Robert Zolopcsuk s-a născut la 17 iunie 1966 la Sighetu Marmației. A fost elev al profesorului și pictorului Andras Csaba la Casa Pionerilor, după care a urmat cursurile de pictură de la Școala Populară de Artă, unde a fost îndrumat de alți doi profesori de excepție, Elisabeta Peter Üto și Petru Bârsescu.  A absolvit Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad, avându-i profesori pe artiștii plastici băimăreni Iudith și Gheorghe Crăciun.

În prezent, este profesor de arte plastice la Școala de Arte „Gheorghe Chivu” din Sighet. A participat – cu lucrări de grafică și pictură în ulei – la numeroase expoziții de grup în Sighet și tabere de creație. A avut două expoziții personale la sala de expoziții de la Școala de Artă „Gheorghe Chivu”.

A publicat în anul 2006 cartea „Maramarossziget”, prima carte despre istoria arhitecturii din Sighetu Marmației, tradusă bilingv în română – engleză și publicată cu titlul „Sighetul Marmației” (Editura „Valea Verde”, 2012). Volumul „Sighetul Marmației” cuprinde lucrările proprii de grafică însoțite de un succint material documentar istoric.

„Frumusețea va salva lumea”, spune Dostoievski. Această propoziție mi-am amintit-o gândindu-mă la PALIKA, un creator de frumos. Arta lui, atât prin compoziție cât și prin cromatică, reflectă acea bucurie de a crea. Tablourile lui sunt pline de viață, fiindcă el trăiește actul creator. Orice artă care se naște din Lumina Divină, reflectă acea stare de FERICIRE care ar trebui să fie permanentă în sufletele noastre. Această fericire o simt totdeauna când privesc picturile lui PALI și, de fiecare dată îmi creează o stare de BINE.

Cu ocazia zilei de naștere îi doresc să meargă pe același drum al unei creații luminoase, fără să fie afectat de eventualele cuvinte mai puțin binevoitoare ale unor semeni de-ai noștri.

Ar trebui să fim conștienți că: „Precum îți sunt gândurile, așa îți este viața”, iar dacă ne dorim o viață mai FERICITĂ, să nu uităm cuvintele lui C.G. Jung: „Schimbarea vine din interior”.

Îi mulțumesc lui PALIKA că ne-am întâlnit în această dimensiune și pentru bucuria din lucrările lui, pentru multele lucruri frumoase pe care le-am învățat de la el.

La mulți ani, cu bucurie-n suflet!
(Petru BÂRSESCU, profesor)

Pe Domnul Robi îl cunosc de la Comunitatea Evreilor Sighet unde, de când eram copil, mi-l amintesc că desena cu cretă colorată pe tabla comunității, scene din Torah și reprezentări grafice cu semnificația sărbătorilor. Aproape la fiecare sărbătoare tabla ne afișa scena respectivă. Uneori artistul era prezent, alteori nu, dar mereu desenul era realizat. Desenele aveau mereu ceva frapant, nu puteai să treci prin acea cameră fără să le remarci.

Este profesor de desen la Centrul Cultural Sighet, artist grafician și pictor – unul dintre cei mai cunoscuți din Maramureșul Istoric, fiind pasionat de clădirile vechi (școli, biserici, sinagogi, case al unor personalități ale orașului), statui. Cântă la pian, colecționează obiecte vechi și scrie cărți cu caracter documentar a căror grafică desigur îi aparține (ian. 2006 – „Maramaros Sziget”; 2012 – „Sighetu-Marmației”).

În 2016 a fost numit membru de onoare al comunității evreilor din Sighetu-Marmației.

La mulți ani, Robi Zolopcsuk!  
(Sorin MARKUS, medic)

Dacă Robert Zolopcsuk a trecut cu bine cifra 50 a vârstei din buletin, el rămâne pentru mine acel tânăr care trece peste secole de cultură imperială în Maramureş, dezinvolt şi fără prejudecăţi, ca un adevărat cercetător, dar fără a fi angajat în niciun fel. Pasiunea şi priceperea sa în decriptarea şi interpretarea documentelor scrise sau fotografiate în ultimii 150 de ani, a depăşit deja sfera de interes a cercetătorilor din România. Colecţia sa de cărţi poştale ilustrate, focalizată pe Sighetu Marmaţiei şi zona Maramureşului Istoric este deja renumită în ţară şi peste hotare. Dacă profesia lui actuală, în cadrul Şcolii Populare de Artă din Sighetu Marmaţiei, este cea de profesor de desen, acest lucru nu pune deloc în umbră activitatea sa de polihistor local. În acest sens, Robert Zolopcsuk participă întotdeauna la solicitările de expertiză pe segmentul de istorie locală, ce vizează partea de arhitectură, diversele imobile declarate monumente istorice și/sau culturale.

