Marți, 02 decembrie 2025, la Centrul Cultural Sighet a avut loc un eveniment complex (vernisajul expoziției și premierea lucrărilor, evocări, intermezzo muzical) prilejuit de Concursul de Artă Plastică „Gheorghe Chivu”, ediția a XVI-a. Lucrările elevilor talentați și pasionați de artele vizuale, expuse pe simezele ad-hoc din sala de evenimente a Centrului Cultural Sighet, au fost în… centrul atenției.

Juriul Concursului de Artă plastică, ediția a XVI-a (destinată elevilor între 6 – 18 ani) format din prof. Robert Zolopcsuk, Irina Szemkovics și Cristina Kövy Cincu a decis acordarea premiilor la două categorii de vârstă:

Categoria 6 – 12 ani: 

Locul I – Botizan Ruxandra
Locul II – Cora Andrei
Locul III – Popovici Rareș

Categoria 13 – 18 ani:

Locul I – Oros Larisa
Locul II – Dunca Sofia
Locul III – Bledea Henrietta

Premiul „Ana Zaharia” instituit de familia Laura și Gelu Zaharia (în mijlocul căreia a trăit la Sighet poetul și pictorul Gheorghe Chivu) a fost acordat elevului FRÂNC Andrei.

Elevii premiați (toți urmează cursurile de la Școala de Artă „Gheorghe Chivu”) au fost recompensați și cu diferite sume în bani.

Felicitări elevilor premiați, felicitări tuturor elevilor care au participat la concurs, felicitări invitaților și organizatorilor!

Ion Mariș

Neobositul intelectual sighetean prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu, trup şi suflet dedicat neamului românesc al Țării Maramureșului, ori de câte ori are o oportunitate îmbogăţeşte cu noi cărţi „ctitoria” sa livrescă. Iată că în preajma sărbătorii Nașterii Mântuitorului și a sărbătorilor de iarnă vine în întâmpinarea acestora cu o Carte de excepție, SCRIERI ISTORICE de TIT BUD, ediție aniversară, 175 de ani de la nașterea preotului cărturar (24 decembrie 1846, Sat Șugatag – 1917, Sighet) și vicar al Maramureșului, apărută la Editura sigheteană „Valea Verde”, 2021 (editor: Ion Mariș).

Pentru a răsplăti, în monedă convertibilă aflată în „buzunarul” cititorului – lectura –, „produsul cultural” al creatorului de Carte (aşa-zisa răsplată e întotdeauna, în raportul cititor-autor, o „plată” simbolică, neacoperitoare), de aceea eu (cititorul) îndrăznesc să adaug ceva în plus ofertei mele: un modest omagiu de cititor, anume o impresie de lectură „la cald”. Însă, trebuie să recunosc, mi-a luat timp îndrăzneala de a-mi alcătui impresiile de lectură, dat fiind ineditul Cărții, nefamiliar mie, cititorului (deși în 2008 la Editura „Echim”, Sighetul Marmației am editat într-o ediție anastatică unul din studiile din prezentul volum: „Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureșiu” cu o notă bio-bibliografică cu unele date biografice inexacte urmare a unor surse de informații inexacte, „unele chiar false”), în această nuanţă originală. După un timp de ezitare, îndrăznesc totuşi, cu o accentuată încărcătură de timiditate, sperând într-o disponibilitate de a mi se tolera supralicitarea propriei solvabilităţi, câteva cuvinte despre întreprinderea dlui. Ioan Ardeleanu-Pruncu și colaboratorii dsale. pentru realizarea acestei Cărți: Dragoș Ardelean, tehnoredactare; Pal Robert Zolopcsuk, copertă și desene; Ion Mariș, editor și nu în ultimul rând Tipografia „Aska Grafika”.

Așadar, prezenta ediție cuprinde trei lucrări antume (Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureșiu, Însemnări și date despre înființarea Parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului, Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureșiu din timpurile vechi și până în 1911) și una postumă (Istoria comunei Satu-Siugătagu, manuscris), despre care Tit Bud mărturisește că „Opul meu nu-i complet, sunt în dânsul lacume multe… toate câte am aflat după cercetări de ani de zile, sunt aici descrise și Vă rog să le primiți și să le cetiți cu acea bunăvoință cu cari le-am scris eu” îndemnat fiind de „iubirea cătră patria mea Maramurăș și dorul ca să nu piară și să nu se dee uitărei unele date interesante și numele antecesorilor noștri.”

