În perioada 23-26 octombrie, la Carrousel du Louvre din Paris a avut loc Salonul Internațional al Patrimoniului Cultural, cel mai important eveniment dedicat conservării, valorizării și transmiterii patrimoniului.

Organizat de Ateliers d’Art de France, evenimentul a reunit peste 300 de expozanți din Europa, Emiratele Arabe și China. Muzeul Astra din Sibiu, cel mai mare muzeu în aer liber din Europa și singura instituție de cultură din țară distinsă cu Premiul European pentru Patrimoniu Europa Nostra („Oscarul” patrimoniului cultural european), a dus România la acest eveniment. Și Maramureșul….

La invitația onorantă a muzeului, vreme de patru zile, alături de delegația instituției (Ovidiu Baron – director general adjunct, Lucian Robu – director Muzeul în aer liber și Alex Popoviciu – director Direcția administrativă), am arătat celor peste 20.000 de vizitatori „mostre” din patrimoniul Maramureșului.

Aceștia au putut descoperi la standul nostru elemente de decor tradițional, țesături, obiecte de uz casnic din lemn și ceramică, unelte specifice meșteșugurilor tradiționale, dar și informații despre rolul și rostul lor. Am vorbit despre bisericile de lemn, despre patrimoniul UNESCO, despre tradiții, port, meșteșuguri, am depănat fire și povești, am făcut zgărdane cu Denisa Moldovan și am cântat împreună cu Amalia Ioana Moldovan și Grupul Voia Bună.

Ne-au onorat cu prezența E.S. doamna Simona-Mirela Miculescu – ambasador al României la UNESCO și președinte al Conferinței Generale UNESCO, marele artist și promotor al Maramureșului Mircea Cantor (singurul român cu o lucrare permanent expusă la UNESCO), doamna Doina Marian – directorul Institutului Cultural Român de la Paris, reprezentanți ai Ambasadei României.

Mulțumim, Muzeul Astra, pentru această colaborare deosebită și pentru că ați ales să ducem, împreună, Maramureșul la acest eveniment prestigios!

Comunicat de presă
Fundația Vasile Tomoiagă

Eram deosebit de încântați când ședeam la copii în Franța, la Paris (!), care aveau locuința pe una din zonele circumscrise metropolei. Centrul era ocupat mai ales de Instituții, servicii, cu imobile de locuit mai puține, mai scumpe și mai gălăgioase…

Dar deplasările, călătoriile, mai lungi sau mai scurte, prin spațiul acestuia, pe oriunde, era o desfătare. Evident, anumite cartiere, zone, unde nici nu eram bine văzuți, întâmpinați, nu le frecventam. În aceste „rezervații”, cu obiceiurile și cu toate intimitățile lor, nici nu era bine să intri, să-i deranjezi, ori să te deranjezi. Rămâneau altele destule de văzut, atâtea și nici nu le puteai pe toate prospecta. Mai mult, câte dintre ele nu ai dori să le vezi și să le tot revezi, pentru că sunt prea pline de toate și asimilarea e mai înceată, cu așteptări. Am vrut să vedem Moulin Rouge, poate prindeam o reprezentație, așa la întâmplare. Am mers tot pe centru, cu tramvaiul, pentru ca pe strazi, pe ambele părți, erau numai cinematografe cu mizerii de filme, cu afișaje stradale indecente, Place Pigalle fiind o industrie pornografică. În acea zi nu era spectacol și am privit doar prin geam; am văzut imagini afișate, cu faze din diferite spectacole, deosebite și doar atât.

Odată, am întâlnit prin Paris o colegă și prietenă, Doina Coman, din Tg. Mureș (mică-i Lumea!), care ne-a povestit că a făcut de curând o excursie în Maroc, staționând și la Tanger, un oraș splendid, cu plaje extraordinare, un oraș foarte plăcut și primitor, sub toate aspectele; mergeți și voi, că o să aveți ce vedea. Ne-am gândit și, având mijloacele necesare (copiii ne ofereau „gratuități”), am decis să „zburăm”până la Tanger, având avionul „la scară”.