La Zi de Aniversare, eu, prietenul lui mai vârstnic şi trecut prin mai multe încercări, îi urez tot BINELE ce-l poate primi un OM !

La Mulţi Ani !
(Valentin ROZSNYAI – pictor)

N.R.: Pe site-ul “Salut, Sighet!”, de câteva luni, în fiecare week-end, au fost reproduse imagini însoțite de texte din volumul “Sighetul Marmației”, apărut la Editura „Valea Verde”.

Clădirea Tribunalului a fost ridicată între anii 1896 -1897, cu bani provenind din visteria Regatului Ungar, administraţia locală contribuind doar cu achiziţionarea terenului. Clădirea a fost proiectată cu faţa către strada Rákóczi, pe partea laterală fiind deschisă o stradă care a purtat mult timp numele de „strada Tribunalului”, deschisă circulaţiei odată cu terminarea construcţiei.

Pentru ridicarea clădirii au fost folosite aproximativ 3 milioane de cărămizi. Tribunalul regal avea 14 curţi interioare şi încăperile decomandate, toate fiind accesibile direct din culoare.

La parter şi etajul întâi au funcţionat Tribunalul, Judecătoria şi Cartea Funciară, iar la etajul doi se afla locuinţa preşedintelui Tribunalului.

Faţadele sunt bogat ornamentate, cea principală fiind dominată de o cupola falsă, cu rol exclusiv decorativ acoperită cu eternit colorat şi ornamente din fier forjat. Pe fronton se zăreşte stema ţării, încadrată de doi îngeri din marmură alba, acroterii şi două lampadare romane din fontă ce accentuează aspectul artistic al clădirii.

La intrare, o placă de marmură neagră aminteşte că această clădire a fost ridicată “În timpul domniei lui Franz Josef I, asistat de ministrul Erdély Sándor, sub supravegherea preşedintelui de tribunal Lászlófalvi Eördögh Virgil, după proiectul arhitectului Wagner Gyula, construit de antreprenorii Gerster Béla şi Kreiszel Géza la 1896 – 1897.”

Până în secolul XX, Tribunalul Regal Maghiar a fost singura clădire cu două etaje de pe teritoriul comitatului Maramureş.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

N.R. În această clădire funcționează azi Primăria Municipiului Sighet

Moara de sare fusese ridicată în zona numită Cămara Sighet, lângă calea ferată. Hornul morii, înalt şi impunător, putea fi remarcat de la distanţă.

Clădirea din imagine, o construcţie specifică anilor 1900, construită din cărămidă roşie decorativă, găzduia birourile morii.

O particularitate deosebită reprezintă modul în care a fost demolat hornul. În partea de jos, cărămizile au fost înlocuite cu lemn, căruia i s-a dat foc, hornul înclinându-se spre râul Tisa, ceea ce a produs frângerea acestuia în două jumătăţi egale, partea de sus prăbuşindu-se vertical.

Şeful fabricii a fost Fenyvesi Vécsey Artur, fratele baronesei Groedel Melania.

Sarea adusă la moară provenea din minele de la Ocna Şugatag, Coştiui şi Ocna Slatina, pentru transportul ei construindu-se calea ferata îngustă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Singura sinagogă care a rămas până în prezent, construită între anii 1901-1902 de către comunitatea sefardă, aparţinea de fapt familiei Káhán.

Faţada monumentală realizată în stil eclectic, interiorul bogat ornamentat, balcoanele pentru femei susţinute de coloane din fontă frumos decorate; lumina pătrunde în interior prin geamurile de sticlă colorate, conferind sinagogii un aer mistic.

Ulterior, în partea de nord a sinagogii se alipeşte o mică încăpere, folosită ca heder (şcoală primară religioasă pentru băieţi).

La fel ca şi celelalte sinagogi, în timpul războiului, Wisnitzer Kloiz a fost folosită ca depozit de lenjerie de pat, plăpumi, perne şi saci cu pene şi puf. După 1944, când locuitorii oraşului află de tragica soartă a celor deportaţi, sparg uşile sinagogii şi jefuiesc depozitul; cum penele n-au prezentat interes, după un timp, acestea au fost împrăştiate în întreg oraşul.

Întorşi din lagărele de concentrare, cu puţinele resurse pe care le deţineau, cei câţiva supravieţuitori încep renovarea sinagogii, salvând astfel de la pieire un valoros monument de cult şi arhitectural.

