o purta încă din octombrie. Era friguros, fragil, dureros de slab, îmbrăcat cu aceeaşi pereche de blugi şi o geacă verde ce părea moştenită de la un frate mai mare. Citise până târziu în noapte, îl descoperise pe Dostoievski la biblioteca şcolii, două volume prăfuite din Crimă şi pedeapsă şi nu adormise decât spre dimineaţă. Mai tot timpul îşi petrecea nopţile citind iar apoi îi era teribil de greu să se trezească.

Era departe de a fi un elev model. Nu avea aproape niciodată tema făcută, nu învăţa lecţiile decât în cazuri extreme cum era cel de azi, era luat prin surprindere de întrebările profesorilor şi aproape niciodată nu ajungea la timp la şcoală. Profesorii cu care avea primele ore se obişnuiseră: unii îi permiteau să intre chiar la jumătatea orei, alţii făceau crize în momentul în care îi zăreau părul în dezordine apărând în cadrul uşii. „De câte ori ţi-am spus, Răduleeeescu, aici nu vii când vrei tu, afară cu tine, eşti absent, auzi, ABSENT!” El făcea stânga-mprejur, cei din băncile de lângă uşă auzeau un „Mă scuzaţi, vă rog”, şi îl regăseau apoi în pauză, nimeni nu-şi dădea seama cum ajungea la locul lui. Stătea în penultima bancă de la geam şi de multe ori în timpul orelor profesorii îi atrăgeau atenţia pentru că nu asculta aproape niciodată, visa mai tot timpul, cu ochii pierduţi pe terenul de sport.

Ştia că poarta elevilor se închide la 8 fix, era o noutate în regulamentul de ordine interioară şi traversă strada alergând. Dacă nu ar fi ajuns la prima oră ar fi rămas cu siguranţă corigent, informatica aplicată şi programarea nu prea se potriveau unuia cu capul în nori. În momentul când ajunse, profesorul de serviciu tocmai închidea poarta.

– Vă rog, domn’ profesor, lăsaţi-mă să intru, îi spuse prin poarta grea de fier profesorului firav pe care îl cunoştea doar din vedere. Nu ştia dacă e înţelegător sau sever, dacă merită sau nu să înceapă o negociere.
– Copile, ora 8 a trecut. Respectăm regulamentul că nu suntem animale. Ai fost informat de schimbare, asta e, rămâi afară până în pauza de 9 când redeschidem poarta.
– Dar vă rog frumos… Mă scuzaţi că am întârziat… Nu înţelegeţi…
– Tu nu înţelegi, a schimbat brusc profesorul tonul, făcându-l pe Luca să tresară. O să ţi se scadă media la purtare, vorbesc eu cu dirigintele tău! Ia spune…

Luca s-a îndepărtat de poarta şcolii. Nu ştia ce să facă o oră, era atât de frig! Îşi privi mâinile roşii şi încercă să le ascundă în buzunare, blestemând momentul în care nu se întoarse pentru a-şi lua mănuşile. Şi oricum întârziase. Neştiind ce să facă, încercă să se plimbe să-şi mai dezmorţească picioarele îngheţate. Strada era aproape pustie, doar câţiva se aventuraseră afară din case. Se hotărî să escaladeze gardul din cealaltă parte, cea cu terenul de sport, în primul rând pentru a se mai încălzi şi apoi cu speranţa că va putea salva corigenţa. Nu era genul sportiv, ba chiar lipsea de la orele de sport, uitând de timp în bibliotecă, aşa că gardul ce se înălţa în faţa lui părea un zid de care nu era chiar uşor să treacă. L-a încurajat privirea pe care îşi închipuia că i-ar fi aruncat-o mama lui dacă ar fi rămas corigent. A fost însă repede descurajat de faptul că odată ajuns în vârf, nu a mai ştiut cum să coboare. Într-un final şi-a grăbit aterizarea încercând să blocheze chicotelile unui grup de fete şi băieţi ce fumau pe teren. A simţit o durere ascuţită în gleznă şi abia s-a ridicat. Cu râsetele celorlalţi în spate a intrat în şcoală. Glezna i se umflase şi îi pulsa dureros. A bătut la uşă, sala de clasă era la parter, un adevărat noroc.

– Doamna profesoară, mă scuzaţi, pot să intru?
– Extraordinar, tu de unde ai apărut? a părut deranjată profesoara de informatică aplicată şi programare. E 8.30. Parcă am stabilit că se închide poarta. Pe unde ai intrat?
– Am sărit gardul, a spus el şi toţi ceilalţi au izbucnit în râs.
– Ceee spui tu acolo? Ai sărit….gardul? Ia treci afară!Să-l sari înapoi şi să intri ca oamenii normali nu ca hoţii în şcoală! Auzi la el, a sărit gardul!
– Dar, ştiţi..
– Nu ştiu nimic! Eşti corigent, habar n-ai de programare! Ieşi!
– Mă scuzaţi, doamna profesoară!

