De ce e așa greu când poate fi așa ușor? E foarte simplu: trăim ceva ce nimeni nu poate descrie în cuvinte. Poate încercăm să ne revenim, dar e HAOS.
Era 19 martie si în țară se anunță un verdict care poate atunci nu părea așa important dar cine s-ar fi gândit că atunci începea o nouă carte în viața noastră care va fi atât de diferită încât nici cu gândul nu putem raționa.
Sincer, eram prea ocupată să realizez că trăiesc poate ultimele file ale unei lumi normale. Nu m-am gândit că în câteva zile se poate închide așa ușor un episod.
Ce pot spune, eram în clasa a opta și, ca orice elev care termină gimnaziul, mă gândeam doar să ajung unde îmi doresc.
E simplu: îmi doream să îmi ating visele cu mâna.
Era luni: de mâine nu o să mai mergem la școală. Nu puteam să realizez cum adică nu mergem, abia începuse pandemia. Stai puțin! Până să realizez că e realși  nu e o poveste despre care ne vorbeau bunicii, trecuseră câteva luni bune și eram la examen.
Nu puteam să mergem nicăieri. Totul era închis într-o clipire de ochi. Atâtea păreri și atât de puține zile.
Ce să mai înțelegi când unii profesori susțineau că nu o să dăm nici măcar examenul sau alții ne tot avertizau să ne protejăm. Închid ochii și brusc sunt în curtea școlii în calitate de boboc. Nici măcar prima zi nu a fost cum trebuia. Distanțați, cu mască și plini de fiori pășeam fără să știm unde mergem și cine sunt cei despre care se zicea că vor fi colegii noștri.

Școală online! Cum să facem școală online? Nu cunoaștem profesorii și colegii. După câteva săptămâni a venit și ziua cea mare. Mergem la școală? DA!

Ca în orice poveste fericită trebuia să apară ceva, altfel se termina totul prea repede. Și în cazul nostru a apărut. Se pare că o să mergem pe grupe. E atât de prostesc. Hai să privim partea bună a lucurilor: dacă mergeam fizic cu toții poate anumite prietenii nu existau. După doar două săptămâni, ceva tragic apare în școala noastră și totul s-a răsturnat la 180°. Plecarea prematură (într-o lume mai bună, poate) a  domnului director. E atât de greu…

Da , școala on-line deschide multe portițe și oportunitați, dar să nu uităm că este grea. Un alt obstacol a fost gradul de dificultate pe care unii profesorii îl dădeau. De ce? Nu e ușor să iți vezi bobocia plecând precum o frunză de stejar luată de furtună. Unde? Unde sunt clipele frumoase pe care trebuia să le trăim? Unde sunt primii fiori ai liceului, primele prietenii, primele sunete de clopoțel? După un an în on-line ne-am întors la școală. Parcă și acum văd cât de timizi eram în prima zi. Într-un final, am ajuns și noi elevi de liceu. Dar, la fel de repede cum a venit așa s-a și dus. Doar două luni!

Vacanța de vară. Brusc ca o eclipsă, totul părea să intre pe făgașul normal. A apărut vaccinul care părea să rezolve totul și noi să începem o viață normală pe care poate am uitat-o. O viață fără mască, dezinfectat și covid. Nu din nou! Viața a devenit din nou un HAOS. De data aceasta e mult mai rău. Încă nu realizez. Pierdem persoane dragi într-o clipită, nu se mai înțelege nimic.
Oamenii sunt derutați, parcă au prea multe hărți care duc în același loc.
După aproape doi ani de pandemie, în lume e mai rău decât la început. Atunci eram mai încrezători în cei care ne spuneau ce să facem, acum, ne pierdem în miile de file de informații. Pare că totul se înrăutațește și nimic nu va mai fi cum a fost.

Însă, în orice poveste există și un final fericit.
Care va fi al nostru?
Va continua……….
Eu sper.

