Un Trabant numit…. România! (autor, Ion Mariș)

Ion Mariș

Avea dreptate ultimul fost prim ministru al țării noastre, mai săptămânile trecute, când își compara trupa de la guvernare cu o mașină celebră în anii comunismului dar, cred că nu guvernul ci România pitorească seamănă azi cu Trabantul, celebra mașină de carton. În urmă cu… 40 – 50 de ani, Trabantul era bun pentru zona Estului european comunist, pentru societatea multilateral dezvoltată egalitarist, pentru toate clasele sociale, dar azi, când șoselele patriei gem de jeepuri, mașini bengoase, BMW – uri, AUDI – uri și Maybach – uri, este păcat că Statul democrat – capitalist – cu și fără paralele – are guverne de carton în doi… timpi. Creșterea economică cea mai mare din UE anul trecut, dar neconcludentă, bazată pe creșterea consumului și pe creșterea deficitului economic duce spre o direcție nesustenabilă și, din păcate, n-a adus bunăstare pentru clasele “de jos” de români. Dimpotrivă, în popor domină aceleași frici legate de taxe, impozite, birocrație, scumpiri, trăitul de pe o lună pe alta a majorității cetățenilor, credite pe viață pentru cumpărat apartamente infime și/sau CAR -uri pentru amenajat locuri de veci în parcele “bune”.

Faptul că infrastructura rutieră pur și simplu dormitează de zeci de ani, că investițiile majore în economia reală au stagnat, că tot cei ce încalcă legile cad mereu în picioare (chiar dacă unii mai iau câte o pedeapsă cu suspendare, de ochii lumii) și se țin bine, că relațiile și aranjamentele continuă fără frică în zonele crepusculare controlate de stat, ne duce cu gândul la modestele guverne din super-demodata-clasă Trabant și la falsele favoruri fluturate de stat pentru plebei.

S-a văzut că ne “complacem” în destinul Trabantului (dispărut de pe piață în anul 1991) și prin comportamentul dezolant al unor foști miniștri din recent căzutul guvern Tudose. Să vorbești prostii, pardon, să nu știi să vorbești din postura unui ministru al educației (no, nu-i bai că-i genunche de Maramu’!), fondator al manualelor unice – beton, pentru toate disciplinele, să-ți permiți să-i prostești pe profesori cu majorările de salariu și să-i lași tot în urma secretarei sau a șoferului din adminstrația locală de la nivelul comunelor din România, este nu strigător la cer, ci pur și simplu atentat la educația națională, regres și nu progres. Sau să-l auzi pe ilustrul dandy Ilan Laufner debitând prostii cu transferul spre București a Bursei de la Londra, este o dovadă a lipsei totale de profesionalism. Să ne mai mirăm că mor bolnavi plimbați între spitale sau că tinerii nu-și găsesc – meritocratic – locul în țara noastră la fel de bolnavă? Și mai sunt alte și alte exemple ce pot demonstra cu maximă precizie că educația, sănătatea, infrastructura sunt îngrămădite strategic în Trabantul poporului, iar băieții frumoși și deștepți, cei cu specialele – vile, case, pensii, salarii etc. – joacă mereu “dincolo”, cu reprezentanții din Formula 1 (bravos, nea Tăriceanu!).

O statistică dezolantă, absurdă, ne-o dă și gradul de educație și de (in)cultură al parlamentarilor noștri, media generală a liderilor politici după 1990 (dezvăluită de jurnalistul Ioan Buduca într-un articol din Cotidianul) este de 7,4!!! Haideți să vedem și celelalte cifre extrase din documente SRI care au analizat media generală a Parlamentului, din acest punct de vedere al mediilor şcolare: 1990-1992, în jur de 8 (opt), 1992-1996, în jur de 7 (şapte), 1996-2004, în jur de 6,5 şase şi… jumătate), după 2004, în jur de 6 (şase). Aceasta-i elita care ne conduce, având performanțe tip… Trabant? Au dreptate “aleșii” când ne oferă nouă Trabantul și pentru ei recompense? Cred că ar trebui interzise toate facilitățile din Parlament, de la sporuri, deplasări, bani de hotel, etc. și îngămădiți și ei, toți, în Trabanturi pe măsură, până la momentul în care România va schimba viteza și va construi prima o mie de kilometri de autostradă.

Conducătorii noștri n-au nicio treabă cu managementul țării și-al poporului, la valoarea lor medie de 6 (șase) pot să-și facă eventual o țintă din a ne umili și-a ne sfida cu lipsa lor de educație și de… decență!

Musai să vină o doamnă prim – ministru și – de ce nu? – o președintă femeie ca să ne fie rușine – din politețe – să ne mai plângem!

Musai să le încercăm/ trăim pe toate?!

Ion Mariș




Cuvântul Regelui! (autor, Ion Mariș)

Nu sunt monarhist și… nu sunt fățarnic! Recunosc, calea republicană mi se pare/ părea cea mai adecvată secolului XXI, performant prin meritocrație, explozie tehnicistă și informatizare.

Îmi făcea totuși plăcere când figura impozantă a Regelui Mihai se distingea – și nu doar în conjuncturi oficiale – prin eleganță și mare discreție, asumându-și demn originea, apartenența la poporul român și la ortodoxism.

În acest secol în care monarhia nu pare totalmente desuetă, avem desigur exemplele de marcă – Regatul Unit al Marii Britanii (UK), Suedia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, etc – care pot confirma o anumită stabilitate, un (fost) Rege al României a reușit să trăiască – deși marginalizat – cu atât de multă decență, cu demnitate încât a fost respectat atât de oamenii simpli cât și de mulți politicieni. Revenirea la formula monarhică în România nu ar fi fost admisă de structurile “revoluționare” de după mișcările din anul 1989, deși ar fi fost – poate – alta evoluția României în aceea perioadă tulbure dacă alegeam alfel, dar, modelul de român – în lipsa altor personalități politice marcante – ce-și respectă statutul și poporul, întruchipat de regele Mihai m-a impresionat. Emanații Revoluției au bulversat – manipulat poporul român. Formarea – pe scheletul fostei nomenclaturi – a noii clasei politice, cu alură capitalistă, reciclată la repezeală, fără o bază etică solidă, a dus la o întârziere considerabilă a dezvoltării României.
Cert este că, în pofida comportamentului penibil și inadmisibil împotriva familiei regale, imediat după 1990, Regele nu și-a denigrat țara ci, dimpotrivă, a promovat și susținut consecvent admiterea acesteia în structurile euro – atlantice, fiind convins că mersul pozitiv al țării se poate construi în și împreună cu Europa și SUA. Putem considera, fără a greși, că Regele Mihai a avut viziune, iar cuvântul domniei – sale a fost precis și direct, a respectat România.