Ultimul rabin al sinagogii a fost dr. Samuel Danzig, un om de mare educaţie, autor al mai multor volume de teologie şi psihologie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În anul 1775, evreii stabiliţi în Sighet cer aprobarea construirii unei sinagogi, permisiunea fiindu-le acordată de către Curtea Imperială. Ca urmare, între anii 1778-1779, se construieşte o sinagogă din lemn. Deteriorându-se încetul cu încetul şi în timp devenind neîncăpătoare, comunitatea hotărăşte construirea unei noi sinagogi, de data aceasta din piatră.

Noua sinagogă este ridicată între anii 1834-1836: o clădire simplă, cu faţada ritmată de şase pilaştri. Ulterior, în primii ani ai secolului XX, faţadei i se adaugă un timpan pictat cu elemente baroce. Interesant de notat că, la fiecare renovare, timpanul este pictat diferit.

Gardul din faţa sinagogii a fost realizat cu minuţiozitate, acordându-se atenţie sporită calităţii lucrării. Azi, din impozanta clădire a sinagogii a rămas doar o parte din gard.

Cunoscută de sigheteni sub numele de „Sinagoga Mare”, aceasta a fost clădirea în care au fost înghesuiţi evreii înainte de deportare. După deportare, sinagoga a fost folosită de armata germană ca depozit de alimente, în special pentru sacii de fasole care se înălţau până-n tavan. La retragere, clădirea şi acareturile au fost incendiate, arzând mocnit luni de zile. Ruinele au fost demolate, la fel ca şi şcoala, casa rabinului şi tipografia aflate în curtea sinagogii. Ulterior, în locul ei a fost ridicat un monument în memoria celor ucişi în lagărele de concentrare naziste.

Singura clădire salvată de la demolare a fost baia rituală, care a fost folosită ani de-a rândul ca baie comunală, zona purtând şi astăzi acest nume.

De la edificare şi până la Holocaust, în sinagogă au servit rabinii celebrei dinastii Teitelbaum.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Disputele dintre enoriaşii români şi cei ruteni privind proprietatea bisericii (nr: din apropierea actualei Primării Sighet) au condus la situaţia în care enoriaşii greco – catolici români au rămas fără un lăcaş de cult. Pentru a-i ajuta, episcopia Bisericii romano – catolice le-a oferit spre folosinţă capela „Bunul Păstor”, aflată la vremea aceea în centrul oraşului. Pe locul ei, azi se află farmacia „Manna”: clădirea a căzut pradă mai multor incendii, fiind demolată în 1892.

În urma creşterii numărului de enoriaşi şi mutării la Sighet a Protopopiatului Bisericii Greco-Catolice a Maramureşului, se hotărăşte construirea unui lăcaş de cult propriu. Finalizarea acestui proiect a avut loc în 1892, cu sprijinului financiar acordat de prefectul Lónyay János şi contribuţia enoriaşilor.

Sfinţirea noii biserici a avut loc la 20 martie 1892, fiind oficiată de către reprezentantul episcopului greco-catolic român de Gherla, canonicul Erdöss Sándor, predica fiind rostită de vicarul Titus Bud.

Biserica, bijuterie arhitecturală, este construită în stil neogotic, fiind una din puţinele clădiri din oraş care are un stil unitar.

Picturile interioare poartă semnătura mai multor artişti renumiţi, dintre care, cei mai cunoscuţi sunt: Traian Bilţiu Dăncuş, Tasso Marchini și Lucreția Munteanu, toate fiind realizate în perioada interbelică.

În jurul bisericii a fost amenajat un frumos parc englezesc, având într-o parte a bisericii ridicată o cruce de fontă. Lângă biserică se află o construcţie mică în care a funcționat prima şcoală românească din Sighet.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012).

N.R.: Azi biserica este ortodoxă și are hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

În anul 1872 acoperişului turnului este distrus de un incendiu, ulterior fiind reconstruit pe baza unei fotografii.

În 1887, în urma eforturilor depuse de protopopul Shönherr Ágoston, este restaurat interiorul bisericii: altarele laterale sunt refăcute în stil neorenascentist şi este repictat interiorul.

Scena încoronării Fecioarei Maria, aflată pe tavanul absidei, este opera pictorului Iakobely Károly, colaborator al pictorului Lotz Károly, ajutat de ucenicii Greiner si Altenbuchner, artişti din Budapesta.

Statuile policrome din incintă sunt sculptate în lemn: „Pieta” este realizată în atelierul lui Ferdinand Stuflesser, iar „Sfânta Ana cu Maria” este semnată de sculptorul Josef Reifesser, din Tirol.