Cele patru cărți ale Marii Cărți dau sama prin scris, vorbă și faptă de moștenirea lăsată nouă de un om total dedicat „misiunii sale de păstor de suflete cu reverberații adânci în toate aspectele vieții comunitare, culturale și sociale„, a unui ctitor de biserici, făuritor și susținător al așezămintelor culturale, promotor al învățământului în limba română și luptător pentru emanciparea poporului român de la sate, deschiderea a cât mai multe școli românești în mediul rural. Cel trei studii și monografia Sat-Șugatagului nu sunt numai „episoade” definitorii pentru structura volumului ci mai ales momente esențiale ale devenirii noastre ca naţiune, ideal al celei de a treia generație a Școlii Ardelene. Adunate între copertele aceleiași Cărți studiile lui Tit Bud, „unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile” (Marius Câmpeanu) este un mic tratat de istorie și religie vorbindu-ne despre un volum de muncă îndelung şi serios elaborat, care mizează pe aureolarea cognoscibilă a începuturilor, un volum centrat nu, neapărat, pe cercetarea arhivistică, ci pe trezirea interesului pentru Istorie, în general şi, în special, pentru istoria poporului român din Maramureș – o disciplină atât de necesară în învățământul gimnazial și/ sau liceal, fie și doar facultativă. Cartea interesează la un triplu nivel de percepere: istoric, religios şi epistemic, şi se doreşte a fi o frescă din fiinţa naţională a romînlor maramureșeni, pictată pe o demnitate specială, o oază de adevăr în pustiul falsificării istoriei, o evocare a străvechimii, cu personalităţile ei ilustrative.

Se cuvine a releva faptul că în acest caz vorbim despre un tratat cutezător pentru activitatea de cercetare, care poate echivala cu un pas uriaş în educarea tinerei generaţii, căreia i-au fost sustrase elementele de bază ale istoriei românilor maramureșeni. Cartea este o divină vindecătoare născută din pana unui „bun și iubitor de oameni” și credință de cărturar pe care l-a „dat în cursul timpului această provincie” (Dumitru Pop), o inedită posibilitate de contact a generațiilor de astăzi cu ceea ce s-ar denumi nevoia de cultură istorică şi de comunicare cu adevărul, ca principalele axe motivice. Catea „ţese” în cele patru studii o constelaţie de argumente, de-o considerabilă rezistenţă interioară, care ţin de matricea existenţială, fixată în mediul de totală absorbţie a vremurilor, ca simbol al naşterii istoriei românilor maramureșeni, a poporului român şi a legilor ce l-au guvernat încă din negura vremilor.

Cartea este o cărămidă ziditoare la temelia istoriei noastre şi a creştinismului românesc maramureșean. O metaforă „într-un limbaj fermecător, plin de parfumul vorbirii din epocă” izvorîtă din intimitatea străvechimii! De pe urma acestei editări au de câștigat cercetătorii contemporani. Cartea este un sipet cu valori pentru foarte mulți nevăzute ce au stat ascunse ani de zile fie în biblioteci publice, fie în biblioteci particulare. Citind Cartea, m-am dus cu gândul la iluminatorii maramureșeni de manuscrise de la Mânăstirea Peri. Pentru editor proiectarea în conştiinţa prezentului a unei atare contribuţii ştiinţifice, constituie un gest necesar şi benefic, în direcţia evaluării şi reconfirmării fenomenului istoric maramureșean românesc pe care îl cunoaște şi-i apără rezonanţa, integrându-l în timpul pe care îl trăim.
Ceea ce va determina interesul sporit faţă de Cartea în discuţie are, esenţial, legătură cu criteriul valoric al izvoarelor din care se hrăneşte, cu mijlocirea spre cunoaşterea şi comunicarea de tip înalt. Cei care trăiesc din lectură şi în lectură nu pot separa volumul în discuţie de cărţile bune şi utile ale prezentului.
Dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu prin editarea acestor scrieri ale lui Tit Bud deschide cu chei de aur lacătele Istoriei, care trebuie să existe şi să triumfe ca Istorie, imposibil de ignorat. Pentru editor, restituirea şi evocarea unor părţi din istoria românilor maramureșenp ţine, îmi place să cred, exclusiv de o datorie de conştiinţă, iar cultura istoriei, în sine, îi este un aliat generos.
Închei prin a mai adăuga că SCRIERI ISTORICE de TIT BUD este omagiul excepțional adus unuia dintre cei mai mari fii ai Maramureșu, un obol personal adus unei lucrări care „nu iaste lucrare de Înger, ci iaste lucrare de mână de țărână”.
Iată, efortul şi harul îngrijiorului ediției, Ioan Ardeleanu-Pruncu – omul Prezentului – care prin această Carte ne dăruie necesara redeşteptare a memoriei, pentru a putea avea în timpul trecut reperul fundamental spre timpul viitor.
De la cititor, omagiu, domnule Ioan Ardeleanu-Pruncu!

