#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Liviu Szabo-Bordeaux

Liviu Szabo-Bordeaux

O biografie interesantă, care s-a legat și de Liceul „Dragoș Vodă” din orașul nostru, este cea a profesorului și pictorului Liviu Szabo-Bordeaux, născut la Sighet, în 2 nov. 1896. Străbunicul său, Jean Bordeaux, a ajuns pe aceste meleaguri după revoluția franceză. Eugen Bordeaux, bunicul său dinspre mamă, un funcționar specialist în cartografie, căsătorit la Giulești, cu o maramureșeancă din familia nobilă Vințiu, a realizat, în 1870, o hartă a României Mari – aproximativ cea de la 1918 – pe care nepotul Liviu a ținut-o la mare cinste și a purtat-o cu el toată viața, ca pe o diplomă nobiliară a familiei sale. Una dintre fiicele lui Eugen Bordeaux și a Elisabetei Vințiu s-a căsătorit la Câmpulung cu un Szabo din Maramureș, devenit funcționar de tribunal regal. În 1902, acesta a fost transferat cu serviciul la Nyregyhaza, iar în 1908 la Kecskemet și apoi la Vacz, familia sa fiind nevoită să-l urmeze. Toată viața școlară a tânărului Liviu s-a petrecut așa, dar la Kecskemet a studiat în paralel și pictura, acolo existând atunci, în plină și înfloritoare activitate artistică, o colonie în jurul căreia se formase o adevărată școală de pictură. Aici, în atmosfera creată de marele pictor al vremii, Kosztolanyi-Kann Giula, s-a conturat personalitatea viitorului artist, Liviu Szabo-Bordeaux. Dar vacanțele și le petrecea de regulă în Maramureș, la neamuri, în familiile Moiș, Dunca, Marina, înrudite cu familia sa. Au urmat aproape trei ani de studii la Academia de Arte din Budapesta, timp în care a fost, pentru câteva zile, să-l verifice și Simon Hollosy, aflat la școala sa de pictură de la Teceu-Maramureș, familiile celor doi cunoscându-se din Sighetul în care au trăit. În 1918, pe când se aflau la Vacz, tatăl său moare în împrejurările complicate ale războiului și familia, rămasă fără nici o sursă de existență, în 1919 se întoarce la Sighet. Liviu a fost nevoit să-și întrerupă studiile academice de la Budapesta, iar sora sa mai mică, Magdalena, pe cele ale Școlii de muzică din localitate. Sora sa, Magdalena, pictoriță talentată și pianistă foarte bună, a fost numită profesoară de muzică la Blaj, iar el, profesor de desen la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Nu stăpâneau destul de bine limba română și începutul nu le-a fost deloc ușor. Au învățat, au susținut tot felul de examene și, până la urmă, au reușit. În toți anii petrecuți la Sighet, Liviu Szabo-Bordeaux a avut atelierul de pictură în Palatul Culturii (etaj II), în cea mai frumoasă sală a impunătoarei clădiri. Spațiul generos, luminos și încăpător, cu vedere panoramică spre oraș și spre Solovan, i-a permis tânărului pictor să-și amenajeze acolo un atelier-expoziție deosebit de reușit și foarte apreciat de toți cei care l-au văzut. Toate marile personalități (politicieni, miniștri, diplomați, Regele Ferdinand și alții) care au trecut prin Maramureș, au fost duși și la Palat, ca să vadă „atelierul lui Bordeaux și muzeul de artă populară a lui Vornicu”, aflat în sălile de alături. La loc de cinste în atelierul său, frumos înrămată, stătea harta desenată de bunicul său, care, se zice că l-a impresionat pe Rege în mod deosebit. De anii și de locul acela s-a legat în 1924 și începutul „Școlii de Pictură din Palat”, continuată și amplificată apoi de Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu și alții. În cei 14 ani de profesorat sighetean, Liviu Szabo-Bordeaux a organizat aici zeci de expoziții ale elevilor săi, și-a risipit cu generozitate propriile lucrări pentru înfrumusețarea unor instituții, a făcut schițele de portret ale ziariștilor și portretele unor personalități locale precum Mihail Șerban și Ioan Bușiția, a fost mereu prezent în presa locală cu articole pe teme cultural-educative. După plecarea lui Gheorghe Vornicu la Oradea, s-a îngrijit de Muzeul de artă populară, rămas în sălile aceluiași Palat al Culturii, s-a implicat ca artist-cetățean în viața comunității, a fost un model de conduită civică, morală, artistică, socială. Ca semn de recunoștință pentru generoasa sa găzduire, pictorul i-a dăruit (1931) Palatului Culturii o frumoasă frescă, așezată pe tavanul de deasupra casei scărilor, o alegorie reprezentând pictorul și muza sa.

În 1934 a fost transferat la Școala Normală din Cluj și a continuat să lucreze. După participarea la „Salonul Ardealului”, cotidianul local „Patria” nota: „În pictura profesorului Liviu Bordeaux trăiește Maramureșul însuși cu toate anotimpurile și bucuriile lui. Peste tot predomină eleganța formelor fine, adumbrite de un pesimism duios, care evocă înaltele calități artistice ale celuilalt neam latin, din Occidentul Europei, (Franța n.n.) prin care se înrudește.

În 1940, după Diktat-ul de la Viena, s-a mutat, tot în învățământ, la București, a fost cooptat în Uniunea Artiștilor Plastici, a participat la expoziții în țară și afară. Amintim câteva din multele sale lucrări: „Podul peste Tisa”, „Bisericuța de pe Vaser”, „Pe malul Izei”, „Țărancă din Săliștea”, „Lenuța”, „Potretul mamei”, „Poetul și fata citind” (care se păstrează în Casa memorială „Liviu Rebreanu” din Maieru), „Munții Maramureșului” etc. Despre peisajele sale, ziaristul Mihai Marina de la „Graiul Maramureșului, a scris: „O singură vale pictată de Liviu Bordeaux se întinde și șerpuiește, pe lungimi de kilometri, până se pierde în desișul codrilor, care parcă se clatină în adierea vântului, urmați apoi în depărtare de glasurile munților, deasupra cărora norii aștern pete de umbre.”

O legatură cu totul specială l-a ținut mereu aproape de mama sa, pe care a dus-o mereu cu el și a îngrijit-o cu o iubire filială și o devoțiune de necrezut. Abia după moartea ei, pe când locuiau la București, s-a căsătorit și el, dar a rămas fără urmași.