Tangerul. Dupa cca două ore de zbor, aterizam pe aeroportul din Tanger, pe malul Atlanticului sau al Mediteranei, cum vrei să spui, după cum priveai, fiind aproape și de o „Apă” și de „Cealaltă”. Un frumos oraș marocan, așezat într-o zonă exotică încântătoare, încărcată de frumuseți; am putea spune un oraș de frontieră, cu multă influență spaniolă, cum sunt de altfel toate orașele despărțitoare de state. Am sosit înainte de masă, într-o atmosferă umedă cu miros de plajă și, încercând să potrivim ceasul după cel local, constatăm că am ajuns cam la aceeași oră la care am și plecat. Distanța de cca 2000 de km, cu viteza avionului de 1000 km/oră și diferența de fus orar de 2 ore, explică această „teleportare”. Cu un taxiu ne-am deplasat pentru cazare la un hotel mai central, fiind destule în jur, reclama turistică fiind larg răspândită, datorită excepționalelor condiții ce le oferea și care se și vedeau, de îndată ce puneai piciorul pe solul acestuia. Ne-am cazat, pentru câteva nopți și am intrat apoi imediat în tumultul de lume, fiind pregătiți și de o baie, ceva mai târziu. În auzul unor convorbiri amestecate, în franceză, arabă și spaniolă, într-o ținută la costumație diferită, sau în renumitele jilabale albe, cu turbane pe cap de aceași culoare, ne-am amestecat în acea mulțime, vorbind în franceză, pentru a nu aduce și limba română în atâtea exprimări din acel mediu și așa destul de amestecat. Am intrat la un local și am servit masa, meniul preferat fiind pui la rotisor și cartofi prăjiți, pregătit la vedere, o masă obișnuită, fără alte combinații; am servit la urmă o cafea și suc de citrice, „original”. Ne-am deplasat apoi spre plaja mediteraneană exepțională, încărcată de exotism, culoare și vrajă, Tangerul fiind o citadelă care sfidează parcă măreția de granit a Gibraltarului, prin toate frumusețile și ofertele lui, cu acea unică atmosferă de cer senin și ape albastre, un sejur de vis, plăcut și mult dorit. Era însă, și loc de refugiu pentru alții, ce se ascund, pentru cine știe ce fapte, loc de o intensă activitate cu drogurile, un fel de paradis al lor, a spionajelor, a căutărilor și întâlnirilor clandestine ale celor certați cu legea, exemplificat de altfel și prin diferite opere de artă, literatură, muzee, ca și prin producții de filme, alături de Amsterdam și multe alte astfel de centre.

Tangerul avea o zonă liberă, schimburile valutare fiind aici permise, acoperite de lege, cu prețurile unor produse mult reduse.
Aflându-te într-o zonă sau alta a lui, centrală sau mărginașă, prin zona portuară sau prin piețe, ai pe rând impresia că te afli într-o locație spaniolă, într-o provincie franceză sau într-o țară arabă, auzind conversații în cele trei limbi, separat sau în amestec, întâlnindu-se, de fapt, aici cele trei culturi: arabă, franceză și spaniolă. Poate cea mai puternic reprezentată este cea spaniolă, pe lângă cea arabă, datorită interferenței de secole dintre acestea, fiind și țări vecine, cu frontierele care, de-a lungul anilor s-au tot schimbat; aveai impresia, uneori, că te afli într-un oraș spaniol.

Apele mediteraneene de aici, al căror albastru profund îți lasă impresia unei reflexii în oglindă a boltei cerești, cu nisipul fin și
auriu al plajelor sale, cu întreaga atmosferă de basm ce le înconjoară; era un îndemn pentru oricine de a-l vizita, pentru a petrece momente de neuitat.