Glezna îl omora, în rest i se părea puţin amuzant cum provoca în şcoală asemenea valuri de furie prin simpla lui prezenţă defazată. Partea bună era că durerea îl trezise şi putea să răspundă la orice nenorocită de materie, şi-ar fi găsit el câteva cuvinte. Dar se pare că nu avea ocazia. Ştie ce i-ar fi spus mama lui: trebuia să spui cuvintele în timpul semestrului, nu la sfârşit când se poate întâmpla orice. Se va supăra pe el, îi va spune iar lăcrimând, poate chiar plângând de-a binelea cât îi este de greu să-l crească singură, el se va simţi vinovat şi… nu mai putea să se ţină pe picioare. S-a aşezat lângă perete iar când a sunat de ieşire abia s-a ridicat pe piciorul sănătos.

– Să nu crezi că mă impresionezi, Rădulescu, eşti un pierde vară care nu are nicio şansă de a deveni un om integru. Revino-ţi cât mai este vreme, lasă visele că nu ţin de foame şi stai drept, cine te-a învăţat să te scurgi pe un perete când un profesor vorbeşte cu tine?!
– Mă scuzaţi, doamna profesoară.

Abia a ajuns în bancă. Deja devenise extrem de dureros să se sprijine pe gleznă. A încercat să se gândească la altceva dar nu prea îi reuşea.

– Nu fi supărat, Luca, hai să bem o cafea, te trece semestrul viitor.

Era Ana, colega lui cu păr verde şi gene rimelate, singura din clasă care vorbea cu el. Ceilalţi îl considerau un ciudat şi sincer nici nu ar fi vrut să-l fi luat ca fiind unul de-al lor.

– Nu pot, Ana, scuză-mă, am absenţe multe, diriga o să-mi scadă şi media la purtare.
– Poate te înţelege… Da ce-i cu tine, eşti palid…
– Mă cam doare glezna, cred că mi-am sucit-o când am sărit gardul.
– Vrei să mergi la cabinet? Azi e consultanţă virtuală dar poate îşi dă seama şi aşa.
– Nu prea are rost, cu ce să mă ajute dintr-un ecran? Am auzit că se discută ca de anul viitor să avem profesori care să predea lecţia online, concomitent la mai multe clase. Tu ştii ceva de asta?
– Atât ne-ar mai lipsi… Ne-am înţelege cu ei ca şi cu ecranul cu picioare de la chioşc. Spui o brioşă şi el îţi dă o gogoaşă. Şi mai trebuie să şi plăteşti altfel nu se deblochează uşa. Îţi dai seama cum ar fi când unul dintr-ăsta te-ar asculta?
– Nu prea cred că se poate pune în aplicare, ar rămâne mulţi oameni fără serviciu, ce s-ar alege de jumătate din profii noştri?
– Eu nu cred că le pasă. Până una alta avem oră cu diriga, iar o să-ţi facă morală că nu ai uniformă.
– Se prea poate, sper doar să nu mă ridice în picioare, zise el încercând un zâmbet şi gândindu-se că Anei îi stătea bine în albastru. Pe el îl făcea să semene cu un utecist, aşa cum îl văzuse pe bunicul lui în poze.

Nu s-ar fi gândit că vremurile se vor întoarce. Că elevii vor purta iar albastru. Iar bunicul lui nu s-ar fi gândit că elevii în albastru vor trebui să-şi ceară tot timpul scuze unor profesori iritaţi, pe cale să fie înlocuiţi de nişte maşinării care sigur îi vor verifica şi interoga fără înţelegere sau simpatie. Regulile vor fi respectate cu sfinţenie, la 8 fix în şcoală, albastru obligatoriu, teme da sau nu, învăţat da sau nu, corigent da sau nu. Nu vor exista nuanţe, nu va fi loc de vise şi interpretări. Luca spera să mai întârzie un an şi să termine liceul. Apoi, mai vede el.

Încercă să se aplece să vadă în ce stare era piciorul dar se dezechilibră şi căzu cu zgomot exact în momentul când profesoara şi diriginta lui îşi făcu apariţia în clasă. Toţi colegii îşi îndreptară privirile asupra lui, Ana îşi duse mâna la gură reţinându-şi un icnet speriat şi Luca auzi glasul piţigăiat care de atâtea ori îi spusese că îi dă 5 să nu-l mai vadă, pentru că nu e atent şi nu citeşte ce trebuie:

– Rădulescu, iar faci tâmpenii, nici n-am intrat bine în clasă…. Îţi scad media la purtare să ştii, asta a umplut paharul!
– Mă scuzaţi, doamna dirigintă.