Din nefericire, căsnicia sa a durat destul de puțin, iar moartea pretimpurie a soției l-a marcat profund. În 1976, la împlinirea a 80 de ani a fost sărbătorit în cadrul Asociației maramureșenilor din București, continuatoarea celei înființate de studenții maramureșeni în perioada interbelică. Inițiatorul manifestării a fost vechiul său prieten, Dr. Mihai Marina, iar surpriza a constituit-o grupul de maramureșeni (Petru Mihalyi, Ion Berinde, Vasile Fodoruț), foști elevi ai sărbătoritului și țuica de prune „de-acasă” pentru încălzire. În anul următor (august 1977) foștii săi elevi din Maramureș i-au organizat o manifestare care l-a copleșit și pe care a descris-o într-o scrisoare adresată surorii sale, Magdalena, stabilită în Ungaria. Timp de o săptămână a fost înconjurat de prieteni și condus prin toate locurile rămase în amintire: Palatul Culturii, Liceul „Dragoș Vodă” și Liceul pedagogic, unde a fost profesor etc. Fiindcă Liviu Szabo-Bordeaux a fost un profesor iubit de elevii săi.

Fire liniștită, cu o educație aristocratică de bună clasă, ale cărei baze au fost puse în familie, blând și manierat, de o eleganță discretă în ținută și în comportament și așteptând să fie recunoscut – și la propriu și la figurat – fără să se înghesuie pentru a ieși în față, tocmai de aceea, stările depresive, accentuate și de o gravă afecțiune a vederii, l-au izolat aproape total. În ultimii ani, câțiva dintre foștii săi elevi din Maramureș au inițiat o chetă pentru a-l ajuta să facă o operație la ochi. Din 1977, când Mihai Marina, cu care locuia în aceeași clădire – un bloc vechi, dintre primele construite în București – s-a mutat la Cluj, bătrânul pictor, rămas de tot singur și aproape orb, s-a autocondamnat la stingere. Din ultima sa scrisoare (pe care o avem), datată 10 ianuarie 1982 și adresată nepotului său Felician Karpati*, profesor de desen stabilit în Ungaria, la Erd, reiese clar acest lucru.

A fost îngropat în Cimitirul Bellu, lângă profesorul Dr. Vasile Pop, fost director al Școlii Normale din Sighet și Ilie Cleja din Bârsana. Distinsa Doamnă Melania Rițiu, stabilită la București, care-l cunoștea pe profesorul Liviu S. Bordeaux din anii de școală de la Sighet și știa locul mormântului, ne-a mărturisit pe când încheiam acest articol că el, mormântul!, nu mai este. A dispărut. Au rămas însă picturile lui Liviu Szabo-Bordeaux, din care reproducem mai jos câteva, ca un modest și pios gest de aducere aminte pentru cel care a purtat cu el, în suflet și pe pânze, Maramureșul în care s-a născut.

*Karpati Felician a tipărit, în 2012, în Ungaria și în limba respectivă, o lucrare monumentală despre familia sa.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




Trupa sigheteană de teatru de păpuși, la Karlovy Vary în anul… 1964! (autor, Eva Oanță)

În anii ’60, Sighetul avea o puternică viață culturală. Printre alte formații, exista, la Casa de Cultură (director, Berciu Ioan), și o echipă de păpușari amatori. Această echipă a participat la Festivalul de Teatru ”I. L. Caragiale” unde s-a clasat de trei ori pe locul I. Datorită acestui fapt, s-a făcut o selecție între membrii echipei, pentru a participa la primul Festival Internațional de Păpușari Amatori de la Karlovy Vary, din 1964. Dintre cei selectați, am avut onoarea de a face parte și eu. Eram cinci tineri păpușari amatori care am plecat spre București unde, timp de două săptămâni, am repetat o piesă regizată de distinsul regizor Ștefan Lenkish de la Teatrul ”Țăndărică”, condus de distinsa doamnă Margareta Niculescu.

Drumul de la București la Karlovy Vary, via Praga, l-am făcut cu avionul. Karlovy Vary la acea vreme, era vestit prin apele termale, fiind locul de întâlnire a bogaților lumii – Karlsbad.

La festival au participat delegații din Italia, Australia, Anglia, Egipt, Cehia, Ungaria, România, Rusia. Delegația noastră – compusă din sighetenii Gheorghe Codrea, Stanca Borca, Elisabeta David, Maria Godja și Eva Bucur –  era însoțită de reprezentantul Ministerului Culturii (dl. Mihai Crișan), al M. A. E. (dl. ”SECU”), regizorul (Ștefan Lenkish) și ghidul (dl. Cerchez). Am fost cazați la hotelul Hornik (Minerul).

Nu voi detalia desfășurarea festivalului, ci voi vorbi despre revenirea mea în Karlovy Vary, în aprilie 2019. Prima oprire a fost la Praga, împreună cu familia mea. Totul era schimbat față de ce văzusem în 1964. Atunci, emblema reprezentativă a Cehiei, castelul Vit (foto), construit de regele Carol al IV-lea, nu putea fi vizitat, erau schele pentru renovarea lui, am văzut doar curtea interioară. Acum, am urcat cele 298 de trepte rococo ale turnului de unde se etala panorama orașului. Este superbă! Praga își merită pe deplin denumirea de ”orașul de aur”. După ce am văzut Praga, copiii mei m-au surprins pornind cu mașina spre Karlovy Vary. Totul era nou, strălucitor, deși ploua. Am revăzut cu drag locurile pe unde am umblat în 1964. Hotelul unde am locuit, a devenit un complex enorm (Pupp), iar terasa unde se desfășuraseră recepțiile de deschidere și de închidere ale festivalului, precum și conferința de presă, nu mai există.

Este edevărată expresia ”niciodată să nu spui niciodată!”. Nu credeam că voi mai revedea, pe viu, orașul lui Karol”

”Na sledano, Karlovy Vary!” (La revedere, Karlovy Vary!), dar cred că nepoții mei vor mai ajunge pe acele meleaguri pe care le-am revăzut după… 55 de ani.

Eva OANȚĂ (BUCUR)

P. S. Tot după atâta timp, am aflat că doamna Margareta Niculescu ne-a menționat în revista ”Teatrul”, nr. 04/1965: ”Fecundul an 1964, mai realizează ”Primul festival internațional al Teatrului de păpuși pentru amatori” de la Karlovy-Vary. Mișcarea noastră de amatori, reprezentată prin echipa Casei de Cultură din Sighet, se bucură de o caldă apreciere. Referatul regizorului Ștefan Lenkish, pe tema ”Păpușa – realitate și ficțiune pentru spectatorul-copil” este ascultat cu mult interes.”