Această cetate este în coasta Gibraltarului, puțin mai spre vest de acesta și ea unește și separă apele Mediteranei de cele ale Oceanului Atlantic; la un moment dat, în plimbarea ce ai face-o pe marginea celor două întinse, profunde și multe ape, ai putea spune că, într-o anumită staționare, te afli cu un picior în apele Mării și cu celălalt în ale Oceanului! Ce „depărtări apropiate”, sau ce „apropieri depărtate”! Stând așa și privind aceste imagini, vezi „la picioarele tale”, într-un orizont imens, marile întinderi de ape care se „confruntă”, parcă, prin agitația valurilor înalte, prin acea „îngustime”, strâmtoare, trecătoare, ele neputând săî se ocupe, pentru că nu o încăpea nici una pe cealaltă, iar stâncile de granit ale Gibraltarului spuneau unde sfârșește una și unde începe cealaltă.

Fără să vrei, îți pui în mod firesc o întrebare: de ce au puncte de întâlnire în această superbă locație atâția și atâtea feluri
de răufăcători? Ea nu este o „zonă liberă” și pentru aceștia, nu le protejează și nu împiedică pedepsirea lor, suprimarea ilegalităților ce le comit sau le pot comite. Mă gândesc că le oferă protecție chiar frumusețea, fascinația acestei localități, atmosfera ei sublimă sub toate aspectele, mediul luxuriant care te captivează, îți absoarbe toată atenția și-ți oferă o ședere de vis oriunde te-ai afla. Această cucerire fără rezerve se referă și la urmăritorii celor urmăriți, le împuținează atenția și spiritul de observație, îi „prindea” și pe ei, dacă nu erau într-o excepțională formă profesională, care să nu-i facă dependenți de aceste „droguri” și, într-un anume fel, „să nu audă, să nu vadă”. Astfel, pentru mulți răufăcători, aceste sublime aspecte ale metropolei formează o perdea invizibilă, ce-i făcea și pe mulți dintre ei invizibili, scăpați, ori cu posibilități de acțiuni ascunse, în fărădelege.

În aceeași zi, am făcut o baie și o plajă excepționale, cu tot felul de ingrediente pe aproape și, pe înserate, ne-am retras pentru
odihnă, după această atât de minunată zi. Au mai urmat și alte zile, cu băi și plaje în totală desfătare, pe întinsa arie cu plajele ei atât de minunate, într-un mediu de basm; nu era rece și-ți venea să rămâi să dormi acolo, pe nisipul „aurifer”, fin și cald. După plecarea noastră, mai rămâneau persoane pe nisip și, probabil, ceea ce doream să facem noi, n-ar fi reprezentat o noutate.

În timpul unei zile, mai spre finalul sejurului nostru, în acest spațiu superb, în plimbările făcute, ne-am abătut și pe la o
„medina”. O bogăție de articole, de toată frumusețea, confecționate artizanal, dar și altele, produse ale unei dezvoltate industrii. Erau covoare persane de diverse modele, tăvi gravate, din cupru sau metal alb, suflat în argint, multe alte construcții metalice, mulțime de pufuri frumos modelate, haine de piele în diferite modele, multe magazine încărcate cu bijuterii din aur, de 18 karate, de diferite forme și dimensiuni, la prețuri rezonabile, care-ți luau ochii și multe altele. De fapt, medinele marocane se spune că reprezintă o adevărată industrie turistică, care aduc o componentă principală de venituri pentru Maroc. Multe din aceste medine au intrat și in Patronajul Unesco, ca modele unice de piețe comerciale. Am luat doar câteva „ouă”
frumoase din onix, pietre semiprețioase, lucioase și în nuanțe de culori deosebit de frumoase. Nu erau prea scumpe și le puteam achita la prima „strigare”, dar am respectat obiceiul locului, ne-am adaptat. Peste tot, în jur, se duceau negocieri acerbe între vânzător și cumpărător, unul mai lăsa, altul mai adăuga ceva la preț, până când vânzătorul spunea: de accord și tranzacția se încheia cam la jumătatea primei oferte, sau mai puțin; așa că am achitat și noi mai puțin de jumătate din prețul inițial. O persoană alăturată, francez probabil, ne spunea că în cazul în care nu te angajezi în negociere, uneori și refuză să-ți mai ofere articolul; poate era o pauză activă între prezențele mai rare ale cumpărătorilor.