Bianca BORODI
clasa a X-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

Duminică, toamnă. Cârciumi uitate foiesc în periferii, de bună-dimineața. La câte o masă vezi „pretenari” buluc, combătând sonor, ca în zilele lucrătoare, la altele inși singuri cu paharul lor, privind în gol, de la capăt…

Septembrie și-n parc fanfara nu cânta, decât un bătrânel petrecea în de sine. Ar fi rămas un viitor mare poet dacă murea de tânăr…

Zi de Septembrie, ceasurile încremenirii și luminilor… De nu ar fi sirenele alea intempestive prin oraș!

Pe podul mobil trece un bărbat încruntat – de grijă să nu-i cadă pe jos mustața perfectă…

„…Nu poate zini, că are cle’nți.”

„…Ști’mbă-mn’i-i amu ietucă!… Că m-așteaptă cleie’nții…”

Duminică, dimineață. Bicicletă peste bicicletă la Iza – pescari în aglomerare. Soarele fiind ascuns, izbucnesc în compensare culorile florilor, iau foc roșul, rozul, galbenul….

O nuntă. O nonagenară este întrebată de ce nu poartă mască. „Nu port, să nu zică lumea „ni şi baba asta, vre’ să trăiască și are 100 de ani! …Eu de moarte nu mă tem!” (& Gh.MB)

Lumina mierie… Rău îmi pare că n-am luat pâine de-acasă, să-mi ung o fellie..

Septembrie în lumini – de băgat fuga în …photo shooting!

Pozez degeaba trandafirii unei grădini. Astă-noapte, cel mai înalt, mai roșu, mai răsfrânt dintre ei a dispărut.

Tuamnă, daa… Septembrie, cum nu?…Ba nu – Octombrie! Iertați, studiez niște scaieți roșii în floare și ciumăfaia uscată de alături.

Dimineață de Octombrie – frig, soare. Trandafirii, în special cei înalți, s-au pus la hârtie creponată. Liniștea orașului cu oameni puțini, fără chip. Îndărătnicie și noninformare. Treptat se încălzește. Câini și pisici se tolănesc la soare.

Octombrie își vede de treaba lui… Și prin frunzișul copacului uscat bate vânt auriu…

„…Corn și un gogoș cu ciocolată, dă-m’!”

Râul stând. Un domn, cu creştetul uşor aplecat spre inima lui, face digul. Fiecare imagine un eveniment, toate la un loc – un spectacol.

Eurosport Ro. Premier League
* „…diabolic acest jucător pur și simplu!” * ”…vine cu această diagonală savuroasă!” * „…foarte supărați Pescărușii…” * „Echipa din sud chinuie echipa londoneză ca pe hoții de cai.”

Marin SLUJERU
(din postările de pe pagina mea de fb)

P.S.
Se cade ca, data fiind situația gravă prin care trecem, să întrerup aici publicarea acestor grupaje. Sunt conștient că nu îi arde nimănui de ele…

Foto: Ion Mariș

Suntem martori zilele acestea la niște fenomene ieșite din comun pe care eu, ca pacifist, le acord circumstanțe atenuante și le cataloghez ca fiind niște mutații nefaste.

Și nu vreau neapărat să ma refer la toate speciile și regnurile care populează pământul ci, m-aș referi doar la specia numită Om și la modificările (nu neapărat genetice) la care este supus.

La acestea trebuie să conlucreze mai mulți factori științifici, de laborator, de expetimente chimice și care se petrec de regulș în laboratoare și necesită ani mulți de încercări.

Mutațiile de care eu vreau să vorbesc sunt niște rezultate cu totul independente de orice laborator. Sunt niște „produse” obținute în propriile familii, unde găsesc condiții propice de dezvoltare.
– Nefrecventarea celor 7 ani de acasă
– Nefrecventarea școlii
– Inocularea de mici că ei pot orice
– Că „cine are bani se cară… că  doar, banii vorbesc”
– Ca o diplomă se poate obține nu neapărat în urma unui examen
– Că oricine poate fi cumpărat
– Că poate ocupa o funcție unde dorește fără ca măcar să aibă habar ce presupune aceasta.