Profesorul sighetean Petru Bârsescu inoculează desenul prin suflet! (autor, Ion Mariș)

Petru Bârsescu

Profesorul Petru Bârsescu, sighetean prin adopție, s-a născut la Timișoara. A absolvit Facultatea de Desen din Cluj-Napoca și a fost repartizat la Școala generală din Câmpulung la Tisa. A predat înainte de revoluție la câteva școli din Sighet și la Școala Populară de Artă (Casa de Cultură – Palatul Cultural).

După anul 1990 a renunțat la cariera didactică oficială și pregătește tineri pentru arhitectură și alte specialități ce necesită aptitudini de desen, acordând o atenție specială și psihoterapiei elevului. Le vorbește elevilor în primul rând de forța spirituală și împăcarea cu propriul ego.

Profesorul Bârsescu este un intelectual discret, figura-i aristocratică este ușor de identificat și încadrat într-o „altă lume”, o lume a introspecției și respectului, a frumuseții în gândire și atitudine.

O discuție cu profesorul Bârsescu este pur și simplu… incitantă, tonică.

Ion Mariș (IM): Desenul, arta de fapt, este domeniul dumneavoastră de competență. Cine/ce v-a determinat să alegeți această cale?
Petru Bârsescu (PB): Primele încercări în pictură le-am dobândit de la bunica mea, Margareta Bârsescu, născută Schllett, care în perioada interbelică a studiat la Școala de Arte și Arhitectură din Budapesta. Tatăl ei Schllet Ignaț, antreprenor și constructor, a executat în perioada 1896 – 1897 partea de asterială a Tribunalului Maghiar, actuala primărie din Sighet. Gândurile mele de recunoștință se îndreaptă spre bunica Margareta care mi-a insuflat dragostea față de frumos, eu mergând în continuare pe acest drum al bucuriei creatoare.

IM: Domnule profesor, ați rămas definitiv sighetean. Regretați acest lucru?
PB: Nu, fiindcă dorința de schimbare nu este legată de un spațiu fizic. C.G. Jung spunea „Schimbarea vine din interior”. Un renumit psihoanalist la o emisiune TV a fost întrebat: „Ce înseamnă o viață reală adevărată?” și a răspuns: „Nu trebuie ca în viață să-ți meargă totdeauna bine”. Nu învățăm și nu ne învățăm copiii că viața poate să-ți dea un pumn și să te trezești la podea, de unde vei vedea viața cu alți ochi. Dar, principalul lucru, este să te ridici. Un călugăr a fost întrebat: “Ce faceți voi în mănăstire?” “Cădem și ne ridicăm” a fost răspunsul. În viață avem parte și de frustrări. Un om care trăiește viața ca o bucurie nu va rumega la nesfârșit aceste stări negative creând în el cel mai întunecat iad. (Cum îți sunt gândurile așa îți este viața) – Carte scrisă de starețul Tadei.

IM: Ce are frumos, luminos Sighetul?
PB: Bineînțeles, oamenii, fiindcă nu degeaba se spune: „Omul sfințește locul”, și nu în ultimul rând, arealul în care trăim, frumusețea naturii care ne înconjoară și pe care ar trebui s-o prețuim, s-o îngrijim ca parte a creației divine. De sănătatea mediului depinde sănătatea noastră spirituală. Axel Munthe, psihiatru și scriitor suedez cunoscut prin „Cartea de la San Michele” spunea: “Frumusețea peisajului vindecă”.

IM: Ce a însemnat Școala Populară de Arte în epoca totalitarismului comunist?
PB: A fost un factor de lumină într-o epocă a durerii. Nu poți să faci „tabula rasa” și să spui că totul a fost rău în acea perioadă. Înseamnă să negăm o parte din propria noastră viață. A fost o perioadă pozitivă pentru tot ce înseamnă activitatea artistică a Școlii de Artă. A fost subvenționată de stat începând cu salariile profesorilor până la materialele necesare desfășurării activităților artistice, creând astfel un mediu propice dezvoltării artelor și a creativității elevilor. Astăzi, când scara valorilor s-a răsturnat se poate vedea unde ne aflăm. Iar ca totul să fie mai minunat, Școala de Arte și-a pierdut și sediul, „Palatul Culturii”. Dar să vedem ce spune un om al lui Dumnezeu, Sfântul Siluan Athonitul: “…când un creștin și înainte de toate un episcop, sau un preot, se află în fața nevoii de a lua într-o anumită împrejuare o hotărâre potrivită cu voia lui Dumnezeu, el va face lăuntric abstracție de toate cunoștințele sale, de toate ideile sale preconcepute, de cerințele și de proiectele sale, eliberat astfel de eul său propriu, el se roagă cu luare aminte în inima sa și primul gând care se va naște din această rugăciune în sufletul său îl va primi ca pe un semn venit de sus… el va auzi în sufletul său răspunsul lui Dumnezeu”. Și ne mai mirăm care este starea duhovniceasă în România? „Tipic, tipic și la inimă nimic” (Arsenie Papacioc). Ieromonahul Rafail Noica în cultura duhului spune: „Dar iertați-mă frați preoți și arhierei, trebuie să spunem și adevărul acesta: suntem în așa un hal că nu ne mai știm vocația. Și atunci poporul debusolat merge unde poate și la cine poate”.

IM: Revoluția ne-a schimbat în mod dramatic existența. Ar fi trebuit să fie pragul pentru trecerea la o calitate superioară a vieții. Dumneavoastră cum ați perceput acea schimbare majoră?
PB: Ca pe o nouă ȘANSĂ DE ELIBERARE DIN EGO ȘI DE A TRĂI SINELE, acea scânteie divină lăsată în noi. Apostolul Ioan spune: „Cel care nu iubește sălășluiește în moarte… cel care iubește sălășluiește în Dumnezeu” (Corintieni 1:13). Prin compasiune și empatie dorim ca oamenii să nu mai sufere și prin bunătate le dorim fericire. Atunci când trăim la nivel de empatie ne eliberăm de ego, iar în mentalul colectiv aceste trăiri luminoase produc schimbări esențiale. De citit cărțile lui David R. Hawkins! Tot ce construim mental, gânduri de iubire sau de ură creează câmpuri de energie care se întorc spre noi. Dacă creăm ură, primim boală, suferință, durere. Dacă dorim oamenilor iubire, primim lumină, pace sufletească, bucurie. Doriți tuturora binele din lume, urați-le să sufere mai puțin și să fie cu adevărat fericiți. Astfel, se pune în practică legea iubirii lăsată nouă de Hristos. Binecuvântați așa cum ne recomandă Anselm Grün, un călugăr german, înduhovnicit, în carțile lui. „Tu ești o binecuvânare”. C.G. Jung: „Nu atingi iluminarea dacă îți imaginezi jocuri de lumini, ci doar dacă poți conștientiza întunericul din tine”. „Tot ce ne irită la alții ne ajută să ne înțelegem mai bine”.