Când în 2011, Regele Mihai a vorbit țării din Parlamentul României, contrar practicilor politicianiste “implementate” în ultimii aproape treizeci de ani, n-a ponegrit, n-a acuzat, n-a instigat la ură, nu și-a chemat susținătorii (foarte mulți, de altfel!) la rampă, dimpotrivă, cu fermitate și cu demnitate a vorbit despre “loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie”.

A sintetizat esența statului democratic – de fapt așteptările normale pe care le aveam/avem de la Statul Nostru – și a subliniat că “instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești. (……..)”

Și-a mai spus simplu, în puține cuvinte: “Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.”

A plecat ultimul rege al românilor, cel care a fost aproape un secol martor activ și/sau tăcut al istoriei noastre recente, un om asupra căruia propaganda comunistă a aruncat minciuni și a manipulat conștiința românilor în încercarea de a distruge credibilitatea Casei Regale.

Debarasându-ne de parti-pris-uri, acordând credit istoricilor onești, echidistanți, poate vom putea extrage imaginea nedisimulată a Regelui Mihai și vom judeca detașat faptele.

Și să sperăm că țara noastră, așa cum și-au dorit-o și regii noștri făuritori ai României moderne, va fi puternică și mereu democrată. Moartea Regelui Mihai, în aceste zile de re-activare a turbulențelor politice, poate va genera momente de meditație vis a vis de menirea conducătorilor adevărați, nepervertiți de fapte mărunte și va aduce pacea și liniștea pe care ne-o dorim cu toții.

Nihil sine Deo, Nihil sine Rex?!…
Drum bun, Maiestate!

Ion Mariș




EXCLUSIVITATE – Poet, scriitor, dramaturg cu suflet de… Sighet

Mihai Hafia Traista este un nume nu foarte cunoscut la Sighet, pe meleagurile natale. Stabilit de mulți ani în București, poetul, scriitorul, dramaturgul, graficianul, editorul Mihai Hafia Traista, desfășoară o bogată activitate culturală, fiind cunoscut în cercurile de specialitate și ca un bun jurnalist, ce-și îngijește cu mult drag și revista pe care o coordonează („Mantaua lu Gogol”). La sfârșitul săptămânii viitoare, la Sighet, va avea loc reprezentația cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de sigheteanul nostru. Curiozitatea ne-a îndemnat să obținem direct de la autor, detalii despre… Mihai Hafia Traista.

Salut, Sighet!: Dați-ne, vă rugăm, câteva detalii biografice despre copilăria și adolescența… sigheteană.
Mihai Hafia Traista: M-am născut la 15 iunie 1965 în Sighetu Marmaţiei, dar am copilărit în comuna Rona de Sus unde am terminat primele opt clase, după care prima treaptă de liceu, cum se numeau pe atunci, clasa a noua şi a zecea, le-am făcut la Liceul „Dragoş Vodă” unde aveau o secţie de limba ucraineană, am terminat-o cu chiu cu vai, deoarece în afară de biblioteca liceului şi cinematograful Muncitoresc nu mă interesa nimic. Am urmat apoi, şcoala profesională de lăcătuşi mecanici de la Liceul Industrial nr.1 din Baia Mare, iar mai târziu, după evenimentele din ’89 m-am angajat sergent la unitatea de grănicieri Sighet şi m-am apucat serios de şcoală – am terminat liceul la seral, la Liceul Industrial nr. 2, după care am urmat Facultatea de Jurnalism şi Filosofie la Universitatea Spiru Haret (la distanţă). După ce m-am mutat la Bucureşti am urmat (la zi) Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – secţia ucraineană-rusă din cadrul Universităţii Bucureşti, Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale – literare şi lingvistice, la aceeaşi facultate, iar acum sunt doctorand, în anul trei, tot la aceeaşi facultate, la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale.

Salut, Sighet!: Sunteți o personalitate „multilaterală”. Cum se explică această „explozie” complexă? De unde rădăcinile?
Mihai Hafia Traista: Ei… nici chiar aşa, nu mă consider o personalitate „multilaterală”, cum spuneţi dumneavoastră, sunt doar un autor de cărţi care se pricepe să construiască o carte de la A la Z, adică pot scrie o carte, o pot redacta, tehnoredacta, ilustra la nevoie, înveli în copertă şi chiar mă pricep, ceea ce este mai important, să o lansez către cititori, căci fără ei o carte ar fi pustie ca o casă nelocuită. Sunt doar un meseriaş iscusit sau mai puţin iscusit, căci profesia de scriitor până la urmă este o profesie avuabilă. Cât despre rădăcini – ar fi o impietate să nu mărturisesc că ele se trag din ţărâna Ronei de Sus, de care îmi aduc aminte mereu cu condescendenţă. În acest colţişor binecuvântat de Dumnezeu s-au născut o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură. Începând cu scriitorul evreu – Wiliam Tamburu, primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier ucrainean din România – Mihai Nebeleac, primul scriitor postmodernist ucrainean din România  – Pavlo Romaniuc, eu mă mândresc a fi primul dramaturg ucrainean din România, scriitoarele Ana Traista Ruşti, Marta Bota, Maria Oprişan, de asemenea scriu publicistică Ileana Dan şi Alina Leva. Vedeţi, în Rona nu există falocraţie literară. Avem cărturari de înaltă valoare care fac cinste întregii comunităţi ucrainene, recunoscuţi la nivel naţional, autori de cărţi şi ei, profesori doctori în diferite ştiinţe cum ar fi Ivan şi Mihaela Herbil, Odarca Ardelean Bout, Gheorghe Andraşciuc, Vasile Cureleac şi mulţi alţii, iar acum, de câteva luni, Rona de Sus se poate mândri şi cu un deputat în Parlamentul României, care reprezintă interesele comunităţii ucrainene din România, în persoana domnului Nicolae Miroslav Petreţchi, care totodată este şi preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi autor de carte în domeniul politico-economic.