După o ultimă noapte de odihnă în acel mediu fermecător și după un dejun și o cafea, ne-am întors la Paris („acasă”),deosebit
de încântați de ceea ce am văzut. Cele relatate aici fiind descrierea unor locuri de o excepțională frumusețe, a unei oaze fermecate, rară, din mulțimea acestora distribuite în „lumea noastră”, le-am realizat folosind și unele ficțiuni, pentru omogenizarea descrierii de ansamblu, o prospectare mai amplă nefiind posibilă în câteva zile, păstrând însă intactă realitatea splendorii lor, atâta cât eu pot să o redau. Era bine să port cu mine și un „GPS”, pentru orientare, care să-mi arate
că nu am uitat locurile de basm pe unde am mai trecut în zilele mai dinainte și să mi le împrospătez pe acelea ce doream să le păstrez, de durată.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”
Minneapolis, 20.02.2020

foto: https://www.traveleuropa.ro/poze-tanger/

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii și am fost cam tot timpul împreună și când erau mici și când au devenit mai mari, cu rosturile lor; mai întâi, erau ei cu noi, acuma suntem noi cu ei! Victor, licențiat în Informatică Economică și Statistică Matematică, cu masterat și doctorat, asistent universitar și cu cărți publicate, avea un salar extrem de mic și-i plăteam noi chiria, din pensie. A venit o echipă de francezi la Cluj, pentru recrutare de informaticieni, au organizat un interviu cu ei și într-o lună, era cu contract și serviciu în Paris, cu remunerație pe măsură; vorbește curent franceza, engleza și știe carte! Rodica, sora lui, licențiată în Franceză-Română, cu masterat, lucra la Universitatea de Medicină din Cluj, la Relații Internaționale. A făcut un an de specializare la Universitatea din Londra, cu o bursă unică, obținută în mare concurență. Salarizarea era la fel, foarte mică. I-a găsit fratele și ei un post și, nu peste mult timp, a plecat și ea la Paris, tot pe baza de contract. Vorbește și ea curent franceza, engleza și s-a specializat și în administrație universitară. Copiii au plecat din țară, erau parizieni; să-i condamnăm? Oare statul nostru nu le putea asigura un salar cât de cât decent, măcar cât salarul unei femei de serviciu de la vreo Bancă sau de la Partid, la pregătirea ce o aveau și activitatea desfășurată? Acestea s-au petrecut, evident, după 1990, în tăvălugul evenimentelor „post-revoluționare”.

Prin Paris. Noi am rămas singuri, cu pensii și pretenții modeste și, în acest cadru, ne descurcam, putem spune. Ne-au chemat însă, copiii pe la ei și s-au inversat rolurile, mergem și stăm mai mult pe la ei; atunci „pierdeam vremea prin Paris”. Sărbătorile de Crăciun și de Paști le petreceam cam tot cu ei, împreună. În prima noapte de Crăciun și de Anul Nou, petrecute acolo, a fost un spectacol de o frumusețe nemaivăzută. Mărețul Bulevard Champs- Elysee, împodobit și iluminat într-un mod impresionant, nu te lăsa să pleci; era plin de lume. Turnul Eiffel și cele două monumentale Catedrale erau îmbogățite și iluminate cu multiple variante de culori, atât de frumos, încât îți păreau mult mai înalte, mai aproape de Cer, mult mai dimensionate în spațiu. Îți venea doar să stai și să privești, la tot acest spectacol, la atâtea prezente și rămâneai pe poziții. Pentru că n-am cunoscut niciodată asemenea splendori, ni se păreau mai străine, nu prea atârnau de noi, dar ne captivau, în acelaș timp.