IM: Sunteți credincios sau… religios?
PB: Bernard Durel: „Fiecare om este o hologramă lui Dumnezeu”, „A iubi înseamnă a alege între TOȚI ÎMPREUNĂ, sau puțin îmi pasă că ceilalți crapă”. „Dacă cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, și cine se roagă în sufletul său pentru acela lumea întreagă se face biserică, dar aceasta nu este pentru toți” – Sfântul Siluan Athonitul. Sfântul Ioan al Crucii spune: „Dumnezeu la sfârșit ne va întreba de iubire, deci învățați să iubiți!”. Voi răspunde în încheiere cu: „Credința vine din iubire” – o carte deosebită a preotului Aleksander Elceaninov.

IM: Cât de mare este sufletul românului?
PB: Cred că la fel de mare ca al tuturor de pe planeta Pământ. Menirea noastră în această dimensiune este următoarea: „Singurul scop al existenței umane e să aprindă o lumină în întunecimea ființei” – C.G Jung.

IM: Ce lipsește poporului român?
PB: Nimic. Suntem înzestrați cu toate darurile numai că trăim mai mult la nivel de ego. Pentru aprofundarea subiectului se poate studia C.R. Motru „Psihologia poporului român”, Drăghicescu „Din psihologia poporului român” și mai nou Daniel David „Psihologia poporului român”. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun. Dacă oamenii ar învăța smerenia lui Hristos s-ar schimba cu toții: „Bogații ar disprețui bogățiile lor, savanții știința lor, cârmuitorii slava și puterea lor și toți s-ar smeri și ar trăi în pace și iubire și mare bucurie ar fi pe pământ” – Siluan Athonitul.

IM: Suntem prizonierii ego-ului vanitos? Cum se poate evada din propria „închisoare”?
PB: Schimbarea se poate face prin introspecție și acțiune. „Nu vom găsi fericirea pe care o dorim fără o dezvoltare interioară corespunzătoare. Fiecare din noi se poate angaja în această călătorie interioară și poate găsi în ea o inimă caldă deschisă altora. Va fi atunci o adevărată speranță de pace și bucurie în lume” – Dalai Lama. EGO-ul este o multitudine de scheme mentale greșite care ne-au fost inoculate de societate, de școli, de religii, de familie etc, creând o personalitate ruptă de viața reală. Omul EGO nu poate să vadă suferința și nevoile omului de lângă el. El are toate dorințele din lume, are totdeauna dreptate, este deasupra tuturor, vrea să fie un învingător, el produce numai suferință, durere, conflict, frustrări, nebunie, crime, războaie. EGO-ul creează și trăiește într-o iluzie continuă. (Anthony de Mello, Conștiența – Capcanele și șansele realității). Iubirea necondiționată este singura prin care se transcede EGO-ul.

IM: Cum vă selectați elevii pentru a-i pregăti pentru studiile superioare?
PB: La prima oră se face un test de verificare a aptitudinilor și de vedere spațială necesară pentru a porni pe acest drum. Trăind o perioadă complexă și totodată haotică, un tânăr este de multe ori bulversat. Trăiesc frustrări și traume produse de societate, de școală, de unii profesori, sistem de învățământ, familie. Cu toate bunele intenții ale părinților, de multe ori, aceștia nu pot să gestioneze problemele copiilor din diverse motive, obiective sau subiective. Metoda mea de lucru cu elevii este bazată pe „empatie”. În cadrul unei ședințe de lucru se îmbină predarea materiei necesare pentru Facultatea de Arhitectură sau Arte și psihoanaliza, adică vindecare prin cuvânt. Încerc să mă apropii de dorințele lor sufletești și să le arăt calea spre pacea interioară și bucuria de a crea și de a trăi. Dependența de anumite secvențe ale internetului este pe zi ce trece tot mai mare în rândul tinerilor și nu numai. Psihiatrul german Manfreed Spitzer, în „Demența Digitală” spune: „Folosirea excesivă a calculatorului produce în creier transformări ireverisibile și imposibil de recuperat mai târziu”. Doctorul Virgiliu Gheorghe vorbește de același lucru în cărțile și videoclipurile sale. Încerc să le explic elevilor pericolul acestei dependențe care duce în timp la depresie și anxietate, mersul la psiholog, iar în cazuri grave, la psihiatru.

IM: Care sunt realizările dumneavoastră… mai speciale?
PB: Mândria, „voința” este un zid și nu o treaptă spre divin. (Dialog cu îngerii – Gitta Mallasz). Nu cred că am realizări mai speciale care să ma facă diferit de restul oamenilor. Sunt convins că noi toți suntem LUMINA DIVINĂ, suntem UNUL. „Persoanele capabile de dragoste necondiționată sunt, în general, mai independente, mai autonome, mai spontane. Mai puțin înclinate spre gelozie și agresivitate, ele manifestă mai puține nevoi și mai multă originalitate, altruism, interes veritabil pentru împlinirea sufletească a semenilor lor” – Abraham Maslow. Toate realizările noastre ar trebui să fie în zona lui A FI ȘI NU A AVEA – Erich Fromm.

IM: Aveți dezamăgiri, neîmpliniri?
PB: Atâta timp cât trăiești BUCURIA PREZENTULUI și nu ești ancorat în trecut „depresiv”, viitor „anxios”, stările negative nu au cum să te marcheze. Eldon Taylor în „Programarea mentală” ne prezintă metode de control a minții noastre ieșind astfel din sfera manipulării sau automanipulării, scopul fiind crearea unei păci mentale. Sfântul Serafim de Sarov (sec. XIX) spune un lucru asemănător: „Dobândește duhul păcii și mi se vor mântui în jurul tău”. C.G. Jung: „cine privește în afară visează, cine privește înăuntru, se trezește”.