Salut, Sighet!: Greșim când spunem că n-ați avut un contact constant cu comunitatea literară sigheteană?
Mihai Hafia Traista: Nu, nu greşiţi deloc, când pleci dintr-un loc te dezrădăcinezi oarecum, şi încercând să prinzi rădăcini în alt loc stabileşti contacte cu alte comunităţi sau cu alte persoane, astfel începi să neglijezi într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, legăturile pe care le-ai avut, dar până la urmă este normal să fie aşa… Dar întâlnirile noastre literare de la Rona, au rămas o amintire frumoasă.

Salut, Sighet!: Pe filiera literară, cu ce oameni de cultură din zona Țării Maramureșului păstrați legătura?
Mihai Hafia Traista: În primul rând cu Echim Vancea şi Ion Petrovai pe care, alături de Pavel Romaniuc, îi consider mentorii mei spirituali, dar şi cu Vasile Muste, Marin Slujeru, Doina Rândunica Anton ale căror opere apar deseori în revista literară pe care o conduc.

Salut, Sighet!: De ce preferați să munciți și să vă desfășurați activitatea la București? “Profitul” este mult mai mare?
Mihai Hafia Traista: Nu este vorba nici de preferinţă nici de profit ci pur şi simplu de destin, de lucruri care îţi sunt date de o putere care se află deasupra noastră; în naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa o să-mi scoată în cale atâtea schimbări, dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce aş fi trist?

Salut, Sighet!: Ați publicat volume de poezii, povestiri, romane, piese de teatru, etc. E un „filon” ucrainean în scrierile dumneavoastră?
Mihai Hafia Traista: Nu neapărat ucrainean, ci mai degrabă unul maramureşean, toate creaţiile mele, atât cele scrise în limba ucraineană cât şi cele în limba română sunt locul în care convieţuiesc în pace şi bună colaborare români, ucraineni, maghiari, germani, evrei, rromi chiar şi polonezi, cehi, slovaci, ca de exemplu în romanul „Castelul din Rónaszék”, în nuvela cinematografică „Konokrad” sau în romanul autobiografic „Oberrohnen”. Locul acesta este în Maramureş, iar convieţuirea acestora este apropiată realităţii. În mai multe cazuri am fost acuzat, pe nedrept, că îi descriu pe evrei în culori sumbre, asta ca să nu spun de antisemitism. La Uniunea Naţională a Scriitorilor din Ucraina a avut loc chiar o dezbatere pe această temă „… dacă mai publicăm proza lui Traista?” Nu e deloc adevărat, în scrierile mele sunt foarte multe persoanaje de naţionalitate evreiască cu trăsături pozitive ca nuvela „Aproapelui cu ură” sau în ciclul de povestiri „Pătărăniile unchiului Fedea”, iar cele câteva persoanaje negative, negustori, cârciumari, cămătari apar exact aşa cum mi-au fost descrise de către oamenii mai vârstnici, aşa cum se găsesc în teza de doctorat, despre folclorul din Maramureş al savantului de origine aromână Tache Papahagi, sau în „Imaginea evreului în literatura română” al celebrului istoric şi antropolog Andrei Oişteanu.

Salut, Sighet!: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina. Cum împăcați cele două „lumi” culturale distincte?
Mihai Hafia Traista: Încercând să construiesc o punte de legătură trainică între ele, în primul rând prin traduceri din literatura ucraineană în limba română şi invers. Am tradus din opera scriitorilor clasici cum ar fi Mihaylo Koţiubenskyi sau Vasyl Simonenko, dar şi din opera scriitorilor contemporani Volodymyr Danylenko (chiar şi acum lucrez, împreună cu lectorul dr. de la UBB Cluj, Ivan Herbil, la traducerea romanului „Colivie pentru o pasăre cântătoare” al lui Danylenko, pe care sperăm să o lansăm la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus), Halyna Tarasiuk, Oleksandr Masleanyk, Natali Kuliş şi aproape o întreagă antologie de alţi scriitori ucraineni. Din limba română am tradus din operele lui Varujan Vosganian (traducere cu care autorul a participat la un festival literar internaţional din Odesa), Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Loredana Ştirb dar şi din Preda, Slavici şi Rebreanu, de asemenea am tradus o antologie de poezie care cuprinde creaţiile a 25 de poeţi români contemporani. În al doilea rând, fiind foarte bun prieten cu Myhailo Sydorjevskyi, preşedintele Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, l-am invitat la Bucureşti şi împreună ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, unde am schiţat, ca să spun aşa, mai multe proiecte literare româno-ucrainene, unul dintre ele l-am şi demarat, este vorba de publicarea la Bucureşti, a antologiei de proză ucraineană, „Această şocantă Europă de Est”, tradusă în limba română, şi publicarea la Kiev a antologiei de proză românească „Manevre potrivite pe timp de ceaţă”, tradusă în limba ucraineană.

Salut, Sighet!: Aveți și o editură, „Mantaua lui Gogol”. Cât de vizibilă este aceasta în complexul peisaj literar bucureștean?
Mihai Hafia Traista: Sunt zeci asemenea edituri în Bucureşti şi sute în întreaga ţară, nu este o editură faimoasă, scoate între 20-25 de titluri pe an, dar este destul de cunoscută în cercurile literare bucureştene, publicând proză, teatru, poezie, critică literară scrisă de autori deja consacraţi ca Silvia Zabarcenco, Viorel Ploeşteanu (Irlanda), Maria Irod, Nicolae Tony Dincă, Nicolae Munteanu (Spania), Cristian Mozoru (Germania), dar şi foarte mulţi debutanţi care au pornit cu dreptul în literatura română cum ar fi Ina Florica Popa din Slatina, bucureştenii Romiţa Mălina Constantin, medicul-colonel Nik Opriţa, pianistul Emanuel Pătrăşcioiu şi mulţi alţii, de asemenea, la editura „Mantaua lui Gogol”, apare multă literatură pedagogică, politică etc.