În continuare, am petrecut Noaptea de Crăciun cu copiii, în liniște sufletească și marea bucurie de a fi împreună, cu o cină de Crăciun, cu tot ce ne-am dorit, dar cu decență și în plăcerea spirituală a colinzilor atât de frumoase de pe la noi; cum s-ar zice, un „Crăciun Maramureșean”, la Paris. Era la noi în vizită și o tânără economistă din Cluj, Norina Oșian, singură la părinți, alungată de acasă de relațiile sociale greu de suportat. Dorurile de acasă, unde aveam surori, frați, prieteni, au fost și ele prezente, în amintirea Nopții de Crăciun de pe acolo, cu obiceiurile și datinile lor atât de frumoase. Dimineața, am participat cu toții la Sfânta Liturghie de Crăciun, la renumita Catedrală Notre Dame de Paris, în „Hainele” ei de mare sărbătoare, unde „ieslea săracă” a nașterii lui Isus era împodobită, luminată și păzită de îngeri și de o mulțime de inimi iubitoare, de care era plină Catedrala, care L-au apărat de atunci pe Isus de Irozii timpurilor.

În gândurile mele despre acest Crăciun familial, cu excepțională frumusețe liturgică, cuprins și de reflexiile nopții luminoase de pe afară, mi-a venit în minte Noaptea de Crăciun, petrecută singur într-o celulă obscură a Securității de la Satu Mare, cu prigonitorii timpurilor pe aproape și unde murmuram încet colinzi în toată frumusețea lor, într-o stare de mulțumire, bucurie și împăcare depline, cum n-am mai avut. Măreția și frumusețea acestei Seri de Crăciun, cu toată „săracia” ei, va rămâne neîntrecută, unică în felul ei, mult peste cele petrecute, de oriunde, oricât de luminoase erau. Nopți de Crăciun frumoase și luminoase au mai fost, chiar dacă nu ca în acel an, dar ca aceea din prigoana de la Satu Mare, niciuna, cu sărăcia și persecuția ei, de așa măreție și sentimente sacre, de jertfă, cea mai aproape de ieslea săracă și pericolul în care se afla pruncul Isus, la nașterea Lui, mai aproape de „Crăciunul original”, în sărăcie și pericol. În timpul când eram urmărit de Securitate, am studiat franceza după două cursuri practice și pot spune că vorbeam aproape curent această limbă; acuma îmi prindea bine. Când plecau copiii la serviciu, ieșeam cu Măriuca prin împrejurimi, ne plimbam, mergeam la câte o piață, magazine și făceam mici cumpărături; stăteam pe afară ore în șir, mai legând și câte o conversație. De mai multe ori îi spuneam lui Victor să ne lase mai aproape de centru, când mergea la serviciu, să hoinărim și pe acolo. Aveam un ghid touristic: „Vizitarea Parisului în 4 zile, la picior”. Vizitam câte puteam, cât ne ajungea timpul, acestea neputându-se termina într-o ieșire-două. Locuri mai depărtate, excepționale, le vizitam mergând cu copiii, în sărbători, când ne duceam cu mașina. Se spunea despre Paris, că e „Capitala Lumii” și nu știu cât mai este și acuma, Lumea având în prezent multe capitale, pe genuri, nu toate cu acelaș depozit de cultură și civilizație, antice sau mai recente, cu fel de fel de priorități, de interpretări .

Notre Dame de Paris. Am mai pătruns cu multă smerenie și pioșenie în renumita Catedrală, cu imensul ei spațiu și mulțimi de coloane, cu multe Altare și Slujbe Liturgice, cu tot acel ansamblu monumental, Cristic și Spiritual, cu multe vitralii și turnuri înalte, cu boltele ei imense, care au favorizat atâtea legende și realizări artistice, cinematografice, dar, peste toate, cu o atmosferă sacră ce domina și impunea o reculegere profundă, o depărtare de cele lumești și aplecarea spre spiritualitate. Din păcate, un incendiu mai recent, a distrus o parte a acestui monumental așezământ spiritual, dar care cred că se va reface repede.