IM: Vă întreb, parafrazântu-l pe Richard Dawkins: Care este rădăcina răului?
PB: Într-un interviu dat de C.G. Jung în 1959 la BBC, spune următoarele: „Avem nevoie de o înțelegere mai profundă a naturii umane, deoarece singurul pericol real este omul însuși. Psihicul omului ar trebui studiat deoarece noi suntem originea tuturor relelor”. Richard Dawkins este o personalitate complexă dar, în același timp, și controversată la fel cum sunt și cărțile sale. „Poate pare ciudat că mulți oameni mari n-au putut rezista unei ispite în fond atât de naive, și a cărui sursă ascunsă nu e alta decât MÂNDRIA” – Sfântul Siluan Atonitul.

IM: Care este scopul artistului, în trecerea acestuia prin viață?
PB: „Frumusețea va salva lumea”. Această frază profundă a lui Dostoievski rostită de prințul Mîșkin în romanul „Idiotul” cred că spune totul despre rolul pe care trebuie să îl împlinească artistul prin creația sa. Menirea artistului este de a transmite pe cale estetică spiritualitatea frumosului, care are valoare vindecătoare. La Evagrie Ponticul contemplarea frumosului conduce la sănătatea sufletului, aceasta fiind baza misticii grecești. Frumosul este ordonat și aromios, transmite o stare de bine și bucurie omului. Lumina în opera de artă este o energie a divinului iar menirea noastră, a tururor, este de a înfrumuseța totul în jurul nostru devenind co-creatori și trăind bucuria de a fi.

IM: În cer sau pe pământ, unde se află fericirea?
PB: O întrebare foarte complexă la care nu se poate răspunde în câteva cuvinte deoarece este o cale de urmat toată viața. Pot recomanda două cărți: Mathieu Ricard – „Fericirea: un ghid pentru dezvoltarea celei mai importante abilități în viață” și Mihaly Csikszentmihalyi – „Flux. Psihologia fericirii”.

IM: Transmiteți, vă rog, un mesaj tinerilor.
PB: Orice drum ar alege în viață să-l facă cu DĂRUIRE ȘI BUCURIE. Dacă dorești o schimbare pozitivă în propira ta viață, ACȚIONEAZĂ, deoarece a rămâne la nivel de intenție nu se întâmplă nimic. Dr. David Hawkins în „Piramida conștiinței” spune foarte clar: „Prima treaptă în schimbare reprezintă CURAJUL”, fără aceasta rămânem blocați în sentimente negative iar schimbarea mult dorită nu va veni niciodată. Recomand o simplă autosugestie: „Zâmbetul este starea mea interioară”. Renumitul neurolog, prof. Dr. Constantin Dulcan spune: „Orice gând negativ ne face rău nouă și universului”, iar zâmbetul are un impact foarte pozitiv nu numai asupra sistemului imunitar dar și în starea generală de bine.

IM: Vă mulțumesc mult domnule profesor pentru acest interviu și vă doresc să călăuziți și să consiliați cât mai mulți tineri pe drumul artei.
PB: Domnule Ion Mariș, întâlnirile cu domnia voastră sunt un prilej de BUCURIE ȘI ARMONIE. Vă mulțumesc pentru această oportunitate de a mă exprima pe site-ul “Salut, Sighet!”. Tot ce am expus în acest interviu nu sunt părerile mele personale ci RODUL ÎNVĂȚĂTURILOR UNOR PERSONALITĂȚI LUMINOASE care și-au adus aportul în construirea unei lumi mai bune. Cu aleasă considerație și bucurie, vă doresc SĂNĂTATE ȘI PUTERE să continuați DRUMUL LUMINII!

Ion Mariș




Școala de Artă “Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației, la 150 de ani (autor, Ioan Ardeleanu Pruncu)

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației este una dintre cele mai vechi din țară. Începuturile activității ei sunt marcate în ziarul „Maramarosi”, la data de 8 mai 1867, ca școală de muzică, cu 11 elevi. În anii care au urmat, ea și-a dezvoltat activitatea astfel încât, la începutul anului școlar 1907, ocupa patru încăperi ale unei importante clădiri din centrul orașului. Directorul școlii era Irșa Bela, profesor de muzică la preparandia maghiară și dirijorul orchestrei orașului și preda pian, flaut și canto clasic. A publicat, prin 1913, și o broșură de popularizare a școlii: „A Maramaroszigeti Zeneiskola hivatasa” (Menirea Școlii de Muzică din Sighet).

La sfârșitul anului școlar 1907-1908, elevii școlii au prezentat un concert foarte apreciat de public, în cadrul căruia s-au remarcat, printre alții, și elevele Mihalyi Iuliana (fiica cea mai mare a lui Ioan Mihalyi de Apșa) și Lazăr Valeria (fiica lui Alexandru Lazăr, președintele tribunalului), ambele de la clasa de canto. La începutul anului școlar 1908, școala s-a mutat într-o clădire mai mare, cea în care a avut sediul Șantierul de construcții. Număra peste 120 de elevi care învățau cântul, pianul, vioara, violoncelul, flautul, țambalul, istoria și teoria muzicii.

La 1 decembrie 1913 a fost inaugurat, cu mare fast, Palatul Culturii și Școala de muzică avea acum o sală pentru concerte de cea mai bună calitate, din păcate însă, după nici un an de zile-în oct. 1914 – orașul a fost ocupat de trupe rusești. Ocupația a fost de scurtă durată, dar distrugerile cauzate Palatului au fost considerabile. Fiind cea mai reprezentativă clădire din oraș și, având acoperișul prevăzut cu ferestruici și un fronton cu metereze de apărare, a fost întotdeauna prima clădire rechiziționată de armată. Din 1920, la conducerea instituției s-a aflat o altă personalitate a lumii artistice și muzicale locale, Ida Puschmann*(1), profesoară de pian, canto clasic și teorie muzicală. În Calendarul Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, pe anul 1921, o găsim Școala de muzică menționată alături de celelalte școli din oraș, cu Ida Puschmann directoare și Dr. Florent Mihalyi curator. În 1922, pe structura Școlii de muzică, a luat ființa Societatea artistică-muzicală „Harmonia”, care a organizat în perioada următoare o serie de concerte și spectacole, frecventate și apreciate de public și comentate pozitiv în presa vremii.