■ Echim VANCEA

O imagine de la începutul sec. XX cu fosta Biserică Greco – Catolică Românească, actuala Biserică Ortodoxă Română cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

„În urma creşterii numărului de enoriaşi şi mutării la Sighet a Protopopiatului Bisericii Greco-Catolice a Maramureşului, se hotărăşte construirea unui lăcaş de cult propriu. Finalizarea acestui proiect a avut loc în 1892, cu sprijinului financiar acordat de prefectul Lónyay János şi contribuţia enoriaşilor.
Sfinţirea noii biserici a avut loc la 20 martie 1892, fiind oficiată de către reprezentantul episcopului greco-catolic român de Gherla, canonicul Erdöss Sándor, predica fiind rostită de vicarul Titus Bud.
Biserica, bijuterie arhitecturală, este construită în stil neogotic, fiind una din puţinele clădiri din oraş care are un stil unitar.
Picturile interioare poartă semnătura mai multor artişti renumiţi, dintre care, cei mai cunoscuţi sunt: Traian Bilţiu Dăncuş, Tasso Marchini și Lucreția Munteanu, toate fiind realizate în perioada interbelică.
În jurul bisericii a fost amenajat un frumos parc englezesc, având într-o parte a bisericii ridicată o cruce de fontă. Lângă biserică se afla o construcţie mică în care a funcționat prima şcoală românească din Sighet.”
                     (Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012).

Salut, Sighet

NR: Imaginea este preluată după o fotografie din colecția personală a domnului Pal Rober Zolopcsuk, căruia îi mulțumim.

În imagine, vedere laterală a fostei Biserici greco – catolice (românească & ruteană/ucraineană), actualmente Biserica ortodoxă ucraineană, la început de sec. XX.

***

Între anii 1803-1804 locul unei mici bisericuţe de lemn a fost ocupat de o biserică în stil baroc, înălţată în cinstea Naşterii Maicii Domnului din donaţiile enoriaşilor greco-catolici români şi ruteni. Datorită divergenţelor dintre credincioşii celor două etnii, biserica a rămas în folosinţa rutenilor, devenind astfel cunoscută drept „biserica greco-catolică ruteană”.

În jurul anului 1900, este splendid pictat interiorul bisericii de către pictorul băimărean de origine sigheteană Kádár Géza. Pe cupola bisericii, susţinută de console aurii, a fost reprezentat un cerc de sfinţi. Iconostasul a fost realizat în stil baroc, fiind bogat decorat cu ornamente florale aurite.

Anul 1894 aduce cu sine schimbarea hramului bisericii. Episcopul Firczák Gyula din Ungvár sfinţeşte biserica şi îi dăruieşte hramul Înălţării Sfintei Cruci. Construcţia mică alipită faţadei a fost realizată ulterior, având trei uşi de acces, tavanul fiind pictat în stil rococo, înfăţişând doi îngeri purtând un coş cu trandafiri.

În faţa bisericii a fost înălţată o cruce de piatră sculptată, pe piedestalul căreia a fost inscripţionat în limba maghiară următoarea frază: „A fost înălţată cu prilejul jubileului anului sfânt la 1900 septembrie 21, în timpul preotului Balogh Mihály şi îngrijitorului Hostsuk János”.

Biserica deţine singurul vitraliu original din Sighet, de o frumuseţe compoziţională şi calitate aparte.