La acest nivel de (in)cultură s-a ajuns, încât aroganța, obrazul gros, impostura, impertinența au ajuns singurele criterii prin care poți să accezi la cele mai înalte funcții în stat.

Aceste mutații au ajuns deja o cangrenă naționalș, cu rădăcini purulente înfipte în toate structurile și straturile sociale: mame care-și abandonează copiii la tomberoane, tați care-și abuzează fiicele, doctori care-și molestează pacientele, bărbați de top muschiuloși și tatuați, potenți, care-și sporesc contul în prin explotarea sexuală a unor nefericite ale soartei, polițiști care sechestrează și terorizează niște oameni de pe stradș, îi duc în locuri ascunse și își dovedesc profesionalismul.

Asta e doar lista scurtă care mi-a venit în minte în aceste zile…

Stai și te întrebi: Oare ce-i mai periculos? Mutația unui virus (mediatizat la paroxism), sau mutația conștiinței omului, care dă asemenea ,,specimene” greu de reprodus în vreun laborator.

La virus, de bine de rău s-a inventat un vaccin și cu toate tulpinile pe care le iscă, tot sperăm că ne vom face bine.

Dar acestor „viruși cu două picioare și fără cap, care fac atâta rău , cum oare le vom veni de hac?

Deoarece, în loc să ne gândim cum să-i stârpim, dimpotrivă, îi  mentinem și îi reactivăm prin însuși comportamenul față de ei.

Atât de mult ne obișnuim cu răul, încât îl adoptăm ca și pe ceva normal care face parte din cotidian.

Cum altfel să interpretezi că în loc să-i supunem oprobriului public, îi promovăm, le facem persoane publice, li se acordă spații în televiziuni. Polițiști, care sub ochiul rece al camerelor video își bat victimele sub privirile impasibile ale colegilor, ca și cum aceste „practici” ar fi ceva normal în atribuțiile lor de serviciu.

Ar trebui să ne sperie aceste derapaje care se acutizeazamă în ultima vreme. Să nu ne dăm voie ca aceste orori să ne intre în sânge, să ne infecteze, ca acei saci negri de gunoi să nu ni se pară că fac parte din moartea aproapelui nostru, să empatizăm mai mult cu omenia, reacția imediată la răul făcut. Cu un cuvânt, să nu lăsăm ca Demnitatea să ne fie murdărită de nimeni și nimic! Să nu ne pierdem umanitatea și credința!

Răutatea gratuită nu-i de la lut, ci de la diavol.
Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens decât oțelul îmbogățt cu wolfram, tungstem, mangan! (Nicolae Steinhardt)

Ileana PISUC

Orice manipulare a fricii se identifică cu un fel de terorism, care se aseamănă cu o muscă care încearcă să distrugă un magazin de porțelanuri. Musca e atât de nevolnică, încât nu poate clinti din loc nici măcar o singură ceașcă de ceai. Atunci, cum distruge o muscă un magazin de porțelanuri? Găsește un taur, îi intră în ureche și începe să bâzâie. Taurul o ia razna de frică și furie și distruge magazinul de porțelanuri. (Yuval Noah Harari)

Musca, eu o compar cu frica, iar taurul cu mintea fiecăruia. Vorbind în termeni cât se poate de pragmatici, s-a ajuns ca fiecare babă din autobuz să-și dea cu părerea despre „carcalac” și vaccin.

Nu-i nevoie de alte dezbateri profesioniste pe acest subiect, trebuie doar să te urci în autobuz și, atunci când te dai jos, poți să-ți iei doctoratul în materie de virus și vaccinuri. Când se întorc de la oraș cu plasele doldora de alimente de la supermarketuri, nu cred că-și pun problema câtă otravă au în ele și câtă hrană „curată”. Ultimul lucru (al oricăruia dintre noi, recunosc) este de a citi cu atenție conținutul produselor pe care le luăm din raft.