În 1933, a venit la Sighet tânărul profesor Dimitrie D. Stan*(2) din Lugoj, fost elev al lui Ion Vidu*(3). Ca profesor de muzică la Liceul „Dragoș Vodă”, a format aici un cor deosebit de valoros, cu care a ajuns, în 1934, la București și a făcut câteva înregistrări la radio. Printre cântecele înregistrate atunci s-a aflat și piesa „Câtu-i Maramureșu”, armonizată în premieră, pentru cor și cunoscută apoi ca imn al Maramureșului și cântată frecvent și în zilele noastre. Activitatea sa cu totul deosebită l-a impus numaidecât ca director al Școlii de muzică, în locul Idei Puschmann, care se pensionase. Intrată sub patronajul Astrei și beneficiind din plin de sprijinul administrației locale – primarul dr. Petre Mihalyi și vice-primarul Alexandru Filipașcu fiind susținători declarați ai culturii – noul director a transformat Școala de muzică din Sighet în Conservator de muzică și dicțiune, ridicându-l la nivelul celor mai bune conservatoare din Ardeal. Cu corul Astrei dirijat de el și cu orchestra acesteia, formată, în principal, din profesorii și elevii Conservatorului, Dimitrie Stan a pus în scenă spectacole de operetă precum „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu, prezentate pe scena sălii de spectacole din Palatul Culturii, dar și la Vișeul de Sus, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți și câteva localități din Cehoslovacia vecină.

Anii în care la conducerea școlii a fost Dimitrie Stan, la conducerea Astrei Vasile Ilea și la cea a administrației locale Petre Mihalyi și Alexandru Filipașcu au fost anii de glorie ai mișcării și vieții culturale și artistice a Maramureșului. În 1938, Guvernul Octavian Goga a propus Comisiei interimare a județului Maramureș (Consiliul județean) – și aceasta a aprobat – cedarea Palatului culturii pentru sediul nou înființatei Episcopii Ortodoxe a Maramureșului, iar Astra – care îl închiriase în 1927 – cu Conservatorul de muzică și cu toate activitățile ei a fost nevoită să-l evacueze. Conservatorul s-a mutat în Redută și a funcționat acolo până în 1940. Despre perioada 1940-1945, negăsind documente, știm doar că s-a revenit la „Zeneiskola” (Școala de muzică) și că a funcționat, într-o formă mult redusă, și în timpul războiului. În 1946, profesoara de pian, Irma Weltner, rămasă din corpul profesoral al Conservatorului, a fost găsită continuând activitatea în câteva săli din Redută.

În 1948, Petre Dreab, absolvent al Conservatorului de muzică din Cernăuți, a fost trimis ca director al nou înființatului Liceu ucrainean din Sighet și i s-a atribuit și sarcina de a prelua Școala de muzică. Sub conducerea lui școala s-a reașezat în Palatul culturii, a devenit „Școala populară de artă”, a fost inclusă în rețeaua școlară locală și subvenționată din bugetul de stat. În 1956, P. Dreab a fost mutat la Școala populară de artă din Arad, iar în locul său a fost numit Ludovic Brukstein, absolvent al Școlii de literatură, scriitor și dramaturg aflat la început de carieră și tânăr activist al P.C.R. dar cu o mare deschidere pentru cultură și artă.

Din 1972 școala a fost condusă de profesorul Ioan Ardelean, din 1989 de subsemnatul, iar din 2010 de Ioan Tivadar. Dar, o școală este importantă mai ales prin rezultatele sale, prin elevii pe care îi formează și, din acest punct de vedere, bilanțul Școlii de artă din Sighet este unul grăitor și miile (multe) de elevi formați aici certifică acest lucru. Copiii familiilor din înalta societate sigheteană, unguri, români, evrei sau ucrainieni au fost, în marea lor majoritate, elevi ai școlii de muzică. Pictorul Simon Hollosy cânta foarte bine la violoncel, dar stăpânea destul de bine și pianul și vioara, învățate în copilărie, la Sighet. În timpul studenției, în Germania, a cântat într-o trupă instrumentală, iar când mergea în vizită la familia Mihalyi, cânta împreună cu fetele, la pian*(4). Episcopul Victor Mihalyi avea o voce foarte frumoasă și cânta foarte bine la flaut, fetele lui Ioan Mihalyi – opt la număr – cântau la pian, iar fratele lor, Longin, cânta la vioară. Izidor, fiul lui Iosif Man, a urmat studii strălucite la Academia de muzică din Budapesta, iar Valeria Pop-Herbaly *(5), după terminarea aceleiași academii s-a dedicat vieții muzicale clujene. Dintre surorile Mihalyi, cea mai mică, Adriana, a făcut carieră ca pianistă și a fost apoi, mulți ani, profesoară de pian la școala noastră. Sigheteanca Dora Cserveny, după terminarea studiilor la Conservatorul din Cluj, s-a întors acasă, s-a căsătorit cu profesorul Dimitrie Stan și a devenit profesoară de canto la Conservatorul din Sighet.

Peste ani, devenind școală populară de artă, și-a adaptat structura noilor cerințe sociale, au apărut noi discipline: teatru, arte plasice, dansuri și o necesară și firească orientare spre bogățiile folclorului local. Astfel, devenind neîncăpătoare, în 1960 s-a hotărît ca partea de muzică instrumentală cultă, cu profesorii și elevii respectivi, să se desprindă și să devină secție separată și cu un alt sediu. Atunci a luat ființă actuala Școală de Muzică (la care s-au adăugat mai târziu și artele plastice). A fost, de fapt, revenirea la forma inițială a vechii școli de muzică.

La Școala populară de artă, pe lângă catedra de canto clasic a luat ființă cea de muzică ușoară și cea de canto popular, iar catedra de vioară s-a tranformat treptat în catedră de instrumente specifice (ceteră, zongură, dobă) zonei Maramureșului. Celelalte discipline școlare: teatru, dansuri, arte plasice etc. rămânând pe loc, au sporit mereu în activitate. Tot în această perioadă s-au inițiat în diversele dișcipline artistice ale școlii o serie de elevi care au devenit apoi personalități marcante ale vieții culturale românești. Amintim doar câțiva dintre aceștia: Gheorghe Turda și Viorel Costin, Szeibert Ștefan și Molnar Ioan (de la Opera maghiară din Cluj), Ducu Bertzi și Ștefan Hrușcă, Năstăcuța Iuga, Măriuca Verdeș, Vlad Roman și mulți alții. Dacă până prin anii 1975 ceterașii Maramureșului erau fierarii și potcovarii satelor noastre – cântăreți după ureche – acum nu există sat în care să nu fie câțiva tineri (feciori și fete), foști elevi ai claselor de canto și instrumente populare, care cântă la petreceri, unii dintre ei asigurându-și în felul acesta chiar existența. Au fost cazuri în care elevii școlii veneau și din satele românești de peste Tisa,  (precum Hrin din Slatina, la vioară, sau Gheorghe Țiplea, din Biserica Albă, la canto, și care, continuând studiile, este acum un cunoscut cântăreț de operă la Moscova*(6), ori din Huta sau Huta Certeze (Oaș), și aceasta fiind, fără îndoială, una dintre realizările școlii.