(text  de Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet

NR: Imaginea este preluată după o fotografie din colecția personală a d-lui Pal Rober Zolopcsuk, căruia îi mulțumim.

Vă prezentăm o altă clădire ce face parte din patrimoniul Sighetului și care „ascunde” o istorie interesantă. Impozanta clădire de pe actuala str. Alexandru Ivasiuc a aparținut unei bogate familii de evrei, iar după 1948 a funcționat drept închisoare de drept comun, dar și politică (o perioadă mai scurtă de timp a fost închisoare de tranzit pentru deținuții politici din raionul Sighet). Sighetenii care au locuit în zonă își amintesc de perioada în care, se pare că până în jurul anului 1962, erau duși deținuți în acel imobil și închiși la subsol. Un alt locuitor al zonei și-a amintit de o evadare care a avut loc prin anul 1956.

Intrarea în închisoare se făcea de pe actuala stradă Iuliu Maniu, imobilul avea la parter și încăperi ale administrației miliției și/sau securității.

Unele zvonuri dau sigură existența unor morminte secrete la subsol, unde au fost ascunse, după ce au fost ucise, victimele „anonime” ale acelor ani.

După 1962 imobilul a trecut în proprietate privată.

Mai multe detalii și despre acest valoros imobil cunoaște prof. Pal Robert Zolopcsuk, detalii pe care – sperăm! – le va dezvălui într-o viitoare carte despre clădirile pe care nu le-a cuprins în volumul „Sighetul Marmației”, pe care l-a publicat în anul 2012, la Editura „Valea Verde”.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

                                                                                                                                                                       Salut, Sighet!

3. „ȘCOALA MAI DEPARTE”, acasă!

Sfârșit de an școlar, 1944/1945, eu marcând deja două clase de gimnaziu promovate; puteau fi trei, dar să scap măcar cu atâta. A venit o căruță după elevi de la Vișeu de Jos și m-au luat și pe mine cu ei, în drum spre casă; aveau loc suficient, timpul fiind foarte frumos. De la Bocicoel, am trecut peste deal spre Săliștea, cu bucuria încă unei împliniri.

Încă de la o vârstă mică, de la clasele primare, am fost copilul dealurilor, al drumurilor, de ajutor din ce în ce mai spornic. De la 9-10 ani, ajutam la polog, iar apoi mă „jucam” și de-a cositul, iar la 13 ani, am devenit „cosaș calificat”. În vara anului 1944 deci doar la 13 ani, am cosit tot fânațul (peste 20 de ha), eu și fratele mai mare, Ion, brazdă la brazdă, tata fiind concentrat în armată.

Sosit acasă, „pentru vacanța mare”, aveam și acuma doar câteva zile de odihnă și vara va fi iar ca toate celelalte, cu muncă plină, la coasă, la cărat căpițele grele, la pregătit pologul și ridicarea clăilor, cu drumuri lungi la lumina stelelor, în zile pline și nopți doar de câteva ore… Nu le-am spus nimic de faptul că m-am înscris, pentru clasa următoare, la fără frecvență; mă gândeam că poate tata să se mai răzgândească și o să-mi permită să urmez la zi cursurile, ceea ce ar fi mult mai bine. Oricum, eu mi-am procuratat manuale și notițele ce-mi trebuiau și eram în așteptare, o așteptare a toamnei cu sentimente diferite, opuse; o voiam oarecum cât mai departe, de teama de a nu auzi același verdict al tatălui meu, ca de fiecare data: „nu se mai poate (!)”, pe de o parte și să vină cât mai repede, din dorința de a continua școala, făcând și o pauză în munca grea, brută, peste puterile și vârsta mea, oricum, să se lămurească lucrurile, pe de altă parte. În jurul acestora mă răsuceam, ziua și noaptea, între teamă și așteptare, fără a mă putea desprinde de ele, care îmi furau astfel și confortul și bucuriile firești, secvențiale, prin unele ferestre dintre greul muncilor, cu ploaie sau timp senin, oferite de mediul natural, cu toate ale lui, atât de frumos, de altfel.