Salut, Sighet!: Revista „Mantaua lui Gogol” acoperă o paletă largă de cititori?
Mihai Hafia Traista: Revista „Mantaua lui Gogol” nu se plânge de cititori, poate şi din cauză că se distribuie gratuit, iar multe dintre numere au apărut pe diverse site-uri sau blog-uri literare, tot gratuit. Este o revistă în care, vorba unei celebre europarlamentare „fiecare ce vrea face”. Noi oferim cititorilor noştri atât „literatură înaltă” cât şi „literatură populară”. Articolele sunt semnate, 80% de mari personalităţi – scriitori români din ţară şi de peste hotare, critici literari şi profesori universitari.

Salut, Sighet!: Cât de implicat sunteți în viața comunității ucrainene din România și în ce constă această implicare?
Mihai Hafia Traista: De doi ani sunt unul din vicepreşedinţii Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedintele Comisiei pentru cultură a uniunii, dar şi membru în Comisia de cultură, culte şi mass media a Consiliului Minorităţilor Naţionale din România. În afară de asta sunt redactorul revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” şi corespondentul publicaţiilor Uniunii Ucrainenilor din România „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnek”, „Dzvonyk”, „Curierul Ucrainean”, în plus de asta, tot timpul trebuie să colaborez cu TVR1, secţia minorităţi şi cu alte mijloace mass media din Bucureşti, dar şi din Ucraina. Trei sferturi din timp îmi petrec pe drum şi prin hoteluri ca să ajung la diferite manifestări sau şedinţe, timp în care trebuie să scriu lunar în jur de cincisprezece articole, reportaje, etc. Restul timpului îl dedic literaturii şi grădinii mele din Bragadiru. Aşa că, pot spune că sunt implicat, dar şi dedicat trup şi suflet comunităţii ucrainene, dar nu sunt singurul. Asta face şi deputatul nostru şi profesorul universitar Herbil de la Cluj sau preşedintele orgnizaţiei judeţene Maramureş, profesorul Miroslav Petreţchi, din păcate nu întotdeauna suntem şi apreciaţi pentru ceea ce facem.

Salut, Sighet!: Ați fost și consilier al unui parlamentar ucrainean. Cât de „pasionat” sunteți de politică și în ce mod vă exprimați pe acest segment ?
Mihai Hafia Traista: Am fost, aproape trei ani. Consilierea mea se rezuma la a-i scrie domnului deputat discursurile atât în limba ucraineană, cât şi în limba română şi la înlesnirea apariţiilor domniei sale pe sticlă sau la radio; când am observat că demnitarul, lipsit de orice demnitate „una zice şi alta fumează” , vorba lui Tudor Arghezi, mi-am dat demisia. De altfel, la politică şi la fotbal nu mă pricep deloc şi nu cred că voi mai intra vreodată în contact direct cu ea.

Salut, Sighet!: Pe ce palier vă simțiți mai „liber”? Poezie, teatru, proză?
Mihai Hafia Traista: Mă simt liber când modelez cuvântul, când aleg cuvinte, le pun unul lângă celălalt, le citesc şi îmi place cum sună… De multe ori scriu la comandă, mai ales studii literare, eseuri, recenzii de cărţi, dar şi proză. Trebuie să scrii ce îţi cere redactorul şef al fiecărei publicaţii, el plăteşte tu construieşti, confecţionezi ce îţi cere. Un tâmplar bun face mese, scaune, dulapuri, dar va face şi un sicriu dacă i se va comanda, de aceea este tâmplar, poate nu-l va face cu mare plăcere, dar îl va face cu aceeaşi pricepere ca şi dulapul sau scaunul. Desigur că mă regăsesc în fiecare dintre aceste genuri. Şi fiecare îmi pare cel mai important în momentul în care scriu. După aceea, îmi par toate la fel de importante.

Salut, Sighet!: Sunteți un dramaturg jucat, apreciat?
Mihai Hafia Traista: Nu ştiu cât sunt de apreciat, dar, spre fericirea mea, piesele mele se joacă. Să ştiţi că este o mare satisfacţie să vezi cum prind viaţă pe scenă personajele pe care le-ai creat, uneori poate fi şi o dezamăgire, dacă actorul se comportă în pielea personajului cu totul altfel de cum ar vrea autorul.

Salut, Sighet!: De ce ați ales distribuție din Slatina, Olt pentru piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș”?
Mihai Hafia Traista: Nu eu i-am ales pe ei, ci ei pe mine, mai bine spus, regizorul Nicu Ioan Popa – PIN. De fapt, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş” a fost jucată şi de trupa IndArt în regia regretatului Dan Simion, dar şi de alte trupe de studenţi la actorie sau actori semiprofesionişti din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş şi Sălaj. De trupa Proart Slatina am rămas legat datorită prieteniei mele cu regizorul, care a pus în scenă şi alte piese scrise de mine „Logodnicii Amaltheiei” tot cu aceeaşi trupă şi „Scrisoarea din Africa” cu trupa KIDStar, iar acum lucrează tot cu trupa KIDStar la piesa „Lecţia de paremiologie” şi se pare că va juca în rolul lui Caramfil din piesa mea „Portretul făcător de minuni” sau „Sau cu cine mă culc în seara asta?” pe care o pune scenă regizorul Dan Şalapa cu trupa de teatru din Drobeta Turnu Severin. Oricum, aş vrea să joace şi rolul lui Serafim Serafimovici, îngerul morţii din piesa la care tocmai lucrez, „Până când Moartea ne va uni”.