Sacre Coeur. Am urcat apoi în nu mai puțin impunătoarea Cetate Spirituală, situată pe o înalțime de unde poți vedea panorama întregului Paris, cu aparatură optică la îndemână. Cu o arhitectură exterioară și interioară de excepție și o organizare de aceeași mare amplitudine ca și prima, cu servicii de înaltă și susținută contiunuitate, cu o mulțime de lume ce participă la ceremoniile religioase de-a lungul unei zile, ambele catedrale aduc o mare și întreținută influență spirituală. În acelaș timp, monumentala și grandioasa construcție în stil a lor, în interior și exterior, cu toată ambianța ce o induc, reprezintă unele dintre cele mai importante obiective turistice pariziene, pentru diferite confesiuni, ca și pentru lumea laică.

Tour Eiffel. L-am vizitat in continuare, o construcție masivă de prim rang. Cu o înălțime de 320 m, a fost cea mai înaltă construcție din lume, pentru mult timp. El a fost proiectul și opera unui inginer de origine germană, Eiffel, având o strânsă legătură cu savantul român Pănculescu, fără de care acea construcție gigant nu se putea ridica, n-ar fi existat! Savantul român, Pănculescu, a realizat o invenție de mare importanță, privind îmbinarea componentelor de oțel (masivă), pe care a folosit-o la construcția magistralelor de căi ferate. Fiindu-i solicitată colaborarea, de către ing. Eiffel, i-a fost acordată, făcându-și vizite reciproce. Invenția a fost imperativ necesară, fără de care proiectul nu se realiza atunci și probabil niciodată, ideea unei astfel de construcții nu se știe de cine ar mai fi fost abordată. De altfel, el a fost în pericol de a fi demolat, imediat după construcție, la solicitarea proprietarului terenului de sub el. Se mai spune că cele 5 tone de nituri, din fontă specială, au fost realizate la Reșița și tot restul de masă oțeloasă necesară, a fost adusă din România. Pentru toate acestea, exprimarea: „Un turn gigantic „românesc” în centrul Parisului” nu este mai nepotrivită decât tăcerea totală, privind contribuția savantului român, decisivă, pentru ridicarea lui. Se putea trece pe plachetă, sub numele ilustrului proiectant german, fie și cu litere mici, numele coparticipantului, a savantului român, cu toată partea tehnică; sau, în adaus, pe o altă plachetă, se putea trece contribuția acestuia (problemă de fair-play). S-au înscris aceste date la Arhivă, unde sunt doar pentru cercetători și nu comunicative, pe față, cum trebuiau să fie. De pe internet am luat această contribuție și datele. Unul a fost cu proiectul, celălalt cu soluționarea tehnică, deci împreună l-au ridicat! Așa s-a întâmplat și cu insulina, descoperită de savantul român Nicolae Paulescu, dar doi canadieni publică descoperirea după un an și iau Premiul Nobel. Mai târziu, prin lupta unui scoțian, Fundația Nobel a recunoscut prioritatea savantului român, dar acesta nu s-a putut bucura de ea, fiind trecut la cele veșnice, în 1931. La fel și Traian Vuia, care este primul om din lume ce zboară cu un aparat mai greu decât aerul, în 18.03.1906 și un altul, care se ridica de la sol cu un astfel de aparat în 12.09.1906, este considerat, totuși , primul „zburător”?! Nu știu cum pot avea unii ceea ce „nu au”, iar alții nu pot avea ceea ce „au”?! La mijloc este, totuși, o șarlatanie, o șmecherie umană „înnobilată”, o demnitate de „paradă”. Am urcat cu ascensorul pe acel turn, „franțuzesc sau românesc”, sau pe amândouă, pe toate nivelele lui, cu bogate exponate și mulțimi de amenajări pentru diverse servicii, iar din varful lui am făcut poze (diapozitive) cu panorama Parisului; o splendoare! Acuma este unul din marile puncte de atracție pentru vizitatori, având o încărcaăură de utilizări și se organizează tot felul de reprezentări, fantezii, cu diverse ocazii. Dar Pănculescu va fi mereu prezent acolo, nu poate fi ținut la arhivă și ascuns; un lucru făcut cu atât de multă concretețe nu poate dispărea decât cu opera însași.