Când li se dă copiilor cu multă dărnicie sucul frumos colorat și bun la gust, oare care părinte se gândește că-l otrăvește încet dar sigur și că-i pune viața în pericol? Câți ar fi oare cei care se îndoiesc că mezelul sau carnea frumos colorată și sclipitoare din galantar e ceea ce pare? Câți cer analize înainte de a le savura? Pâinea, în toate sortimentele ei, de ce nu e contestată, cu toate că, împreună cu dulciurile sunt dușmanii din umbră și dau atâtea boli? Atunci când copiii noștri erau mici și se programau, nu de noi(!), ci de medici specialiști la vaccin, nu s-a auzit de atâta reticență. Mergeam pur și simplu, pentru că așa era normal. Dacă ne iubeam copiii și-i voiam mari, trebuia să acceptăm că cineva gândește pentru noi, că niște laboratoare cercetează în favoarea vieții noastre și a copiilor noștri.

Doar că acum, datorită mijloacelor de informare (sau dezinformare), punem la îndoială vaccinul. Eu, una, recunosc că atunci când s-a declanșat urgia, am încercat să mă agăț de o speranță și aveam credința că, de undeva, va veni și vindecarea. Vaccinul era raza de lumină așteptată. Era motivarea ieșirii din cruntele privațiuni ale acestei calamități globale.

Și acum, când în sfârșit a apărut, dăm cu piciorul, îl cotestăm, îl disecăm, vrem să-i aflăm formula chimică (de parc-am înțelege-o!), să vedem dacă n-are „gipuri” și „drapele” băgate-n el! Fiecare s-a transformat peste noapte în chimist și, dacă nu stăpânește subiectul, măcar își dă cu presupusul… Și toate astea țin de educație.

Am fost educată să am respect față de Dumnezeu, față de învățători, profesori, doctori, care tot prin grija Lui față de noi vin să ne educe, să ne vindece. După zeci de ani de pregătire, de examene, de confirmări, vin unii „neaveniți” să conteste munca atâtor creiere luminate! De ce să ne vindecăm mai repede, când putem să tărăgănăm (la fel ca multe altele, în această țară). N-am mai fi noi!

I-aș întreba pe acești contestatari, dacă s-au urcat vreodată într-un avion, tren, autoturism, care, toate sunt făcute de specialiști în inginerie, dacă au încredere în cei ce le-au creat și n-au încredere în medici? De ce iau antibiotice la orice semn de boală având certitudinea că se vor face bine? Și scrie pe ele clar „anti-biotice”, adică împotriva vieții. Acum când ni se dă ceva pentru viață, ne îndoim, punem întrebări, contestăm. De câtă ipocrizie putem să dispunem?

Sfatul meu ar fi ca toți acești „bețe-n roate” să încerce să facă cei 6 ani de Medicină, să-și ia examenul și apoi, în cunoștință de cauză, să-și dea cu părerea.

Până atunci, să fim recunoscători lui Dumnezeu că ne ajută și de data asta, trebuie doar să recunoaștem!

autor, Ileana PISUC

În Sighet viața-i neschimbată
Doar că mai nou ne distanțăm,
Pe străzi nu e ce-a fost odată
Doar din priviri ne răsfățăm.

Nu-i simplă viața-n pandemie
Pentru noi toți, și om și câine.
Doamne, mai rău să nu ne fie.
S-avem și sănătate dar și… pâine!

Ras publica

Foto: Yson Amir

Pentru că nu am uitat să ne bucurăm de lucrurile mici, pentru că nu ne-am lăsat intimidați de situația haotică a anului, din dragoste pentru tineri și oportunități – pentru toate acestea, interactienii noștri s-au mobilizat și au venit cu idei de proiecte care să ne scoată din rutina distanței sociale.