Salut, Sighet!: Cât de vizibil este Sighetul la București din punct de vedere cultural?
Mihai Hafia Traista: Mai mult decât credeţi. Sighetul nu este doar locul de pe hartă în care ea se agaţă în cui, cu Memorialul durerii, cu horincă tare şi Cimitirul Vesel la doi paşi de el. Sighetul este oraşul care găzduieşte un festival internaţional de poezie, un oraş iubit de Nichita şi de Ana Blandiana, un oraş care a dat literaturii române pe Alexandru Ivasiuc şi pe Ion Zubaşcu, publicisticii pe Cornel Ivanciuc, folkului românesc pe Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi şi pe Nicolae Doboş care, împreună cu trupa Arhaic, a cucerit partea culturală a Bucureştilor cu cântece pe versurile sigheteanului Vasile Muste (acum lucrează la albumul Bolnav pe drum – versuri Mihai Hafia Traista). Aşa este văzut Sighetul în cercurile literare bucureştene.

Salut, Sighet!: Dacă ați putea influența mișcarea culturală sigheteană în ce fel ați impulsiona-o?
Mihai Hafia Traista: Din păcate nu cunosc bine situaţia culturală din Sighet, însă cred că nu are nevoie de impulsionări, am auzit că există un cenaclu literar, poate ar fi nevoie şi de o revistă dacă nu există deja…

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă rugăm să faceți un promo pentru piesa dumneavoastră de teatru în așa fel încât să-i determinați pe sigheteni să fie prezenți într-un număr cât mai mare, sâmbătă, 22 aprilie 2017, ora 19:00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighet!
Mihai Hafia Traista: Desigur ştiţi zicala cu profetul şi ţara lui, de aceea eu sunt acela care trebuie să vă mulţumească vouă şi vă mulţumesc foarte mult! Sighetenilor ce să le spun: „Veniţi, vedeţi şi râdeţi! E gratis şi nu doare!”

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




EXCLUSIVITATE „Salut, Sighet!” – Și totuși, Sighetul are un deputat în această legislatură!

La 31 de ani împliniți, Nicolae Miroslav Petrețchi a câștigat la alegerile din 11 decembrie 2016, un mandat de deputat în Parlamentul României. Dacă celelalte mari partide nu au putut să impună un locuitor al Sighetului sau împrejurimilor la alegerile din anul trecut, pe un loc eligibil, iată că vom fi reprezentați totuși în cel mai înalt for al țării de către președintele Uniunii Ucrainenilor din România. Tânărul proaspăt deputat are o experiență “colaterală” în zona legislativului, activând mult timp în antecamera politicii românești, fiind expert parlamentar al fostului deputat al UUR, în perioada 2009 – 2012, dar și președinte al Uniunii Ucrainenilor din România din 2015 până în prezent. Conștient de responsabilitățile pe care le are mai ales pentru minoritatea ucraineană dar și pentru restul populației din Țara Maramureșului, fostul absolvent al Liceului Dragoș – Vodă și al Facultății de Științe Economice și de Gestiunea Afacerilor Babeș – Bolyai, Cluj Napoca, ne-a acordat un interviu pentru a ne edifica și-a ne clarifica așteptările și oportunitățile pe care le putem intui venind de la un concetățean de-al nostru, “trimis” de mulți votanți să ne reprezinte.

Ion Mariș: Cum se simte un tânăr parlamentar din postura de legiuitor?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu mai multă responsabilităte față de oamenii care m-au ales și m-au ,,trimis” în Parlament pentru a le apăra drepturile, limba, identitatea, cultura, tradițiile.

Ion Mariș: În ce comisie veți activa în Parlament și de ce?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Ca urmare a prestației, Grupul Parlamentar al Minorităților Naționale m-a recomandat să dețin răspunderea de Secretar al Comisiei permanente pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților. Astfel, s-a reluat cutuma ca reprezentantului minorității ucrainene să-i revină o demnitate mai importantă decât aceea de simplu membru al unei comisii parlamentare (ca în legislatura 2012-2016). Comisia permanentă pentru cultură, arte și informare în masă este una dintre cele mai laborioase și influente comisii parlamentare permanente.

Ion Mariș: Care credeți că sunt “avantajele” unui deputat?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Nu cred că un deputat are avantaje… după părerea mea acesta are responsabilitatea față de cetățenii care l-au propus pentru funcția de deputat și l-au votat să-i reprezinte în Camera Deputaților. Singurul ,,avantaj” al unui deputat este acela că are posibilitatea de a iniția, demara și finaliza proiectele menite să vină în sprijinul populației.

Ion Mariș: Ce șanse sunt să se audă “distinct” vocea dumneavoastră în Parlamentul României?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu această întrebare ați atins miezul motivelor pentru care am candidat. Cum bine se știe, sunt parlamentari care trec prin legislatură ca rața prin apă. Riscul unui mandat vegetativ e și mai mare la deputații din grupul minorităților naționale care, fiind aleși pe plan național, au o responsabilitate mai puțin angajată față de o anumită circumscripție electorală. Există, desigur, reprezentanți foarte activi ai anumitor minorități, dar există la alții și comoditate. Observând, cel puțin în legislatura precedentă, că vocea deputatului U.U.R. a fost mută, am privit acest dezinteres ca o delăsare și m-am decis să candidez. Posibilitățile de a-ți face vocea auzită sunt foarte generoase și sunt hotărât să le folosesc. În fiecare săptămână, una dintre Ședințele Camerei Deputaților e destinată interpelărilor și întrebărilor adresate Guvernului. Sunt decis să urc la acea tribună cel puțin o dată pe lună și să focalizez atenția miniștrilor care derulează programe concrete asupra unor obiective din județele în care UUR are organizații teritoriale. Bineînțeles că în realizarea acelor obiective (școli, spitale, drumuri, etc) am în vedere atât interesele etnicilor ucraineni, cât și ale întregii populații. Un cadru generos de acțiune îl reprezintă și Comisia permanentă pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă al cărei secretar sunt și în cadrul căreia voi fi foarte activ. Nu în ultimul rând, voi folosi dreptul de inițiativă legislativă, în primul rând în domeniile care interesează mai multe zone așa cum este Maramureșul. Studiez deja oportunitatea unor amendamente la legislația silvică, precum și posibilitatea parteneriatului public-privat în susținerea procesului de învățământ.