Altă dată, în vară, ne-am plimbat puțin pe Champs-Elysee, renumitul bulevard parizian, care, deși era într-o zi de lucru, parcă era în sărbătoare, pentru că acest extraordinar spațiu este mereu în sărbătoare. Se datora frumuseții lui, prin lumea multă ce-l umplea, în culori și costumații de peste tot, prin coloanele de mașini elegante pe dublu sens, pe cele două benzi largi, care păreau să aibă ca punct de plecare și sosire măreția Arcului de Triumf. De o frumusețe și expunere de excepție era banda dintre cele două căi de rulaj, pe care, printre frumoșii arbori exotici, scunzi, plantați din loc în loc și alte amenajări, se plimba o altă lume, într-o parte sau alta. Acestor frumuseți li se adaugă o mulțime de mici grupuri de cântăreți, fiecare cu vocea sau sunetele plăcute ale instrumentelor muzicale ce le purtau, cu costumația și tipicul lor, umplând spațiul din jur de farmecul și vraja de peste tot aduse, dându-ți senzația că ești într-o excursie în lumea largă. Dar, pentru ca și frumusețea și plăcutul intens produc și ele oboseală, ne-am retras pe marginea bulevardului. La o masă din fața unei frumoase cofetării, privind la mulțimea și eleganța construcțiilor, a magazinelor, a localurilor, am comandat, la solicitare, câte o prăjitură și o cafea. Calmi, înconjurați de un mediu de vis, priveam în jur obosiți, dar extaziați și ne puteam considera parizieni, la o cofetărie de pe faimosul bulevard.

Adunându-mă puțin, într-o izolare față de toată ambianța din jur, mi se părea că și susurul zgomotelor diverse produse, parcă acompaniau acest spectacol superb și amplu, în toată desfășurarea lui. Ne vedeam „puncte” mici în această imensitate, niște inși într-o enormă mulțime din „buricul” Parisului și ne puneam întrebarea: cum am străbătut acest drum lung, pentru a ne găsi acum aici, pe un scaun, pe Champs-Elysee, în față cu o cafea și o prăjitură, adusă și servită atât de elegant de un personaj în uniforma-stil a localului?!

Mai puteam spera eu, la parcurgerea acestei distanțe: de la Capul Midia, un lagăr al morții, spre Champs-Elysee, un spațiu de vis, cu atâtea greuri ce le-am purtat cu mine, trecând peste torționari, peste ideologii și regimuri, peste frontiere? Dar s-a împlinit, depășind cele mai neașteptate gânduri. Însă era o distanță fizică neglijabilă, un „moment” între ele, dacă o punem față în față cu cele două puncte extreme de existență, de viață, de la Capul Midia, de atunci și Parsul, cu Champs- Elysee-ul amintit, de mai apoi, care sunt la o distanță enormă, în trăire, aproape fără sfârșit, pentru atât de mulți fără capăt, ei neputând ajunge într-un punct al spațiului acestei lumi, unde viața sa se desfășoară în decența și firescul ei; chiar dacă nu ca pe Champs-Elysee, un loc croit de soarta pentru noi, un destin! Te întrebi: cum a putut cineva construi o discriminare atât de profundă între om și el însuși, ca între viață și suprimarea ei, într-un mod atât de brutal, diabolic?! Este atât de ciudată viața, cu toate îndurările și bucuriile ce o acoperă. Aveam totuși o mulțumire, o fericire extremă, de o anumită motivație, chiar în interiorul acelor chinuri cumplite, îndurate; s-ar putea spune „o persecuție extrem de dulce” sau „o bucurie extrem de dureroasă”, în anumite interpretări ale faptelor!