De asemenea, în ultimii 5o de ani, au luat ființă o serie de secții externe, în satele în care existau meșteri populari cunoscuți precum: ceramica de la Săcel – cu meșterul Tănase Cocean, sculptura în lemn, de la Vad – cu Gheorghe Borodi, de la Săpânța – cu Ion Stan-Pătraș și cea de la Valea Stejarului – cu Pătru Gogea-Pupăză, cusături, țesături, clopuri și multe altele, reprezentând meșteșugurile tradiționale ale Maramureșului. Din acest punct de vedere, Școala de artă din Sighet a fost un model pentru celelalte școli din țară și singura care a avut, timp de aproape 20 de ani, un magazin propriu, prin care și-a valorificat produsele de artă populară. În loc să fie sprijinită și să crească în continuare, în urmă cu câțiva ani, i-a fost luat spațiul magazinului de artă populară și a fost transformată în „secție” a unui Centru cultural, probabil ca efect al politicii de… descentralizare. Anul acesta, când secția (Școala de artă „Gheorghe Chivu”) se pregătea, totuși, să sărbătorească 150 de ani de existență, (iarăși!) Episcopia ortodoxă a Maramureșului a dat-o afară din Palatul culturii, unde a „trăit” un secol. 

Scriu aceste rânduri în primul rând pentru a face cunoscută istoria acestei școli pe care Maramureșul a avut norocul să o aibă, dar, recunosc, și dintr-un sentiment de adâncă amărăciune. Am fost în anii 1955-65 elevul acestei școli, apoi colaborator și profesor, iar între 1989-2010 conducătorul ei. În 1992 am obținut aprobarea pentru a-i atribui numele unuia dintre cei mai iubiți și devotați profesori ai ei din ultima vreme: profesorul, pictorul și poetul Gheorghe Chivu. În 1996 am obținut de la Consiliul local spațiul și am deschis magazinul „Artis”.

În 2006, după peste 10 ani de documentare, am publicat lucrarea: „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, (format A4, cu peste 400 de pagini) în care a fost scoasă în evidență, cu documente, importanța de netăgăduit a acestei instituții de cultură.

Acum, când Maramureșul – și unii maramureșeni – caută să-și sporească valențele turistice reale și să le transforme în factori de dezvoltare, rolul acestei școli ar trebui să fie unul tot mai important și mai bine folosit, pentru că ea răspunde unora dintre cele mai importante cerințe culturale ale celor de aici.

NOTE: 1.* IDA PUSCHMANN – profesoară de muzică, pianistă și compozitoare. A fost printre primii muzicieni care a prelucrat teme din folclorul muzical local. A fost pasionată și de arta fotografiei. Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației…..pg. 30.

2.*DIMITRIE D. STAN, născut în 1906, la Lugoj, a fost remarcat de Ion Vidu și luat sub protecția sa. A urmat teologia și cursurile Academiei de muzică din București. A fost printre studenții preferați de Kiriac și Brăiloiu, a cântat în corul „Carmen” (patronat de Casa Regală) și s-a bucurat de aprecierea lui Enescu. Ajuns profesor la Sighet, s-a căsătorit cu Dora Cserveni (nepoata lui Ilie Lazăr), absolventă a Conservatorului din Cluj. Refugiat la Lugoj, după 1940 el a făcut carieră ca dirijor al Corului „Ion Vidu”, a ajuns unul din marii dirijori de coruri, premiat, medaliat și declarat „Artist Emerit”. A fost și director al Casei de creație a județului Timiș și, împreună cu soția, au predat și la Facultatea de muzică din Timișoara. A murit în puterea vârstei, în 1968, pe scenă, dirijând Corul „Ion Vidu”, unul dintre cele mai cunoscute din țară. Despre rolul său în mișcarea culturală maramureșană, vezi „Școala de artă „Gheorghe Civu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, pg.45-50.

3.* ION VIDU (1863 – 1931), compozitor și dirijor, un maestru al muzicii corale românești. A fost profesor de muzică la Arad și Lugoj și inspector general de muzică pentru școlile normale din țară, calitate în care a fost și la Sighet, în 1930. Colegiul național de artă din Timișoara îi poartă numele.

4.*Dintr-o relatare a Luciei Mihalyi.

5.* Valeria Pop, fiica profesorului Ioan Pop de la Preparandie, a studiat la Academia de Muzică din Budapesta și la Viena, cu celebra cântăreață Roza Papir. I se prevedea o strălucită carieră de cântăreață de operă.Vezi și „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…..pg. 166.*Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…. pg. 249

Autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu




Renașterea Sighetului: mâine!

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată:
Oraș cu rude-mpărătești,
Cu un trecut în artă.

Și-avea mândrețe de Palat,
Academii și teatru.
Ce-a fost, a fost, și e păcat
Azi seamănă cu satul!

Tot azi avem promisiuni,
Biet omul… socotește,
Și-așteaptă – până când? – minuni
Dar… cineva-l prostește!

Pentru spectacole nu-i loc,
Muri… „Muncitorescul”,
Iar „Studio” îi sub obroc:
Cultura-i cu… protestul.

Să protestăm că-i fără bani,
Deși lumea-i sătulă
Să ascultăm mereu “umani”,
Povești din… gură-n gură!

S-aștepți un an sau poate doi
Nu cred că enervează
Dar după, iese tărăboi,
Conștiința mai… lucrează.

Așa gândim că nu-i pierdut
Frumosul dintre ape,
Renașterea-i pe la-nceput,
Să fie cin’ s-o sape!

Ars Publica




Orașul inimii mele (autor, Mariana Ona)

Oare cum ar trebui să încep să scriu despre orașul în care, în miez de noapte, am scos primul strigăt spre lume, astfel încât să nu pară a fi o compunere despre „Orașul meu”, cum primeam în clasele primare? Oare ce ar trebui să spun ca să pot reda în cuvinte marea, imensa, totala iubire pe care o port fiecărei străduțe, fiecărei case, fiecărui pom – din câți au mai rămas și care nu au fost tăiați cu o furie dementă!-, dealului care îl veghează etern și râului ce-și plimbă apele dintotdeauna în graba lui de a se vărsa în Tisa? Oare despre ce ar trebui să vorbesc mai întâi: despre ceea ce a fost orașul sau despre ceea ce este acum?