Ion Mariș: Câți cetățeni români de naționalitate ucraineană reprezentați?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Oficial, numărul etnicilor ucraineni, conform ultimului recensământ este de aproximativ 52.000, neoficial numărul acestora este de peste 100.000, dintre care aproape 60% trăiesc în județul Maramureș. Uniunea Ucrainenilor din România este singura organizaţie reprezentativă, parlamentară, a comunităţii ucrainene; face parte din Consiliul pentru Minorităţile Naţionale din România, iar prin publicaţiile ei, din Asociaţia Presei Minorităţilor Naţionale din România, și nu în ultimul rând, reprezentantul acesteia în Parlamentul României reprezintă întreaga comunitate ucraineană din România.

Ion Mariș: Știu că diaspora ucraineană este foarte puternică. Aveți idee câți ucraineni din România au plecat în străinătate pentru a se… realiza?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu greu putem să vorbim despre o cifră exactă, dar cu siguranță putem spune că peste 20.000 de ucraineni din România, au plecat în străinătate, mai ales cei tineri, așa cum ați afirmat chiar dumneavoastră, pentru a se realiza. După cum bine știți această problemă nu este întâlnită doar la cetățenii români de etnie ucraineană, ea este întâlnită și la populația majoritară, unde, de asemenea, populația tânără părăsește țara pentru un trai mai bun. Important este faptul că acești tineri investesc la noi în țară, motiv pentru care observăm o îmbunătățire a traiului din Maramureș, în special în cel istoric. În cazul ucrainenilor, este de subliniat faptul că aceștia, indiferent de țara în care muncesc, își respectă cu sfințenie tradiția strămoșească, iar copiii acestora învață în continuare limba ucraineană, o vorbesc, ba mai mult, se mândresc cu acest lucru.

Ion Mariș: Ce veți face, concret, pentru concetățenii noștri ucraineni?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Primul obiectiv, ca și reprezentant al etniei ucrainene în Parlamentul României, este reprezentarea şi apărarea intereselor populaţiei ucrainene din România. Scopul prioritar îl constituie și susţinerea iniţiativelor şi prevederilor de ordin legislativ care asigură apărarea drepturilor privind exprimarea şi promovarea identităţii etnice, lingvistice, culturale şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţii ucrainene, renaşterea şi formarea unităţii şi conştiinţei naţionale, protejarea drepturilor individuale şi colective şi, nu în ultimul rând, întărirea raporturilor de colaborare româno – ucrainene.

Ion Mariș: Veți reprezenta și interesele celorlalți maramureșeni în Parlament? Cum?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Bineînțeles. Senatorii și Deputații au obligația de a acţiona în interesul întregii naţiuni şi ai locuitorilor din circumscripţiile electorale pe care le reprezintă, respectiv ai cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, pe care îi reprezintă. Tocmai din acest motiv primele acțiuni pe care le-am demarat după validarea și depunerea jurământului, a fost deschiderea biroului parlamentar la Sighetu Marmației și efectuarea unei vizite de lucru în județul Maramureș, în cadrul căreia am avut întrevederi cu dl. Gabriel Zetea președintele Consiliului Județean, d-na Inspector General Moldovan Ana-Lucreția-Maria din cadrul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, directorii Școlilor din Județul Maramureș, primarii din Maramureșul istoric, tocmai pentru motivul de a cunoaște problemele cu care se confruntă populația din Maramureș, pentru a vedea care dintre proiectele depuse de primăriile și școlile din județ au nevoie de susținere, și ce proiecte pot fi demarate pentru a veni în sprijinul cetățenilor din Maramureș.

Ion Mariș: Cum, în ce mod colaborați cu oficialitățile din Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Uniunea Ucrainenilor din România, prin reprezentanții săi, încă de la înființare, a colaborat foarte bine atât cu oficialitățile din România cât și cu oficialitățile din Ucraina, în special cu Ambasada Ucrainei la București, Consulatul de la Suceava. Astfel, aproape la fiecare acțiune organizată de Uniune, pe lângă autoritățile administrației publice locale și centrale a României participă și reprezentanți ai autorităților din Ucraina. Aceste rapoarte de colaborare au fost întărite în ultima perioadă, astfel încât, în perioada 16-18 septembrie 2016, la Ivano Frankivsk, Uniunea Ucrainenilor din România, împreună cu Administrația de Stat a Regiunii Ivano Frankinsk și Administrația de Stat a Raionului Verhovyna au convenit să încheie un Protocol de colaborare. Semnarea Protocolului a avut drept scop cooperarea comună între părțile semnatare în domeniile științifico-tehnice, umanitaro-cultural și educațional. Astfel, părțile semnatare s-au angajat să realizeze acțiuni comune în domeniile menționate mai sus, în scopul păstrării și promovării identității etnice, lingvistice, culturale și religioase a persoanelor aparținând minorității ucrainene, renașterea și formarea unității și conștiinței naționale precum și întărirea raporturilor de colaborare româno-ucrainene. Totodată, ne-am angajat să realizăm aceste acțiuni pentru atingerea obiectivelor stabilite și în punerea în aplicare a intereselor comunității ucrainene și române, cu condiția ca relațiile să fie bazate pe parteneriate oneste, concrete și de protejarea reciprocă a intereselor. A mai fost stabilită și o listă de priorități care urmează să fie demarate de părțile semnatare în perioada imediat următoare, iar una dintre ele a fost deja finalizată și anume dezvelirea bustului poetului ucrainean T.H. Sevcenko, la Sighetu Marmației. Acest eveniment a creat un prilej pentru participarea Miniștrilor de Externe ai României și Ucrainei, Excelența Sa Domnul Lazăr Comănescu și Excelența Sa Domnul Pavlo Klimkin, ai reprezentanților administrației centrale și locale, reprezentanților Congresului Mondial al Ucrainenilor, Congresului European al Ucrainenilor, Consiliului Mondial Ucrainean de Coordonare şi Asociaţiei pentru legăturile cu ucrainenii de peste hotarele Ucrainei (Asociaţia „Ucraina – Lumea“).