Aș putea gândi că prezențele de azi, față de trecuturile de ieri, s-ar putea considera ca o binefacere, o dăruire Cerească, o Compensație!, pentru îndurările și chinurile pe care le-am trăit.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet
Minneapolis, 20.01.2020

sursă foto (facebook): Ana Rodica Bărcan 

În perioada 15-18 martie 2019, iubitorii de carte și de artă grafică din întreaga lume se vor întâlni cu ocazia prestigiosului eveniment „Salon du Livre” ce va avea loc la Porte de Versailles, Paris. În cadrul acestui Târg Internațional de Carte, Tipografia Aska Grafika va expune cele mai frumoase cărți tipărite la Sighetu Marmației, în ultimii ani.

Cu peste 27 de ani de experiență în domeniu, tipografia sigheteană începe anul 2019 cu schimbări importante – pe care le va prezenta în cadrul târgului din Paris. Astfel, vizitatorii acestuia, autorii de carte, cât și editurile vor putea afla direct de la sursă ce înseamnă tiparul ecologic și responsabil față de mediu, cu certificare FSC (Forest Stewardship Council).

Cei interesați să își tipărească proiectele în colaborare cu Aska Grafika vor putea contribui în mod activ și sustenabil la extinderea unei comunități mai prietenoase față de natură, totodată sprijinind proiecte culturale, educaționale și de mediu.

Cărțile, albumele și revistele tipărite în orașul nostru vor putea fi admirate la standul U51, pe toată perioada târgului. Printre acestea, să nu uităm, se va afla și colecția de volume a Editurii sighetene „Valea Verde”.

Vom reveni cu impresii și imagini de la eveniment – direct de la reprezentații tipografiei, care ne vor împărtăși experiența lor. Aceștia speră ca la întoarcerea de la Paris să expună materialele tipările și pe plan local.

Salut, Sighet!

Ca în fiecare an, parada desfăşurată cu ocazia zilei de 14 iulie, sărbătoarea naţională a francezilor comemorând căderea Bastiliei din 1789, va avea loc pe Champs-Elysées. Soldaţii americani vor fi onoraţi după 100 de ani de la implicarea Statelor Unite în Primul Război Mondial de partea Antantei. De altfel, Donald Trump a fost invitat de către proaspătul preşedinte Emmanuel Macron să asiste la paradă, invitaţie contestată de unii şi lăudată de alţii. Ultima dată când un preşedinte american a asistat la festivităţile din 14 iulie a fost în 1989 când François Mitterand l-a invitat pe George Bush.

Evenimentul va începe cu o defilare a vehiculelor militare din ultimii 100 de ani urmată de parada aeriană care va reuni 63 de avioane dintre care cele mai aşteptate sunt: F16 Thunderbirds, avioane ale patrulei US Air Force, avioane de vânătoare americane F22 Raptor precum şi avioane Alphabet din patrula franţuzească. Mai mult de 3.700 de persoane (dintre care 114 militari francezi care au luptat la Mossoul, în Irak, împotriva grupării Statul Islamic) vor lua parte la paradă, iar cortegiul va fi încheiat de aproximativ 210 vehicule militare, 240 de cai ai Gărzii republicane şi 29 elicoptere ale armatei, jandarmeriei şi securităţii civile. Orchestra militară va interpreta bucăţi ale formaţiei pariziene Daft Punk iar în încheiere va avea loc un omagiu adus victimelor din atentatul de anul trecut de la Nice.

Nu va lipsi bineînţeles tradiţionalul foc de artificii care va avea loc în mai multe oraşe : Paris, Toulouse, Tours, Valenciennes, Marseille, Lyon, Nantes, etc. Cel mai celebru rămâne cel din Paris care va dura o jumătate de oră, începând cu ora 23.00 şi luminând Turnul Eiffel în culorile Jocurilor Olimpice pentru a promova candidatura Parisului pentru organizarea acestora în 2024.

Crina VOINAGHI