Dacă ar fi să vorbesc despre trecut, v-aș povesti cum erau diminețile de mai, când mergeam spre liceu purtând în minte lecțiile învățate până târziu în noapte, cu uniforma călcată, cordeluța pe cap și matricola cusută pe uniformă, în partea stângă – obligatoriu! – deasupra inimii și inima plină de visuri și speranțe; când, prin fața ochilor îmi treceau pomii albi, roșii, roz, înfloriți, centrul orașului curat și stropit din belșug cu apa ce țâșnea din cisternele pline; când vânzătorii ambulanți își instalau tarabele cu sucuri naturale și pe care calupurile de gheață le făceau atât de răcoritoare și de bune, iar Sala-bacsi (un turc rătăcit din tinerețe pe plaiurile noastre) își împingea un fel de cărucior cu tejghea cu înghețată, halviță, batoane de ciocolată de casă, zahăr candel! Era frumos și mai ales liniștit orășelul ascuns printre dealuri și ape care a dat țării și lumii personalități adevărate, oameni politici adevărați și valoroși.

Fântâna arteziană din mijlocul parcului își împrăștia apa cu irizații de curcubeu, de primăvară, până la sfârșitul toamnei. Magazinele se deschideau unul după altul și lumea se grăbea spre serviciu. Era o lume liniștită, în care fiecare își știa locul și rolul, într-un oraș curat, pavat cu cuburi de granit, în mijlocul unei oaze de verdeață.Viața se desfășura după niște reguli sănătoase, cu bun simț și mai ales, aveai timp pentru toate: mai întâi munca, apoi distracțiile (nu puține)! Ieșirile la plimbare pe Corzo (centru), duminica, cu familia, care se terminau cu o prăjitură adevărată la cofetăria din centru sau pe terasele restaurantelor la un vin, o bere, un grătar, și unde cânta întotdeauna o formație. La 1 Mai și 23 August (care pe atunci era ziua națională), toată lumea era la Grădina Morii unde, pe scenă, se perindau artiști de tot felul până seara târziu, iar copiii de la toate școlile din oraș aveau programe artistice care se încheiau cu focuri de tabără, muzică și dans. Tot orașul se muta pentru o zi în parc. Se mâncau mici, se bea bere; de departe se simțea mirosul grătarelor.

În fiecare an, primăvara, venea circul cel mare de la București! Toți așteptam să vină; în pauza dintre reprezentații se putea vizita menajeria, se puteau vedea animalele, cum se pregătesc artiștii. În oraș existau două săli de spectacol și cinci cinematografe. Periodic veneau cântăreți și trupe de teatru din București și din țară și sighetenii se înghesuiau la casele de bilete ca să prindă locuri la spectacole. Atunci era timp pentru de toate. Când nu veneau artiști consacrați, Liceul Pedagogic și Liceul „Dragoș-Vodă” se aflau într-o permanentă competiție artistică, iar Palatul Cultural își avea și el reprezentațiile sale împreună cu Școala de Muzică.

Nu este o lume de poveste, pe care a creat-o imaginația mea; această lume a existat, dar am pierdut-o pentru totdeauna. Am evoluat! Oare? Oare evoluție înseamnă praful și gropile de pe străzile asfaltate de mântuială? Oare suntem evoluați dacă se circulă ca în junglă, nu sunt locuri de parcare, ești în pericol oriunde te-ai afla? Eh! Toată lumea are mașină străină! Nu ne mai plimbăm, nu ne mai place să ne întâlnim cu prietenii pe Corzo, nu mai sunt terase pe care cântă muzica. Totul este prea scump, prea ieftin. Nu mai sunt reguli, nu mai este eleganță, nu mai este respect pentru nimic. Nu mai există siguranța în nimic! Cei care s-au instalat în scaune își dorm somnul liniștit timp de patru ani până la viitoarele alegeri! Tineretul nostru nu are orizonturi, nu are perspective!

Plătim facturi, plătim datorii, plătim chiar și păcatele strămoșilor, în așa fel încât nouă nu ne mai rămâne mare lucru. La noi, apa e mai scumpă decât în București, gazul e mai scump decât în Spania, iar de curent, ce să mai vorbim!

Încotro ne ducem? Cât să mai așteptăm să fim și noi „în rând cu lumea”? Cum să facem ca să ieșim din acest șablon de „oraș unde se agață harta-n cui”? Oare atât a rămas din tot ce a fost demn, valoros, mândru și civilizat în nord-vestul României? Probabil posterității îi va rămâne în cele din urmă un oraș pustiu în care, în mijlocul centrului va trona grotesc cuiul primarului.

Autor, Mariana Ona

Foto: Gerald Mihail Manole




Sighet – Palatul Culturii

Ridicat pe locul cimitirului reformat, închis în anul 1887 şi devenit în 1889 Parcul “Regina Elisabeta”, Palatul Culturii a fost ridicat între anii 1912-1913, planurile aparţinând arhitectului Sándy Gyula. Firma constructoare, ‘’Fuchs es Társa’’, din Beregszász, a realizat clădirea din fier beton, fiind prima de acest fel din oraş, iar lucrările speciale din beton cu inserţie preîntinsă au fost asigurate de firma “Pittel & Braunvetter” din Budapesta.

Structura construcţiei, care aminteşte de o cetate medievală transpusă în limbaj art nouveau, se datorează baronului Perényi Zsigmond, comite al Maramureşului, secretar de stat şi preşedinte al Asociaţiei Maramureş.

Destinat a fi sediul Asociaţiei Culturale “Máramaros”, la parter a fost amenajată o bibliotecă, alături de o sală de mese şi un mic magazin. La primul etaj se aflau sala festivă, sala artiştilor, sala de expoziţie, un cazinou, iar la etajul a doilea au fost expuse obiecte de muzeu şi tablouri donate de colecţionarul Urányi Imre, printre care şi celebra pictura a lui Hollósy Simon, ‘’Cetatea Hustului’’.

În 1931 pe tavanul scării principale este pictată o ‘’Alegorie a artelor’’de către Szabó Elemér, cunoscut sub pseudonimul de Livius Bordeaux.

Numele donatorilor unor sume de cel puţin 200 coroane au fost inscripţionate pe plăci de marmură montate la intrare, nume care aminteasc generaţiilor viitoare de sacrificiul făcut de înaintaşii lor pentru edificarea unei clădiri ce urma să contribuie la propagarea culturii în regiune.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)