Ion Mariș: Cum vedeți evoluția conflictului cu Rusia, din estul și respectiv sudul Ucrainei?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Atât timp cât evenimentele din Ucraina sunt încă în desfășurare, consider că, deocamdată, evoluția este imprevizibilă. Depinde mult de reacția președintelui Petro Poroșenko și, mai ales, de cum va acționa în continuare Rusia. Sunt posibile mai multe scenarii, dar, repet, este prematur să ne gândim la un deznodământ. Cel mai important aspect îl constituie aplicarea acordurilor de la Minsk împreună cu condiţiile puse Rusiei pentru reluarea angajării directe și anume respectarea dreptului internaţional şi a propriilor angajamente, retragerea trupelor şi armamentelor din estul Ucrainei, predarea controlului frontierei autorităţilor de la Kiev şi inversarea situaţiei anexării Crimeii, condiții care, din păcate, nu sunt respectate, până în acest moment, de Rusia.

Ion Mariș: Credeți că există “pericole” ce vă amenință într-o postură atât de… înaltă?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Pericolele principale care îl pasc pe cel căruia i se încredințează, la un moment dat și temporar, o funcție mare sau mică, sunt ciocoismul și uitarea responsabilităților. Nu mă simt vulnerabil dinspre asemenea riscuri. Modestia, simțul măsurii, conștiinciozitatea, cultul datoriei sunt valori principale în care am fost educat. Cei ,,șapte ani de acasă” nu prea pot fi dislocați. Se spune, și nu fără temeri, că puterea (mică sau mare) corupe. Eu cred că aceia care se lasă îmbătați de funcția încredințată au predispoziție spre această ,,beție”. Am fost, sunt și voi rămâne un om cu picioarele pe pământ și privirea spre cei de care depind: alegătorii.

Ion Mariș: Are șanse să se construiască al doilea pod peste Tisa, din zona Sighetului, în viitorul apropiat? Ce știți despre acest subiect?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Având în vedere că România și Ucraina se învecinează pe o distanță de aproximativ 900 km, iar singurele puncte de trecere a frontierei sunt la Halmeu, Sighetu Marmației și Siret, acest proiect este unul important atât pentru partea română cât și pentru partea ucraineană. În acest sens, au avut loc mai multe întâlniri, în 19 decembrie 2016, la Cluj, a avut loc întâlnirea la care au luat parte reprezentanții Apelor Române, Administraţiei Bazinale Someş-Tisa, conducerea Ministerului Transporturilor, reprezentanții Direcţiei de Infrastructură, tocmai pentru a se discuta despre noul pod peste Tisa, după care, în 20 decembrie, ca urmare a demersurilor făcute de prefectura Maramureș a avut loc întâlnirea Grupei de lucru Tisa, în cadrul căreia s-au purtat discuții privind obiectivul de investiții a Podului peste Tisa, pentru a se face acel concordat şi pentru modificarea Studiului de Fezabilitate. Recent, la Baia Mare, am avut o întâlnire de lucru cu dl. Zetea Gabriel, președintele Consiliului Județean Maramureș, iar unul dintre punctele de pe ordinea de zi a fost chiar Podul de peste Tisa, din zona Teplița din Sighetu Marmației. De subliniat este faptul că reprezentanții Uniunii Ucrainenilor din România, au participat chiar la primele întâlniri dintre oficialitățile române și ucrainene în ceea ce privește realizarea podului peste Tisa de la Sighetu Marmației, precum și deschiderea punctelor de trecere a frontierei de la Piatra (România) – Teceu Mic (Ucraina) și Poienile de sub Munte (România) – Shybene (Ucraina). Reprezentanții Uniunii au susținut toate proiectele care au fost în beneficiul maramureșenilor, ba mai mult chiar, le-au mijlocit, făcând lobby la toate nivelurile. Trebuie să amintim faptul că Ucraina a demarat un amplu proces de reabilitare a principalelor magistrale rutiere, iar în anul 2016 au reabilitat aproape 7% din drumuri și obiective de infrastructură transfrontalieră cu România.

Ion Mariș: Cum credeți că este percepută România de către țara vecină, Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Amândouă popoarele au fost unite de religia ortodoxă și lupta împotriva forţelor tătare și otomane. Suntem apropiaţi prin cultura socială, modul de viaţă și arta populară, de secole trăind unul aproape de celălalt. Relațiile dintre cele două ţări, la nivelurile politic și cultural, au fost de bună colaborare încă din secolele XVI–XVII. După căderea regimului comunist, România a fost printre primele țări care a recunoscut independența statală a Ucrainei, iar la 1 februarie 1992 a stabilit relații diplomatice cu țara vecină. Astfel, România a acordat o atenție deosebită dezvoltării relațiilor politice, diplomatice și economice cu Ucraina. Ambele țări, România și Ucraina, sunt considerate printre cele mai importante din Europa Centrală și de Est. Ambele țări au experimentat tranziția adesea dureroasă la o economie de piață funcțională, consolidarea statului de drept și democrație, astfel încât România este considerată principalul aliat, susținând Ucraina în procesul de integrare europeană, în eliminarea vizelor de călătorie în ţările Uniunii Europene pentru cetăţenii ucraineni. România s-a pronunțat ferm pentru întrunirea condiţiilor pentru ratificarea acordului de asociere şi comerţ între Ucraina şi UE, a sprijinirii integrității teritoriale a Ucrainei, a suveranității și a reconfirmat, în repetate rânduri, sprijinul în vederea susținerii eforturilor pe care le depune Ucraina pentru rezolvarea crizei generate de agresiunea Federaţiei Ruse.