„We like to movie” este proiectul districtual care le dă șansa tinerilor să își descarce mintea și sufletul de toată creativitatea pe care carantina a ținut-o nemanifestată. Scopul este realizarea unui scurtmetraj pe tema „Ai prefera sa ai un buton de pauză sau un buton pentru a derula înapoi?”, iar publicul sighetean va avea ocazia să aleagă piesa cinematografică care să-i reprezinte în etapa districtuală de la Baia Mare.

„Be the change” este o inițiativă pe plan național al Cluburilor Interact prin care se urmărește promovarea frumuseții orașelor României. Tot pe această cale, talentele locale, mici și mari, au și ele șansa de a se face cunoscute. Fotografii și videoclipuri realizate de aceștia vor fi postate pe o pagină de Instagram individuală care va servi ca o carte de vizită pentru orașul ales.

Deoarece nu am uitat nici măcar o clipă de cei mai puțin norocoși, iar cum sărbătorile și vremea rea se apropie cu repeziciune, interactienii vă oferă o oportunitate de a dona (în perioada 23-29 noiembrie, între orele 15.00 – 18.30, de luni până vineri, iar sâmbătă și duminică de la ora 12:00 la ora 16:00, în Parcul Central), alături de ei, haine, cărți, rechizite, jucării și altele pentru cei în nevoie. „Împreună putem ajuta copiii mai puțin norocoși” este premisa de la care tinerii implicați au pornit atunci când au gândit acest proiect.

Sunt trei proiecte, însă noi, interactienii, vă încurajăm sa le priviți ca pe niște uși deschise pentru a vă dezvolta creativitatea și a vă pune la încercare imaginația, pentru a vă face cunoscuți prin arta voastră și pentru a face o faptă bună în aceste vremuri unde un zâmbet pe buze e bine venit oricând!

Denisa BOROICA
PR, Interact Sighet

Baia Mare Half Marathon, un concurs așteptat de peste 500 de concurenți, nu se mai poate organiza în format fizic la Baia Mare în perioada 17-18 octombrie, 2020, din cauza numărului îngrijorător de noi cazuri de Covid-19. Măsurile de siguranță ce pot fi impuse la un procent de peste 1,5% precum si recomandările primite de la autoritățile locale, au determinat organizatorii acestui eveniment să amâne cursele din acest weekend.

Mihaela Vlad, președinte Rotary Club Baia Mare, organizator al evenimentului Baia Mare Half Marathon explică situația cu care ne confruntăm:

“Din păcate, cifrele nu arată bine deloc. Noi ne-am străduit să luăm toate măsurile de siguranță impuse și necesare, însă creșterea rapidă a numărului de cazuri din Baia Mare, dar și din țară, ne forțează să amânăm evenimentul fizic pentru o perioadă care va permite organizarea de astfel de evenimente. Nimeni nu și-a dorit această situație, cu atât mai puțin noi, reprezentanți ai clubului Rotary Baia Mare. Ca organizator încerci să faci tot ce îți stă în putință pentru a avea cel mai reușit eveniment. Situația actuală, însă nu mai ține de voința sau de putința noastră, ci impune reguli stricte pe care trebuie să le urmăm. În același timp, grija noastră pentru toți participanții, voluntarii, partenerii sau suporterii care ar fi venit la Baia Mare Half Marathon implică o mare responsabilitate, iar în situația dată să fii responsabil înseamnă să respecți toate recomandările date de autorități, de aceea am luat decizia dificilă de a nu merge înainte cu evenimentul așa cum era planificat.”

Rotary Club Baia Mare analizează alternativa de a deschide porțile pentru Virtual Baia Mare Half Marathon și să transpună o parte a evenimentului în mediul virtual, pentru a reuși astfel să susțină cauza propusă, dar și pentru a promova în continuare beneficiile sportului. Ne străduim să găsim cea mai bună formulă în acest sens. Îi invităm pe toți cei interesați să urmărească pagina de Facebook Baia Mare Half Marathon pentru mai multe detalii.