S-a ridicat cu ochii în lacrimi, încercând să-şi închipuie că nu are decât un picior şi aruncând o privire spre Ana care arăta atât de bine în albastru…

Crina Voinaghi

În aceste două săptămâni apocaliptice, pline de teze și lucrări, am extras niște concluzii la finalul primului semestru. După mica „discuție” cu orarul, pe care încă îl consider exagerat de încărcat, mă așteptam ca unii profesori să înțeleagă extenuarea prin care am trecut.

Sunt un elev modest, nu sunt prima pe clasă, dar mă mândresc cu câteva rezultate frumoase la diferite concursuri și activități. Puțini profesori știu despre realizările mele din afara școlii, sau mai bine zis, profesorii care conștientizează că avem o viață în afara școlii.

„Nu ai altceva de făcut acasă decât să înveți!”. Dacă am?! Dacă mie îmi place să învăț despre secretele universului din enciclopedii, despre cum sună limbile exotice, despre miile de subiecte care-mi stârnesc curiozitatea și nu am ocazia să le învăț la școală? Nu mă înțelegeți greșit, nu spun că școala trebuie neglijată (total) pentru năzuințele sufletului, dar poate, dragă profesore, mai trăiesc uneori prin artă. Îmi place să călătoresc, să învăț cum arhitectura și istoria unui oraș completează perfect personalitatea oamenilor. „O să ai timp să le faci pe toate mai încolo!” Aud această frază adesea și parcă mă răneşte de fiecare dată când o aud. Timpul trece repede și cresc, și mă schimb, și visez, și devin absorbită în mintea mea de infinitul vieții mele finite. De ce să mă gândesc la lucruri pe care am să le fac la 30 de ani când am tot timpul în mâinile mele? De ce să îmi omor fericirea cu planuri din vidul timpului, învățând două, trei definiții la fizică, când eu nici nu știu cum le voi aplica în viața reală? Gândesc asemenea unui copil: cu visuri mari și pe distanțe scurte. Acum am tot ce vreau, iar mâine mă pot uita înapoi și să nu mai am nimic.

Dragi profesori, v-aș ruga să ne arătați ce se află dincolo de pereții groși ai sălii de clasă, nu numai citate scrise cu pixuri roase sau cuvinte învățate mecanic, ca și o poezie.

A. S. Kontra (elev visător, Colegiul Național „Dragoș Vodă”)

 sursă foto: Dan Chiș

Pe adresa redacției noastre a sosit următorul mesaj pe care îl facem public, ținând cont de conotațiile „practice”.

Au trecut sărbătorile și cu ele și vacanța de iarnă mult așteptată de elevi. Sâmbătă, începeam cu toții să ne pregătim psihic pentru ultima sută de metri din primul semestru, care pe unii îi așteaptă cu teze și teste „de final de an”. Ultimul miracol de Crăciun a fost duminică dimineața când toata lumea anunța una dintre puținele decizii luate cu cap, suspendarea cursurilor în data de 9 și 10 ianuarie, din cauza temperaturilor scăzute. Dar, am avut parte și de o surpriză, nu chiar așa plăcută. O nouă modificare a orarului la Colegiul Național „Dragoș Vodă” (a câta oare din septembrie?!). Ce surpriză!

Orarul liceului este în continuă schimbare de la începutul semestrului și, din câte am înțeles, acesta este „generat” de un soft. Ultimul orar a rămas stabil pentru o perioadă destul de lungă de timp, și elevii erau adaptați deja la un ritm al orelor. Înțelegem. Modificările au fost necesare, dar schimbările sunt radicale. Am discutat cu prieteni, colegi de-ai mei, care au aceeași reacție: „Şi acum ce facem?”. „Norocoșii” au prins câte 5 ore de informatică în aceeași zi, 3 ore de fizică sau chimie, una după alta.

Schimbarea orarului are un efect mult mai mare decât pare dar, la sănătatea mintală a elevilor, cine se mai gândește? Suntem obișnuiți, după cum am spus mai sus, cu același orar de două luni. E un program după care îți planifici majoritatea timpului liber, activitățile extra-școlare etc. Omul este făcut să se adapteze, e adevărat, trebuie să facem față provocărilor și să ne confruntăm cu toate problemele vieții, dar fiecare schimbare în viața noastră aduce mai mult sau mai puțin stres, lăsând la o parte faptul că mai nou școala, în realitate, este o „mașină de stres” .

Se întâmplă multe nedreptăți, dar cine suntem noi să vorbim despre ele? Noi trebuie să ne vedem de cărțile noastre și să lăsăm oamenii mai „mari” să ne conducă. În speranța că această poveste cu orarul se va remedia, doresc tuturor elevilor spor și succes în continuare la școală!

A. S. Kontra (elev model)

sursă foto: internet