Ion Mariș: Ce intenționați să faceți pentru amplificarea relațiilor dintre România și Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Unul dintre obiectivele majore ale UUR este întărirea raporturilor de colaborare româno – ucrainene. Uniunea Ucrainenilor din România colaborează cu administraţiile publice centrale și locale din România, Ambasada Ucrainei de la București, administrațiile regionale și raionale din Ucraina, Consiliului Mondial de Coordonare a Ucrainenilor, Congresului Mondial al Ucrainenilor și susţine deciziile și hotărârile care au vizat colaborarea dintre cele două țări, putând chiar să afirmăm că UUR este un liant de legătură între cele două țări. Foarte multe dintre acțiunile organizate de UUR au tocmai acest scop, menținerea și consolidarea relațiilor dintre România și Ucraina și aici putem enumera doar câteva dintre ele:
– acordul Uniunii Ucrainenilor din România în ceea ce privește adresa Consiliului Mondial de Coordonare al Ucrainenilor, susținerea declarației privind semnarea Acordului de asociere între Ucraina și Uniunea Europeană și trimiterea de scrisori deschise președintelui României, primului – ministru, ministrului afacerilor externe, eurodeputaților români ai Parlamentului European, urmare cărora a fost susținută independenţa și integritatea teritorială a Ucrainei;
– dezvoltarea și adâncirea, în continuare, a bunelor relații cu populația majoritară, cu autoritățile statului român, la cel mai înalt nivel, cu autoritățile locale și cu celelalte minorități naționale din România, dezvoltarea relațiilor cu Ambasada Ucrainei în România, cu Ucraina și cu diaspora ucraineană pe baza principiilor de solidaritate, frățietate și sprijin reciproc;
– semnarea, în perioada viitoare, de acorduri și parteneriate între Uniunea Ucrainenilor din România și administrațiile publice centrale și locale în domeniile științifico-tehnic, umanitaro-cultural și educațional;
– continuarea susținerii de către Uniunea Ucrainenilor din România, la toate forumurile internaționale desfășurate în țară și peste hotare, că legea fundamentală, Constituția României, consfințește pentru minoritățile naționale drepturi cu care s-ar putea mândri oricare stat democratic, precum și susținerea continuă a Guvernului României pentru exercitarea efectivă a acestor drepturi.

Ion Mariș: Ce credeți că-i lipsește Sighetului?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Dacă stăm bine să ne gândim… toți am putea găsi lucruri care lipsesc unui oraș, mai ales locurile de parcare. Acum, lăsând ,,mica glumă” la o parte, în primul rând Sighetului îi lipsește industria, care l-a consacrat, care asigura zeci de mii de locuri de muncă, nu doar pentru sigheteni ci și pentru locuitorii Maramureșului Istoric. În al doilea rând, văzând că numărul tinerilor care pleacă din Sighetu Marmației este unul foarte mare, după părerea mea, Sighetului îi mai lipsește o sală de spectacole, o sală de cinema și, de ce nu, o casă de cultură pentru tineri, astfel încât aceștia să poată petrece timpul liber relaxându-se în propriul oraș, nefiind nevoiți să treacă Gutinul pentru acest lucru, însă, sunt convins că, noua conducere a orașului are în vedere asemenea proiecte care vor veni în sprijinul sighetenilor.

Ion Mariș: Ce v-ar plăcea să vedeți schimbat – evident, în bine! – în Sighet?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu trecerea anilor, în Sighetu Marmației, am observat schimbări majore, în bine, finalizându-se proiecte importante pentru locuitorii Sighetului. Nu mă îndoiesc că și în viitorul apropiat schimbările, în bine, vor continua, proiectele demarate vor fi finalizate, iar la un moment dat trebuie să fie aplicată strategia de dezvoltare pentru infrastructura de transport din zona Sighetului. De asemenea mi-ar face plăcere ca, trecând prin centrul orașului, să vedem că fațadele clădirilor din centrul orașului respectă nota arhitecturală a Sighetului istoric, punând în valoare aceste bijuterii arhitecturale. Nu în ultimul rând, ar fi de bun augur ca în centrul orașului să fie amenajată o alee, unde să fie amplasate busturile tuturor personalităților marcante din Sighetu Marmației. Totodată, știu ce nu aș vrea să se schimbe oamenii, tradițiile specifice zonei, obiceiurile, portul, cultura și meșteșugurile care ne fac vestiți în toată lumea.

Ion Mariș: Aveți, cu Uniunea Ucrainenilor din România, o bogată experiență socio – culturală. De asemenea, sunteți și membru în Prezidiul Consiliului Mondial de Coordonare al Ucrainenilor și membru în Congresul Mondial al Ucrainenilor. Nu sunt prea multe activități pentru un tânăr? Când și cum vă… relaxați?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Conducerea UUR, observând potențialul tinerilor, i-a atras în cadrul Uniunii, tocmai pentru ideea de a demara cât mai multe proiecte benefice pentru ucraineni, luând în considerare ambiția acestora și puterea de muncă. Astfel, din acest punct de vedere, Uniunea a avut o evoluție ascendentă, și vedem că doar în ultimul an numărul acțiunilor organizate de UUR s-a dublat, nivelul acestora este mult mai ridicat, la ele participă un număr tot mai mare de oameni, iar impactul acestora este mult mai bine definit. În ceea ce privește activitățile în care sunt implicat, nu consider că numărul acestora este prea mare, mai ales că multe dintre activități se întrepătrund, ba mai mult, luând parte la ele, îmi oferă o acumulare de experiență care, la rândul ei, mă ajută în derularea noilor proiecte. Cu alte cuvinte, aceste activități ne ajută să evoluăm, dându-ne o nouă viziune asupra muncii noastre, menită să sprijine comunitatea ucraineană din România. Cu siguranță, în condițiile în care aceste ,,activități” vor fi peste capacitatea mea de muncă, o să mai împart din sarcinile care îmi revin. În ceea ce privește relaxarea, paleta lucrurilor pe care oamenii le fac pentru atingerea acesteia este foarte variată și anume: unii citesc, alții ascultă muzică, se plimbă prin parc și tot așa. La mine lucrurile stau puțin diferit, pe lângă petrecerea timpului liber cu familia, relaxarea vine jucând șah. Este un joc pe care îl practic de mic, ,,dependența” acestuia fiind preluată de la bunicul meu, și este singura ocupație care mă deconectează de tot ce se întâmplă în jurul meu, lăsându-mi posibilitatea de a analiza ,,mutările viitoare”.

Ion Mariș: Sper să vă vedem cât mai des și pe la Sighet. Și bineînțeles să faceți lobby puternic pentru zona noastră. Mult succes, Domnule Deputat!
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu siguranță o să ne vedem și vă asigur că un sighetean întotdeauna va face lobby pentru Maramureș. Mulțumesc!

Ion Mariș