Persoană de contact:
Mihaela Vlad – Președinte Rotary Club Baia Mare 2020-2021

Comunicat de presă

„Există iubire la prima vedere și când o vei găsi inima îți va fugi mai tare decât orice alergător profesionist, care concurează cu el însuși, în speranța că își va bate recordul anterior. Și știi de ce? Eu așa l-am întâlnit pe Costel, Dumnezeu să îl ierte, că e mort de 2 ani, l-am văzut și a fost de-ajuns să știu că este cel prin care vreau să-mi oglindesc viitorul. Tu, copilă, vei simți la fel, doar că ai grijă să nu care cumva inima ta să fugă pe drumuri fără ieșire…”

Dacă tanti Lenuța ar mai trăi, aș întreba-o atâtea lucruri, pe care atunci nu aveam curajul să i le adresez, dar ce mai pot face…. acuma e alături de nea’ Costel continuându-și frumoasa poveste de iubire, iar eu sunt ca și oricare alt profesor pe Zoom, am un monolog continuu și repetitiv de care mă cam plictisesc uneori, dar pe care nu îl pot pune sub semnul tăcerii.

Dragoste la prima vedere zicea tanti Lenuța? Unde să o mai găsești acuma? Toți trecem grăbiți unii pe lângă ceilalți cu ochii la micile ecrane și stresați că nu vom ajunge la timp pentru a intra la curs sau, și mai rău, codurile de logare vor fi invalide. Mai are cineva vreme să se uite în jur? De abia observăm semaforul, ne amintim cu ce suntem îmbrăcați doar atunci când ne privim în trecere într-o vitrină și uităm că nu am luat micul dejun abia atunci când trecem pe lângă un restaurant, iar stomacul ne cam ceartă, dar vrem povești cu zâne și iubiri de basm. Ăștia suntem noi, visători din fire și chiar pricepuți la vorbe, ne ghidăm după proverbe și cum Speranța moare ultima de ce să nu sperăm și noi la o viață mai bună? E bine că suntem optimiști doar că vorbele fără fapte sunt nule, așa că nu are rost să ne așteptăm ca cei pe care i-am votat acum două săptămâni să ne aducă fericirea la pachet și chiar decorată cu o fundiță roz, deoarece o să așteptam o viață și încă o zi și tot nefericiți vom rămâne! Ei vor face o schimbarea în punctele esențiale, pe ici pe colo, însă schimbarea în ceea ce privește viața noastră ne aparține. Și dacă vrei să tot aștepți la nesfârșit e alegerea ta, însă eu tind să cred că hoinărind pe străzi, fredonând și dându-mi buclele în vânt, în drumul meu spre jogging la 7 dimineața, fericirea chiar mă ține în brațe, e o fericire simplă, dar îmi este de ajuns.

Îmi e dor de un zâmbet ștengar aruncat tipului de la mate-info, de o minciună inventată pe moment profei de engleză și de sala de sport care era doar un pretext pentru a-l putea admira pe „Gheorghiță din a 12-a” . Tuturor ne este dor, însă puțini vor recunoaște. Și, ce-i drept, cum să nu-ți fie dor de clipele pe care nu le-ai trăit decât din auzite?! Fără banchet de clasa a 12-a, fără festivitatea de sfârșit la care s-ar fi prezentat tot neamul și fără deschiderea noului an universitar la care mai mult ai fi stat lipit de ai tăi, cum să nu te cuprindă dorul? Trebuiau să fie amintiri de neuitat și povești memorabile de viitor, însă s-au transformat în amintiri triste și povești pe care niciun nepot nu cred că va dori să le audă.

– Ioana,sper că nu ai uitat că am programare la doctor într-o oră!