Totuși, vehicolul vremii nu-l poți opri și el a sosit și odată cu el și toamna, mereu „toamna mea”, iar tata, având și el aceste preocupări, gânduri, la vreme potrivită și așteptată îmi spune: situația este tot grea, apăsătoare și nu ne putem permite alte cheltuieli; deci, „deocamdată” (din nou!), cu școala ne mai oprim. Nu din rea voință o spunea, dar simțea că nu mai poate face față acestui efort; era neputința pe care o simțea față de familie, față de care era, totuși, primul responsabil. Se suportau tot felul de dări și biruri pentru război, prezent încă direct și prin consecințe, apoi dările stabilite după război, sancțiuni „pentru Răsărit”, aportul armatei române pentru scurtarea lui, cu evitarea altor distrugeri și pierderi de vieți umane, parcă nu era deloc luat în seamă. Despăgubirile pentru război, fixate pentru România, erau enorme, mereu îmbogățite, subevaluate și multiplicate, prin metode în totală necinste. Îl înțelegeam, deși eram neîmpăcat, de situația însăși, care mă afecta în mod direct. Am considerat că nu mai are rost să mențin tăcerea și i-am spus:

– Dar nici nu mă mai supără aceasta, îi răspund, pentru că eu am decis să nu mai merg acuma la Sighet, să încep iar școala.
– Vai, ce bine te-ai gandit, la fel ca mine !, îmi răspunde tata. Acasă, avem tot ce ne trebuie!
– Nu m-am gândit chiar la fel ca dumneata, pentru că eu nu renunț în a urma școala, îi răsucesc și eu puțin gândurile.
– Cum mai vine asta, mă întrebă el; și una și alta, nu se poate!?
– M-am înscris la fără frecvență pentru clasa următoare; merg numai de două ori la Sighet, în două rânduri: mai târziu, în toamnă și apoi în primăvară, când dau examen din toate materiile. Am să învăț acasă, fără cheltuială și am să promovez și clasa.
– E bine și așa, pentru că vezi și tu ce greu putem face rost de bani și ajutoarele de la școală mai mult nu-s, decât să se dea bani. Atâtea ne tot cere statul!

Am evitat astfel toate discuțiile tensionate. În toamnă și în timpul iernii, nu prea era de muncă pentru copii: se făceau și transportau lemne pentru încălzire, fân pentru animale ș.a., toate treburi pentru adulți; aveam suficient timp pentru pregătire, ceea ce am și început, folosind timpul liber, care era suficient. În timpul examanelor stăteam la o familie din Săliște, cu pretenții puține, decontate mai ales în alimente. Ambele sesiuni le-am trecut cu bine, cu o solidă pregătire la matematică și la limba română, mai ales; gramatica, un fel de matematică a acesteia, îmi plăcea foarte mult și mi-am format o bază solidă pentru tot studiul liceal și după aceea. După promovarea clasei, a treia, puteam să mă înscriu imediat la cursurile de zi, pentru clasa următoare, dar tot nu aveam siguranță și m-am lăsat în același regim de studiu, ca o rezervă; am lăsat-o pe mai târziu, cu aceeași speranță, fiind și ultima clasă a acestui ciclu gimnazial, care s-a și împlinit, până la urmă.

Prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”
Londra, 03.08.2019

(Imaginea grafică, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

“Irsa Béla a fost fondator şi profesor al Şcolii de Muzică din Sighet fiind și cel care, alături de profesoara Hitter Mária, a pus bazele primei orchestre simfonice din oraș, dând un nou impuls culturii sighetene de la începutul anilor 1900” (Pal Robert Zolopcsuk – Sighetul Marmației, Editura Valea Verde, 2012).

Salut, Sighet! 

Cazarma din Sighet – anul 1916 – în care era staționată armata imperială austro-ungară. Azi este sediul Inspectoratului  Teritoarial al Poliției de Frontieră Sighet.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

Salut, Sighet!

Parcul din centrul Sighetului arăta foarte bine prin anul… 1940… iar cele câteva trăsuri sporeau farmecul orașului!

Parcul fusese amenajat sub administrația primarului Alexandru Filipașcu.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

Salut, Sighet!

Podul peste râul Iza de la Grădina Morii, o imagine din perioada interbelică.

În acea perioadă peste podul din lemn (construit la sfârșitul sec. XIX) se putea trece – în siguranță! – atât pietonal cât și cu… căruța!

O, tempora!…

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

Salut, Sighet!