Cele două vitralii din absidă, înfăţişându-i pe Sfânta Elisabeta a Ungariei şi Sfântul Gheorghe, au fost realizate de firma „Forgo”, continuatoarea firmei „Kratzman”. Fondurile pentru realizarea acestor vitralii au provenit din donaţiile mai multor familii sighetene, printre care: Urányi Imre, Kászonyi Erzsébet, şi văduva Medvezky Ádámné Jezerniczky Gizella care a adus un omagiu tatălui ei Jezerniczky György.

În 1892 altarul principal este refăcut pe modelul bisericii Ordinului Servit din Budapesta, iar în luna iunie a aceluiaşi an are loc sfinţirea bisericii de către episcopul sătmărean Meszlėnyi Gyula.

Biserica romano-catolică din Sighet este cea mai impunătoare construcţie de acest fel din întreg judeţul Maramureş, fiind reprezentativă pentru stilul baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Apariţia calvinismului în oraş a dus la dispariţia, aproape completă, a romano-catolicismului. Revenirea lui are loc în anul 1717 odată cu sosirea din Baia Mare a călugărilor aparţinând Ordinului Minorit. Aceştia s-au stabillit temporar în oraş pentru a pune bazele unei noi comunităţi catolice şi pentru a organiza viaţa religioasă.

Ordinul din Sighet a fost înfiinţat de către regele Carol al III-lea, sprijinindu-l financiar prin intermediul trezoreriei imperiale.

Piatra de temelie a bisericii romano-catolice a fost pusă la 28 mai 1736, biserica primind hramul Sfântului Carol de Borrromeo.

La origini, biserica era amplasată în centrul pieţei centrale a oraşului dar, odată construit Palatul Finanţelor (partea dinspre parcul central al clădirii Curtea Veche), biserica a ajuns în colţul pieţei.

Stilul bisericii aparţine barocului târziu. Iniţial, turnul, în stil baroc transilvănean, a fost acoperit cu tablă de cupru, iar nava cu şindrilă. Din mobilierul original au rămas doar amvonul, bancile şi cele patru picturi ale altarelor laterale. Peretele opus amvonului păstrează epitaful comitelui Kvassay Josef, care marchează anul 1774. Altarul principal a fost realizat în anul 1862, fiind pictat de artistul Mezey József în stil neobaroc.

Un detaliu deosebit de interesant este reprezentat de aşa-numitul „altar armean”, realizat în stilul rococoului austriac, care prezintă scene din viaţa episcopului martir, Sfântul Gregorie. Pictura altarului a fost adusă la Sighet de către armenii stabiliţi în oraş. Originea altarului a rămas până astăzi necunoscută.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrul, inițial pentru lumânări, a fost adaptat utilizării curentului electric.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Situat lângă Grădina Morii, pe parcursul multor ani a fost locul unde se sacrificau animalele pentru consum, ceea ce nu putea fi utilizat fiind aruncat în râul Iza. Într-o perioadă, abatorul a funcţionat ca şi carmangerie în care se preparau şi specialităţi tradiţionale locale.

Locuinţa de serviciu era amenajată în partea dinspre râu.

La începutul anilor 1900, aici a funcţionat şi o fabrică de gheaţă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Partea cea mai veche a clădirii Prefecturii Maramureşului este cea de nord-vest, construită în perioada 1690-1691. Pe parcursul timpului, clădirea a fost extinsă în mai multe etape, în 1834 ea fiind închisă în dreptunghi cu o curte interioară.

La mijlocul secolului al XIX-lea, faţadele sunt modificate, iniţial în stil romantic, iar în 1891, în stil eclectic clasicizant. Clădirea are o spectaculoasă sală festivă cu tavanul bogat decorat, cu stucatură aurită şi pictată, pereţii tapetaţi cu imitaţie de piele albă cu frunze argintii.

Tablourile care înpodobeau interioarele erau de o inestimabilă valoare: “Regele Franz Josef”, pictat de Abrányi Lajos, “Regina Elisabeta în rochie albă” de Keszthelyi Sámuel, tablouri reprezentând comiţii de Maramureş, Ion Man de Şieu, Lónyay Iános, baronul Roszner Ervin, sau vicecomitele Mihálka László, toate în mărime naturală.

Balconul era destinat exclusiv doamnelor, fiind utilizat cu ocazia festivităţilor locale. În cele cinci încăperi aflate în colţul sud-vestic al parterului, funcţiona arhiva comitatului. Subsolul adăpostea închisoarea comitatului, iar curtea era locul unde au avut loc cele mai multe execuţii prin spânzurare. Aripa de vest a fost, pentru mult timp, sediul Pompierilor Voluntari.

În 1896, în faţa clădirii, demnitarii vremii au plantat castani.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)