Vocea bunicii mă readuse la realitate și mă oprise din a-mi așterne gândurile pe caietul mâzgălit, apoi o privesc în ochii ei albaștri și senini, și ii spun doar atât:

– Bunica, oi fi eu visătoare, dar nu uit chestiile importante!

Înainte de a intra cu bunica în cabinet din grabă și repezeală, masca îmi rătăcea pe undeva prin buzunar, iar sala de așteptare era cam plină, dar un domn „drăguț” îmi spuse:

– Domnișoară dacă ați fi mai responsabilă, ați ști că masca se poartă pe față în locurile închise și populate, nu în buzunar!

Mă trădase albastrul țipător al acelei măști nevinovate care se vedea, însă, cu un zâmbet zeflemitor și câteva cuvinte rămase pe limbă i-am spus doar atât :

– Dacă ați fi fost mai atent, ați fi știut că măștile se poartă încă dinainte de acest virus!

Ioana TRIFOI
studentă, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: Instagram

Doamne, vino Doamne/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni…

Am vrut să parafrazez din cîntecul lui Vali Sterian, pentru mulți un nume cunoscut, a cărui voce s-a făcut auzită la revoluție si după, bagatelizat în cele din urmă și aproape uitat astăzi.
Simbolistica acestui cîntec însă, rămîne viu încrustată în memoria celor care nu au uitat și poate nici nu vor să uite. Timpurile ce se succed, capătă din păcate o conotație nefericită pe toate planurile: geografic, politic, social, sentimental, pînă chiar și meteorologic.
Multă lume (de bună credință) spera într-o separare a apelor, o reașezare temeinică a lucrurilor care chiar contează într-o armonie a relațiilor inter-umane.
Speranța era legată de schimbarea bruscă a paradigmei cu care ne-am fost obișnuit, prin coliziunea cu acest fenomen necunoscut, planetar, numit Covid 19.
O așa lecție dură, se părea (cel puțin la început), că va bulversa lumea și îi va da de gîndit să se reorienteze către adevăratele țeluri, care ar trebui să coordoneze Lumea de aici încolo.
Omul, în adevăratul sens al cuvîntului, trebuie să demonstreze că rolul lui pe Pămînt, nu e doar de a fi o “creație” meschină care populează Terra, ci, că a fost creat cu un scop nobil, încă de la facerea Lumii, aceea de ființă superioară îndumnezeită, diferită de toate celelalte specii!
Ori, cînd asiști la aceleași metehne, deprinderi murdare, primitive, îți vine să strigi Pămîntului în plină mișcare: STOP! Vreau să cobor! Ce simplu ar fi, cu toate că am sentimentul că nu mulți ar coborî, aproape că nici nu s-ar simți numărul și, poate că nici nu s-ar merita efortul…
Ne-am obișnuit să ne complacem într-un “bulion” căldicel, perpetuăm aceleași greșeli, ne e bine așa, pînă nu ne e mai rău. Oare cît de rău ar trebui să fie răul?
Altfel cum să înțelegi că, în vreme ce oameni cu bun simț respectă anumite reguli, își văd de treabă, nu de frica amenzilor sau ale altor repercusiuni, ci pentru că au înscris genetic în ființa lor bunul simț, măsura, frica de Dumnezeu, alții își reiau (sau continuă) să facă ce știu ei mai bine; să înșele, să fure, să păcălească, să se joace cu viețile altora! Și asta pe timp de Criză! Oare ce Dumnezeu au, (dacă-l au!)?
Care-i diferența între cei uciși cu pistolul în ceafă sau cei păcăliți cu măști de față false, care te pun în pericol iminent, sub sloganul ajuns la paroxism ,,purtați mască!”.
Cît de flămînd să fii ca să ceri pentru asta și mită? Ăștia se cred faraoni, stăpîni pe viețile supușilor!
Atîta speranță mi-am pus că, măcar în ceasul al 12-lea ne vom reveni si voi auzi numai de bine. De Facebook am scăpat (e o îndobitocire în masă) cu știri false, manipulatoare. Mă mai uit la anumite posturi TV românești dar, care în loc să mă liniștească, mă îngrozesc.
Mai dă Dumnezeu și niște ploi devastatoare, nimic însă nu se leagă și nu spală metehnele vechi.
Ce ar trebui? Foc cu pucioasă din cer? Goana după înavuțire nu cunoaște limite.

“Avariția e ca o apă otrăvitoare care-l face pe om să devină nesătul, cel care bea din această apă vine în contact cu acest venin, afectîndu-i toate măruntaiele, simțind din ce în ce mai multă sete.
Trupul care încearcă să se ridice deasupra și împotriva spiritului acoperă interiorul cu întuneric, știind că la lumina zilei și a inteligenței nu ar reuși să se impună dorințelor păcătoase.
Fără lumina harului, luxul avariției poate deveni un abis fără limite. Omul nu se poate feri de această greșeală numai prin frică ci printr-o educație bună.” (Sf. Anton de Padova).

De ce doar atunci cînd se constată cîte o nelegiuire, se constată și ,,falsa” identitate (morală) a celui pus să managerieze probleme der viață și de moarte?
Ce să mai creadă omul de rînd? Că a fost sau n-a fost pandemie? Dacă cu asemenea măști s-a făcut față “dușmanului”, înseamnă, ori că a fost slab, ori că n-a existat?
Dar să-ți faci averi pe viață și moartea semenilor tăi în suferință, mie mi se pare diabolic! Eu o consider ca pe o dezertare pe timp de război și care se termină în fața Curții Marțiale! Aici este vorba despre o dezertare de la misiunea de Om, de ființă rațională. Acești ,,emanați” de nu știu de prin ce tenebre se cred deasupra tuturor, a “prostimii”, și-și închipuie că pot jongla cu viețile lor după bunul lor plac și bineînțeles, după numărul euroilor din mită!?
Și aici, în SUA, trăiesc într-o nebuloasă profundă. Uneori am impresia că s-a încuiat pămîntul și s-a aruncat cheia. Altfel, e o mare enigmă această izolare prelungită din cauza căreia nu se reiau zborurile. Am venit pentru 6 luni și aproape fac anul… Cîteodată îmi vine să mă introduc într-o sticlă și să mă arunc în ocean, cine stie, poate aș eșua pe malul Mării mele, de unde cunosc drumul spre casă.
Acum n-aș vrea să par ipocrită dar mare parte din vină se cam datorează curiozității lui Cristofor Columb, care voia să vadă ce e dincolo de linia Orizontului. Dacă nu descoperea America, eu n-aveam ce căuta aici.
Pentru atîta lucru însă, nu merita să i se dărîme statuia de pe soclu. Din păcate, nu e singurul “detronat”. S-a sucit lumea cu susu-n jos și aici în America. Aud că în Germania l-a “întronat” pe Lenin. Cine, ce să mai creadă?

Ileana Pisuc

27 iunie 2020, Richardson, Texas (USA)

Au trecut peste trei luni de la primele cazuri de infectare cu COVID semnalate la Sighet iar azi, la finalul lunii iunie, la Spitalul Municipal din Sighet, din păcate, sunt internați 28 de pacienți confirmați pozitiv.
Din martie și până la această dată au fost diagnosticați cu periculosul virus 66 de pacienți. Dintre aceștia, 16 bolnavi au fost transferați la Baia Mare, iar până azi, din numărul total de bolnavi au fost declarați vindecați 22 de pacienți. Printre cei vindecați se află și cadrele medicale de la Spitalul Sighet. Inclusiv ultimul pacient din Săpânța a fost externat vindecat tot zilele trecute.
Un număr relativ mic de pacienți cu suspiciuni de infectare vor fi evaluați zilele următoare.

Cred că este inutil să menționăm că este necesară multă precauție în continuare deși se apropie… vacanțele!

Salut, Sighet!